DESPRE
CREȘTINII NECREȘTINI!
Există, în imaginarul colectiv, modelul,
unanim acceptat, al „bunului creștin”. Bunul creștin este smerit, evlavios,
blând, cu atât mai „bun” cu cât este mai „creștin”. Dacă urăște ceva, urăște
păcatul. Niciodată pe păcătos. Își iubește aproapele până-ntr-atât, încât este
gata să-și răsfrângă iubirea și asupra dușmanului. Nu judecă, nu aruncă cel
dintâi piatra, nu se lasă inflamat de mânie, nu vrea răul nimănui și nu face
nimănui rău. Decât să riposteze vehement când este pălmuit, preferă să întoarcă
și celălalt obraz. Este iertător,
absorbit în efortul lepădării de sine, bine-voitor și
bine-făcător. De asemenea, dată fiind prezența fermă a Veștii Celei
Bune („Evanghelia”) în inima sa, este mereu binedispus, plin de curaj și de
speranță. Una peste alta, bunul creștin este, în comunitatea sa, o prezență
iradiantă, un reper tonic, dătător de pace și de înțelepciune. Evident, sunt
foarte puțini aceia care ajung să se contopească, fără rest, cu acest model,
sublim, dar greu de împlinit pentru ființa „căzută” care suntem. Ni se spune, este
drept, că nu suntem lăsați singuri în strădania noastră, că suntem asistați de
îngeri, de har, de Dumnezeu însuși. Pe de altă parte, mi s-ar părea
necreștinește să propun evaluarea acră a tuturor semenilor mei printr-o
inflexibilă confruntare a comportamentului lor cu modelul de mai sus. Nimeni nu
are dreptul să dea note nimănui. Și nu ne putem aștepta ca, de jur împrejurul
nostru, să vedem înflorind o grădină de zâne. Creștinismul este mai „realist”
decât se crede îndeobște. El știe că locul desăvârșirii („Împărăția”) nu este
din lumea aceasta, că lumea aceasta este doar „cale”, loc de trecere, episod
tulbure al „războiului nevăzut”. „Angelismul” poate fi un păcat, dacă
încurajează ficțiunea unor vietăți destrupate, fără dramă, fără dubii, fără
evoluție. Mi se pare însă legitim ca, atunci cînd cineva mi se recomandă
apăsat, aproape răstit, ca fiind creștin, creștin adevărat, aflat zi și noapte
în slujba Creatorului, să mă smintesc dacă vorbele și faptele sale reușesc nu
să aspire către, ci, dimpotrivă, să se orânduiască împotriva exigențelor impuse
de idealul bunului creștin. Este ceea ce constat adesea, mai cu seamă în
cercurile unor militanți riguroși, pe care „convertirea” la credință pare să-i
fi radicalizat (= împuținat) până la schemă. Erau neliniștiți, fragezi,
întrebători și au devenit, brusc, autoritari, asfixiați de certitudini tăioase,
nemiloși, gata să mânuiască sabia judecății până la suprimarea „adversarului”,
fie el ateu, insuficient „îmbisericit”, neconform politic sau, pur și simplu,
antipatic. Întâlnesc supărător de des creștini care se răfuiesc, drapați în
suficiență dogmatică, cu cei care nu le cântă în strună sau care nu le recunosc
îndreptățirea. Îi văd mobilizându-se, răzbunători, împotriva câte unui
„netrebnic” care i-a dezamăgit. Au mereu la îndemână arsenalul unei teologii
„penale”: îți numără relele, îți exaltă vinovăția, ba chiar se oferă să-și
asume rolul gâdelui, pentru a ușura sarcina lui Dumnezeu la Judecata de Apoi.
În orice caz, te judecă aspru și sumar, te sermonizează încruntat, te amenință.
Au dreptate și își savurează impudic convingerea că au dreptate, că „îl au pe
Dumnezeu” de partea lor, că, la sfârșitul vremurilor, se vor uita la tine de
sus, din fotoliul de orchestră al unui Paradis rezervat cumințeniei lor
militante și apropiaților lor. Inși pe care nu-i cunoști și cu care nu ai nimic
de împărțit dau cu tine de pământ prin presă și mai ales pe blog-uri (creștine,
evident). Alții, pe care îi cunoști și cărora, din întâmplare, le-ai făcut, la
un moment dat, numai bine, te detestă mărunt, cu manifestări de furie
golănească: vor să te bată (la propriu!), să te evacueze, dacă se poate, de pe
scena publică, să te nimicească. Creștini plini de ură, gata să mintă, să
calomnieze, să practice, stilistic, necuviința de periferie, să te batjocorească.
Mulți - puși pe căpătuială (culturală sau politică, sau măcar financiară) -
încep să se coloreze politic, să-și caute oareșce „coledzi”, să ia cu asalt, de
dragul cauzei, firește, eventuale poziții publice. Alții, nemulțumiți de
opacitatea lumii față de talentele lor, otrăviți de gândul că nu sunt apreciați
la adevărata lor valoare, se umplu de resentimente, devin sumbri, prizonieri ai
conspiraționismelor de tot soiul, campioni ai bombănelii, ținând minte, clipă
de clipă, răul, certăreți, supărați pe mai toată lumea, neînduplecați. Nu poți
să nu te întrebi: ce Evanghelie au citit ei? Pe ce nisipuri (luate drept stâncă)
își construiesc casa? Cum cred că se pot salva printr-o grijulie roboteală „dogmatică”,
dublată de slavă deșartă, parapon și dispreț față de aproapele? Îmi știu prea
bine defectele, demisiile, nevrednicia, ca să îmi acord dreptul de a-i judeca.
Încerc, uneori, să mă rog, neipocrit, pentru ei. Dar să mi se îngăduie, în
același timp, și această publică spovedanie: le reproșez o (cel puțin)
blasfematoare lipsă de respect pentru valorile pe care pretind că le apără. Și
- vai mie! - nu pot să-i sufăr! Ca să fiu mai concret - nu pot să-i sufăr pe
acei „creștini” care au certitudinea că vor fi răpiți la Cer, care au
convingerea fermă că doar ei și cei din confesiunea lor sunt „născuți din nou”
și mântuiți etc..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu