RĂZBOIUL
DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A OPTA
33. DE
LA MAREA ROȘIE LA SINAI:
De la Marea Roșie, oștile lui
Israel au pornit din nou în călătoria lor sub călăuzirea stâlpului de nor. Priveliștea din jurul lor era foarte
dezolantă - munți pleșuvi, pustii, pământuri
sterpe și marea care se întindea până departe,
cu țărmurile ei presărate cu cadavrele vrăjmașilor lor; și totuși ei erau plini de bucurie, conștienți că sunt
liberi, și orice gând de nemulțumire a fost
adus la tăcere. Dar, timp de
trei zile, în călătoria lor n-au găsit apă. Rezerva pe care o luaseră cu ei se terminase. Nu era
nimic care să le potolească setea arzătoare, în timp ce se târau obosiți peste întinderile arse de soare. Moise,
care cunoștea această regiune, știa
ceva ce nu știau ceilalți, și anume că la Mara, cel mai apropiat loc de poposire, unde se găseau izvoare, apa
nu era bună de băut. Cu mare
îngrijorare el urmărea norul călăuzitor. Cu strângere de inimă el a auzit strigătul plin de bucurie -
„apă, apă” - al cărui ecou se făcea auzit
pretutindeni. Bărbați, femei și copii, în graba lor, plini de bucurie, s-au îngrămădit la izvoare, când, deodată,
un strigăt plin de durere a izbucnit din
mulțime - apa era amară. În
groaza și disperarea lor, i-au reproșat lui Moise că i-a condus pe un astfel de drum, neținând seama de faptul că
prezența divină din acel nor misterios îl
condusese și pe el, la fel cum îi condusese pe ei. În durerea sa față de disperarea lor, Moise a făcut ce ei au
uitat să facă: el a strigat fierbinte către
Dumnezeu după ajutor. „Și Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Și apa s-a făcut dulce” (Ex.
15,25). Cu această ocazie, aici, lui Israel i s-a dat prin Moise făgăduința: „Dacă vei asculta cu luare aminte
glasul Domnului, Dumnezeului tău,
dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui și dacă vei păzi toate legile Lui, nu te
voi lovi cu niciuna din
bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă” (Ex. 15,26).De la Mara, poporul a mers la
Elim, unde a găsit „douăsprezece izvoare de
apă și șaptezeci de finici”. Aici a rămas mai multe zile, înainte de a
intra în pustia Sinai. După o lună
de zile de la părăsirea Egiptului, israeliții și-au întins - pentru prima dată - tabăra, în pustie. Proviziile lor au început
acum să se termine. În pustie era
puțină iarbă și turmele li se împuținaseră. Cum avea să se găsească hrană pentru această vastă mulțime de oameni? Îndoiala
le-a umplut inimile și au început
din nou să murmure. Chiar mai-marii și bătrânii norodului s-au alăturat poporului în a se plânge împotriva
conducătorilor lor, numiți de
Dumnezeu: „Cum de n-am murit loviți de mâna Domnului în țara Egiptului, când ședeam lângă oalele
noastre cu carne, când mâncam pâine de ne
săturam? Căci ne-ați adus în pustia aceasta ca să faceți să moară de foame toată mulțimea aceasta” (Ex. 16,3). Până acum, ei nu suferiseră de
foame; nevoile lor zilnice erau satisfăcute, dar ei se temeau pentru viitor. Ei nu puteau înțelege cum avea să
se hrănească această mare mulțime în
călătoriile sale prin pustie și, imaginându-și viitorul, ei și-au văzut copiii murind de foame. Dumnezeu a îngăduit ca
greutățile să-i înconjoare, iar
rezervele de hrană să se împuțineze, pentru ca inimile lor să se poată întoarce spre El, care până aici
fusese Eliberatorul lor. Dacă în strâmtorarea
lor aveau să-L cheme, El avea să dea pe față dovezile iubirii și ale grijii Sale față de ei. El le
făgăduise că, dacă vor asculta de poruncile Sale, nicio boală nu avea să vină asupra lor și numai necredința lor păcătoasă
a fost aceea care i-a făcut să-și
imagineze că ei sau copiii lor puteau să moară de foame. Dumnezeu făgăduise să fie Dumnezeul lor, iar ei poporul Său și să-i conducă într-o țară mare și bună;
numai că ei erau gata să renunțe în fața
oricărui obstacol întâlnit în drumul lor spre acea țară. Într-un mod
minunat, El i-a scos din
robia Egiptului ca să-i înalțe și să-i înnobileze, să facă din ei o pricină de laudă pe pământ. Dar era
necesar ca ei să dea piept cu necazurile și
să sufere lipsuri. Dumnezeu Îi aducea de la starea de degradare la situația
de a-i pregăti, de a-i face în stare
să ocupe un loc de cinste printre neamuri și să primească răspunderi importante și sfinte. Dacă ei ar fi avut
credință în El, văzând toate câte a
făcut El pentru ei, atunci ar fi suportat cu bucurie orice neajunsuri, lipsuri și chiar suferințe; dar ei nu erau dispuși să
se încreadă mai departe în Dumnezeu,
decât dacă aveau să fie martori ai dovezilor continue ale puterii Sale. Ei au uitat amara lor experiență din Egipt. Ei au
uitat bunătatea și puterea lui
Dumnezeu desfășurate în favoarea lor, atunci când i-a eliberat din sclavie. Ei au uitat cum le-au fost salvați copiii
atunci când îngerul nimicitor i-a
lovit pe întâii născuți ai Egiptului. Ei au uitat marea manifestare a puterii divine la Marea Roșie. Ei au
uitat că, în timp ce au trecut cu bine pe
drumul care fusese deschis pentru ei, armatele vrăjmașilor lor, care au încercat să-i urmărească, au fost
acoperite de apele mării. Au văzut însă numai
prezentele lor neajunsuri și încercări; și, în loc să spună: „Dumnezeu a făcut lucruri mari pentru noi; deși am
fost sclavi, El face din noi un mare popor”, ei vorbeau numai de greutățile
drumului, întrebându-se când oare se va sfârși peregrinajul lor obositor. Dumnezeu nu era nepăsător față de nevoile lui
Israel. El le-a spus conducătorilor: „Voi face să plouă pâine din cer pentru
voi”. Și au fost date instrucțiuni ca poporul să strângă zilnic cât le trebuie,
adunând o măsură dublă în cea de-a șasea zi, pentru ca păzirea sfântă a
Sabatului să fie menținută. Moise i-a asigurat pe copiii lui Israel că nevoile
lor aveau să fie împlinite. „Domnul vă va da astă seară carne de mâncat, și
mâine dimineață vă va da pâine să vă săturați”. Și apoi a adăugat: „Căci ce
suntem noi? Cârtirile voastre nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva
Domnului”. Apoi i-a poruncit lui Aaron să le spună: „Apropiați-vă înaintea
Domnului; căci v-a auzit cârtirile. În timp ce Aaron vorbea, ei s-au uitat
înspre pustie, și iată că slava Domnului s-a arătat în nor.” O astfel de
splendoare, pe care ei nu o mai văzuseră niciodată, simboliza prezența divină.
Prin manifestări adresate simțurilor lor, ei aveau să obțină o cunoaștere a lui
Dumnezeu. Ei trebuiau să învețe că Cel Preaînalt era conducătorul lor, și nicidecum
omul Moise, și trebuiau să se teamă de Numele Lui și să asculte de glasul Său. Odată
cu căderea nopții, tabăra a fost acoperită de o mare mulțime de prepelițe,
destule ca să satisfacă nevoia întregii mulțimi. Dimineața, pe fața pământului
era „ceva mărunt, ca niște grăunțe, mărunt ca bobițele de gheață albă”. Semăna
cu grăunțele de coriandru. Poporul a numit-o „mană”. Moise a spus: Aceasta
„este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană”. Poporul a strâns mană și a văzut
că este din abundență pentru toți. Ei „o măcinau la râșniță sau o pisau într-o
piuă; o fierbeau în oală, și făceau turte din ea” (Num. 11,8). Mana avea gustul
unei turte făcute cu miere. Au fost sfătuiți ca pentru fiecare persoană să se strângă
zilnic un omer și nu trebuia să rămână nimic din ea până a doua zi. Unii au
încercat să păstreze ceva pentru ziua următoare, dar a doua zi nu mai era bună
de mâncat. Provizia pentru ziua respectivă trebuia strânsă dimineața; căci tot
ceea ce mai rămânea pe pământ se topea de razele soarelui. În timp ce strângeau
mana, s-a observat că unii aveau mai mult, iar alții mai puțin decât cantitatea
pe care li se spusese s-o strângă. Dar când „o măsurau cu omerul, cine
strânsese mai mult n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puțin nu
ducea lipsă deloc”. O explicație a acestei relatări a Scripturii, ca și o
lecție practică luată din această experiență, ne este dată de apostolul Pavel
în cea de-a doua sa epistolă către corinteni. El spune: „Aici nu este vorba ca
alții să fie ușurați, iar voi strâmtorați; ci este vorba de o potrivire; în
împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor, pentru ca și prisosul
lor să acopere, la rândul lui, nevoile voastre, așa ca să fie o potrivire; după
cum este scris: Cel ce strânsese mult n-avea nimic de prisos, și cel ce strânsese
puțin nu ducea lipsă” (2 Cor. 8,13-15). În ziua a șasea, poporul a adunat câte
doi omeri de fiecare persoană. Căpeteniile s-au grăbit să-i aducă la cunoștință
lui Moise ce avusese loc. Răspunsul său a fost: „Domnul a poruncit așa: Mâine
este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceți ce aveți de copt,
fierbeți ce aveți de fiert și păstrați până a doua zi dimineața tot ce va
rămânea!” Ei au făcut așa și au constatat că mana a rămas neschimbată. „Moise a
zis: Mâncați-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veți găsi mană pe câmp.
Veți strânge timp de șase zile: dar în ziua a șaptea, care este Sabatul, nu va
fi” (Ex. 16,25.26). În fiecare săptămână, în timpul lungii lor călătorii în
pustie, israeliții au fost martorii unei întreite minuni, menite a impresiona
mințile lor cu privire la sfințenia Sabatului: o cantitate dublă de mană cădea
în ziua a șasea, dar mana nu cădea în cea de-a șaptea zi, iar porția necesară
pentru ziua Sabatului se păstra dulce și curată, pe când, dacă ar fi fost
păstrată altădată, de pe o zi pe alta, n-ar mai fi fost bună de mâncat. Când
unii din popor au ieșit în ziua Sabatului să strângă mană, Domnul a întrebat:
„Până când aveți de gând să nu păziți poruncile și legile Mele?” (Ex. 16,28). „Copiii
lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o țară
locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele țării Canaanului” (Ex.
