ANUL 1848.

 

ANUL 1848

1. Prezentare generală/de ansamblu:

 „Primăvara popoarelor” a reprezentat un moment istoric excepțional în cursul istoriei umanității. Ca o uriașă reacție în lanț, de la Oceanul Atlantic la Marea Nordului, de la Marea Mediterană la Marea Neagră, fluxul revoluționar a cuprins succesiv națiunile, care s-au ridicat la luptă, răsturnând sechelele Vechiului Regim restaurat și punând definitiv capăt erei Sfintei Alianțe. Întreaga Europă a fost direct sau indirect sub semnul revoluției. Cronologic, cu caracteristici proprii, marile răsturnări au început să se manifeste în Elveția și în sudul Italiei, încă de la sfârșitul anului 1847. Dar, așa cum se întâmplase și în cele două mari izbucniri anterioare, în 1789 și în 1830, începutul real al procesului continental s-a desfășurat în Franța. Încheierea acestui mare proces revoluționar a avut loc, la sfârșitul verii și la începutul toamnei anului 1849, în Ungaria și la Veneția.

Motivațiile revoluțiilor europene:

 Motivații social-politice dar și motivații naționale, deseori împletite, au stat la temeiul ridicării popoarelor. Ridicându-se împotriva sechelelor Vechiului Regim, revoluționarii au urmărit aproape pretutindeni o restatornicire a relațiilor sociale, în sensul acceptării tuturor categoriilor la masa comună a fiecărei societăți, respingându-se discriminările și privilegiile. Națiunile s-au afirmat deosebit de puternic; revoluția din 1848 a reprezentat, de fapt, un moment culminant în secolul naționalităților! În realitate, era vorba cu prioritate de naționalitățile oprimate. Revoluționarii au urmărit obținerea de drepturi naționale, realizarea unificării ori dobândirea independenței. Dar a fost și un moment în care, în cursul proceselor revoluționare, națiunile moderne și-au găsit și și-au definit mai pregnant identitatea. Pentru unele, revoluția a deschis drum către unificarea lor statală. Bastide, succesor al lui Lamartine, și-a exprimat neliniștea, în vara anului 1848, față de constituirea unei „puteri de temut” prin probabilitatea strângerii laloaltă a 40 de milioane de germani! De la lupta de eliberare la un naționalism agresiv nu era pentru unii decât un pas și revoluția ungară a demonstrat acest lucru prin neînțelegerea și neacceptarea revendicărilor naționale ale celorlalți, decât atunci când sentința ei de moarte fusese dată!

Solidaritatea inter-revoluționară:

 Solidaritatea între națiuni s-a manifestat cu putere. S-a asistat la o luare de conștiință colectivă. Această solidaritate a fost manifestată, încă din zilele următoare izbânzii revoluției pariziene din februarie, atunci când delegați ai diferitelor națiuni s-au înfățișat noilor autorități republicane exprimându-le solidaritate și adeziune. La rândul său, Lamartine, ministrul afacerilor externe, a evidențiat funcțiile internaționale ale Republicii Franceze și la 5 martie 1848 el va declara țara sa drept „aliata intelectuală și cordială a națiunilor care doresc să trăiască după aceleași principii ca ale sale”. Parlamentul de la Frankfurt strângând la un loc pe germani s-a arătat totodată și el deschis și interesat de celelalte națiuni și a avut într-un fel un caracter european, dacă nu și universal. Trimiși ai diferitelor națiuni au luat parte la lucrările sale, de la un reprezentant diplomatic al Statelor Unite la Ioan Maiorescu, trimis al regimului revoluționar din Țara Românească, care și-a asumat sarcina reprezentării românității în integralitatea ei. Legăturile inter-revoluționare s-au manifestat și au asigurat interconexiuni, dar și transferul de experiență în luptele ce erau în curs de desfășurare. Pornind de la starea obiectivă a națiunii în cauză, de la exemplele altora, dar și de la prezența în zonă a unor puteri represive, desfășurarea proceselor revoluționare a luat un curs sau altul. Interesant a fost și cazul polonezilor. Înzestrați cu experiență revoluționară, încă de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, ei au fost în slujba revoluției în multe locuri, în Italia și în Ungaria și de asemenea și în Principatele Române Intensitățile proceselor revoluționare au fost diferite, impuse ca atare de cauzalități proprii, dar și de intervenții ale forțelor represive externe. Oricum, a fost vorba de un fenomen european, mai ales că influența sa a fost exercitată și în spații unde n-au avut loc evenimente revoluționare ori, în perioade ulterioare, contribuind la radicalizări politice. Unele revoluții au fost de durată mai lungă, altele au fost efemere. În ceea ce privește revoluția română, ea s-a desfășurat un an și jumătate în Transilvania, ceva peste trei luni în Țara Românească și câteva zile în Moldova, datorită acțiunii represive a domnitorului Sturdza și apoi a proximității și intervenției Rusiei.

1848 - un nou model revoluționar:

 Ideologic, pe plan european, revoluția din 1848 a luat locul celei din 1789, marcând pe deoparte succesiunea celei din urmă, pe de alta însă modernitatea ei a impus-o, pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și chiar pentru secolul XX, ca noul model, care reflecta mersul înainte al omenirii între 1789 și 1848. Va fi noul model care va schimba sensul evoluțiilor istorice. Libertățile omului au fost din nou proclamate și s-au impus ca principii fundamentale ale vieții politice a continentului, deși deplina lor răsfrângere asupra vieții curente a oamenilor avea să mai întârzie. Proclamarea repetată a libertăților (individuală, de întrunire, de asociere, a presei etc.), a egalității în fața legii, măsurile destinate remedierii unor probleme sociale (mai ales, când a fost cazul, abolirea privilegiilor feudale), înlesnind o mai bună cuprindere în viața publică - din păcate încă neîndestulătoare - a categoriilor muncitoare, constituirea și afirmarea gărzii naționale ca apărătoare a poporului și a intereselor sale, instituirea juriului, organizarea modernă a statului, independența justiției, autonomia comunală, iată cele mai importante dintre aceste prevederi comune social-politice ale programelor revoluționare. În Occident a existat cu acuitate o problemă muncitorească, muncitorii participând la revoluții, dar apoi, față doar de o parțială împlinire a aspirațiilor lor, nemulțumiți, s-au manifestat ca atare, insurecția muncitorilor parizieni din iunie 1848 schimbând chiar sensul evolutiv al regimului instaurat în februarie și indirect deschizând drum ascensiunii prințului Ludovic Napoleon Bonaparte, viitorul Napoleon al III-lea. În Europa de Est și de Sud-Est problema agrară s-a impus cu stringență, iar țăranii au reprezentat una din forțele de șoc principale în procesele revoluționare. Eliberarea țăranilor și chiar înzestrarea lor cu pământ a fost la ordinea zilei. Prevederile programelor au circulat printr-un proces de osmoză ideologică pe vasele comunicante ale revoluției, contribuind la evidențierea trăsăturilor comune pe plan continental ale momentului istoric evocat.

Bonjuriștii și revoluțiile din Țările Române:

 Revoluția din februarie a fost punctul de interferență, exemplul ce se cerea urmat! Evenimentele de la Paris au fost totodată declanșatorul reacției în lanț mai înainte amintite, la scară europeană. Viena, Praga, Berlinul, Pesta au marcat apoi, succesiv, la scurte intervale, propagarea incendiului revoluționar pe continent. El n-a fost stăvilit decât la hotarele Rusiei autocrate, unde sistemul represiv puternic a putut exercita această funcție de „extinctor”, pentru ca apoi tot țarul să-și trimită armatele pentru a înăbuși revoluția în Principatele Române, în Transilvania și mai ales în Ungaria. Modelul „revoluției din februarie” din Franța a avut un deosebit impact asupra a ceea ce a avut loc în Țara Românească. Au contribuit la acest lucru bonjuriștii formați social-politic în Franța, în timpul anilor pe care-i petrecuseră acolo, unii dintre ei fiind și participanți la răsturnarea regelui Ludovic Filip. Exceptând nobilimea conservatoare, toate celelalte categorii sociale au fost cuprinse în vârtejul marei răsturnări. De la nobilii liberali, - foarte prezenți mai ales în Europa centrală și de sud-est -, la orășenime, - direct interesată -, la muncitori și la țărani, puțini au fost cei ce au stat deoparte. Intelectualii s-au implicat și ei, ocupând deseori și poziții-cheie în sânul guvernelor provizorii impuse în procesul revoluționar. O categorie aparte au reprezentat-o și studenții, prezenți mai ales în marile centre ale continentului, în primele rânduri, constituind - ca la Viena - unități de luptă revoluționară și situându-se, de obicei, pe poziții radicale. Neîndoielnic, valul revoluționar a cuprins toate categoriile societății, dar motivațiile și obiectivele acestora nu erau totdeauna similare, uneori chiar contrazicându-se în domeniul social-politic, întâlnindu-se însă în cel național.

