ALIATUL LUI PUTIN - TIMPUL!

 

ALIATUL LUI PUTIN - TIMPUL!

 Cred că principalul aliat al lui Vladimir Putin în acest moment - un aliat nu întotdeauna sigur, nici definitiv, totuși un aliat - nu este nici Xi Jinping, nici Iranul, nici așa-numitul „Sud”, ci timpul. Timpul erodează voința țărilor occidentale (ai căror politicieni depind de opiniile publice) de a susține masiv Ucraina. „Până când?”, începe să se întrebe lumea sau o parte a ei. Iar la această întrebare, răspunsurile au devenit prea vagi ca să mulțumească. Poate cea mai neliniștitoare în ultimul timp a fost declarația lui Ron DeSantis, guvernatorul Floridei și un candidat credibil anti-Trump la nominalizarea Partidului Republican pentru alegerile prezidențiale americane din 2024: acesta a declarat că agresiunea rusă este „un conflict teritorial” dintre două țări și că SUA au alte priorități decât Ucraina, cum ar fi rivalitatea cu China sau securizarea frontierelor. Indiferent dacă DeSantis înțelege, sau nu, despre ce este vorba în Europa de Est și care este miza reală a apărării Ucrainei, asemenea declarații au darul să-l motiveze pe Putin să prelungească războiul oricât de mult poate. La urma-urmelor, ca orice autocrat, el nu răspunde pentru uriașele pierderi omenești și materiale ale Rusiei; apoi, deși a suferit mult, economia Rusiei a rezistat fără implozie sancțiunilor, grație și contrabandei unor țări prietene și mai ales a imenselor sume de bani obținute din vânzarea hidrocarburilor în Asia și în alte locuri. Este adevărat că și UE a rezistat aproape bine fără gazul rusesc, beneficiind de o iarnă blândă, iar inflația este în scădere. Totuși, acum Putin poate miza pe o primăvară cu proteste împotriva scumpetei vieții, la care se vor adăuga și alte motive - cum vedem chiar zilele acestea în Franța. Este adevărat că sunt și alți republicani importanți în SUA care cer continuarea susținerii puternice a Ucrainei. Dar simplul fapt că unii dintre notoriii candidați - De Santis și Trump însuși - sunt „împăciuitoriști” și, mai ales, că, aparent, nu înțeleg pericolul neo-imperialismului rusesc nu numai în sine, dar și ca model de conduită în relațiile internaționale, inclusiv pentru China, este îngrijorător. Lecția este că o soluționare a războiului favorabilă Ucrainei și Vestului ar trebui obținută anul acesta. Desigur că, dincolo de oboseala publicului, funcționează și propaganda rusească, antipatia tradițională a multor francezi sau germani față de America, Occident și liberalism, diferitele ideologii „nativiste” și populiste deopotrivă de dreapta și de stânga și, la noi, de exemplu, influența directă sau indirectă a unor cercuri ortodoxiste, pro-putiniste (arhiepiscopul Tomisului este numai un caz), nedisturbate de declarațiile oficiale antiruse ale BOR. Există, desigur, și la noi, și în alte părți, conservatori, oameni de dreapta clasică, care, pe de o parte, sunt, de exemplu, pentru „familia tradițională”, cu tot ceea ce aceasta presupune direct sau simbolic, dar care, pe de altă parte, resping cu toată tăria putinismul, îi înțeleg miza și denunță atrocitățile Rusiei din Ucraina. Nu sunt de acord cu ei în multe privințe, dar îi respect și îi consider aliați în ceea ce este acum esențial. Sunt însă la noi și destui care, sub pretext că recuză atât „corectitudinea politică” a stângii, cât și „claritatea morală” a dreptei, că sunt moderați și neîncadrați ideologic, devin brusc echivoci și confuzi când este vorba despre Rusia, Ucraina și sensul conflictului actual. Vechi trumpiști, antivacciniști „duri și puri” și eurosceptici își dau mâna nu o dată cu ei, când este vorba să creeze confuzie în opinia publică. Ca și DeSantis, dau impresia că nu înțeleg despre ce este vorba în Ucraina. Nu trebuie să uităm și episoade ușor de utilizat pentru antioccidentaliști, precum „Schengen”, „românii din Ucraina” și „Bâstroe” . În ultimul caz, cel puțin, manipularea într-o direcție ostilă Ucrainei a fost foarte repede evidentă, dar nu știu câtă lume a înțeles-o. Iar guvernul a acționat nesăbuit, de parcă avea mandat să creeze falii într-o dispută cu Ucraina, nu să le astupe. Nu este întâmplător că, având în vedere toți acești factori, așa cum arată sondajele de opinie, susținerea pentru Ucraina în România este una dintre cele mai scăzute din UE. Ne punem acum speranța într-o contraofensivă ucrainiană, care să recupereze teritorii, să lase Rusia mai disponibilă la un compromis și mai ales să încurajeze opinia publică europeană și americană (și chiar și pe aceea românească), sugerându- i că susținerea Ucrainei dă roade, și să reducă la tăcere vocile creatoare de confuzie. Este important să aibă rezultate notabile, împiedicând Rusia să câștige timp și aliați vizibili și ascunși, conștienți de ceea ce fac sau numai „idioți utili”, în vreme ce ea controlează pe mai departe teritorii ce nu-i aparțin, conform tratatelor internaționale pe care ea însăși le-a semnat cândva. Timpul nu ar trebui lăsat să lucreze în favoarea Rusiei. Așadar, la mai bine de un an de la începutul invaziei ruse în Ucraina, câteva tendințe iau amploare. În ultimele săptămâni, o dezbatere tot mai amplă pare să se desfășoare în interiorul Partidului Republican, cu lideri influenți manifestând rezerve semnificative față de susținerea Ucrainei în războiul de uzură cu Rusia. În general, multe dintre argumentele lor vin pe fondul presiunii chineze și a imperativului de a se concentra pe spațiul Indo-Pacific, nu pe Europa. Se uită însă că un deznodământ care s-ar încheia cu înfrângerea Ucrainei și indirect a Occidentului va genera unde de șoc tectonice mult dincolo de Europa. Credibilitatea SUA va fi serios zdruncinată, nu doar pe Flancul Estic al NATO, dar inclusiv din perspectiva aliaților (precum Taiwan, Japonia și Australia), esențiali pentru limitarea ambițiilor revizioniste ale Beijingului. Dimpotrivă, un colaps al obiectivelor operaționale ale Kremlinului în Ucraina ar crea, în timp, spațiul pentru o recalibrare americană, dincolo de amenințarea acută și imediată, cum este percepută Rusia în documentele strategice ale administrației Biden. „Nu poți să întorci spatele Europei și să pivotezi total în Indo-Pacific. Pentru că, dacă Ucraina va pierde acest război sau dacă vom ajunge la un impas dezordonat și anarhic care îi va permite lui Putin să recâștige o brumă de respect, imaginați-vă cum se vor simți cetățenii din Taiwan și cât de mult ar demoraliza insula aflată în proximitatea Chinei. Ceea ce vreau să spun este că drumul pentru apărarea Taiwanului începe în Ucraina”, avertiza recent Robert Kaplan. Pentru cei care văd China ca principală amenințare, nu trebuie deloc minimalizat parteneriatul strategic, căsătoria din interes, dintre China și Rusia. Cu puțin timp în urmă, Xi Jinping a fost în turneu la Moscova. Beijingul nu-și permite să rămână neutru. Planul de pace anunțat recent are un rol mai degrabă cosmetic, de PR. Dacă ne uităm din perspectiva presiunii simultane, pe două fronturi, Beijingul are tot interesul să prelungească și să alimenteze capacitatea Rusiei de a purta un război de uzură. Pentru Occident, prelungirea războiului de uzură ar putea arunca în aer consensul privind sancțiunile, adâncind divergențele în creștere dintre aliați și slăbind potențialul Vestului de a se prezenta ca un front unit. În același timp însă, un pivot al SUA în Europa ar fi în interesul Beijingului pentru că ar reduce atenția și resursele Washingtonului dedicate competiției militare din Pacific. Forțele americane dislocate în Europa au ajuns la 100.000 de militari, efective nemaivăzute de la Războiul Rece. Printre consecințele pe termen lung ale războiului din Ucraina sunt și două renașteri militare, cu impact major pentru realitățile din Europa și Pacific. La nivel de discurs, s-ar putea spune că Germania se află în această categorie. Însă cultura strategică internalizată timp de decenii nu se poate schimba peste noapte. Deși Berlinul a vorbit pe tot parcursul anului trecut despre Zeitenwende, de facto aceasta s-a implementat în Japonia și Polonia. Pentru una dintre cele mai importante economii globale, dublarea PIB-ului dedicat apărării, precum și dezbaterea privind un potențial rol în apărarea Taiwanului echivalează cu o revoluție strategică. Robert Kaplan remarca recent că „Japonia a devenit cel mai important aliat al Americii. Marea Britanie o să fie mereu un mare prieten pe fondul similitudinilor istorice și lingvistice, dar, din perspectiva raporturilor globale de putere, Japonia este cel mai important aliat al Statelor Unite”. Un rol similar în Europa îl va juca Polonia. Deja întreaga coregrafie de după invazia din Ucraina anunța simbolic acest lucru. Investițiile anunțate de Varșovia au potențialul de a transforma Polonia în cea mai importantă armată terestră din Europa. Un alt element simbolic este acela că discursurile cele mai semnificative de politică externă ale președintelui Biden au fost ținute în fața Palatului Regal din Varșovia. Polonia devine centrul gravitațional al arhitecturii de descurajare americane pe Flancul Estic, asumând un rol similar RFG-ului în timpul Războiului Rece. Dincolo de tendințele mari geopolitice amorsate de către războiul din Ucraina, acesta mai expune o tendință care anticipează și cum vor fi purtate războaiele viitorului. Sunt multe voci care vorbesc despre faptul că în Ucraina asistăm, într-o anumită măsură, și la un război algoritmic. La finalul anului trecut, publicații precum Reuters și Washington Post scriau pe larg despre rolurile asumate de către companii private precum SpaceX (esențial pentru a menține internetul deschis prin intermediul sateliților Starlink) sau Palantir. Aceasta din urmă se află în avangarda unei tendințe care este abia în faza de pionierat. Războiul din Ucraina expune cum volumele mari de date colectate prin intermediul unui ecosistem senzorial care transparentizează câmpul de luptă până în cele mai mici detalii și care ulterior sunt interpretate de filtre de inteligență artificială (indicând țintele cele mai adecvate, precum și armele potrivite) joacă un rol tot mai important: „Puterea sistemelor de război algoritmic avansat a ajuns atât de mare, încât echivalează cu utilizarea de arme nucleare tactice împotriva unui adversar care luptă doar cu arme convenționale”, spun reprezentanții Palantir. Și generalul Mark Milley, cel mai înalt ofițer al armatei americane și un observator al revoluțiilor tehnologice și al implicațiilor lor, confirmă: „Suntem martorii modului în care războaiele se vor purta și câștiga pentru multă vreme de acum înainte”.