16,35). Timp de patruzeci de ani, li s-a reamintit zilnic, prin această
miraculoasă aprovizionare, de grija neobosită a lui Dumnezeu și de iubirea Lui
gingașă. În cuvintele psalmistului, Dumnezeu le-a dat „grâu din cer, au mâncat
cu toții pâinea celor mari” („pâinea îngerilor”, în alte traduceri - adică hrana
care le-a fost dată de către îngeri - Ps. 78, 24,25 - T.M.). Hrăniți fiind cu
„grâu din cer”, ei trebuiau să se gândească zilnic la faptul că, având
făgăduința lui Dumnezeu, erau tot atât de siguri în ceea ce privește hrana lor,
ca și când ar fi fost înconjurați de unduitoare lanuri de grâu în câmpiile
fertile ale Canaanului. Mana căzută din cer pentru hrănirea poporului Israel a
fost un tip al Aceluia care a venit de la Dumnezeu ca să-Și dea viața pentru
lume. Iisus spunea: „Eu sunt Pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în
pustie și au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de așa fel, ca cineva
să mănânce din ea și să nu moară … Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va
trăi în veac; și pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi
da pentru viața lumii” (Ioan 6,48-51). Și printre făgăduințele binecuvântării
făcute poporului lui Dumnezeu în viața veșnică este și aceasta: „Celui ce va
birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă” (Apoc. 2,17). După părăsirea
pustiei Sin, israeliții au tăbărât la Refidim. Aici nu exista apă și din nou au
dat pe față neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În orbirea și
cutezanța sa, poporul a venit la Moise cu cererea: „Dă-ne apă să bem!” Dar
răbdarea lui n-a cedat. „Pentru ce căutați ceartă cu mine?” a spus el, „Pentru
ce ispitiți pe Domnul?” Atunci ei au strigat plini de mânie: „Pentru ce ne-ai
scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici, cu copiii și turmele
noastre?” Atunci când fuseseră aprovizionați din abundență cu hrană, și-au
amintit cu rușine de necredința și murmurările lor și au făgăduit să se
încreadă pe viitor în Dumnezeu; dar și-au uitat curând făgăduința și, la prima
încercare a credinței, au căzut. Stâlpul de nor care-i conducea părea că ascunde
o taină teribilă. Și Moise …, se întrebau ei, cine era el oare și care putea fi
planul lui, de i-a scos din Egipt? Bănuiala și neîncrederea le-au umplut
inimile și l-au acuzat cu îndrăzneală de intenția de a-i omorî pe ei și pe
copiii lor prin lipsuri și greutăți, pentru ca el să se îmbogățească luându-le averile.
În revărsarea mâniei și a revoltei lor, erau gata să-l omoare cu pietre. În
durerea sa, Moise a strigat către Domnul: „Ce să fac cu poporul acesta?” El a
fost îndrumat să-i ia pe bătrânii lui Israel și toiagul cu care săvârșise minunile
în Egipt și să meargă înaintea poporului. Și Domnul i-a zis: „Iată, Eu voi sta
înaintea ta, pe stânca Horebului; vei lovi stânca și va țâșni apă din ea, și poporul
va bea.” El a ascultat, și apa a țâșnit într-un izvor puternic care a satisfăcut
din abundență nevoile taberei. În loc să-i poruncească lui Moise să-și ridice
toiagul și să aducă niște plăgi teribile, asemenea acelora din Egipt, asupra
căpeteniilor acestei mulțimi rele și nemulțumite, Dumnezeu, în marea Sa milă, a
făcut din toiag instrumentul Său pentru a-i izbăvi. „A despicat stânci în
pustie și le-a dat să bea ca din niște valuri cu ape multe. A făcut să
țâșnească izvoare din stânci, și să curgă ape ca niște râuri” (Ps. 78,15.16 -
T.M.). Moise a lovit stânca, dar Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care, ascuns
privirii lor în stâlpul de nor, a stat alături de Moise și a făcut să curgă apa
dătătoare de viață. Nu numai Moise și bătrânii, ci întreaga adunare a poporului
Israel, care stătea la distanță, au văzut slava Domnului; dacă norul ar fi fost
îndepărtat, ei ar fi fost nimiciți de strălucirea Sa care era prezentă acolo. În
setea lor, poporul L-a ispitit pe Dumnezeu spunând: „Este oare Dumnezeu cu noi
sau nu? Dacă Dumnezeu ne-a adus aici, de ce nu ne dă apă și pâine?” Necredința
astfel manifestată era nelegiuită și Moise se temea ca nu cumva judecățile lui
Dumnezeu să se abată asupra lor. Și el a pus locului aceluia numele Masa
(ispitire) și Meriba (ceartă), în amintirea păcatului lor. Acum, o nouă
primejdie îi amenința. Din cauza murmurării lor, Dumnezeu a îngăduit să fie
atacați de către vrăjmașii lor. Amaleciții, un trib crud și războinic care
locuia în acea regiune, au ieșit la luptă împotriva lor și i-au lovit pe cei
care, obosiți și slăbiți, rămăseseră în urmă. Moise, conștient de faptul că
poporul nu era pregătit pentru luptă, i-a poruncit lui Iosua să aleagă din
diferite seminții un corp de soldați și să-i conducă dimineața următoare
împotriva vrăjmașului, în timp ce el avea să stea pe vârful unui deal din
apropiere cu toiagul lui Dumnezeu în mână. Astfel, a doua zi, Iosua și ostașii
săi l-au atacat pe vrăjmaș, în timp ce Moise, Aaron și Hur stăteau pe un deal
privind câmpul de bătaie. Cu mâinile înălțate spre cer și având toiagul lui
Dumnezeu în mâna dreaptă, Moise s-a rugat pentru izbânda armatelor lui Israel.
În timpul luptei, s-a observat că atunci când mâinile sale erau ridicate, biruia
Israel, iar când erau coborâte, inamicul ieșea învingător. Când Moise a obosit,
Aaron și Hur i-au ținut mâinile în sus până la apusul soarelui, iar inamicul a
fost pus pe fugă. Susținând mâinile lui Moise, Aaron și Hur au arătat poporului
datoria sa de a-l susține pe acesta în lucrarea lui cea grea, în timp ce el
avea să primească din partea lui Dumnezeu cuvântul pe care să li-l transmită.
Și actul lui Moise era de asemenea semnificativ, arătând că Dumnezeu ține în
mâinile Sale destinul lor. Cât timp ei își pun încrederea în El, El va lupta
pentru ei și îi va supune pe vrăjmașii lor; dar când nu vor mai avea încredere
în El și se vor încrede în propria putere, atunci ei vor fi mai slabi decât aceia
care nu-L cunosc pe Dumnezeu, iar vrăjmașii lor îi vor birui.După înfrângerea amaleciților, Dumnezeu i-a
poruncit lui Moise: „Scrie lucrurile acestea în carte, ca să se păstreze
aducerea-aminte, și spune lui Iosua că voi șterge pomenirea lui Amalec de sub
ceruri” (Ex. 17,14). Chiar înaintea morții sale, marele conducător a așezat
asupra poporului său solemna însărcinare: „Adu-ți aminte ce ți-a făcut Amalec
pe drum, la ieșirea voastră din Egipt: cum te-a întâlnit pe drum și, fără nicio
teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se
târau la coadă, când erai obosit și sleit de puteri … să ștergi pomenirea lui
Amalec de sub ceruri; să nu uiți lucrul acesta” (Deut. 25,17-19). Cu privire la
acest popor rău, Domnul a declarat: „Mâna lui Amalec este împotriva scaunului
de domnie al Domnului” (Ex. 17,16). Amaleciții nu erau neștiutori în ceea ce
privește caracterul lui Dumnezeu sau suveranitatea Lui, dar, în loc să stea cu
temere înaintea Sa, ei s-au apucat să-I nesocotească puterea. Minunile făcute
de Moise înaintea egiptenilor erau subiect de batjocură pentru poporul lui
Amalec, iar teama neamurilor înconjurătoare era pricină de râs. Ei au jurat pe
zeii lor că îi vor nimici pe evrei, astfel încât niciunul să nu scape,
fălindu-se că Dumnezeul lui Israel este prea neputincios ca să le reziste. Ei
nu fuseseră vătămați sau amenințați în vreun fel de israeliți. Atacul lor a
fost cu totul neprovocat. El demonstra ura și sfidarea lor față de Dumnezeu,
prin faptul că ei căutau să-l nimicească pe poporul Său. Amaleciții erau de
mult niște păcătoși trufași, iar crimele lor strigau la Dumnezeu pentru
răzbunare, și totuși mila Sa îi chema încă la pocăință; dar, când i-au atacat
pe cei sleiți de puteri și fără apărare din rândurile lui Israel, oamenii lui
Amalec au pecetluit soarta neamului lor. Grija lui Dumnezeu este îndreptată
spre cei mai slabi dintre copiii Săi. Niciun act de cruzime sau de opresiune
făcut față de ei nu rămâne neobservat de Cer. Mâna Lui se întinde ca un scut
peste toți aceia care-L iubesc și se tem de El; oamenii să fie atenți ca nu
cumva să lovească această mână; pentru că ea ține sabia dreptății. Nu departe
de locul unde erau acum tăbărâți israeliții se afla casa lui Ietro, socrul lui
Moise. Ietro auzise de eliberarea evreilor și acum a pornit să-I viziteze, ca
să-i dea lui Moise nevasta și pe cei doi fii ai săi. Marele conducător a fost
informat, prin soli, de sosirea lor și a ieșit cu bucurie ca să-i întâmpine și,
după ce a terminat de salutat, i-a condus la cortul său. El își trimisese înapoi
familia când se afla pe drumul periculos al scoaterii lui Israel din Egipt, dar
acum se putea bucura din nou de mângâierea și sprijinul prezenței lor. El i-a
povestit lui Ietro modul minunat în care S-a purtat Dumnezeu cu Israel, iar
patriarhul s-a bucurat și L-a binecuvântat pe Dumnezeu; împreună cu Moise și cu
bătrânii poporului, el s-a unit în a aduce jertfe și a luat parte la o masă
solemnă pentru comemorarea milei lui Dumnezeu. Rămânând în tabără, Ietro a
observat repede cât de grele erau poverile care apăsau asupra lui Moise.
Menținerea ordinii și a disciplinei în mijlocul acestei mari mulțimi
neștiutoare și needucate era într-adevăr o sarcină extraordinară de grea. Moise
era recunoscut drept conducătorul și judecătorul lor și la el erau aduse nu
numai nevoile și interesele generale ale poporului, dar și neînțelegerile care
se iscau între ei. El a îngăduit acest lucru pentru că avea astfel ocazia să-i
învețe; căci el spunea: „Eu judec între ei și fac cunoscut poruncile lui Dumnezeu
și legile Lui” (Ex. 18,16). Dar Ietro nu a fost de acord cu aceste practici,
spunând: „Ce faci tu nu este bine … căci lucrul este mai presus de puterile
tale și nu-l vei putea face singur … Te istovești singur”; el la sfătuit pe
Moise să numească niște persoane destoinice drept căpetenii peste mii, pe
alții, căpetenii peste sute, iar pe alții, peste zeci. Ei trebuiau să fie oameni
„destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere și vrăjmași ai
lăcomiei”. Aceștia aveau să judece în toate problemele de mică importanță, în
timp ce cazurile cele mai grele și mai importante urmau să fie aduse totuși înaintea
lui Moise, care trebuia să fie pentru popor, spunea Ietro, „tălmaciul poporului
înaintea lui Dumnezeu” și să ducă „pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învață-i
poruncile și legile; și arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze și ce trebuie
să facă”. Acest sfat a fost ascultat, și el nu numai că a ușurat sarcina lui
Moise, dar a avut ca rezultat stabilirea unei ordini mult mai bune în mijlocul
poporului. Domnul l-a onorat mult pe Moise și, prin mâna sa, a săvârșit multe
minuni; dar faptul că el fusese ales ca să-i învețe pe alții nu l-a făcut să
tragă concluzia că el personal nu mai are nevoie să fie învățat. Conducătorul
ales al lui Israel a ascultat cu bucurie sugestiile pe care i le dăduse preotul
din Madian, temător de Dumnezeu, și a adoptat planul său ca fiind un aranjament
înțelept. De la Refidim, poporul și-a continuat călătoria, urmând călăuzirea
stâlpului de nor. Drumul i-a condus peste câmpii sterpe, peste povârnișuri
adânci și prin defileuri muntoase. Adesea, pe când traversau pustiuri
nisipoase, au văzut înaintea lor munții pietroși, asemenea unor fortărețe
uriașe, îngrămădiți chiar de-a curmezișul drumului lor, părând să le oprească
orice înaintare. Dar, pe măsură ce se apropiau, în zidul munților apăreau ici
și colo deschizături și dincolo de ei se deschidea o nouă câmpie. Printr-una
dintre aceste trecători adânci și stâncoase erau conduși să treacă acum. Era o
scenă măreață și impresionantă. Printre crestele stâncoase care se înălțau la
sute de metri de o parte și de alta, se revărsau ca un val viu, cât se putea
vedea cu ochiul, oștile lui Israel cu turmele și cirezile lor. Și acum,
înaintea lor, se înălța, într-o solemnă măreție, Muntele Sinai. Stâlpul de nor
s-a oprit pe vârful lui, iar poporul și-a întins corturile pe câmpia de sub el.
Aici avea să fie locul șederii lor timp de aproape un an. Noaptea, stâlpul de
foc le asigura protecția divină și, în timp ce ei erau adânciți în somn, pâinea
din cer cobora liniștit peste tabără. Zorile scăldau în aur șirurile
întunecoase ale munților și razele strălucitoare ale soarelui străpungeau
defileurile adânci, apărând pentru acești călători obosiți ca raze ale
îndurării de la tronul lui Dumnezeu. Pretutindeni, înălțimi mari și stâncoase,
în singuratica lor măreție, păreau că vorbesc despre statornicie și măreție.
Aici, mintea era copleșită de solemnitate și teamă plină de respect. Omul
ajungea să-și simtă neștiința și slăbiciunea, în prezența Aceluia care „a
cântărit munții cu cântarul și dealurile cu cumpăna” (Is. 40,12). Aici avea să
primească Israel cea mai minunată descoperire dintre câte a dat vreodată
Dumnezeu oamenilor. Aici Și-a adunat Dumnezeu poporul, ca să poată imprima în
ființa lui sfințenia cerințelor Sale, vestindu-i cu Însuși glasul Său Legea Sa
cea sfântă. Schimbări mari și radicale urma să se facă în ei, căci influența
îngrozitoare a robiei și a îndelungatei legături cu cei idolatri își lăsase
amprenta asupra obiceiurilor și a caracterului lor. Dumnezeu lucra la ridicarea
lor pe o treaptă morală mai înaltă, dându-le posibilitatea să-L cunoască.
34.
LEGEA DATĂ LUI ISRAEL:
Curând după așezarea taberei la
Sinai, Moise a fost chemat sus, pe munte,
ca să se întâlnească cu Dumnezeu. El urcă singur cărarea cea prăpăstioasă
și accidentată și se apropie de
norul care arăta locul prezenței lui Iehova. Israel urma să fie într-o strânsă și deosebită legătură cu Cel Preaînalt,
ca să fie trecut, ca neam, sub cârmuirea
lui Dumnezeu. Mesajul către Moise, pentru
popor, era: „Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici la
Mine. Acum, dacă veți asculta glasul Meu
și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate popoarele,
căci tot pământul este al Meu. Îmi
veți fi o împărăție de preoți și un neam sfânt” (Ex. 19,4-6). Moise s-a
întors în tabără și, adunându-i pe bătrânii lui Israel, le-a repetat mesajul divin. Răspunsul lor a fost:
„Vom face tot ce a zis Domnul”. Astfel, ei au făcut un legământ solemn cu Dumnezeu, legându-se să-L primească
drept conducător al lor, fapt prin
care au devenit, într-un sens special, supuși ai autorității Sale. Din
nou, conducătorul lor s-a suit pe munte și Domnul i-a spus: „Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru
ca să audă poporul când îți voi vorbi” (Ex.
19,9). Când ei au întâmpinat greutăți pe drum, erau porniți să cârtească împotriva lui Moise și a lui Aaron,
acuzându-i că duc oștile lui Israel departe
de Egipt pentru a le nimici. Domnul voia să-l onoreze pe Moise înaintea
lor, pentru ca ei să aibă încredere
în îndrumările lui. Dumnezeu dorea
să facă din ocazia aceasta a rostirii Legii Sale o scenă de o măreție înspăimântătoare, pe măsura
caracterului Său înalt. Poporul trebuia să
fie impresionat de faptul că tot ceea ce era în legătură cu slujirea lui Dumnezeu trebuia să fie privit cu cel
mai mare respect. Domnul îi spuse lui Moise:
„Du-te la popor, sfințește-i azi și mâine și pune-i să-și spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi, căci a
treia zi Domnul Se va pogorî, în fața întregului popor, pe Muntele Sinai” (Ex. 19,10.11). În zilele de așteptare,
toți trebuiau să folosească timpul
într-o solemnă pregătire pentru a se arăta înaintea lui Dumnezeu. Atât persoana, cât și hainele trebuiau să fie perfect
curate. În timp ce Moise avea să le
arate păcatele, ei trebuiau să se dedice în umilință postului și rugăciunii, pentru ca inimile lor
să poată fi curățite de orice nelegiuire.
Pregătirile s-au făcut în conformitate cu porunca primită; și, ascultând de un nou sfat, Moise a dat dispoziția ca
o barieră să fie așezată în jurul muntelui,
pentru ca nici oamenii și nici animalele să nu pătrundă pe locul sfânt. Dacă vreunul s-ar fi
încumetat atât de mult încât să atingă acele bariere, trebuia să fie îndată pedepsit cu moartea. În dimineața celei de a treia zile, pe când ochii întregului popor
erau îndreptați spre munte, vârful
acestuia a fost acoperit cu un nor gros, care devenea din ce în ce mai negru și mai adânc, coborând spre baza
lui, până când tot muntele a fost învăluit
în întuneric și într-un înspăimântător mister. Apoi s-a auzit sunetul unei trâmbițe, chemând poporul să se
întâlnească cu Dumnezeu; și Moise
i-a condus până la poalele muntelui. Din întunericul acela dens izbucneau fulgere strălucitoare, în timp ce
bubuiturile de tunet își făceau
auzite ecourile printre înălțimile înconjurătoare. „Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se
pogorâse peste el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălța ca fumul unui cuptor și tot muntele se cutremura
cu putere” (Ex. 19,18). „Înfățișarea
slavei Domnului era asemenea unui foc mistuitor pe vârful muntelui”, înaintea mulțimii adunate. Și „trâmbița răsuna
tot maiputernic”. Atât de
înspăimântătoare erau semnele prezenței lui Dumnezeu, încât mulțimile lui Israel, tremurând de frică, au căzut cu fețele
la pământ înaintea Domnului. Până și
Moise a strigat: „Sunt îngrozit și tremur” (Evr. 12,21). Dar bubuiturile
tunetelor încetară; sunetul trâmbiței nu se mai auzea; pământul se liniști. A urmat un timp de liniște solemnă, și apoi a
fost auzită vocea lui Dumnezeu.
Vorbind din întunericul dens care-L învăluia, stând pe munte, înconjurat de un cortegiu de îngeri, Domnul a făcut
cunoscută Legea Sa. Descriind
această scenă, Moise zicea: „Domnul
a venit din Sinai/Și a răsărit peste ei din Seir,/A strălucit din muntele Paran/Și
a ieșit din mijlocul zecilor de mii de sfinți,/Având în dreapta Lui focul
legii./Da, El iubește popoarele;/Toți sfinții sunt în mâna Ta./Ei au stătut la
picioarele Tale,/Au primit cuvintele Tale.” (Deut. 33,2.3). Domnul S-a descoperit nu numai în măreția înspăimântătoare de
judecător și legiuitor, ci și ca un
păzitor milos al poporului Său: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei”
(Ex. 20,2). El, pe care ei Îl cunoscuseră
până acum ca Eliberatorul și Călăuzitorul lor, care îi scosese din țara Egiptului, deschizând pentru ei o cale
prin mare, care l-a nimicit pe
faraon și oștirea lui, care Se dovedise a fi mai presus de toți zeii Egiptului - El era Acela care rostea
acum Legea. Legea nu era rostită
acum numai pentru folosul exclusiv al evreilor. Dumnezeu i-a onorat făcându-i apărători și păstrători ai Legii
Sale, dar ea trebuia să fie
considerată ca un tezaur sfânt pentru lumea întreagă. Preceptele Decalogului sunt adaptate pentru
întreaga omenire și au fost date pentru instruirea
tuturor. Zece precepte scurte, dar cuprinzătoare și pline de autoritate cuprind datoria omului față
de Dumnezeu și față de semenii săi; și toate,
bazate pe marele și fundamentalul principiu al iubirii. „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima
ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea
ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10,27; vezi, de asemenea, Deut. 6,4.5;
Lev. 19,18). În Cele Zece Porunci, aceste
principii sunt arătate în mod amănunțit și făcute aplicabile la condițiile
și împrejurările în care se află
omul. „Să nu ai alți dumnezei afară
de Mine” (Ex. 20,3). Dumnezeu, Cel
veșnic, având viață în Sine Însuși, Cel necreat, El Însuși fiind Izvorul și Susținătorul a toate, este singurul îndreptățit
la suprema închinare și adorare.
Omului îi este interzis să-i dea oricui altcuiva locul cel dintâi în simțămintele sale sau în slujirea sa. Tot ce cultivăm și
tinde să slăbească iubirea noastră
față de Dumnezeu sau să ia locul slujirii pe care I-o datorăm devine pentru noi un zeu. „Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor
care sunt sus în ceruri sau jos pe
pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești” (Ex. 20,4.5). Porunca a doua oprește închinarea la
adevăratul Dumnezeu prin chipuri sau
asemănări. Multe neamuri păgâne susțineau că, chipurile lor cioplite erau numai preînchipuiri sau simboluri prin
care era adorată divinitatea, dar Dumnezeu
a declarat o astfel de închinare ca fiind păcat. Încercarea de a-L reprezenta pe Cel Veșnic prin obiecte
materiale coboară concepția omului cu privire
la Dumnezeu. Mintea, fiind îndepărtată de la perfecțiunea cea fără margini a lui Dumnezeu, ar fi atrasă
mai degrabă spre creatură decât spre Creator.
Și, în măsura în care concepția lui cu privire la Dumnezeu s-ar coborî, omul ar decădea. „Eu, Domnul, Dumnezeul tău sunt un
Dumnezeu gelos.” Legătura cea strânsă
și sfântă a lui Dumnezeu cu poporul Său este prezentată prin asemănarea cu legătura căsătoriei.
Idolatria fiind un adulter spiritual,
neplăcerea lui Dumnezeu față de ea este pe drept numită gelozie. „Pedepsesc nelegiuirea părinților în
copii până la al treilea și la al patrulea
neam al celor ce mă urăsc.” Este clar faptul că, urmările faptelor rele ale părinților pot să fie suportate de
copii, dar ei nu sunt pedepsiți pentru vinovăția
părinților, în afara cazului în care și ei au luat parte la păcatele lor. Cu toate acestea, copiii calcă, de
obicei, pe urmele părinților lor. Prin moștenire
sau exemplu, fiii devin părtași ai păcatelor tatălui lor. Tendințele spre rău, apetitul pervertit și
moralitatea josnică, împreună cu bolile și
degenerarea fizică, se transmit ca o moștenire din tată în fiu, până la a
treia și la a patra generație. Acest
adevăr înspăimântător ar trebui să aibă o putere solemnă care să-i rețină pe oameni de la a merge pe calea
păcatului. „Mă îndur până la al
miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.” Prin oprirea închinării la dumnezei falși, porunca a doua,
în mod implicit, îndeamnă la
adorarea adevăratului Dumnezeu. Iar acelora care sunt credincioși în slujba Sa le este făgăduită îndurarea Sa, nu numai
până la a treia și la a patra
generație, cum este cazul mâniei care amenință pe cei ce-L urăsc, ci până la mii de generații. „Să nu iei în deșert Numele Domnului,
Dumnezeului tău; căci Domnul nu va
lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui” (Ex. 20,7). Această poruncă nu numai că oprește
jurămintele false și blestemele obișnuite,
dar ea ne oprește și de la a folosi Numele lui Dumnezeu într-un mod ușuratic sau neglijent, fără
respect față de înspăimântătoarea lui însemnătate.
Prin folosirea necugetată a Numelui lui Dumnezeu în vorbirea de rând, prin invocarea Lui în
probleme neînsemnate și prin deasa și necugetata
repetare a Numelui Său, noi Îl dezonorăm. „Numele Lui este sfânt și înfricoșat” (Ps. 111,9 - T.M.).
Fiecare trebuie să cugete asupra maiestății Sale, a curăției și a sfințeniei Sale, pentru ca inima să fie mișcată de
simțământul caracterului Său
proslăvit; iar Numele Său sfânt trebuie să fie rostit cu respect și cu solemnitate. „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi
șase zile și să-ți faci lucrul tău.
Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici
fiul tău, nici fiica ta, nici robul
tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul
cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat
Domnul ziua de odihnă și a
sfințit-o” (Ex. 20,8-11). Arătând
spre Dumnezeu ca Făcător al cerurilor
și al pământului, Sabatul Îl deosebește pe adevăratul Dumnezeu de toți ceilalți dumnezei falși. Porunca
a patra este singura dintre toate cele zece în care se găsesc atât Numele, cât
și titlul Legiuitorului. Este singura care arată prin a cui autoritate a fost
dată Legea. În acest fel, ea conține sigiliul lui Dumnezeu, pus pe Legea Sa, ca
o dovadă a autenticității și a puterii obligativității ei. Dumnezeu i-a dat
omului șase zile în care să lucreze și cere ca lucrările sale să fie făcute în
șase zile lucrătoare. Actele de milă și de absolută necessitate sunt îngăduite
în ziua Sabatului, bolnavii și cei în suferință trebuie să fie întotdeauna
îngrijiți; dar lucrul care nu este necesar trebuie să fie cu strictețe evitat. Porunca
cuprinde tot ceea ce se afla înăuntrul porților casei oricărui om. Cei ce
locuiau în familie trebuiau să lase la o parte preocupările lor vremelnice în
timpul orelor sacre. Toți trebuiau să se unească în a-L onora pe Dumnezeu
printr-o slujire de bunăvoie în ziua Sa cea sfântă. „Cinstește pe tatăl tău și
pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul,
Dumnezeul tău” (Ex. 20,12). Părinții sunt îndreptățiți astfel la o dragoste și
la un respect cum nu este dat nimănui altcuiva să aibă. Dumnezeu Însuși, care a
așezat asupra lor o responsabilitate pentru sufletele încredințate grijii lor,
a poruncit ca, în anii de la început ai vieții, părinții să țină locul lui
Dumnezeu pentru copiii lor. Iar acela care respinge autoritatea îndreptățită a
părinților săi respinge autoritatea lui Dumnezeu. Porunca a cincea cere din
partea copiilor nu numai să le dea respect, supunere și ascultare părinților
lor, ci, de asemenea, să le dea dragostea și amabilitatea lor, să le ușureze
poverile, să le apere prestigiul, să-I ajute și să-i mângâie la bătrânețe. Ea
încurajează respectul față de slujitorii lui Dumnezeu și față de conducători și
de toți aceia cărora Dumnezeu le-a dat autoritate. „Aceasta”, spune apostolul,
„este cea dintâi poruncă însoțită de o făgăduință” (Efes. 6,2). În cazul lui
Israel, care aștepta să intre în curând în Canaan, celui ascultător îi era dată
făgăduința că va avea o viață lungă în țara aceea bună; dar ea are o
însemnătate mult mai largă, cuprinzând pe toți adevărații credincioși ai lui Dumnezeu din toate neamurile, făgăduinduind-le
viața veșnică pe Noul Pământ. „Să nu ucizi” (Ex. 20,13). Toate actele de
nedreptate care tind să scurteze viața: spiritul de ură și răzbunare sau
cultivarea unei pasiuni care duce la acțiuni vătămătoare pentru alții sau care
ne face să le vrem răul („căci cine urăște pe fratele său este un ucigaș”), o
neglijare egoistă de a îngriji de cei în nevoie sau în suferință, orice satisfacere
egoistă a poftelor, orice lipsire fără rost de cele necesare sau munca peste
măsură, care tinde să vatăme sănătatea - toate acestea, într-o măsură mai mare
sau mai mică, sunt călcări ale poruncii a șasea. „Să nu preacurvești” (Ex.
20,14). Această poruncă interzice nu numai faptele murdare, ci chiar și
gândurile și dorințele senzuale, precum și orice practică ce tinde să le ațâțe.
Curăția este cerută nu numai în viața exterioară, ci și în intențiile și
simțămintele tainice ale inimii. Hristos, care i-a învățat pe evrei obligațiile
larg cuprinzătoare ale Legii lui Dumnezeu, a declarat că un gând, o privire rea
sunt realmente păcate, tot așa cum este fapta de călcare a Legii. „Să nu furi”
(Ex. 20,15). În această interdicție sunt cuprinse atât păcatele publice, cât și
cele particulare. Porunca a opta condamnă răpirea de oameni și comerțul cu
sclavi și interzice războaiele de cucerire. Ea condamnă furtul și tâlhăria. Ea
cere o cinste deplină în cele mai mici amănunte ale problemelor vieții. Ea
osândește îmbogățirea peste măsură și necinstită în afaceri și cere plata
dreaptă a datoriilor și a salariilor. Ea declară că orice încercare de a obține
foloase personale de pe urma neștiinței, a slăbiciunii sau a nenorocirii altora
este trecută ca înșelăciune în cărțile din cer. „Să nu mărturisești strâmb
împotriva aproapelui tău” (Ex. 20,16). Vorbirea neadevărată în orice problemă,
orice încercare sau intenție de a-l înșela pe aproapele nostru sunt cuprinse
aici. Intenția de a înșela constituie o minciună. Printr-o privire a ochiului,
o mișcare cu mâna, o expresie a feței se poate spune tot atât de bine o
minciună ca și prin cuvinte. Orice adăugare intenționată în vorbire, orice aluzie
sau orice insinuare făcută în mod calculat, cu gândul de a face o impresie
greșită sau exagerată, chiar povestirea unor fapte, în așa fel încât să ducă în
rătăcire pe cineva, constituie o minciună. Acest precept interzice orice
încercare de a vătăma bunul nume al semenului nostru prin relatări inexacte sau
bănuieli rele, prin vorbiri de rău sau bârfeli. Chiar și ascunderea
intenționată a adevărului, de pe urma căreia alții pot fi păgubiți, este o
violare a poruncii a noua. „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești
nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici
măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău” (Ex. 20,17). Porunca
a zecea lovește la rădăcina tuturor păcatelor, oprind dorințele egoiste, din
care izvorăsc faptele păcătoase. Și cel care, în ascultare de Legea lui
Dumnezeu, se reține chiar și de la o dorință păcătoasă, care vizează ceea ce aparține
altuia, nu se va face vinovat de vreo faptă rea față de semenii săi. Acestea au
fost preceptele sfinte ale Decalogului, rostite în mijlocul tunetelor și al
flăcărilor de foc și cu o minunată desfășurare a puterii și maiestății marelui
Dătător al Legii. Dumnezeu a însoțit proclamarea Legii Sale cu manifestarea
puterii și a slavei Sale, pentru ca poporul Său să nu uite niciodată scena
aceasta și pentru ca să li se poată înscrie în inimă o profundă venerație față
de Autorul Legii, Creatorul cerului și al pământului. El a dorit, de asemenea,
să le arate tuturor oamenilor sfințenia, importanța și permanența Legii Sale. Poporul
Israel era copleșit de groază. Puterea înspăimântătoare a vorbirii lui Dumnezeu
părea că întrece măsura pe care inimile lor tremurânde o puteau suporta. Căci,
în timp ce li se prezenta marea Lege a dreptății lui Dumnezeu, ei și-au dat
seama, mai bine ca niciodată până atunci, cât de ofensator este caracterul
păcatului și propria lor vinovăție înaintea unui Dumnezeu sfânt. Ei s-au
îndepărtat de munte plini de groază și de respect. Mulțimea i-a strigat lui
Moise: „Vorbește-ne tu însuți și te vom asculta; dar să nu ne mai vorbească
Dumnezeu, ca să nu murim” (Ex. 20,19). Conducătorul a răspuns: „Nu vă
înspăimântați; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare și ca să
aveți frica Lui înaintea ochilor voștri,
pentru ca să nu păcătuiți” (vers. 20). Cu toate acestea, poporul a rămas la
distanță, privind cu groază scena, în timp ce „Moise s-a apropiat de norul în
care era Dumnezeu”. Mintea poporului, orbită și înjosită de sclavie și
păgânism, nu era pregătită să prețuiască pe deplin principiile larg
cuprinzătoare ale celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Pentru ca obligațiile
Decalogului să poată fi înțelese și aplicate în mod deplin, au fost date și
alte învățături, ilustrând și aplicând principiile celor Zece Porunci. Legile
acestea au fost numite judecăți, atât pentru faptul că ele au fost ancorate în
înțelepciunea și dreptatea infinită, precum și pentru că cei care aplicau Legea
trebuiau să judece după ele. Spre deosebire de cele Zece Porunci, ele i-au fost
date lui Moise în mod personal și el trebuia să le facă cunoscute poporului. Prima
dintre aceste legi se referea la robi. Pe vremuri, infractorii erau uneori
vânduți ca scalvi de către judecători; în unele cazuri, datornicii erau vânduți
de creditorii lor, iar sărăcia făcea ca unele persoane să se vândă pe ele însele
ca sclavi sau să-și vândă copiii. Dar un evreu nu putea fi vândut ca sclav pentru
toată viața. Timpul lui de slujbă era de șase ani; în cel de-al șaptelea an, el
trebuia să fie eliberat. Răpirea de oameni, uciderea cu premeditare și răzvrătirea
împotriva autorității părintești erau pedepsite cu moartea. Era îngăduit să ai
sclavi care nu erau israeliți prin naștere, dar viața și ființa lor erau
apărate cu grijă. Uciderea unui sclav trebuia pedepsită; rănirea unui sclav de
către stăpânul său, chiar dacă n-ar fi fost decât pierderea unui dinte, îl îndreptățea
să fie eliberat. Israeliții fuseseră ei înșiși sclavi, și acum, când urma să
aibă robi care să fie ai lor, trebuiau să se ferească de a se lăsa pradă unui
spirit de cruzime și de apăsare, de pe urma căruia ei suferiseră de la
supraveghetorii lor egipteni. Amintirea amarei lor robii trebuia să-i facă în
stare să se așeze în locul robului, făcându-i să fie buni și miloși, să se
poarte cu alții așa cum ar fi dorit ca alții să se poarte cu ei. Dreptul
văduvelor și al orfanilor era în mod deosebit apărat, avându-se o grijă duioasă
cu privire la starea lor neajutorată. „Dacă-i asuprești”, a spus Domnul, „și ei
strigă la Mine după ajutor, Eu le voi auzi strigătele; mânia Mea se va aprinde
și vă voi nimici cu sabia; nevestele voastre vor rămâne văduve, și copiii
voștri vor rămâne orfani” (Ex. 22,23.24). Străinii care aveau să se unească cu
Israel trebuiau să fie apărați de nedreptate sau apăsare. „Să nu asuprești pe
străin; știți ce simte străinul, căci și voi ați fost străini în țara
Egiptului” (Ex. 23,9). Luarea de dobândă de la săraci era oprită. Haina unui om
sărac sau învelitoarea luată zălog trebuia să fie înapoiată la căderea serii.
Cel care se făcea vinovat de furt trebuia să dea înapoi îndoit. Respectul față
de judecător și de conducător era obligatoriu, iar judecătorii erau avertizați
împotriva pervertirii judecății, a sprijinirii unei cauze nedrepte și a luării
de mită. Calomnia și bârfa erau interzise și se așteptau fapte de bunătate
chiar și față de vrăjmașii personali. Din nou i se amintea poporului de
obligația cea sfântă a păzirii Sabatului. Au fost rânduite sărbătorile anuale,
la care toți bărbații neamului trebuiau să se înfățișeze înaintea Domnului,
aducându-I darurile lor de mulțumire și primele roade ale belșugului dat de El.
Scopul tuturor acestor rânduieli a fost arătat: ele nu erau date pentru că așa
voia o arbitrară putere suverană, ci pentru binele lui Israel. Domnul a spus:
„Să-Mi fiți niște oameni sfinți” (Ex. 22,31), vrednici de a fi recunoscuți de
un Dumnezeu sfânt. Legile acestea trebuiau să fie scrise de Moise și păstrate
cu grijă, ca temelie a legii neamului, și împreună cu cele Zece Porunci, pentru
luminarea cărora fuseseră date, să alcătuiască condiția împlinirii
făgăduințelor lui Dumnezeu față de Israel. Iată mesajul care le-a fost adresată
din partea Domnului: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească
pe drum și să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru
înaintea Lui și ascultă glasul Lui; nu te împotrivi Lui, pentru că nu vă va
ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar dacă vei asculta glasul Lui și
dacă vei face tot ce-ți voi spune, Eu voi fi vrăjmașul vrăjmașilor tăi și
potrivnicul potrivnicilor tăi” (Ex. 23,20-22). În tot timpul pribegiei lui
Israel, Hristos, în stâlpul de nor și de foc, a fost Conducătorul lor. Chiar
dacă au avut în fața lor simboluri care Îl preînchipuiau pe Mântuitorul care
avea să vină, El a fost totuși prezent și i-a dat lui Moise poruncile pentru
popor, care erau așezate înaintea lor ca fiind singurul mijloc al
binecuvântării. Coborându-se de pe munte, „Moise a venit și a spus poporului
toate cuvintele Domnului și toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas:
Vom face tot ce a zis Domnul” (Ex. 24,3). Angajamentul acesta și cuvintele Domnului,
pe care ei s-au legat să le asculte, au fost scrise de Moise într-o carte. Apoi
a urmat ratificarea legământului. La poalele muntelui a fost ridicat un altar,
iar lângă el au fost ridicate „douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece
seminții ale lui Israel” (vers. 4), ca o mărturie a primirii de către ei a
legământului. Apoi au fost aduse jertfe de către tineri aleși pentru serviciul
acesta. După ce a stropit altarul cu sângele jertfelor, Moise „a luat cartea legământului
și a citit-o în fața norodului”. În felul acesta, condițiile legământului au
fost în mod solemn repetate și fiecare era liber să aleagă fie să asculte, fie
să nu asculte de ele. Ei făgăduiseră de la început să asculte de glasul lui
Dumnezeu, dar atunci ei au auzit Legea Sa rostită, iar principiile ei au fost pronunțate
deslușit, pentru ca să poată înțelege cât de mult cuprinde acest legământ. Din
nou poporul a răspuns într-un glas: „Vom face și vom asculta tot ce a zis
Domnul” (Ex. 24,7). „După ce a rostit înaintea întregului norod toate poruncile
Legii, Moise a luat sânge … a stropit cartea și tot norodul și a zis: Acesta
este sângele legământului, care a poruncit Dumnezeu să fie făcut cu voi” (Evr.
9,19.20). Acum, trebuiau luate măsuri pentru deplina așezare a poporului ales
sub cârmuirea lui Dumnezeu ca Împărat al lor. Moise a primit porunca: „Suie-te la
Domnul, tu și Aaron, Nadab și Abihu și șaptezeci de bătrâni ai lui Israel, și să
vă închinați de departe, aruncându-vă cu fața la pământ. Numai Moise să se
apropie de Domnul” (Ex. 24,1.2). În timp ce poporul se închina la poalele muntelui,
acești bărbați aleși au fost chemați sus pe munte. Cei șaptezeci de bătrâni
trebuiau să-l ajute pe Moise la conducerea lui Israel, iar Dumnezeu a pus
asupra lor Duhul Său și i-a onorat, arătându-le puterea și măreția Lui. „Ei au
văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir
străveziu, întocmai ca cerul în curăția lui” (vers. 10). Ei n-au văzut Divinitatea,
dar au văzut slava prezenței Sale. Mai înainte, ei nu puteau suporta o scenă ca
aceasta; dar manifestarea puterii lui Dumnezeu i-a umplut de respect și i-a
îndemnat la pocăință; ei au contemplat slava Lui, curăția și îndurarea Lui,
până când au putut să se apropie mai mult de Acela care era subiectul
meditației lor. Moise și „Iosua, care slujea”, au fost acum chemați să se
întâlnească cu Dumnezeu. Și, pentru că ei aveau să lipsească un timp,
conducătorul i-a numit pe Aaron și pe Hur ca, împreună cu bătrânii, să lucreze
în locul lui. „Moise s-a suit pe munte, și norul a acoperit muntele. Slava
Domnului s-a așezat pe muntele Sinai”. Timp de șase zile, norul a acoperit muntele
ca un semn special al prezenței lui Dumnezeu; cu toate acestea, n-a fost nicio descoperire
a Sa și nici vreo comunicare a voii Sale. În tot acest timp, Moise a rămas în
așteptare pentru a fi chemat în sala de audiență a Celui Preaînalt. El fusese
chemat, spunându-i-se: „Suie-te la Mine pe munte și rămâi acolo” și, cu toate
că răbdarea și ascultarea sa au fost puse la probă, el n-a oboist așteptând și
nici nu și-a părăsit postul. Acest timp de așteptare a fost pentru el un timp
de pregătire, un timp de amănunțită cercetare de sine. Nici chiar acest
favorizat slujitor al lui Dumnezeu nu putea să apară dintr-odată în fața Sa și
să suporte manifestarea slavei Sale. Cele șase zile trebuiau să fie folosite pentru
a se consacra pe sine lui Dumnezeu printr-o cercetare a inimii, meditație și
rugăciune, înainte de a putea fi pregătit pentru o legătură direct cu Făcătorul
Său. În ziua a șaptea, care a fost o zi de Sabat, Moise a fost chemat să intre
în nor. Norul cel des s-a deschis în fața întregului Israel și slava lui
Dumnezeu a țâșnit ca un foc mistuitor. „Moise a intrat în mijlocul norului și
s-a suit pe munte. Moise a rămas pe munte patruzeci de zile și patruzeci de
nopți” (vers. 18). Cele patruzeci de zile petrecute pe munte nu cuprindeau și
cele șase zile de pregătire. În timpul acestor șase zile, Iosua a fost cu Moise
și au mâncat mană împreună și au băut din „pârâul care cobora din munte”. Dar
Iosua n-a intrat cu Moise în nor. El a rămas afară și a mâncat și a băut mai
departe, în timp ce aștepta întoarcerea lui Moise; dar Moise a postit în tot
timpul acestor patruzeci de zile. În timpul rămânerii sale pe munte, Moise a
primit instrucțiuni pentru construirea sanctuarului în care avea să se
manifeste în mod deosebit prezența divină. „Să-mi facă un locaș sfânt și Eu voi
locui în mijlocul lor” (Ex. 25,8), a fost porunca lui Dumnezeu. Pentru a treia
oară s-a amintit de păzirea Sabatului. „Acesta va fi între Mine și copiii lui
Israel un semn veșnic”, a declarat Domnul, „căci acesta va fi … un semn după
care se va cunoaște că Eu sunt Domnul, care vă sfințesc. Să țineți Sabatul,
căci el va fi pentru voi ceva sfânt … cine va face vreo lucrare în ziua aceasta
va fi nimicit din mijlocul poporului său” (Ex. 31,17.13.14). Se dăduseră
îndrumări pentru ca de îndată să se ridice un cort, pentru a fi pus în slujba
lui Dumnezeu; și acum poporul putea trage concluzia că, întrucât scopul avut în
vedere era slava lui Dumnezeu și întrucât marea lor nevoie era aceea a unui loc
de închinare, ar fi fost îndreptățiți să lucreze la construcția aceasta în ziua
Sabatului. Pentru a-I feri de o asemenea greșeală, le-a fost dată avertizarea.
Nici chiar sfințenia și urgența acelei lucrări speciale pentru Dumnezeu nu
trebuiau să-i facă să calce ziua Lui cea sfântă de odihnă. De aici înainte, poporul
avea să fie onorat de prezența Împăratului lor. „Eu voi locui în mijlocul
copiilor lui Israel și voi fi Dumnezeul lor” și „locul acela va fi sfințit de
slava Mea” (Ex. 24,45.43), a fost asigurarea dată lui Moise. Ca simbol al
autorității lui Dumnezeu și ca întrupare a voinței Sale, lui Moise i-a fost dat
un exemplar al Decalogului, scris cu degetul lui Dumnezeu pe două table de
piatră (Deut. 9,10; Ex. 32,15.16), pentru a fi păstrat cu sfințenie în sanctuar,
care, după ce avea să fie făcut, trebuia să fie centrul vizibil de închinare al
poporului. Dintr-un neam de robi, israeliții fuseseră înălțați mai presus de
toate popoarele pentru a fi comoara deosebită a Împăratului împăraților. Dumnezeu
i-a despărțit de lume, ca să le poată încredința comoara cea sfântă. El îi
făcuse păstrătorii Legii Sale, și planul Său era ca prin ei să păstreze printre
oameni cunoașterea de Sine. Astfel, lumina cerului avea să strălucească într-o lume
cuprinsă de întuneric și o voce trebuia să fie auzită chemând toate popoarele
să se întoarcă de la idolatria lor și să-I slujească viului Dumnezeu. Dacă
israeliții erau credincioși însărcinării lor, ei aveau să devină o putere în lume.
Dumnezeu avea să fie scutul lor de apărare și avea să-i înalțe mai presus de
toate celelalte neamuri. Lumina și adevărul Său aveau să fie descoperite prin ei,
iar ei aveau să iasă în evidență sub călăuzirea Lui înțeleaptă și sfântă, ca un
exemplu al superiorității slujirii lui Iehova față de orice formă de idolatrie.
35.