Modernizarea Europei:

 Revoluția a contestat pretutindeni monarhia absolută, urmărindu-se transformarea acesteia în monarhie constituțională sau republică - unii radicali aveau în vedere și republica socială, inclusiv dintre fruntașii revoluționari români. Unii monarhi au fost înlăturați, în alte părți au fost alungați miniștri de tipul lui Metternich. Importanța Constituției, - garanta schimbărilor! -, ca și a Parlamentului s-au vădit pretutindeni. Un singur monarh, țarul Nicolae I a rămas intransigent pe pozițiile sale, adevărat „jandarm al Europei”, pe care nu avea să-l înfrângă decât moartea, șapte ani mai târziu. Scenariile revoluției au fost asemănătoare, găsindu-se în general, în această privință, sub impactul revoluțiilor franceze din 1789, 1830 și 1848. Ridicări populare, manifestații, cortegii, explozia publicațiilor periodice și a broșurilor politice se reîntâlnesc pretutindeni, orașul - și mai ales capitala - afirmându-se puternic ca scenă de desfășurare a marilor momente. Garda națională, legiunile de studenți sau cele ale ostașilor țărani din Munții Apuseni, generali din rândul celor ridicați la luptă - un Garibaldi, generalii polonezi de la Bem la Dembinski sau Mieroslawski, dar și un Avram Iancu ori un Magheru - se afirmă cu putere intrând în legendă. An al marilor speranțe, anul 1848 n-a adus imediat împlinirile așteptate decât în puține locuri. Represiunea a acționat succesiv, înăbușind procesele revoluționare. Dar, de fapt, revoluția era marea biruitoare. Au urmat, în deceniul următor, acțiunile contrarevoluționare, „liniștea” părea a fi restatornicită, dar, în realitate zăgazurile fuseseră rupte. Europa Sfintei Alianțe fusese definitiv îngropată. Nici cancelarul Metternich nu a fost rechemat să-și reia funcțiile! În anii 6o ai secolului al XIX-lea în marile imperii ale Franței și Austriei aveau să se instaureze regimuri liberale și chiar și în Rusia avea să se efectueze reforma agrară și să se instituie zemstvele. A doua jumătate a secolului naționalităților a avut cu totul altă înfățișare decât cea dintâi. Românii, italienii și germanii și-au realizat succesiv unitățile statale și modernizarea și liberalizarea s-au afirmat aproape pretutindeni. În perspectiva istoriei umanității și mai ales a proceselor de devenire ale continentului european anul 1848 rămâne o piatră de hotar și un moment inaugural al unei noi etape istorice.

2. Cauzele și desfășurarea revoluțiilor de la 1848 din Europa:

 Putem vorbi de mai multe categorii de cauze, diferite de la regiune la regiune. Totuși, putem nota că au fost cinci cauze principale: naționale, politice, economice, apariția societăților secrete de tip masonic, modelele parlamentar britanic și republican american.

 În statele germane, elita  dorea să realizeze unificarea acestora (numărul lor scăzuse de la 380 la 38, prin implicarea lui Napoleon) în jurul Prusiei, dar Imperiul Habsburgic dorea să le păstreze sub influența Vienei. În statele italiene, dorința de unificare, de eliberare a teritoriilor italiene ocupate de habsburgi a predominat. În Franța,  monarhia revenise la absolutismul care fusese înlăturat de Revoluția Franceză urmărindu-se instaurarea unei republici democratice. În Imperiul Habsburgic, desființarea Imperiului Romano-German în 1809 și decăderea puterii de la Viena fuseseră pretextul pentru cancelarul Klemmens von Metternich („stâlpul reacțiunii europene”) de a introduce măsuri dure care au afectat societatea austriacă, drepturile politice, depărtându-se de viziunea liberală de conducere politică. În Ungaria, parte a Imperiului Habsburgic, se dorea autodeterminare și acapararea Transilvaniei, prin nerecunoașterea drepturilor  naționale al românilor. În Țara Românească și Moldova după Tratatul de la Adrianopol din 1829, Imperiul Otoman era putere suzerană iar Imperiul Rus era putere protectoare. Rușii introduseseră  Regulamentele Organice care în ciuda unor reforme, - reînființarea Armatei naționale, reglementarea educației naționale, organizarea administrativ-judiciară, economic -, frânau progresul, pregătind Principatele pentru o  anexiune (vor fi sub ocupație militară rusă între 1829 și 1834). Elita românească formată în Iași, București, sub influența unor profesori francezi (Victor Cuenim, J.A. Vaillant), dar și la Paris, Viena, Berlin a pregătit revoluția, în scopul autodeterminării naționale, al obținerii independenței politice și economice. În Banat, Transilvania, Bucovina, înglobate în Imperiul Habsburgic, revoluțiile de la 1848 au avut o importantă componentă națională.

 Anii 1846, 1847 fuseseră ani secetoși, o mare foamete a cuprins Irlanda (recolte slabe de cartofi) precum și Marea Britanie (penurie de grâu). Britanicii au importat masiv grâu din Imperiul Otoman (grâu din Principate tranzacționat în porturile Brăila, Galați prin cumpărarea la prețuri mici de către negustorii otomani), ceea ce a dus la nemulțumiri în spațiul românesc și în statele care au exportat grâu în Marea Britanie în defavoarea cetățenilor. Societățile cu profil masonic, societăți secrete cu origini în Marea Britanie, Franța au atras elita intelectuală din statele italiene, Franța, Austria, Principate, ducând și la crearea de societăți secrete naționale, precum „Frăția”, în Țara Românească formată de Ion Ghica, Christian Tell și Nicolae Bălcescu. Reformele fundamentale care au perfecționat sistemul parlamentar britanic dar și sistemul republican american nu au rămas fără urmări nici pe continetnul european. Un rol esențial l-a avut lucarea lui Alexis de Tocqueville, „Despre democrație în America”. Revoluțiile de la 1848-1849 s-au desfășurat din 12 ianuarie 1848 (Palermo, Sicilia) până la 31 august 1849 (Șiria, lângă Arad). Au avut aspecte diverse de la adunări naționale plebiscitare (Palamentul de la Frankfurt, Adunarea de la Islaz, Adunarea de la Blaj), la ciocniri cu armata trimisă împotriva revoluționarilor (intervenția generalului Windsichgratz în Viena), la confruntări între trupe revoluționare din cauza scopurilor diferite (lupta dintre Avram Iancu și Iosef Bem, Lajos Csany, Lajos Kossuth), lupte contra armatelor de ocupație (lupta dintre revoluționarii maghiari și trupele ruse la Șiria, lupta dintre români și otomani pe Dealul Spirii). Revoluțiile de la 1848 au fost înfrânte din cauza insuficienței resurselor revoluționare, a neînțelegerilor dintre grupările revoluționare, a intervenției Rusiei în sprijinul Austriei. Totuși, momentul 1848 marchează demisia lui Klemmens von Metternich și finalul aranjamentelor politice ale Congresului de la Viena din 1814.

Însemnătatea anului revoluționar din 1848 în Europa:

 Spre deosebire de alte revoluții europene, revoluțiile de la 1848-1849 au avut avantajul că a existat o unitate de vederi, o camaraderie între revoluționari. Cele mai cunoscute figuri ale anilor 1848-1849 au fost: Louis Blanc, Alphonse de Lamartine, Louis Napoleon Bonaparte, Friedrich Wilhelm IV, Giuseppe Mazzini, Giuseppe Garibaldi, Nicolae Bălcescu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Avram Iancu, Eftimie Murgu, Lajos Kossuth etc.. Momentul 1848-1849 a reprezentat crearea elitei care până la 1878, a reușit să realizeze unificarea Italiei, Germaniei, României,  dualismul austro-ungar, dar și independența României. Momentul 1848 a influențat și dezvoltarea unor mișcări naționale în spațiul polonez, în Serbia sau Bulgaria, chiar și în Rusia (anarhiștii, narodniciștii, socialiștii), Imperiul Otoman (Tanzimatul, Junii Turci).

