„BAROCUS ALEXANDRINUS” ÎN CĂRȚILE MACABEILOR.

 

„BAROCUS ALEXANDRINUS” ÎN CĂRȚILE MACABEILOR

 Între anii 167 şi 160 î.H. se produce în istoria evreilor un eveniment politico-religios cu totul deosebit: războiul sfânt al macabeilor hasidini (credincioşi evlavioşi ai Torei) împotriva regimului de ocupaţie a Palestinei. Mişcările de gherilă ale hasidinilor ascunşi în munţi se amplifică şi se unesc sub comanda unui preot din orăşelul Madein, Matatia pe numele său, din familia Hasmoneilor. Matatia împreună cu fiii săi Iohanas, Simon, Iuda numit şi Macabeul, Eleazar, Ionatan vor muri în acest război care, până la urmă, exprima revolta unor evrei ortodocşi faţă de noua civilizaţie ce pătrundea dinspre marile centre elenistice (Alexandria, Antiohia, Roma, Pergam, Atena) în Iudeea cucerită de Alexandru Macedon. Acest război a fost consemnat în diverse variante în cele trei Cărţi ale Macabeilor ce nu figurează în varianta ebraică a Sfintei Scripturi din motive greu de înţeles. Evreii şi faptele de arme ale hasmoneilor, manevrele politice, diplomaţia ultimilor Macabei - Simon şi Ionatan - pentru a se impune ca mari Preoţi şi prinţi ai iudeilor apar consemnate cu mai mult respect pentru adevăr decât în Cronicile biblice anterioare, dar totodată se observă influenţa stilului epocii, a retoricii de tip alexandrin, adică baroc. De ce n-au mai scris „cronicarii” războaielor Macabeilor în stilul tradiţional? Deoarece contextul cultural şi de civilizaţie al micului stat Iudeea era unul elenistic. În cetăţile iudeilor, eterogene ca naţii şi religii, marcate de modul de viaţă uşor decadent al Greciei, Egiptului şi al Romei din epoca elenistică, pătrunseseră cultura şi literatura nouă. Preoţii înşişi practicau jocurile sportive, asistau la spectacole de teatru, iudeii bogaţi încercau să imite luxul de la Roma, ideea naţională nesusţinută de credinţa religioasă căzuse în desuetudine, în sfârşit evreii voiau să trăiască frumos şi bine, indiferenţi faţă de Lege. Dacă războaiele Macabeilor nu vizau teritoriul, ci redobândirea respectului faţă de religia tradiţională, consemnarea lor, în mod paradoxal, se realizează în stilul dominant al epocii elenistice. Între 168 şi 167, regele seleucid al Siriei, Antioh al IV-lea Epifanes, a impus poporului iudeu legi care profanau religia lor, culminând cu deznaţionalizarea prin discreditarea religiei, cu transformarea Templului din Ierusalim în lăcaş de cult păgân. Elenizarea Iudeii şi a Samariei a fost una firească, iudeii, oricât de conservatori s-au dovedit de-a lungul istoriei lor, au avut şi momente de relaxare religioasă şi etnică şi au achiziţionat bunuri culturale şi de civilizaţie de la popoarele din jur. Antioh al IV-lea a ocupat Iudeea cu 20.000 de soldaţi sirieni edumeeni, cu scopul de a o anexa regatului său şi de a forţa elenizarea. La început, s-a procedat prin jafuri, masacre, după ce, în 169 î.H., se furase tezaurul Templului; apoi a fost aşezat în Templu un altar păgân pe care se sacrificau porcii. Blasfemia i-a revoltat pe iudei şi i-a împins la revoltă. Ideea de a consemna faptele de arme şi relaţiile cu regii seleucizi, apoi cu împăraţii romani, dar şi de a impune un erou iudeu poate să fi venit autorilor şi din cultura elenistică dezvoltată în centrele evreieşti din Alexandria şi Antiohia, după modelul scrierilor despre viaţa şi războaiele lui Alexandru Macedon, cărţi redactate în