IDOLATRIA DE LA SINAI:
În timp ce Moise era absent, pentru poporul Israel a fost un timp de așteptare și de îndoială. Poporul știa că el se urcase pe munte cu Iosua, că intrase în norul de o deasă întunecime, care putea fi văzut de jos, de pe câmpie, odihnindu-se pe vârful muntelui, luminat din când în când de fulgerele prezenței divine. Ei așteptau cu nerăbdare întoarcerea lui. Obișnuiți, așa cum fuseseră în Egipt, cu reprezentări materiale ale zeilor, pentru ei a fost greu să-și pună încrederea într-o Ființă nevăzută și, de aceea, ajunseră să se sprijine pe Moise pentru susținerea credinței lor. Dar acum el le era luat. Zi după zi și săptămână după săptămână au trecut, iar el tot nu s-a înapoiat. Cu toate că norul se vedea încă, multora din tabără li se părea că fuseseră părăsiți de conducătorul lor sau că acesta fusese ars de focul mistuitor. Pentru ei, această perioadă de așteptare a fost un timp în care să cugete la Legea lui Dumnezeu pe care o auziseră și să-și pregătească inimile pentru a primi și alte descoperiri pe care El ar fi putut să li le dea. Dar ei nu aveau prea mult timp pentru această lucrare. Dacă ar fi căutat în felul acesta o mai clară înțelegere a cerințelor lui Dumnezeu și dacă și-ar fi umilit inimile înaintea Lui, ar fi fost apărați de ispită. Dar ei n-au făcut lucrul acesta și, în scurt timp, au devenit nepăsători, nu au luat aminte și au călcat Legea. În mod deosebit, acesta a fost cazul cu gloata cea pestriță. Ei erau nerăbdători să pornească spre Țara Făgăduinței - țara unde curg lapte și miere. Pământul acela bun le-a fost făgăduit numai cu condiția ascultării, dar ei pierduseră din vedere acest lucru. Au fost unii care au dat ideea să se înapoieze în Egipt, dar, fie că mergeau înainte spre Canaan, fie înapoi în Egipt, masa poporului era hotărâtă să nu-l mai aștepte pe Moise. Simțindu-și neputința în lipsa conducătorului lor, s-au întors la vechile lor superstiții. „Gloata cea pestriță” a fost cea dintâi care s-a dedat la cârtire și la nerăbdare și a fost conducătoarea apostaziei care a urmat. Printre obiectele considerate de către egipteni simboluri ale zeilor erau boul și vițelul; și, la sugestia acelora care practicaseră această formă de idolatrie în Egipt, s-a făcut acum un vițel și i s-a adus închinare. Poporul dorea o imagine, un chip, o reprezentare a Divinității, care să meargă înaintea lor în locul lui Moise. Dumnezeu nu dăduse niciun fel de asemănare a persoanei Sale și interzisese orice reprezentare materială pentru un asemenea scop. Minunile cele mari din Egipt și de la Marea Roșie erau destinate să întărească credința în El ca Ajutor nevăzut, dar atotputernic al lui Israel, singurul Dumnezeu adevărat. Iar dorința pentru o manifestare vizibilă a prezenței Sale fusese împlinită prin stâlpul de nor și de foc care păzea tabăra, precum și prin manifestarea slavei Sale pe Muntele Sinai. Dar, având norul prezenței Sale încă înaintea lor, ei sau reîntors, în inimile lor, la idolatria din Egipt și au înfățișat slava nevăzutului Dumnezeu printr-un chip de vițel. În lipsa lui Moise, autoritatea judecătorească îi fusese încredințată lui Aaron și o mare mulțime se strânse în jurul cortului său cu cererea: „Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut” (Ex. 32,1). Norul, spuneau ei, care până aici îi călăuzise, stătea acum nemișcat pe munte; el nu le va mai călăuzi nicidecum călătoriile. În locul lui, ei trebuiau să aibă un chip; iar dacă, așa cum se dăduse ideea, vor hotărî să se întoarcă în Egipt, atunci vor găsi îndurare la egipteni, purtând chipul acesta înaintea lor și recunoscându-l ca zeu al lor. O criză de felul acesta cerea un bărbat plin de tărie, hotărât și de un curaj neclintit; unul care să țină la onoarea lui Dumnezeu mai mult decât la favoarea poporului, la siguranța personală și chiar la viață. Dar actualul conducător al lui Israel nu era de felul acesta. Aaron se împotrivi în mod slab poporului, iar timiditatea și șovăiala lui în momentul critic nu au făcut decât să-i îndârjească și mai mult în hotărârea lor. Tumultul creștea. O nebunie oarbă, irațională, părea că pune stăpânire pe mulțime. Au fost unii care au rămas credincioși legământului lor cu Dumnezeu, dar cea mai mare parte a poporului s-a unit în apostazie. Câțiva, care au îndrăznit să spună că a face un chip, așa cum se propunea, era idolatrie, au fost prinși și tratați în mod brutal, iar în confuzia și agitația aceea, în cele din urmă, și-au pierdut viața. Aaron se temea pentru propria viață. În loc să ia în mod nobil poziție în apărarea onoarei lui Dumnezeu, el a cedat cerințelor mulțimii. Primul său act a fost acela de a porunci să se adune cerceii de aur de la tot norodul și să fie aduși la el, în speranța că mândria îi va face să refuze un astfel de sacrificiu. Dar ei și-au dat bucuros podoabele și din acestea el a făcut un vițel turnat, imitând astfel zeii Egiptului. Poporul a strigat: „Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului” (vers. 4). Și Aaron, în mod rușinos, a îngăduit această insultă la adresa lui Iehova. A făcut chiar mai mult. Văzând cu câtă satisfacție a fost primit vițelul de aur, a ridicat un altar înaintea lui și a anunțat: „Mâine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului” (vers. 5). Această veste a fost anunțată cu sunet de trâmbiță de la ceată la ceată, în toată tabăra. „A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi-de-tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace” (vers. 6). Sub pretext că țin o „sărbătoare în cinstea Domnului”, ei s-au dedat la îmbuibare și la petreceri desfrânate. De câte ori, în zilele noastre, iubirea de plăceri nu se ascunde sub o „formă de evlavie”! O religie care le îngăduie oamenilor ca, în timp ce iau parte la ritualul serviciului de închinare, să se dedea la satisfacerea poftelor egoiste și senzuale este tot atât de plăcută mulțimilor de astăzi cum a fost și în zilele poporului Israel. Și mai sunt încă Aaroni docili, care, în timp ce dețin poziții de autoritate în biserică, se vor supune dorințelor celor neconsacrați, încurajându-i astfel la păcat. Trecuseră numai câteva zile de când evreii făcuseră un legământ solemn cu Dumnezeu, că vor asculta de vocea Sa. Ei stătuseră tremurând și plini de groază înaintea muntelui, ascultând cuvintele Domnului: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Ex. 20,3). Slava lui Dumnezeu plana încă deasupra Sinaiului, în fața întregii adunări; dar ei I-au întors spatele și au cerut alți dumnezei. „Au făcut un vițel în Horeb. S-au închinat înaintea unui chip turnat și au schimbat Slava lor pe chipul unui bou care mănâncă iarbă” (Ps. 106,19.20 - T.M.). Cum s-ar fi putut da pe față o mai mare lipsă de recunoștință sau o mai îndrăzneață insultă față de Acela care Se descoperise față de ei ca un Tată duios și ca un Împărat atotputernic! Moise a fost înștiințat pe munte de apostazia din tabără și i s-a spus să se înapoieze fără întârziere. „Scoală și pogoară-te”, au fost cuvintele lui Dumnezeu. „Căci poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului, s-a stricat. Foarte curând s-au abătut de la calea pe care le-o poruncisem Eu; și-au făcut un vițel turnat, s-au închinat până la pământ înaintea lui” (Ex. 32,7.8). Dumnezeu ar fi putut împiedica mișcarea de la început; dar El a îngăduit să ajungă la apogeu pentru ca să le poată da tuturor o lecție, prin pedepsirea trădării și a apostaziei. Legământul lui Dumnezeu cu poporul Său fusese abrogat și El i-a spus lui Moise: „Acum, lasă-Mă; Mânia Mea are să se aprindă împotriva lor și-i voi mistui; dar pe tine te voi face strămoșul unui neam mare” (vers. 10). Poporul Israel, în mod deosebit mulțimea pestriță, avea să fie totdeauna pornit să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Ei aveau să cârtească, de asemenea, împotriva conducătorului lor și aveau să-l necăjească prin necredința și încăpățânarea lor, iar lucrarea de a-i conduce până în Țara Făgăduinței avea să fie grea și chinuitoare pentru suflet. Păcatele îi făcuseră deja să piardă favoarea Cerului, iar dreptatea cerea nimicirea lor. De aceea, Domnul a propus nimicirea lor, iar pe Moise să-l facă un neam mare. „Lasă-Mă … și-i voi mistui”, au fost cuvintele lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Și-a propus să-l nimicească pe Israel, cine putea mijloci pentru el? Cât de puțini ar fi fost aceia care să nu fi voit să-i lase pe păcătoși să-și urmeze soarta, cât de puțini ar fi fost aceia care să nu fi schimbat cu bucurie munca cea grea, povara și sacrificiul, răsplătite cu nerecunoștință și cârtire, pentru o poziție de viață ușoară și de cinste, când Însuși Dumnezeu era Acela care oferea acest lucru! Dar Moise a găsit temei pentru speranță acolo unde se vedea numai descurajare și mânie. El a înțeles cuvintele lui Dumnezeu, „lasă-Mă”, nu în sensul că interziceau mijlocirea, ci că o încurajau, înțelegându-se că numai rugăciunile lui Moise îl puteau salva pe Israel, iar dacă ar fi fost rugat astfel, Dumnezeu Și-ar fi cruțat poporul. El „s-a rugat Domnului, Dumnezeului său și a zis: Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului cu mare putere și cu mână tare?” (vers. 11). Dumnezeu făcuse să se înțeleagă faptul că l-a lepădat pe poporul Său. El îi vorbise lui Moise despre ei ca fiind „poporul tău, pe care l-ai scos din țara Egiptului”. Dar Moise, plin de umilință, nu recunoaște poziția de conducere a poporului Israel. „Poporul Tău, pe care l-ai scos … cu mare putere și cu mână tare. Pentru ce”, insistă el, „să zică egiptenii: Spre nenorocirea lor i-a scos, ca să-i omoare prin munți și să-i șteargă de pe fața pământului?” (vers. 12). În cursul celor câtorva luni de când Israel părăsise Egiptul, vestea minunatei lor eliberări se răspândise la toate neamurile înconjurătoare. Teama și presimțirile înspăimântătoare puseseră stăpânire pe păgâni. Toți urmăreau să vadă ce va face Dumnezeul lui Israel pentru poporul Său. Dacă ei ar fi fost nimiciți acum, vrăjmașii lor ar fi triumfat și Dumnezeu ar fi fost dezonorat. Egiptenii ar fi pretins că acuzațiile lor erau adevărate - că, în loc să-l conducă pe poporul Său în pustie, ca să aducă jertfe, El a făcut ca ei să fie sacrificați. Ei nu s-ar fi uitat la păcatele lui Israel; nimicirea poporului pe care El îl onorase atât de evident ar fi adus ocară asupra Numelui Său. Ce mare răspundere zace asupra acelora pe care Dumnezeu îi onorează atât de mult, punându-i să facă Numele Său o laudă pe pământ! Cu câtă grijă ar trebui să se păzească ei să nu săvârșească vreun păcat care să atragă judecățile Lui și să facă Numele Lui de ocară printre cei netemători de Dumnezeu! În timp ce Moise mijlocea pentru Israel, timiditatea sa dispăru, pentru a face loc unui interes profund și iubirii pentru aceia în folosul cărora, în mâinile lui Dumnezeu, fusese unealta prin care făcuse atât de mult. Domnul a ascultat cererile lui și a împlinit rugăciunea lui neegoistă. Dumnezeu îl pusese la încercare pe slujitorul Său; pusese la probă credincioșia și iubirea lui pentru acest popor plin de greșeli și de nerecunoștință, iar Moise a trecut în mod nobil această încercare. Interesul său pentru poporul Israel nu izvora dintr-un motiv egoist. Prosperitatea poporului ales al lui Dumnezeu îi era mai scumpă decât onoarea personală, mai scumpă decât privilegiul de a deveni tatăl unui neam puternic. Lui Dumnezeu I-a plăcut credincioșia lui, smerenia inimii sale și integritatea sa și i-a încredințat, ca unui păstor credincios, marea însărcinare de a duce poporul Israel în Țara Făgăduinței. Când Moise și Iosua au coborât de pe munte, cel dintâi purtând „tablele mărturiei”, au auzit