3. Suplimentar: 1848 - anul revoluțiilor din Europa:

 Secolul al XIX-lea este caracterizat de istorici și economiști drept una dintre cele mai agitate perioade istorice ale Europei. Revoluțiile de la 1848 o afectează aproape în întregime, cu excepția Rusiei, Marii Britanii, Spaniei și țărilor scandinave. După cum declara un istoric din acel timp, aceste revoluții au constituit o „surpriză minunată a vremurilor”, o primăvară a popoarelor europene. Și totuși, acumulările unor dezechilibre și tensiuni între generații, între păturile sociale, prevesteau aceste mari mișcări cu caracter revoluționar: mutațiile populațiilor, care deveneau din ce în ce mai urbane, conservatorismul majiorității guvernelor, nerecunoașterea aspirațiilor naționale ale popoarelor, duritatea condițiilor sociale, subestimarea gravității crizei economice care se manifesta încă din anul 1845. Europa de vest se găsea în plin proces de industrializare și căuta noi căi de descătușare a barierelor vechi, pentru extinderea piețelor de desfacere și găsirea de noi resurse pentru dezvoltare. Economia medievală dădea semne de slăbiciune, curentul liberalismului se manifesta cu putere în unele țări din vestul Europei, astfel încât apar primele tentative de reorganizare a autorității statale pe principii democratice și naționale. Se înființează partide politice, liberale și conservatoare care, prin alternanța la putere, vor încerca să mențină pacea socială în statele respective. Rolul conducător în cadrul Revoluţiei de la 1848 a fost atribuit burgheziei care a ridicat popoarele la luptă. Statele care au acceptat reformarea pe  principiile liberale constituiau un nucleu de mică întindere în vestul Europei, având în frunte Franța. Regimurile Europei Centrale și de Est erau mai autoritariste. Confederația Germanică avea un simulacru de organizare politică. Italia părea și mai puțin avansată decât Germania, pe calea unității și liberalismului. În Austria exista o monarhie după modelul unui stat multinațional, intersecție a raselor germanice, latine, slave și maghiare, însă primatul germanilor din Austria era cert, supunând după această caracteristică, cu legile ei, celelalte popoare pe care le stăpânea. Austria încerca să păstreze Ungaria ca pe o provincie cu caracteristica dominantă agrară, cu un regim conservatorist, de tip medieval. Puterea autorității feudale se întindea și asupra țăranilor din Slovacia și din Transilvania. În aceste condiții, o reformă politică a statului austriac era greu de conceput, care era o monarhie în care aristocrația își conservase toate privilegiile. În Est, Rusia a introdus măsuri protecționiste pentru limitarea curentului liberalist, izolându-se de lumea occidentală. Țara Românească și Moldova erau țări autonome și se aflau sub protecția Rusiei, având regimuri autoritare, cu caracteristici preponderent feudale, conservatoriste. Ideile revoluționare pătrund tot mai adânc în Franța, determinând intensificarea miscărilor revoluționare pentru înfăptuirea unor reforme de reorganizare politică cu caracteristici liberale. Parisul a devenit capitala liberalismului european, refugiul persecutaților politici polonezi, germani, italieni, români, școala unde se formează o trupă de profesori și studenți străini; franceza, încă limba lumii bune, vehiculează până în Țările Române ideile liberale. În Europa Centrală mișcarea revoluționară tinde către o revoluție națională și liberală, mai mult decât republicană și socială. Criza de natură agricolă, financiară și industrială, care se manifesta în preajma anului 1848, a provocat grave dezordini sociale în Europa și punea imperios în fața guvernelor chestiunea unor reforme în sectorul vamal, pentru crearea unui cadru de liber schimb între state. Era o dovadă că regimul economic nu răspundea condițiilor noi ale industriei. Această criză a contribuit puternic la explozia revoluției din anul 1848. Sub integritatea ei aparentă, Europa veche era condamnată în instituțiile ei politice și în ierarhia ei socială, ca și în structura ei economică: la cel mai mic șoc ea se va prăbuși. Italia este țara în care debutează mișcarea revoluționară, dar se amplifică foarte mult la Paris. Aceste mișcări au la bază idei liberale, naționaliste și socialiste, însă cu ideologii diferite. Conducătorii naționali ai mișcărilor revoluționare nu au înțeles sensul unei asocieri pentru a obține efectul scontat la nivel global. Conducătorul revoluției din Italia urmărea constituirea unei națiuni italiene puternice, dar îndemna și la o solidaritate a revoluțiilor la nivel global. Până la urmă acestea s-au limitat la orizontul lor inițial. Franța a refuzat să joase rolul de organizatoare a unei cruciade în Europa contra guvernelor conservatoriste. Începând din 14 februarie 1848, Parisul intră în efervescența revoluționară, antrenând atât masele populare cât și instituțiile statului. Masele s-au organizat împotriva regelui Ludovic Filip şi a ministrului său, Guizot. Opoziţia cerea reforme economice, votul universal şi înlocuirea monarhiei cu republica. Situația se radicalizează după 22 februarie, datorită exceselor exercitate de regimul monarhic, când se înregistrează și primele victime, în urma mișcărilor de stradă. Guvernul a încercat să împrăştie cu armata mulţimea adunată la protest. Dar revoluţionarii s-au baricadat pe străzi, au cerut abdicarea regelui, au ocupat Palatul regal şi au incendiat tronul. Regele Ludovic Filip, după încercări eșuate de a salva vechea orânduială statală, părăsește tronul în grabă, în ziua de 24 februarie, lăsând terenul liber pentru instaurarea republicii, eveniment petrecut în următoarea zi, 25 februarie 1848. Tot în această zi s-a format guvernul provizoriu, care avea în componență printre alții și pe poetul Alphonse de Lamartine, socialistul Louis Blanc, muncitorul Albert. A fost aleasă o Adunare Constituantă în martie 1848, care a emis constituția republicii. Puterea executivă era exercitată de guvernul provizoriu, iar puterea legislativă de adunarea națională. Se introducea votul universal pentru bărbați și drepturile și libertățile cetățenești. Atunci când adunarea națională a hotărât desființarea atelierelor naționale create cu scopul asigurării de locuri de muncă pentru muncitorime, s-a ajuns la confruntări de stradă între muncitori și burghezie. Acestea au fost câștigate de burghezie. Președinte al Franței a fost ales Louis-Napoléon Bonaparte, care va profita de situația politică și, în decembrie 1852, se va proclama împărat sub numele de Napoleon al III-lea, iar Franța va intra în al doilea imperiu. În Țările Germane curentul revoluționar avea la bază cerințe progresiste: libertăţi economice, sociale, politice, dar şi din dorinţa de a participa la conducerea ţării şi unificarea Germaniei. Faţa de Franţa, apare pentru prima dată scopul naţional. Revoluţia a pornit din statele din sud şi a ajuns în 15 martie la Berlin, capitala Prusiei. Pe fondul demonstraţiilor populare regele Frederic Wilhelm al IV-lea aduce armata, dar masele se apără pe baricade. După 3 zile de lupte grele, regele cedează. Se formează o Adunare Naţională Constituantă. În aceeaşi perioadă are loc şi revoluţia polonezilor din regiunea Poznan, care se afla sub stăpânirea Prusiei. Pentru a se înfăptui unificarea Germaniei, se constituie o adunare a reprezentanţilor poporului german, care a fost denumită Parlamentul de la Frankfurt, după oraşul unde şi-a desfăşurat lucrările. Acesta votează Constituţia pentru întreaga Germanie şi oferă coroana regelui Prusiei, care o refuză, pentru că nu vrea să domnească conform unor principii democratice. Muncitorii din Berlin nemulţumiţi la aflarea veștii că burghezia începuse să se înţeleagă cu monarhia şi aristocraţia, încep din nou lupta în iunie 1848. Guvernul burghez, împreună cu regele aduc trupe care înăbuşesc sângeros insurecţia. Este dizolvată Adunarea Naţională Constituantă. Regele Frederic Wilhelm al IV-lea trimite trupe şi spre alte zone din Prusia cu populaţie răsculată. Polonezii sunt înfrânţi de trupele prusace cu ajutorul trupelor ţariste. În primăvara lui 1849 o serie de revoluţionari au încercat să reaprindă scânteia revoluţiei. După lupte anevoioase pe baricade, în mai multe oraşe, şi acestă încercare este înfrântă. Parlamentarii de la Frankfurt sunt împrăştiaţi cu forţa şi burghezia se mulţumeşte cu dreptul de a participa la formarea guvernului şi cu unele avantaje economice. În Imperiul Habsburgic mișcarea revoluționară a avut un caracter mult mai complicat, deoarece cuprindea popoare și naționalități diverse: italieni, cehi, polonezi, slovaci, unguri, sârbi, croaţi, ucrainieni şi români, care se simţeau asuprite naţional de habsburgi şi de nobilimea austriacă sau maghiară şi suportau tot mai greu greutăţile economice şi sociale. Revoluţia izbucneşte pentru prima dată la Viena în 13 martie 1848, când  populațiile cereau cu prioritate înlăturarea dominaţiei absolutiste. Cancelarul Metternich este nevoit să fugă din faţa revoluţionarilor. În alte părţi din imperiu se înregistrează răzvrătiri şi împăratul este nevoit să promită libertăţi şi o Constituţie. Se retrage la Innsbruck, unde pregăteşte cu pricepere o contrarevoluţie. Ca un prim pas aţâtă naţiunile, una împotriva alteia, pentru a le slăbi forţa revoluţionară, apoi trimite trupe împotriva lor. În iunie 1848 armata imperială a bombardat Praga şi a înfrânt revoluţia cehilor. În octombrie 1848 trupele asediază Viena şi pentru că sunt mai bine dotate reuşesc să câştige. În Ungaria, mişcarea revoluţionară cuprindea în rândurile sale nobilimea mijlocie şi intelectualii patrioţi, iar printre conducători se număra și Ludovic Kossuth. Revoluţionarii desfiinţează iobăgia atrăgând astfel de partea lor și pătura ţărănimii. Cu ajutorul acesteia crează o armată revoluţionară care va îndepărta stăpânirea habsburgică. Se formează un stat independent maghiar, Republica liberală. Însă conducătorii maghiari ai revoluției au acționat unilateral, fără a ține seama și de revendicările celorlalte popoare: români, sârbi și slovaci. Disensiunile majore dintre conducătorul maghiar Kossuth și ceilalți lideri revoluționari ai acestor popoare au permis împăratului Franz Iosef să înfrângă mișcările lor. Când maghiarii au trebuit să ţină piept trupelor ţariste şi habsburgice, Kossuth a realizat că greşise şi a aceptat să se înţeleagă cu revoluţionarii români. Dar era prea târziu, pentru că, atacată din toate părţile, armata maghiară a capitulat la Şiria în 13 august 1849 şi Ungaria a căzut din nou sub stăpânirea Habsburgilor. În Italia, scânteia care a aprins revoluția se producea la Milano şi la Veneţia, de unde sunt alungate trupele imperiale. Revoluţionarii au creat Republica de la Roma, al cărui conducător desemnat a fost Giuseppe Mazzini, care avea puternice idealuri democratice. Programul revoluției italiene cuprindea ca doleanțe: libertăţile economice şi sociale, drepturile politice, înlăturarea asupririi străine şi unitatea naţională. Curentul de unificare a Italiei era predominant. Regele din statul Piemon, dorea acest lucru şi a pornit un război împotriva habsburgilor, cu teama că revoluţionarii puteau să facă din Italia o Republică. Nesigur şi lipsit de ajutorul populaţiei, regele este învins. Preferă să facă o înţelegere cu împăratul Franz Iosif, gest care a avut drept urmări, cucerirea Veneției de către trupele austriece. Împotriva Republicii romane sunt trimise trupe habsburgice, franceze şi ale regelui din Sudul Italiei. Deşi au apărat eroic Roma, revoluţionarii lui Garibaldi sunt înfrânţi. În Țările Române și în provinciile românesti aflate sub stăpânire habsburgică, spiritul revoluționar se manifestă sub impresia evenimentelor revoluționare europene, începând din luna martie 1848. Evenimentele revoluționare s-au declanșat succesiv în Ţarile Române, începând cu mișcarea din Moldova, de la sfârsitul lunii martie 1848. Revoluțiile din provinciile românești aveau cauze profund interne, revoluția europeană, cum aprecia N.Bălcescu, fiind numai „ocazia, iar nu cauza revoluției române”. Mânați de dorința schimbărilor din propria lor patrie, tinerii români, moldoveni și munteni, aflați la Paris la începutul anului 1848, au aderat la spiritul revoluției franceze, participând la luptă pe baricadele Parisului, așa cum relata N.Bălcescu. La Paris, în cercul  tinerilor organizați  în „Societatea studenților români”, s-a pus la punct primul proiect de declanșare a unei revoluții comune moldo-muntene. Printre tinerii revoluționari și patrioți români, aflați la Paris s-au remarcat Nicolae Bălcescu, frații Ion și Dumitru Brătianu, C.Negri, V.Mălinescu ș.a. Nicolae Bălcescu considera că revoluția română putea fi realizabilă doar printr-o solidaritate și conlucrare desăvârșite, mai întâi la nivelul Principatelor dunărene, iar apoi se avea în vedere și o solidarizare cu românii din celelalte provincii românesti - aflate în cu totul alte situații politice. La Paris, după izbucnirea revoluției din Viena, la 20 martie, N.Bălcescu a convocat o întrunire, la locuința sa, cu fruntașii revoluționari munteni și moldoveni, schițând un program minimal de revendicări și hotărând declanșarea simultană a revoluției în Ţara Românească și Moldova, în acest scop stabilindu-se reîntoarcerea imediată în țară. Proiectul unei revoluții românești unitare nu s-a putut realiza, deoarece, între timp, liderii moldoveni aflați în țară declanșaseră deja mișcarea, 27 martie 1848. Patrioții moldoveni de la Iași procedau la acțiune în raport cu situația specifică din țară, cunoscând-o mai bine decât cei aflați în străinătate. Între fruntașii revoluției din Moldova se disting: Gh.Cuza, Lascăr Rosetti, C. Rolla, Al.I. Cuza, Vasile Ghica, frații Moruzzi, poetul Vasile Alescsandri, cel care a avut un rol principal în redactarea programului de revendicări, denumit „Petiție-proclamațiune”, care cuprindea 35 de articole si avea un evident caracter moderat. În Țara Românească frământările de tip revoluționar se resimțeau încă din luna martie 1848. S-a format un Comitet revoluționar, compus din primii români întorși în țară de la Paris: N.Bălcescu, Al.G.Golescu-Negru, frații Dumitru și Ion Brătianu, la care s-au alăturat C.A.Rosetti, I.Ghica, I.Heliade Rădulescu, dar și Nicolae Kretzulescu, frații Golești, Christian Tell, Gh. Magheru. O Comisie executivă formată pentru conducerea revoluției, constituită din: N.Bălcescu,Al.G.Golescu-Negru,C.A.Rosetti,a procedat la definitivarea programului revoluției, care avea să fie încorporat ulterior de Ion Heliade Rădulescu  în binecunoscuta Proclamație de la Islaz. În răstimpul acestor pregătiri, evenimentele din Transilvania sunt urmărite cu un viu interes, cu atât mai mult cu cât autoritățile, mai ales după Adunarea de la Blaj din 3-5 mai, intensifica măsurile de izolare a Ţarii Românești. Înainte de Adunarea de la Blaj, cu prilejul plecării lui August Tr. Laurian în Transilvania, acesta primea „instrucțiuni” din partea lui I.Ghica și N.Bălcescu, mai exact recomandări, privind comportarea românilor din Transilvania, în sensul unei coordonări cu românii de la sud, pe de alta, în vederea realizării unei alianțe cu revoluționarii maghiari („să nu rupă cu ungurii, țiind însă pentru drepturile românilor și să caute a aduce pe unguri să înțeleagă că în unirea lor cu românii este salvarea amândurora naționalităților de către nemți și de către slavi, oprindu-i d-a se uni”). Autoritățile de la București au refuzat lui N.Bălcescu pașaportul pentru Transilvania, precum și dascălilor ardeleni - Laurian și Axente Sever. În Transilvania mișcarea românească a avut un caracter preponderent național. O parte din români au aderat la revoluția burgheză maghiară. S-a constituit Dieta de la Cluj, dominată de maghiari. Burgezia maghiară revoluționară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-și impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mișcările de împotrivire ale românilor, sașilor și ungurilor rămași fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulțumit deopotrivă pe românii transilvani, dar și pe sași. Ideea de libertate și de unitate națională era înțeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei națiuni civice maghiare după modelul preconizat de Revoluția franceză, adică neținând seama de componența etnică eterogenă a țării, ba tocmai prin asimilarea etniilor diferite de cea maghiară și omogenizarea forțată a specificului diferitelor regiuni și prin impunerea unei singure limbi oficiale, adică maghiarizare. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtășit ideea creării unui stat național maghiar de acest tip unde românii ardeleni, majoritari în Ardeal, ar fi urmat să rămână mai departe fără drepturi politice egale cu ale maghiarilor, minoritari în Transilvania și au convocat o adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută istoriografic, ca Adunarea de la Blaj. Printre fruntașii revoluției românilor din Transilvania se disting: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Eftimie Murgu, Andrei Șaguna, Simion Balint, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Ioan Dragoș, Ioan Sterca-Șuluțiu, David Urs de Margina. Se formează în Munții Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceștia reușesc două victorii importante împotriva armatelor revoluționare maghiare, la Abrud și Mărișel. Nicolae Bălcescu a fost desemnat drept mediator între revoluționarii români conduși de Avram Iancu și cei maghiari, conduși de  Kossuth. Acesta s-a deplasat  la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului revoluționar româno-maghiar, dar Kossuth și membrii nobilimii maghiare au refuzat în context să acorde drepturi egale românilor  transilvani, încercând doar să câștige timp trimițându-l pe Bălcescu să negocieze pacea cu moții lui Avram Iancu, în numele revoluționarilor unguri și încercând să-l convingă pe acesta din urmă să se alăture defensivei maghiare împotriva forțelor austro-ruse. În lupta de la Șiria lângă Arad, armatele revoluționare ungurești au fost cu totul zdrobite de ruși, iar Ungaria și Transilvania vor fi predate de ruși austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianțe. Declanșarea separată a revoluției, în Moldova și Ţara Românească, precum și în provinciile românești aflate sub stăpânire habsburgică, nu anulează semnificația proiectului de solidaritate moldo-muntean gândit de patrioții români la Paris, ca și semnificația altor proiecte sau idei de solidaritate românească existente la acea dată, unele dintre ele vizând chiar unitatea națională deplină. În martie 1848 se discuta un proiect politic patronat de domnitorul Gh.Bibescu, vizând constituirea unui stat românesc, încorporând nu numai Principatele dunărene, ci și provinciile românești aflate sub stăpânire habsburgică și țaristă. Real sau nu, acest proiect se facea, în orice caz, ecoul unei anumite stări de spirit. Situația specifică din provinciile românești nu a permis desfășurarea simultană a mișcărilor revoluționare, Ţara Românească și Moldova se aflau sub suzeranitatea Porții Otomane și protectoratul Rusiei, acesta din urmă fiind obstacolul principal în calea emancipării românilor, inclusiv, în calea revoluției. Transilvania, Banatul și Bucovina, în modalități diferite, se aflau sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, și în lupta lor pentru libertate socială și națională românii din aceste provincii urmau să acționeze în raport de această situație specifică. În ceea ce privește Basarabia, încorporată de Imperiul Rus, nici măcar nu putea fi vorba de posibilitatea unei mișcări revoluționare. Pe de altă parte, desfășurarea separată, în linii generale, a revoluției în Ţarile Române, nu a exclus, în același timp, existența acțiunilor de solidaritate, de colaborare și într-ajutorare între revoluționarii români, de o parte și de alta a Carpaților, pe linia obiectivelor finale, în anumite momente, în raport de evoluția concretă a situațiilor, asemenea acțiuni putând să ia aspectul unor tentative de transformare într-o revoluție unitară. În acest context s-au desfășurat numeroase acțiuni: participarea unor fruntași revoluționari moldoveni la Adunarea de la Blaj din mai 1848; solidarizarea revoluționarilor moldoveni cu lupta revoluționarilor munteni, în faza triumfului acesteia din urmă; participarea unor revoluționari munteni, după reprimarea revoluției din Ţara Românească, la lupta românilor transilvăneni ș.a.. Dacă se ține seama de aceste acțiuni, ca și de dezideratele fundamentale comune, se poate considera că a avut loc o revoluție unitară în spirite, care prevestea înfăptuirea, mai devreme sau mai târziu, a statului național român. În ciuda unor desfășurări separate a evenimentelor revoluționare, existau aspirații generale comune pe linie națională și a libertăților epocii, care se exprimau în diferite programe de la 1848, elaborate într-o provincie sau alta. Popoarele europene au încercat între 1848 şi 1849 să îşi dobândească libertatea sau unitatea naţională. Deşi nu au reuşit, a fost un prim strigăt pentru ceea ce a urmat.