stiluri diverse, unele mai aproape de consemnarea obiectivă, altele în genul poemelor eroice greceşti şi latine care circulau în variante populare sau filologice, culte aşadar. Căci iată cum începe Cartea I Macabei ce aparţine unui autor anonim: „După ce Alexandru, fiul lui Filip Macedoneanul, care plecase din ţara Chitim, a bătut pe Dariu, împăratul perşilor şi al mezilor, a împărăţit în locul lui, şi el a fost cel dintâi împărat de neam grecesc. Şi el a făcut multe războaie, a cucerit multe cetăţi şi a răpus împăraţi ai pământului. Şi el a ajuns până la capătul pământului şi a luat prăzi de la mulţime de pooare. Şi după ce pămîntul i s-a fost supus, el s-a trufit şi inima lui s-a sumeţit. Şi a adunat o oaste foarte puternică şi a supus ţări, popoare şi voevodate, care ajunseseră să-i plătească tribut. Şi după aceea a căzut la pat şi, când a simţit că i se apropie sfârşitul, a chemat pe doi dintre cei mai de seamă dregători ai săi, care din tinereţe crescuseră cu el şi, încă fiind în viaţă, le-a împărţit împărăţia. Şi Alexandru a murit după o domnie de doisprezece ani. Apoi au început să domnească dregătorii lui, fiecare la locul lui. Şi după moartea lui toţi s-au încoronat şi tot aşa şi feciorii lor mulţi ani de-a rândul, şi ei făcură multe răutăţi pe pământ. Şi a ieşit dintr-înşii un vlăstar nelegiuit, Antiohi Epifaniu, feciorul împăratului Antioh, care fusese ostatic la Roma, şi el a ajuns împărat în anul o sută treizeci şi şapte al împărăţiei greceşti. În zilele acelea s-au ivit în Israel oameni fără căpătâi care îmbiau pe mulţi şi le ziceau: „Haidem să ne înfrăţim cu popoarele care se megiesc cu noi, căci, de când stăm răzbiţi de ele, multe nenorociri au dat peste noi!” şi acest îndemn a fost plăcut în ochii lor. Şi câţiva din popor s-au înflăcărat şi s-au dus la împărat, care le-a dat lor deplină putere ca să trăiască după datina păgânilor. Şi ei au zidit în Ierusalim un gimnaziu după datina păgânilor.” Iar primul capitol al cărţii întâi continuă, verset cu verset, prezentarea nenorocirilor care s-au abătut asupra evreilor ce nu au cedat curentului asimilaţionist, dirijat politic şi religios de urmaşii lui Antioh. Despre I Macabei s-a spus că, din punct de vedere istoric, este cea mai valoroasă carte a Vechiului Testament. Adică un tratat de istorie ce cuprinde evenimentele dintre 175 şi 135 î.H. Autorul a urmărit să redea cât mai amănunţit date despre locuri, oameni şi fapte, având o vădită intenţie ştiinţifică. Totuşi, acest tratat istoric este scris într-o epocă în care istoria este literatură, astfel că relatarea evenimentelor şi mai ales prezentarea personajelor joacă un rol important în această perioadă, iar discursul, oricât de obiectiv s-ar fi dorit, se înscrie în tendinţele literare ale epocii, este tributar elenismului din Orientul Mijlociu. Epica elenistică, genul care putea influenţa istoria, supusă sincretismului, este în acelaşi timp literatură, legendă, teologie. Alexandrinismul, un „genus barocus”, cum l-a numit Eugenio d’Ors în celebrul său eseu „Barocul”, este un stil naturist, patetic, cu o pronunţată tendinţă estetizantă. Realitatea istorică se conjugă astfel cu arta literară, înţeleasă ca meşteşug pentru a crea o nouă realitate, una estetică, emoţională. Se observă, de la o carte la alta, procesul de elenizare, de barochizare a textului care devine, în cartea a doua, chiar o variaţiune pe o temă dată, dar o variaţiune estetizantă, scrisă cu rafinament. În general, tonul autorului din I Macabei aparţine unui istoric; el nu este un pasional, păstrează obiectivitatea ştiinţifică, rămâne imparţial, astfel că nu se găsesc invectivele dictate de ura naţională ce-i cuprinsese pe evrei în războiul cu ocupantul grec; autorul anonim realizează doar o prezentare în paralel a negativităţii păgânilor şi a pozitivităţii iudeilor dintr-o perspectivă personală, în spatele căreia se presimte doar patriotismul său şi ataşamentul religios. Eroii rostesc discursuri patriotice şi rugăciuni în care se recunoaşte melosul psalmistului ce se integrează în armonia globală vetero-testamentară: „Şi a fost plângere mare în Israel şi în tot locul. Şi au suspinat căpeteniile şi bătrânii, fecioarele şi tinerii au slăbit şi frumuseţea femeilor s-a schimbat. Tot mirele a izbucnit în plâns şi mireasa care şedea în cămară, a fost jale. Şi s-a cutremurat pământul din pricina celor care locuiau pe el şi toată casa lui Iacov s-a îmbrăcat de ocară” (I Macabei, I, 26-29) sau plângerea lui Matatia: „A zis: Vai mie! Pentru ce m-am născut a vedea zdrobirea poporului meu şi zdrobirea cetăţii celei sfinte şi a şedea acolo, când s-a dat în mâinile vrăjmaşilor? Cele sfinte sunt în mâinile străinilor, iar templul Domnului a ajuns ca un bărbat fără de cinste.” (I Macabei, I, 8, 9) sau prezentarea lui Iuda Macabeul: „Şi a răspândit faima poporului său şi s-a îmbrăcat cu zaua ca un uriaş, şi s-a încins cu armele cele de război (...). Şi s-a asemănat leului în lucrurile sale, ca un pui de leu râcâind la vânat” (I Macabei, III, 3, 4). Revin frecvent astfel de fraze izolate, purtând aceeaşi notă caracteristică, lirismul: contrastul între aceste pasaje şi restul compoziţiei este frapant; ele se detaşează evident de contextul general. Acest lirism patetic trebuie să fi fost împumutat. Ne-am putea gândi la un scriitor obişnuit cu lectura cărţilor sfinte ce a vrut să-şi facă scrierea mai pitorească împodobind-o cu înflorituri retorice pe care le-a cules din profeţii, din alte scrieri sau din fapte analoage celor povestite de el, rezultatul unei contaminări cu texte poetice ale epocii, poate chiar folclorice. În sprijinul acestei ipoteze vine şi lipsa cu desăvârşire a numelui din poezia populară care se referă la Yahwe, în spiritul Targumenelor şi al Talmudului întrebuinţându-se termenul „cer”. Discursurile inserate în text, puţin întinse, trebuie să fie apreciate din punctual de vedere al istoriografiei antice. Acestea nu sunt documente oficiale, dar servesc pentru a prezenta într-o manieră cât mai autentică situaţia dată. Ele trădează, din partea autorului, nevoia de a face să strălucească retorica sa ca la alţi istorici greci şi romani: „Şi a zis Iuda: lesne este să închizi pe mulţi în mâinile celor puţini şi nu este osebire înaintea Dumnezeului cerului dacă mântuirea vine prin mulţi sau prin puţini. Că nu în mulţimea oştirii stă biruinţa războiului, ci din cer este puterea. Aceia vin asupra noastră cu semeţie multă şi cu fărădelege, ca să ne piardă pe noi şi pe femeile noastre şi pe fiii noştri, ca să ne prade; iar noi ne războim pentru sufletele noastre şi pentru legile noastre. Însuşi Domnul îi va zdrobi sub ochii noştri; voi să nu vă temeţi de ei.” Sau: „Şi a zis Iuda bărbaţilor care erau cu el: Nu vă temeţi de mulţimea lor şi de năvălirea lor nu vă înfricoşaţi. Aduceţi-vă aminte cum au fost izbăviţi părinţii noştri la Marea Roşie, când i-a izgonit faraon cu putere multă. Şi acum strigăm la cer, că doar se va milostivi spre noi, îşi va aduce aminte de legătura părinţilor noştri şi va zdrobi oştirea aceasta astăzi înaintea noastră.” Nu se poate reproşa autorului că a făcut erori istorice grave nici din punctul de vedere al istoriilor străine; circumstanţele pentru care au fost introduce documentele (scrisorile) au existat. Deşi scrisorile sunt povestite, nu reproduse în original, el nu poate fi acuzat de falsificarea istoriei. Cartea II Macabei se urmăreşte mai greu decât I Macabei pentru că este foarte erudită şi pentru că autorul se exprimă de foarte multe ori metaforic. În plus, în spiritul alexandrinismului elenistic de care am amintit, cartea a doua diminuează dimeniunile eroicului în favoarea martirajului, pentru că martirajul este mai expresiv, mai şocant, mai senzorial decât eroicul. Faptul că autorul acestei cărţi are conştiinţa artistică foarte clară şi puternică este încă o marcă a epocii elenistice în care se înscriu şi alte cărţi din Cartea Sfântă (Cântarea Cântărilor, Eclesiastul, Proverbele lui Solomon). În II Macabei începe deja autoreflexivitatea asupra textului. Autorul afirmă în capitolul doi că această carte este o prescurtare a lucrării lui Iason din Cirene, iar cel care face prescurtarea (şi prelucrarea, - n.n. B.M.) arată ce scop urmăreşte şi cum se face o prescurtare: „Aceste toate de către Iason Cirineanul istorisite în cinci cărţi vom încerca într-o carte a le scrie. Că socotind mulţimea numerelor şi greutatea care este celor care vor să pătrundă cu de-amănuntul povestirile istoriei, din pricina mulţimii materiei, am avut grijă ca, celor care vor vrea să citească, să le fie mângâiere sufletească; iar celor care se vor nevoi a le ţine minte, uşurare, şi tuturor celor care vor citi, folos. Iar noi, care ne-am apucat a scurta acest lucru, nu de mică osteneală, ci de lucru plin ne-am apucat, lucru nu de mai puţină îndemânare decât a celui care găteşte ospăţi şi caută folosul altora. Deşi lucrul nu este uşor, pentru mulţumirea celor mulţi vom suferi bucuroşi pătimirea acestora. A alege cu amănuntul adevărul fiecărui lucru, lăsăm celui care a scris; iar aici mai mult ne ostenim, ca să ne ţinem de regulile prescurtării.” Tot în acest prolog autorul face o foarte scurtă trecere în revistă a faptelor, ne familiarizează cu ele şi dialoghează cu prezumtivul cititor avertizându-l asupra intenţiilor sale: „Că a căuta şi a culege multe cu amănuntul, şi a vorbi despre toate este de datoria celui care scrie istoria; iar a urmări scurtarea povestirii şi a lăsa cercetarea lucrării este în voia celui care face prescurtarea. De aici dar vom începe istorisirea, la cele de mai sus atâta adăugând, că neînţelept lucru ar fi în precuvântare a înmulţi cuvintele şi istoria a o scurta.” Cu totul deosebită de prima carte a Macabeilor, cea de a doua ne introduce în atmosfera poveştii. Eroii capătă conotaţii de legendă şi faptele par a fi povestite în jurul focului de noapte în deşert, ca în vremurile străvechi. Este foarte vizibilă intenţia autorului, povestitor şi nu istoric, de a capta atenţia cititorului, de a-l cuceri prin strategii narative, prin artificii retorice şi exotice. Remarcabil ne apare modul gradat în care este construit episodul ce relatează atentatul la visteria templului. Întâi aflăm despre intenţia duşmanului, apoi ni se relatează reacţia arhiereului şi a preoţilor: „Preoţii îmbrăcaţi în veşmintele cele sfinţite, căzând înaintea altarului, chemau din cer pe Cel care a dat legea pentru punerile acestea, ca să păzească întregi banii celor care îi încredinţaseră acolo. Şi orice vedea faţa arhiereului nu putea să nu se mâhnească adânc în inima lui, că vederea lui şi schimbarea feţei arăta necazul cel dinăuntru al sufletului său. Că se revărsase peste omul acela oarecare temere şi groază a trupului, din care cei care vedeau cunoşteau durerea din inima lui.” În scurtă vreme intră în alertă întreaga cetate: „Iar alţii din case alergau cu grămada spre rugăciunea obştească, ca să nu ajungă locul cel sfânt spre defăimare” (II Macabei, III, 18). Când toţi sunt adunaţi în rugăciune în jurul templului, cititorul plin de emoţie asistă uluit la miracol. Dumnezeu a ascultat cererea iudeilor descoperiţi în faţa duşmanului, aflaţi în imposibilitatea apărării, şi intervine în chip minunat îndepărtând pericolul, spulberând tensiunea: „Şi fără de veste, căzând Eliodor pe pământ şi cu mult întuneric împresurându-se, l-au apucat şi l-au pus într-o lectică” (II Macabei, III, 27). Minunea are chipul unei apariţii nepământeşti care, dincolo de bucuria salvării, umple întreaga asistenţă de spaimă: „Că li s-a arătat un cal care avea pe el un călăreţ groaznic şi era acoperit cu foarte frumos acoperământ şi, pornindu-se iute, a lovit pe Eliodor cu copitele cele dinainte; iar cel care şedea pe cal se vedea având arme de aur. Şi încă alţi doi tineri s-au arătat înaintea lui, puternici foarte, strălucind de mărire şi cu îmbrăcăminte luminoasă care, stând de amândouă părţile, neîncetat îl băteau cu multe lovituri, copleşindu-l.” Imagine tipică barochismului elenistic, minunea este agentul unei spectaculoase răsturnări de situaţie, specifică barocului teatral sau romanesc. Vieţile sfinţilor şi martirilor vor cultiva miraculosul, iar minunea ca element de structură dramatic sau epică o regăsim apoi în teatrul medieval baroc. Autorul, sfătos povestitor, încheie capitolul trei din II Macabei intrând cu cititorul în dialog: „ - Şi aşa s-a întâmplat cu Eliodor şi cu paza visteriei. Iar Simon, de care am vorbit mai înainte, care a fost vânzătorul banilor şi al patriei, grăia de rău de Onia”. Firul povestirii continuă şi autorul îl întrerupe deseori, adresându-se cititorului: „Rog dar pe cei care vor citi această carte să nu se îngrozească din cauza acestor suferinţe; ci să socotească că aceste munci, nu spre pieire, ci spre învăţătură au fost neamului nostru”. Ni se descoperă intenţia autorului de a sensibiliza, a educa, a stârni interes prin prezentarea unor fapte pilduitoare. Astfel, cu bogăţie de amănunte ni se relatează martiriul lui Eleazar şi al celor şapte fraţi iudei cu mama lor. Vorbele şi faptele au o vădită tentă hiperbolică, epitetele dau atmosferei o culoare menită să impresioneze puternic. Spectaculosul elenistic se realizează tot prin minune, a martirajului care treptat ia locul eroicului. Moartea lui Antioh este menţionată în primele două cărţi ale Macabeilor, dar, dacă în prima este prezentată ca eveniment istoric, în cea de a doua evenimentul este dantelat de epitete, multiplicat în stilul barochismului elenistic, impresia fiind mult mai sugestivă: „Căci din trupul acestui păgân izvorau viermi vii şi, trăind în chinuri şi în dureri, cădea de pe el carnea, şi de mirosul lui greu toată tabăra se îngreuia, neputând suferi duhoarea” (II Macabei, IX, 9). Se observă că tonul istoricului nepărtinitor, lipsit de ură din I Macabei, este înlocuit de unul ce-şi face din imagine sabie împotriva duşmanului. Scopul vădit moralizator al autorului ce doreşte să trezească conştiinţa evreului rătăcit de neam şi de credinţă, să prezinte străinului dovada existenţei adevăratului Dumnezeu este subliniat prin capitularea lui Antioh în faţa suferinţei: „Şi nici el singur nemaiputând a-şi suferi greul miros, acesta a zis: Drept este a se supune lui Dumnezeu, şi cel care este pământean să nu se asemene Lui”. Pentru a fi cât mai convingător, autorul recurge la diverse structuri ce se înglobează în desfăşurarea firului narativ, realizând o vastă paletă stilistică, o alambicare a naraţiunii tipică epicului baroc prin: a) descriere: „şi încă alţi doi tineri s-au arătat înaintea lui, puternici foarte, strălucind de mărire şi cu îmbrăcăminte luminoasă, care, stând de amândouă părţile, neîncetat îl băteau, cu multe lovituri copleşindu-l” (II Macabei, III, 26) sau „Căci din trupul acestui păgân izvorau viermi vii şi, trăind în chinuri şi în dureri, cădea de pe el carnea, şi de mirosul lui greu toată tabăra se îngreuia, neputând suferi duhoarea” (II Macabei, IX, 9); b) epistolă: „Iar epistola regelui cuprindea acestea: Regele Antioh fratelui Lisiah bucurie. După ce tatăl nostru s-a mutat între zei, noi vrem ca acei de sub cârmuirea noastră să fie netulburaţi într-o a lor purtare de grijă.” (II Macabei, XI, 22, 23) sau „Iar Epistola pe care a scris-o regele către neamul Iudeilor era astfel: Regele Antioh, marelui sfat al iudeilor şi celorlalţi iudei, bucurie. De sunteţi sănătoşi, sunteţi precum voim, şi noi suntem sănătoşi.” (II Macabei, XI, 27, 28) sau „Trimis-au şi Romanii la ei carte aşa scrisă: Quintus Memius şi Titus Manlius, împuterniciţii Romanilor, poporului Iudeilor, bucurie!” (II Macabei, XI, 34); c) rugăciune: „Şi rugăciune făceau toţi preoţii când se mistuia jertfa, preoţii toţi începând cu Ionatan; iar ceilalţi răspundeau împreună cu Neemia. Iar rugăciunea era într-acest chip: Doamne! Doamne Dumnezeule! Făcătorul tuturor, Cel înfricoşător şi tare şi drept şi milostiv. Cel care unul este împărat şi bun şi dătător de bunătăţi şi singur drept şi atotștiitor şi veşnic, Cel care mântuieşti pe Israel din tot răul, Cel care ai ales pe părinţi şi i-ai sfinţit. Primeşte jertfa aceasta, pentru tot poporul Tău Israel şi păzeşte partea Ta şi sfinţeşte.” (II Macabei, I, 23-26); d) rezumare: „Că a căuta şi a culege multe cu amănuntul, şi a vorbi despre toate este de datoria celui care scrie istoria. Iar a urmări scurtarea povestirii şi a lăsa cercetarea lucrării este în voia celui care face prescurtarea” (II Macabei, II, 31, 32). Strategia narativă este măiestrit condusă, depăşind cu mult stilul ştiinţific, imparţial al tratatului de istorie din I Macabei. Autorul se lasă purtat de sentimente şi de crezul său politico-religios. Tonul naraţiunii este, în general, vioi şi pasionant, deoarece autorul adresează adversarilor evreilor invectivele cele mai vehemente şi epitetele cele mai injurioase: nedemn, insolent, nelegiuit, tiran, fiară sălbatică şi, în acelaşi timp, cele mai splendide elogii patrioţilor, căpeteniilor, martirilor. Retorica ce caracterizează această compoziţie, departe de stilul ebraic, îl reproduce pe „cel înflorit” de la sfârşitul epocii macedoniene, epocă în care discursul public, supus regulilor retoricii învăţate în şcoli, era modelul tuturor scriitorilor din Grecia, Atena sau Alexandria. Opera care se găseşte în unele versiuni ale Bibliei la sfârşitul Vechiului Testament sub numele de Cartea a III-a a Macabeilor nu poartă acest nume fără motivaţie, căci ea povesteşte o istorie care trebuie să se fi petrecut cu cincizeci de ani înaintea insurecţiei patrioţilor palestinieni împotriva tiraniei lui Antiochus IV. Acest titlu, care foarte sigur nu vine de la autor, n-a putut fi dat decât într-o epocă în care numele Macabeilor îşi pierduse semnificaţia primară care îi amintea pe eroii războiului de independenţă şi îi desemna pe iudeii martiri, ataşamentul lor faţă de Lege. Această carte este încă o istorie a martirilor care, fără îndoială, a fost transformată, prin scris, într-un scop practic, acela de a exalta fidelitatea religioasă a copiilor lui Avraam şi pentru a glorifica protecţia miraculoasă pe care adevăratul Dumnezeu o acordă adoratorilor săi pioşi. Deşi cartea relatează evenimente care sunt verificabile din punct de vedere istoric, ea este mai mult legendă decât istorie. Aşadar, din perspectivă elenistică, I Macabei este tratat istoric, II Macabei este literatură, III Macabei este legendă. Această ultimă carte are un fir narativ continuu care poate fi urmărit cu uşurinţă. Lipsesc digresiunile din II Macabei, intervenţiile autorului, scrisorile, documentele, cartea păstrând constant tonalitatea unui poem biblic încărcat de spectaculosul intervenţiei divine şi dramatismul întâmplărilor. Textul nu impresionează doar prin neobişnuitul situaţiilor, ci şi prin arta autorului care însoţeşte evenimentul şi personajul cu rugăciuni, poeme de o mare bogăţie artistic şi teologică. Cele două rugăciuni, a arhiereului Simon şi a preotului Eliazar, reprezintă o „cronică” de istorie religioasă şi descoperire sufletească de mare profunzime teologică. Arhiereul Simon se roagă pentru apărarea templului aflat în pericol de a fi profanat de Ptolemeu. În primele două versete ni se prezintă Dumnezeul căruia I se adresează Simon: „Doamne! Doamne, împăratul cerurilor şi Stăpânul a toată făptura, Cel Sfânt între sfinţi, singur stăpânitor, atotștiitor, caută spre noi, cei care suntem asupriţi de păgânul cel nelegiuit care este înfierbântat de îndrăzneală şi de putere, Că Tu eşti Cel care ai făcut toate şi toate le stăpâneşti; Doamne, drept eşti, Cel care judeci pe cei care cu semeţie şi trufie se poartă”. Apoi face el o incursiune în istoria iudaică, care este şi cea a mântuirii omenirii, evocând momente ce relevă puterea dumnezeiască: potopul lui Noe, distrugerea Sodomei, a oştilor lui Faraon în Marea Roşie. În final, rugătorul cere ajutor de la Dumnezeu, nu înainte de a aminti ajutorul pe care l-au primit înaintaşii din casa lui Israel, temeiul îndrăznelii sale, şi de a se prezenta împreună cu întreg poporul în smerenia specifică rugăciunii: „Iar acum, împărate sfinte, pentru păcatele noastre cele multe şi mari, ne asupresc şi suntem supuşi vrăjmaşilor noştri şi părăsiţi întru neputinţe. Şi într-această cădere a noastră, îndrăzneţul şi nelegiuitul acesta se nevoieşte ca să ocărască locul cel sfânt, pe care l-ai ales pe pământul acesta numelui Tău cel slăvit” (III Macabei, II, 11, 12). Întreaga carte este o concentrare de figuri de stil, dantelărie scriitoricească prin care se redă atmosfera exotică specifică alexandrinismului. Suspansul situaţiei, intervenţia divină, personalitatea eroilor, descrierile cu multitudine de amănunte ne arată intenţia autorului de a impresiona: „Iar când au văzut Iudeii pe la poartă praful elefanţilor care ieşeau şi al oştirii celei înarmate, care venea pe urmă şi al picioarelor mulţimii şi au auzit larma cea cu groaznic sunet, socotind că aceea este clipa cea mai de pe urmă a vieţii şi sfârşitul chinuitei aşteptări, spre jale şi plângere întorcându-se, se sărutau unul pe altul şi, îmbrăţişându-se, cădeau pe grumajii rudelor, părinţii peste fii şi maicile peste fiice şi unele, având la sâni pruncii de curând născuţi, îi aplecau să sugă laptele cel de pe urmă” (III Macabei, V, 48, 49). Sau: „Atunci Marele, Slăvitul, Atotștiitorul şi Adevăratul Dumnezeu, arătând Sfânta Sa Faţă, a deschis porţile cele cereşti, din care doi slăviţi îngeri înfricoşaţi la chip s-au pogorât văzuţi de toţi, afară de Iudei. Şi s-au aşezat în faţa oştirii vrăjmaşilor şi puterea vrăjmaşilor au umplut-o de zbucium şi de frică şi cu obezi au legat-o, din care nu s-au putut mişca. Şi sub frică a fost şi trupul regelui, îndrăznirea lui cea cu grea mânie uitând-o, şi s-au întors fiarele asupra puterii celei înarmate, care venea dinapoi, şi-i călcau pe aceia şi-i pierdeau” (III Macabei, VI, 18-21). Adunate la un loc, aceste referinţe s-ar putea constitui într-un capitol al unei „arte poetice” biblice, care s-ar adăuga unor aprecieri asupra ontologiei artei existentă în cărţile profeţilor, ca şi în Înţelepciunea lui Solomon (cartea prezentă în Septuaginta, nu în Textul Masoretic); aici se încearcă o discreditare a teoriei mimesisului. Motivarea acestei teorii se află în lupta împotriva idolatriei, întrucât idolul nu era altceva decât o încercare de a reda, în forme reprezentative, transcendenţa, o consecinţă a legii iudaice după care omul nu are voie să reproducă nici pe Dumnezeu şi nici creaţia lui. Însă această tensiune între mimesis şi phantasis în Biblie ar putea constitui obiectul altui studiu. Ceea ce ne-a interesat pe noi a fost doar evidenţierea procedeelor de literaturizare ale unui text care, la origine, s-a vrut a fi o cronică. Mentalitatea elenistică, stilul baroc caracteristic epocii îşi pune amprenta asupra istoriei revoltei Macabeilor. Aici, în această istorie scrisă în trei versiuni, un exerciţiu de stil ce dovedeşte o conştiinţă artistică puternică şi o înclinare alexandrină spre meşteşug mai curând, decât spre mesajul transmis, apare ultimul erou al Antichităţii Iudaice, Iuda Macabeul, ca un simbol parcă al unei epoci în care la Atena, Roma, Alexandria nu mai era la modă eroismul. Iuda este un „cavaler” al onoarei evreilor, dar unul anacronic. Puţine au fost legendele populare despre acest mare om şi o explicaţie trebuie căutată în tocmai anacronismul lui. În Evul Mediu a circulat un poem despre Iuda Macabeul, dar a rămas fără ecou, deşi, ca un apărător al credinţei protocreştine, ar fi putut trezi interes. Iuda Macabeul a fost un erou atipic chiar în ţara lui şi nu a intrat în panteonul acelora care au reprezentat modelele cavalerilor medievali, alături de Cid, Roland, Siegfried. Uitarea lui Iuda Macabeul îşi are o explicaţie şi în faptul că apăra iudaismul în Evul Mediu creştin.