strigătele și chiotele mulțimii agitate, care, în mod evident, se afla într-un vacarm sălbatic. Pentru Iosua, ca soldat, primul gând a fost acela al unui atac din partea vrăjmașilor lor. „În tabără este un strigăt de război”, a zis el. Dar Moise a judecat mai bine natura agitației. Strigătul nu era un strigăt de luptă, ci de petrecere. „Strigătul acesta nu-i nici strigăt de biruitori, nici strigăt de biruiți; ce aud eu este glasul unor oameni care cântă” (vers. 18). Pe când se apropiau de tabără, au văzut poporul strigând și dansând în jurul idolului lor. Era scena unei petreceri păgânești, o imitare a sărbătorilor idolatre din Egipt; dar cât de diferită de închinarea solemnă și plină de respect înaintea lui Dumnezeu! Moise era copleșit. El tocmai venise din prezența slavei lui Dumnezeu și, deși fusese avertizat cu privire la cele ce avuseseră loc, nu era pregătit pentru acea înspăimântătoare priveliște a degradării lui Israel. Mânia lui s-a aprins. Pentru a-și arăta scârba față de crima lor, a aruncat tablele de piatră care s-au sfărâmat în fața întregului popor, arătând în felul acesta că, după cum ei au rupt legământul lor cu Dumnezeu, tot astfel Dumnezeu a rupt legământul Său cu ei. Intrând în tabără, Moise trecu prin mulțimea de petrecăreți și, apucând idolul, îl aruncă în foc. Apoi îl sfărâmă până când acesta ajunse o pulbere și, după ce presără această pulbere în izvorul ce cobora din munte, a pus poporul să bea din el. În acest fel, s-a arătat totala lipsă de valoare a idolului la care se închinaseră. Marele conducător îl chemă pe vinovatul său frate și, plin de asprime, îl întrebă: „Ce ți-a făcut poporul acesta, de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?” Aaron a căutat să se apere, relatând manifestarea zgomotoasă a poporului și spunând că, dacă n-ar fi răspuns dorințelor lor, ar fi fost ucis. „Să nu se aprindă de mânie domnul meu”, spuse el; „tu singur știi că poporul acesta este pornit la rău. Ei mi-au zis: Fă-ne un dumnezeu, care să meargă înaintea noastră, căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut. Eu le-am zis: Cine are aur să-l scoată! Și mi l-au dat, l-am aruncat în foc și din el a ieșit vițelul acesta” (Ex. 32,21-24). El dorea să-l facă pe Moise să creadă că avusese loc o minune - că aurul fusese aruncat în foc și, printr-o putere supranaturală, s-a prefăcut într-un vițel. Dar scuzele sale și ocolirea adevărului n-au fost de niciun folos. El a fost tratat așa cum merita, și anume ca principalul vinovat. Faptul că Aaron fusese binecuvântat și onorat atât de mult, mai presus de întregul norod, a făcut ca păcatul său să fie atât de hidos. Aaron era „sfântul Domnului” (Ps. 106,16 - T.M.) și tocmai el a făcut idolul și a anunțat sărbătoarea. El era acela care fusese numit port-vocea lui Moise și cu privire la care chiar Dumnezeu în persoană a mărturisit: „Știu că el vorbește ușor” (Ex. 4,14). El a dat greș în a-i împiedica pe idolatri în sfidarea pe care aceștia au aruncat-o cerului. Acela prin care a lucrat Dumnezeu în aducerea judecăților, atât asupra egiptenilor, cât și asupra zeilor acestora, a ascultat fără să schițeze vreun gest proclamația rostită înaintea chipului turnat: „Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului” (Ex. 32,4). El era acela care fusese cu Moise pe munte și care privise slava lui Dumnezeu și văzuse că în manifestarea slavei aceleia nu era nimic din care putea să fie făcut un chip. El a fost acela care a schimbat slava aceasta cu înfățișarea unui vițel. El, căruia Dumnezeu îi încredințase conducerea poporului în lipsa lui Moise, a fost găsit că aprobă răzvrătirea lor. „Domnul de asemenea era foarte mâniat și pe Aaron, așa încât voia să-l piardă” (Deut. 9,20). Dar, ca răspuns la mijlocirea arzătoare a lui Moise, viața i-a fost cruțată; și, în pocăință și umilință pentru marele său păcat, el a fost readus în grația lui Dumnezeu. Dacă Aaron ar fi avut curaj să stea pentru ceea ce era drept, indiferent de consecințe, ar fi putut preveni acea apostazie. Dacă și-ar fi menținut în mod neabătut atașamentul față de Dumnezeu, dacă i-ar fi reamintit poporului primejdiile de la Sinai, precum și legământul lor solemn cu Dumnezeu, de a asculta de Legea Sa, răul ar fi fost oprit. Dar înduplecarea sa la cerințele norodului și siguranța cu care el a pornit la îndeplinirea planurilor lor i-au făcut pe israeliți să aibă curaj pentru a merge mai departe în păcat, mai mult decât plănuiseră înainte în mintea lor. Când Moise, reîntorcându-se în tabără, s-a confruntat cu răzvrătiții, mustrarea lui severă și indignarea manifestată prin spargerea tablelor sfinte ale Legii au fost puse de popor în contrast cu vorbirea și comportarea plăcută a fratelui său, simpatia lor fiind astfel de partea lui Aaron. Pentru a se justifica, Aaron s-a străduit să-l facă pe popor răspunzător pentru slăbiciunea sa de a ceda cererii lor; cu toate acestea, ei erau plini de admirație pentru blândețea și răbdarea lui. Dar Dumnezeu nu vede așa cum văd oamenii. Spiritul de cedare al lui Aaron și dorința sa de a se face plăcut i-au orbit în așa fel încât ei nu și-au dat seama de enormitatea crimei pe care el a aprobat-o. Atitudinea sa, de a lăsa ca influența sa să-l ducă în păcat pe Israel, a costat viața a mii de oameni. În ce contrast cu această atitudine a fost cea a lui Moise! În timp ce aducea la îndeplinire cu credincioșie judecățile lui Dumnezeu, el a demonstrat că bunăstarea poporului Israel îi era mai scumpă decât prosperitatea, onoarea sau viața proprie. Dintre toate păcatele pe care Dumnezeu le va pedepsi, nu este niciunul mai josnic în fața Sa decât păcatul acelora care îi încurajează pe alții să facă rău. Dumnezeu dorește ca slujitorii Săi să-și dovedească credincioșia, mustrând cu fidelitate nelegiuirea, oricât de dureros ar fi acest act. Aceia care sunt onorați cu o însărcinare divină nu trebuie să fie niște slujitori slabi, docili și oportuniști. Ei nu trebuie să urmărească înălțarea de sine sau să ocolească datoriile neplăcute, ci să îndeplinească lucrarea lui Dumnezeu cu credincioșie neabătută. Deși Dumnezeu ascultase rugăciunea lui Moise, cruțându-l pe Israel de la nimicire, apostazia trebuia să fie pedepsită în mod exemplar. Nelegiuirea și neascultarea în care Aaron i-a făcut să cadă, dacă n-ar fi fost imediat zdrobite, aveau să ducă de la răscoală la fărădelege și aveau să ducă națiunea într-o iremediabilă ruină. Printr-o severitate teribilă, răul trebuia înlăturat. Stând la ușa taberei, Moise a spus poporului: „Cine este pentru Domnul să vină la mine!” Cei care nu se alăturaseră apostaziei trebuiau să se așeze la dreapta lui Moise; cei care erau vinovați, dar pocăiți, la stânga lui. Porunca a fost ascultată. S-a aflat astfel că seminția lui Levi nu luase parte la acea închinare idolatră. Și în celelalte seminții erau mulți care, deși păcătuiseră, acum își manifestau pocăința. Dar o mare mulțime, în majoritate dintre cei ce formau gloata pestriță, care a instigat la facerea vițelului, stăruia cu încăpățânare în răzvrătire. În Numele Domnului lui Israel, Moise a poruncit celor ce se aflau la dreapta lui și care se păstraseră curați de idolatrie să-și încingă săbiile și să-I ucidă pe toți aceia care stăruiau în răzvrătire. „Și aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor” (Ex. 32,28). Fără nicio deosebire de poziție, rudenie sau prietenie, instigatorii la nelegiuire au fost nimiciți; dar toți aceia care s-au pocăit și s-au umilit au fost cruțați. Aceia care au adus la îndeplinire această lucrare teribilă a judecății au acționat în baza unei autorități divine, executând sentința Împăratului cerului. Oamenii trebuie să fie atenți când, în orbirea lor firească, îi judecă și condamnă pe semenii lor; dar când Dumnezeu le poruncește să aducă la îndeplinire sentința Sa asupra nelegiuirii, El trebuie să fie ascultat. Aceia care au adus la îndeplinire acest act dureros și-au manifestat în felul acesta scarab și disprețul față de răzvrătire și idolatrie și s-au consacrat pe deplin slujirii adevăratului Dumnezeu. Domnul a onorat credincioșia lor, acordând o distincție deosebită seminției lui Levi. Israeliții se făcuseră vinovați de trădare, de trădare față de un Împărat care îi încărcase cu binefaceri și de a cărui autoritate se legaseră, de bunăvoie, să asculte. Pentru ca autoritatea divină să se poată menține, judecata trebuia să vină asupra trădătorilor. Dar chiar și în acest caz s-a manifestat mila lui Dumnezeu. În timp ce menținea valabilitatea Legii, El le-a acordat tuturor libertatea de a alege și ocazia pocăinței. Au fost nimiciți doar aceia care au insistat în răzvrătirea lor. Era necesar ca acest păcat să fie pedepsit, ca o mărturie pentru neamurile înconjurătoare despre nemulțumirea și supărarea lui Dumnezeu în ceea ce privește idolatria. Aducând la îndeplinire judecata asupra celor vinovați, Moise, ca instrument al lui Dumnezeu, trebuia să lase scris un protest solemn și public împotriva crimei lor. Deoarece israeliții trebuiau mai târziu să condamne idolatria triburilor din jurul lor, vrăjmașii lor i-ar fi acuzat că poporul care pretinde că Iehova este Dumnezeul lor a făcut, la Horeb, un vițel și s-a închinat înaintea lui. Acum, deși era obligat să recunoască acest adevăr neplăcut, Israel putea să arate spre soarta teribilă a celor ce au comis această nelegiuire, ca dovadă că păcatul lor n-a fost aprobat sau scuzat. Iubirea, nu mai puțin decât dreptatea, cerea ca judecata să fie aplicată pentru acest păcat. Dumnezeu este atât Păzitorul, cât și Suveranul poporului Său. El îi nimicește pe cei ce sunt neclintiți în răzvrătirea lor, pentru ca să nu-i ducă și pe alții la ruină. Cruțând viața lui Cain, Dumnezeu a demonstrate Universului care avea să fie rezultatul îngăduirii ca păcatul să rămână nepedepsit. Influența exercitată asupra urmașilor săi, din cauza vieții și a învățăturii sale, a dus la o așa stare de corupție, încât se cerea nimicirea întregii lumi printr-un potop. Istoria antediluvienilor dă mărturie de faptul că, pentru păcătoși, o viață lungă nu este o binecuvântare; mila și îndurarea cea mare ale lui Dumnezeu n-au înăbușit nelegiuirea lor. Cu cât trăiau mai mult, cu atât oamenii deveneau mai corupți. Tot așa era și în cazul apostaziei de la Sinai. Dacă pedeapsa nu ar fi fost aplicată imediat celor vinovați, aceleași rezultate s-ar fi văzut din nou. Pământul ar fi devenit tot atât de stricat ca și în zilele lui Noe. Dacă acești nelegiuiți ar fi fost cruțați, relele care ar fi urmat ar fi fost mai mari decât cele rezultate din cruțarea vieții lui Cain. Îndurarea lui Dumnezeu a arătat că uneori trebuie pedepsiți mii de oameni pentru a preveni necesitatea aplicării judecăților divine asupra a milioane de oameni. Pentru a-i salva pe cei mulți, El trebuie să-i pedepsească pe cei puțini. Mai mult decât atât, deoarece a nesocotit legământul de supunere față de Dumnezeu, poporul a rămas fără protecție divină și lipsit de apărare, întregul neam fiind expus puterii vrăjmașilor săi. Dacă răul n-ar fi fost imediat înlăturat, ei ar fi căzut imediat pradă numeroșilor și puternicilor lor vrăjmași. Era necesar, spre binele poporului Israel și, de asemenea, ca o lecție pentru toate generațiile viitoare, ca această abatere să fie imediat pedepsită. Și nu era mai puțin o manifestare a milei față de păcătoși faptul că s-a pus imediat capăt căii lor rele. Dacă li s-ar fi cruțat viața, același spirit care i-a făcut să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu avea să fie manifestat în ură și lupte între ei și, în cele din urmă, aveau să se nimicească unul pe celălalt. Datorită iubirii față de lume, iubirii față de Israel și chiar față de călcătorii Legii, crima aceea a fost pedepsită imediat și cu o severitate teribilă. Pe măsură ce poporul ajungea să-și vadă enormitatea vinei, groaza punea stăpânire pe întreaga tabără. Era temerea că fiecare vinovat trebuia să fie nimicit. Făcându-i-se milă de starea lor nenorocită, Moise le-a promis că va mai mijloci o dată înaintea lui Dumnezeu pentru ei. „Ați făcut un păcat foarte mare”, a spus el. „Am să mă sui acum la Domnul; poate că voi căpăta iertare pentru păcatul vostru.” El s-a suit și, în mărturisirea sa înaintea lui Dumnezeu, a spus: „Ah, poporul acesta a făcut un păcat foarte mare! Și-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum păcatul! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta, pe care ai scris-o.” Răspunsul a fost: „Pe cel ce a pă-cătuit împotriva Mea, pe acela îl voi șterge din cartea Mea. Du-te dar și du poporul unde ți-am spus. Iată, îngerul Meu va fi înaintea ta, dar în ziua răzbunării Mele, îi voi pedepsi pentru păcatul lor” (Ex. 32,31-35). În rugăciunea lui Moise, mintea ne este îndreptată spre cărțile din ceruri, în care sunt înscrise numele tuturor oamenilor și faptele lor, fie bune, fie rele; toate sunt scrise acolo cu credincioșie. Cartea vieții conține numele tuturor acelora care au intrat în slujba lui Dumnezeu. Dacă vreunul dintre aceștia se îndepărtează de El, dacă Îl părăsește și, printr-o încăpățânată rămânere în păcat, devine în cele din urmă împietrit față de influența Duhului Sfânt, în ziua judecății numele său va fi șters din Cartea vieții și va fi dat nimicirii. Moise și-a dat seama cât de îngrozitoare avea să fie soarta păcătoșilor; și, cu toate acestea, dacă poporul Israel avea să fie lepădat de Dumnezeu, el dorea mai bine ca numele său să fie șters din Cartea vieții odată cu al lor; el nu putea suporta să vadă judecățile lui Dumnezeu căzând asupra acelora care fuseseră atât de minunat eliberați. Mijlocirea lui Moise în favoarea poporului Israel ilustrează mijlocirea lui Hristos pentru cei păcătoși. Dar Domnul n-a îngăduit ca Moise să poarte, așa cum a purtat Hristos, vina celui păcătos. „Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea”, a spus El, „pe acela îl voi șterge din cartea Mea.” Cu profundă durere, poporul și-a îngropat morții. Trei mii au căzut uciși de sabie; o plagă avea să izbucnească în curând în tabără; și acum mesajul ajunse la ei, și anume că prezența divină nu-i va mai însoți deloc în peregrinările lor. Iehova a declarat: „Eu nu Mă voi sui în mijlocul tău, ca să nu te prăpădesc pe drum, căci ești un popor încăpățânat”. Și porunca dată a fost: „Aruncă-ți acum podoabele de pe tine și voi vedea ce-ți voi face.” În toată tabăra erau acum bocete. În pocăință și umilință, „copiii lui Israel și-au scos de pe ei podoabele și au plecat de la Muntele Horeb”. Prin porunca divină, cortul care servise ca loc temporar de închinare a fost mutat „afară din tabără, la o depărtare oarecare”. Aceasta a fost încă o dovadă a faptului că Dumnezeu Își retrăsese prezența din mijlocul lor. El avea să Se descopere pe Sine lui Moise, dar nu unui astfel de popor. Mustrarea a fost adânc simțită și, pentru mulțimea care avea mustrări de conștiință, aceasta apărea ca o prevestire a unei mari nenorociri. Oare nu cumva Dumnezeu l-a despărțit pe Moise de tabără pentru ca să-i poată nimici pe deplin? Dar n-au fost lăsați fără nădejde. Cortul a fost ridicat în afara taberei, dar Moise l-a numit „Cortul întâlnirii”. Toți aceia care erau într-adevăr pocăiți și doreau să se întoarcă la Domnul au fost îndrumați să repare acolo răul făcut, să-și mărturisească păcatele și să caute mila Sa. Când se întorceau la corturile lor, Moise a intrat în tabernacul. Cu un chinuitor interes, poporul aștepta unele semne care să arate că mijlocirea sa în favoarea lor a fost primită. Dacă Dumnezeu va consimți să Se întâlnească cu ei, atunci puteau spera că nu aveau să fie cu totul nimiciți. Când stâlpul de nor a coborât și s-a așezat la intrarea sanctuarului, poporul a plâns de bucurie, s-a sculat și s-a aruncat „cu fața la pământ, la ușa cortului lui”. Moise cunoștea foarte bine perversitatea și orbirea acelora care se aflau sub conducerea lui; el știa dificultățile cu care avea să se confrunte. Dar el învățase că, pentru a o scoate la capăt cu poporul, trebuia să fie ajutat de Dumnezeu. A cerut o mai clară descoperire a voinței lui Dumnezeu, precum și asigurarea prezenței Sale: „Iată, Tu îmi zici: Du pe poporul acesta! Și nu-mi arăți pe cine vei trimite cu mine. Însă Tu ai zis: Eu te cunosc pe nume și ai căpătat trecere înaintea Mea. Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale; atunci Te voi cunoaște și voi avea trecere înaintea Ta. Și gândește- Te că neamul acesta este poporul Tău” (Ex. 33,12.13). Răspunsul a fost: „Voi merge Eu Însumi cu tine și îți voi da odihnă.” Dar Moise nu era satisfăcut. Asupra sufletului său apăsa gândul la rezultatele teribile în cazul în care Dumnezeu l-ar lăsa pe Israel pradă împietririi și nepocăinței. El nu putea să sufere ca interesele sale să fie despărțite de acelea ale fraților săi și s-a rugat ca favoarea lui Dumnezeu să poată fi redată poporului Său și ca semnele prezenței Sale să continue să călăuzească peregrinările lor: „Dacă nu mergi Tu Însuți cu noi, nu ne lăsa să plecăm de aici. Cum se va ști că am căpătat trecere înaintea Ta, eu și poporul Tău? Oare nu când vei merge Tu cu noi și când prin aceasta vom fi deosebiți, eu și poporul Tău, de toate popoarele de pe fața pământului?” (Ex. 33,15.16). Și Domnul a zis: „Voi face și ceea ce-Mi ceri acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea și te cunosc pe nume.” Dar profetul n-a încetat ruga. Fiecare rugăciune înălțată căpătase răspuns, dar el înseta după o dovadă mai puternică a bunăvoinței lui Dumnezeu. El adresează acum o cerere pe care nicio ființă omenească n-o mai făcuse vreodată până atunci. „Arată-mi slava Ta!” Domnul nu l-a mustrat pentru cererea sa îndrăzneață; dar au fost rostite cuvinte pline de bunătate: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea.” Niciun om muritor nu poate privi slava descoperită a lui Dumnezeu și să trăiască; dar Moise a fost asigurat că va vedea din slava divină atât cât va putea suporta să vadă. El a fost chemat din nou să se urce pe munte; apoi, mâna care a făcut lumea și care a mutat munții deodată „și-i răstoarnă în mânia Sa” (Iov 9,5) a luat această creatură făcută din țărână, acest puternic bărbat al credinței, și a așezat-o într-o crăpătură în stâncă, în timp ce slava lui Dumnezeu și toată bunătatea Lui treceau pe dinaintea sa. Această experiență - mai presus de toate celelalte făgăduințe făcute, în sensul că prezența divină îl va însoți - a fost pentru Moise o asigurare a succesului în lucrarea ce-i stătea în față și el a socotit-o ca fiind de o valoare infinit mai mare decât toată înțelepciunea Egiptului sau decât orice realizare a sa, ca om de stat sau conducător militar. Nicio putere pământească, nicio iscusință sau pricepere nu pot lua locul prezenței continue a lui Dumnezeu. Pentru cel păcătos este un lucru teribil acela de a cădea în mâinile viului Dumnezeu; dar Moise a stat singur în prezența Celui Veșnic și nu s-a temut, căci sufletul său era în armonie cu voința Făcătorului său. Psalmistul spune: „Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul” (Ps. 66,18 - T.M.). Dar „prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El și legământul făcut cu El le dă învățătură” (Ps. 25,14 - T.M.). Dumnezeirea S-a prezentat astfel: „Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor, până la al treilea și al patrulea neam. Îndată Moise s-a plecat până la pământ și s-a închinat” (Ex. 34,6-8). Din nou el a cerut ca Dumnezeu să ierte nelegiuirea poporului Său și să-l ia ca moștenire a Sa. Rugăciunea i-a fost ascultată. Domnul a făgăduit în mod binevoitor să reînnoiască bunăvoința Sa față de Israel și să facă pentru el lucruri „care n-au avut loc în nicio țară și la niciun neam”. Moise a rămas sus, pe munte, patruzeci de zile și patruzeci de nopți; și, în tot acest timp, el a fost în mod miraculos susținut. Niciunui alt om nu i s-a îngăduit să urce împreună cu el și, în lipsa lui, nimănui nu i s-a permis să se apropie de munte. La porunca lui Dumnezeu, el a pregătit două table de piatră și le-a luat cu el la întâlnirea cu Dumnezeu; și din nou Domnul „a scris cuvintele legământului, cele Zece Porunci” (Ex. 34,28). În timpul acestei lungi perioade petrecute în comuniune cu Dumnezeu, fața lui Moise a reflectat slava prezenței divine; fără ca el să-și dea seama, fața sa strălucea cu o lumină scânteietoare când a coborât de pe munte. O astfel de lumină a strălucit pe fața lui Ștefan atunci când a fost adus înaintea judecătorilor săi: „Toți cei ce ședeau în Sobor s-au uitat țintă la Ștefan, și fața lui li s-a arătat ca o față de înger” (Fapte 6,15). Aaron și poporul s-au dat înapoi dinaintea lui Moise și „se temeau să se apropie de el”. Văzând neliniștea și spaima lor, dar necunoscând care era motivul, el i-a chemat să se apropie. Le-a arătat dovada împăcării cu Dumnezeu și i-a asigurat de faptul că se află din nou în grația Lui. Din vocea lui Moise, ei n-au simțit altceva decât iubire și bunăvoință și, în cele din urmă, unul a îndrăznit să se apropie de el. Prea înspăimântat ca să poată vorbi, în tăcere el a arătat spre fața lui Moise și apoi spre cer. Marele conducător a înțeles ce vrea să spună acesta. Conștienți de vina lor, simțindu-se încă sub dezaprobarea divină, ei n-au putut suporta lumina cerului, care, dacă ar fi fost ascultători de Dumnezeu, i-ar fi umplut de bucurie. În vinovăție există temere. Sufletul care este liber de păcat nu dorește să se ascundă de lumina cerului. Moise avea multe lucruri să le spună; și, pentru a le domoli teama, își puse o maramă pe față și continuă să facă acest lucru ori de câte ori se întorcea în tabără, după întâlnirea cu Dumnezeu. Prin această strălucire, Dumnezeu dorea să imprime în poporul Israel caracterul sacru și înalt al Legii Sale, precum și slava Evangheliei descoperite prin Hristos. În timp ce Moise se afla pe munte, Dumnezeu i-a prezentat nu numai tablele Legii, ci și Planul de Mântuire. El a văzut că sacrificiul lui Hristos era simbolizat de toate tipurile și simbolurile sistemului iudaic; și lumina cerului, revărsându-se de la Golgota, nu mai puțin decât slava Legii lui Dumnezeu, era aceea care radia o astfel de strălucire pe fața lui Moise. Această iluminare divină simboliza slava dispensațiunii al cărei mijlocitor vizibil era Moise, un reprezentant al adevăratului Mijlocitor. Slava reflectată pe fața lui Moise ilustrează binecuvântările care urmează să fie primite de cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos. Ea dă mărturie despre faptul că, cu cât este mai strânsă comuniunea cu Dumnezeu, cu atât mai clară va fi cunoașterea cerințelor Sale, cu atât mai mare va fi asemănarea noastră cu chipul divin, cu atât mai repede și deplin vom deveni părtași ai naturii divine. Moise a fost un tip al lui Hristos. După cum mijlocitorul lui Israel și-a acoperit fața, pentru că poporul nu putea privi slava ei, tot astfel Hristos, divinul Mijlocitor, Și-a acoperit divinitatea cu natura omenească, atunci când a venit pe pământ. Dacă El ar fi venit înveșmântat în strălucirea cerului, n-ar fi avut acces la oameni, în starea lor păcătoasă. Ei n-ar fi putut suporta slava prezenței Sale. De aceea S-a smerit și a luat „o fire asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8,3), pentru ca să Se poată apropia de neamul omenesc și să-l înalțe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu