ACTUALITĂȚI
1. Vin
vremuri grele!
Execuția bugetară prevestește vremuri grele
pentru români. „Ne așteaptă taxe mai mari în 2023. Economia încetinește
semnificativ.” Execuția bugetară după primele trei luni din an indică o
încetinire a economiei, dar și o scădere semnificativă a încasărilor Scăderea
puternică a încasărilor la bugetul de stat, asociată cu o creștere a
cheltuielilor publice, ce au dus deja la un deficit bugetar de 1,5% din PIB
după doar primele trei luni din an, ar putea obliga Executivul la creșterea
taxelor și impozitelor pentru firme și populație, sunt de părere analiștii
financiari. Ministerul Finanțelor Publice a publicat datele privind execuția
bugetară după primele trei luni din an. Sunt primele date oficiale ce vin de la
MFP după ce ministrul Adrian
Câciu a anunțat „gaura bugetară de 20 de miliarde” ce
a determinat discuțiile din cadrul coaliției pentru reducerea cheltuielilor
publice și chiar majorarea unor impozite și taxe pentru firme și populație. Datele
de la Ministerul Finanțelor arată că pe partea de venituri, veniturile fiscale
au crescut cu doar 7,9% față de începutul anului 2022, un procent mult sub rata
inflației și, mult mai grav, mult sub procentul de creștere a cheltuielilor
publice, acolo unde creșterea a fost de 14,3%! MF subliniază în analiza
publicată odată cu execuția bugetară că, față de anul 2022, veniturile
bugetului general consolidat au crescut în termeni nominali cu 9,7%, iar ca
procent în PIB s-au redus cu 0,3 puncte procentuale la 7,1% din PIB. Veniturile
din economia internă, fără fondurile UE, au crescut cu 9,6% (6,6% din PIB),
totuși, indicatorul cel mai important, veniturile fiscale „au însumat
57,64 miliarde lei și s-au realizat în proporție de 93%. Acestea au reprezentat
3,6% din PIB, fiind cu 7,9% mai mari comparativ cu încasările primului
trimestru al anului 2022”. Cea mai importantă scădere în ceea ce privește
sursele de venit o reprezintă încasările din impozitul pe profit, în scădere
față de anul precedent cu 43,9% (!) (-0,44 miliarde lei), unde gradul de
realizare față de ținta stabilită a fost de 50%. Ministerul Finanțelor spune că
această scădere majoră se datorează modificării termenului legal de plată a
impozitului și de depunere a declarației anuale privind impozitul pe profit
aferent anului fiscal 2022 de până la data de 25 iunie, dar și din cauza
instituirii măsurii prin care operatorii economici au redirecționat din
impozitul pe profit suma de 0,18 miliarde lei pentru efectuarea de sponsorizări
și/sau acte de mecenat sau acordarea de burse private. Pe de altă parte au fost
înregistrate scăderi și în ceea ce privește impozitele pe venit și câștigurile
din capital (-11,1%), dar și în ceea ce privește veniturile din accize (-2,2%)
și impozitele pe bunuri și servicii (-8%). „Volumul cifrei de afaceri din
comerțul cu amănuntul (cu excepția comerțului cu autovehicule și motociclete),
serie brută, în perioada 1.I-28.II.2023, comparativ cu perioada 1.I-28.II.2022,
a înregistrat o creștere, pe ansamblu, cu 3,9%, datorită creșterilor vânzărilor
de produse alimentare, băuturi și tutun (+5,9%) și vânzărilor de produse
nealimentare (+5,4%). Comerțul cu amănuntul al carburanților pentru
autovehicule în magazine specializate a scăzut cu 2,7%”, se mai arată în
comunicatul Ministerului Finanțelor.
Dovadă
că economia încetinește: Economiștii sunt de părere că aceste
cifre ne
arată o încetinire clară a economiei, încetinire începută încă din
a doua jumătate a anului trecut. Scăderea veniturilor bugetare vine și în
contextul încetinirii ratei de creștere a inflației, proces ce a favorizat și o
creștere a cheltuielilor. Ca imagine
de ansamblu, vedem cum cheltuielile publice cresc mult mai repede decât
veniturile publice. Trendul pe care l-am văzut de la începutul anului se
menține. Avem creșterea veniturilor fiscale cu 8% - ne uităm la acest capitol
pentru că statul va contabiliza venituri în creștere în perioada următoare și
anul următor din fonduri europene. Ritmurile
datorate infuziei de fonduri europene sunt cam aceleași, pe partea de
cheltuieli și venituri. Și atunci, ceea ce contează sunt veniturile fiscale. În
vreme ce acestea au crescut cu doar 8%, cheltuielile au crescut cu 14%. Pe
măsură ce ritmul de creștere al PIB-ului încetinește, pe măsură ce inflația se
domolește, statul nu mai are puterea de a colecta taxe în ritmul în care a
făcut-o anul trecut.
2. Imposibila
reformă teritorială:
Ideea reformei administrativ-teritoriale, o
necesitate veche de 30 de ani pentru dezvoltarea României, nu are nicio șansă.
O știu partidele politice, administrația, serviciile secrete și baronimea. Doar
mediul de afaceri, exasperat de birocrație și de cheltuirea aiuristică a
banului public, mai speră într-o minune. Dar chiar și așa, te întrebi din ce
cotloane (Camera de Comerț, fost imperiu al lui Vlasov-
Păcănele, condusă acum de traseistul Mihai Daraban, nu este chiar cea mai
credibilă instituție) răsare sistematic inițiativa, cu atât mai mult acum, când
anul electoral se apropie cu pași repezi. Pur și simplu nu face sens decât dacă
cineva cu epoleți vrea să acapareze dezbaterea publică, lansând un subiect mort
din fașă. Dezbaterea pe această temă este o culme a ipocriziei, tocmai pentru
că reforma este atât de necesară, aproape obligatorie, cum au arătat diversele
studii făcute în acești ani, dar nimeni nu o vrea. Își poate imagina oare
cineva întreg la cap că PSD, PNL sau UDMR vor da din mână găina cu ouă de aur
în prag de alegeri locale? Păi pe cine se bazează partidele mari ca să scoată
oamenii la vot, să le facă propagandă cu „mărețe realizări” și viitorul
luminos, dacă nu pe baroni, primari, consilieri locali și județeni, pe
familiile și prietenii acestora, o întreagă clientelă de partid care își trage
seva exact din actualul sistem politico-administrativ. Mii de oameni se hrănesc
din el și dau parandărăt la partide voturi, comisioane și sponsorizări. Nu mai
departe de luna septembrie 2022, Parlamentul a votat mărirea salariilor în
administrația publică locală, iar pensiile speciale pentru primari așteaptă
după colț să treacă valul cu cerințele Comisiei Europene pentru
PNRR. Își imaginează cineva că toți aceștia vor renunța de bunăvoie
și fără scandal la privilegii? Să fim serioși! Fără acest sistem, PSD nu ar fi
stăpânit țara atâta amar de ani și PNL/PDL ar fi dispărut cu certitudine din
panoplia „partidelor tradiționale”. O Românie cu doar 15 județe în loc de 41,
cu 12% dintre comune și jumătate dintre orașe dispărute, ar însemna apocalipsa
pentru marile partide care funcționează pe modelul rețelelor locale,
dependenței de clienții politici. O analiză realizată de g4media pe
cele 3.189 de unități administrativ-teritoriale din România arată că din
cele 318 orașe din România, doar 170 au mai mult de 10.000 de locuitori
(53,50%), în timp ce din cele 2.862 de comune, doar 12,40% se încadrează între
5.000 și 10.000 de locuitori. În România sunt 375 de comune cu o populație
sub 1.500 de locuitori, peste jumătate din localități au sub 3.000 de
locuitori, iar 75% au sub 5.000. Mai mult, există trei județe - Tulcea, Brăila
și Mehedinți - care ar rămâne cu un singur oraș, reședința de județ, iar 38 de
orașe nu ar putea aspira nici măcar la statutul de comună. Ca să nu mai vorbim
de acele sate rămase aproape pustii, populate de doar câteva zeci de oameni, și
aceia bătrâni. Asta este realitatea, una tristă, cunoscută de toți decidenții
politici nu de ieri, de azi și despre care vorbesc demagogic atunci când vor să
arate că n-au somn de grija țărișoarei. Toți știu că reforma administrativ-teritorială
este esențială pentru dezvoltarea României, că ar debloca miliarde de euro prin
scăderea birocrației și micșorarea pe verticală a numărului direcțiilor de
soiul așa-ziselor deconcentrate. Știu că ea ar duce la scăderea taxelor, ar
elibera mii de angajați de la stat care ar putea lua drumul privatului, în
lipsă acută de forță de muncă. Eficiența reformei administrative este dincolo
de orice dubiu, dar tocmai de aceea nu are șanse. Să ne amintim de
încercarea din 2011 a lui Traian Băsescu de a face reforma teritorială - în loc
de 40 de județe rămâneau 8 - un eșec răsunător datorat opoziției baronilor PDL.
„Gigi și Nelu” (Gheorghe Ștefan și Ioan Oltean) s-au opus, mărturisea atunci
Băsescu. Dacă o mână de fier precum Băsescu nu i-a putut convinge, vă dați
seama cam care sunt șansele unora precum Ciucă, Ciolacu, ei înșiși un soi de
baroni. Cu reorganizarea, dar în sens invers, a mai cochetat și Victor Ponta în
2013 - nu desființa județele, dar înființa 8 regiuni - ceea ce nu făcea decât
să mărească birocrația și clientelimea. Anul trecut, Coaliția a scos pe țeavă
un proiect de lege prin care se puteau înființa
voluntar consorții formate din mai multe localități învecinate. De fapt, afară
era vopsit gradul, iar înăuntru se plimba agale leopardul fără dinți al
așa-zisei reforme administrative. Dacă este vreo reformă de-a dreptul
imposibilă în România, aceasta este cea administrativ-teritorială, actualii
politicieni nu vor avea suficient curaj nici acum, cu doar un an înainte de
locale, nici după 2024 să miște fie și un centimetru în direcția asta. Este
simplu: și-ar tăia craca de sub picioare. Într-o situație relativ asemănătoare
sunt mai toate reformele din România, chiar dacă s-a mai încercat câte ceva în
Educație, Sănătate, Justiție etc., în final au fost un eșec. De ce? Clasa
politică, indiferent de coloratură, judecă exclusiv prin prisma intereselor pe
termen scurt, al calculelor electorale și financiare. Interesul public,
dezvoltarea țării sunt ultimele găini de la Aprozar, cum se spunea pe vremea
Împușcatului. Chiar dacă Aprozarele s-au desființat, mentalitatea, fricile și
interesele oculte sunt aceleași. Să nu ne facem iluzii, șansele să se schimbe
ceva fundamental în următorii ani sunt extrem de reduse. PSD și PNL se
pregătesc pentru marele blat, nu știm cum va arăta el, dacă va presupune
susținerea reciprocă a candidaților în marile orașe sau a celui la
prezidențiale. Ceea ce știm cu certitudine este că vor să-și împartă țara
pentru următorul ciclu electoral, iar asta înseamnă stagnare. Nu vor și nu pot
mai mult!
3. Liberalii
(în fapt pedeliștii mascați în liberali) își sapă groapa!
PNL plătește din greu alianța cu PSD, a cărui
slugă umilă a ajuns, precum și îndelungata abdicare de la valorile liberale și
subordonarea partidului tătucului de la Cotroceni. Coaliția de la putere intră
în anul alegerilor cu un imens bagaj negativ la capitolele esențiale în funcție
de care electoratul își dă, de regulă, votul. Scandalurile sunt atât de multe
și se țin lanț, încât este de mirare cum de PNL și PSD au reușit până acum să
iasă basma curată. Este greu de înțeles pe ce se bazează cele două partide,
care domină fără drept de apel scena politică, atunci când pun pe agendă
subiecte cu un potențial exploziv garantat, cum sunt refuzul de a da curs
cerințelor Comisiei Europene în ce privește pensiile speciale și OUG 13, ca să
dăm ca exemplu doar ultimele două tărășenii. Sunt oare PNL și PSD prea sigure
pe ele, având convingerea că nu există alternativă la formula pe care o
reprezintă și că vremea protestelor care le pot pune sub semnul întrebării
succesul electoral, așa cum li s-a întâmplat lui Ponta și Dragnea, a trecut?
Probabil. Mizează pe dezinformare, dominație mediatică, apatie, ascensiunea
suveranismului și naționalismului? Cu certitudine. Coaliția USL 2.0 are însă
toate șansele să facă exact aceeași greșeală ca surata ei de acum câțiva ani:
întinde coarda, crezând că memoria socială s-a șters. Ignoră puterea negativă a
emoțiilor, pune, iarăși, în ecuație privilegiile unora față de nevoile celor
mulți. Cum altfel se poate explica scoaterea de la naftalină a infamei OUG 13? Socoteala
politrucilor de rang înalt a fost cât se poate de simplă și de veche: toți cei
care pot aduce voturi la alegeri trebuie să primească semnalul că puterea îi
sprijină și îi va sprijini să‑și umple buzunarele fără să mai privească peste
umăr cu teama că vor fi călcați de procurori. Cu o elementară lipsă de intuiție
politică, USL 2.0 a aruncat pe piață o enormă sfidare, apăsând butoanele
revoltei, cele care i-au adus lui Dragnea o înfrângere usturătoare, pe
care și-a consumat-o parte la pușcărie, parte, mai nou, prezentând rețete
culinare (nu de spălare a banilor) în direct. Butoanele revoltei, contrar
socotelilor Coaliției, au funcționat și acum, desigur, nu prin proteste, ca în
2017, ci prin poziționări ferme ale societății civile. Și ale Bruxelles-ului,
ceea ce a luat pe nepregătite puterea de la București, care a crezut că
ridicarea MCV este echivalentă cu ieșirea de sub radar și o undă verde dată
corupției. După izbucnirea scandalului, mai marii Coaliției au cedat (pragul a
fost scăzut, tot din pix, la 9.000 de lei) și au găsit și țapul ispășitor:
Cătălin Predoiu, șoricelul cu un caracter cât bobul de mazăre, care nu a
cutezat să pună în proiect un prag valoric la abuzul în serviciu, deși știa
prea bine că CCR impunea asta, dar care l-a propus în spatele ușilor închise.
Dar Predoiu efectiv nu contează în ecuație, ci faptul că PNL și PSD și-au dat
mâna într-o infamie și că așa vor face mereu atunci când interesele le-o vor
cere! Mai mult, însuși președintele Johannis le-a dat binecuvântarea: „Sunt
mulțumit de funcționarea Coaliției”. Fostul căutător de „elefanți” tropăind
prin guvern, acolo unde PSD emana OUG 13, nu a suflat nicio vorbuliță despre
pragul de 50.000 de euro pentru abuzul în serviciu, fabricat acum de PSD &
PNL, în loc să le dea cu capul de el. Cât privește pensiile speciale, aici
lucrurile sunt clare de mai mult timp: Coaliția se încăpățânează să nu
îndeplinească cerințele Comisiei Europene pentru reforma pensiilor speciale:
contributivitate și sustenabilitate, riscând trei miliarde de euro din PNRR
pentru a satisface niște categorii socio-profesionale de ale căror privilegii
nu vor să se atingă. Motivul? Politicienii înșiși, cum este premierul Ciucă,
dar și mulți alții, profită de pensiile speciale ale militarilor, iar
magistrații este bine să fie ținuți dependenți de stat și de politic, cu ciocul
mic și simbolica balanță înclinată în partea care trebuie, căci, nu-i așa?, o
justiție independentă este ultimul deziderat. „Depopularea” instituțiilor
este o altă gogoriță: în 2015 când a avut loc o plecare (pensionare) masivă din
armată și alte instituții de forță, nu s-a prăbușit nici sistemul, nici țara,
iar magistrații se pensionează periodic „pe capete” și justiția nu merge mai
prost decât înainte. De fapt, problema esențială nu este că va rămâne România
fără militari, sereiști, judecători sau procurori, ci că perpetuând sistemul
privilegiilor, generații întregi vor fi condamnate să plătească din buzunar
pensii tot mai multe și mai mari, până când sistemul va crăpa. Asta spune în
esență Comisia Europeană: rupeți pisica până nu-i prea târziu. Dar cine s-o
rupă? Ciucă, premierul care și-a îngropat dosarul de plagiat exact cu ajutorul
corupt al unui judecător? Ciolacu, falsul revoluționar de Buzău, al cărui dosar
a fost tărăgănat de justiție până la prescriere? Desigur, există deciziile
Curții Constituționale, ai căror magistrați sunt ei înșiși beneficiari ai
pensiilor speciale, există cutume europene, există incompatibilitățile pe care
magistrații le au și mai există ideea că salariile mari vor alunga corupția din
sistem. Românii pot înțelege toate astea, dar nu pot pricepe nici în ruptul
capului de ce raportul dintre pensia specială a unui magistrat și cea a unui
profesor, de pildă, trebuie să fie de 7 la 1, cea mai mare din UE. De ce
același profesor trebuie să muncească până la 65 și magistratul (sau, mai
corect spus, așa-zisul magistrat, pentru că în categoria „specialilor” intră și
juriștii de tot soiul) până la 45 de ani, după care se poate reangaja (eventual
tot la stat) și câștiga bani și mai frumoși. Nu principiul în sine este problema,
ci nesimțirea discrepanței! Exemplar, de manual, am putea spune, este cum au
reușit liberalii să-și dea cu stângul în dreptul în acest an de guvernare
comună cu PSD. Nu doar că au ratat tot ce putea fi ratat, dar au și scos din
manșetă (mulți bănuiesc, dintr-una de la Cotroceni sau de pe la servicii) tot
felul de subiecte care contrazic flagrant politicile anterioare. Să ne amintim
de antidemocraticul proiect de lege care sugruma libertatea și activitatea
ONG-urilor, de pe care PSD și-a retras strategic semnăturile, lăsând PNL în
ofsaid, de legea Ciucă-Bode care înăsprește pedepsele pentru tulburarea
liniștii și ordinii publice sau de amendamentele prin care instituțiile de
forță își puteau secretiza declarațiile de avere. OUG 13 Bis este doar ultima
pe firmament și ea a fost votată în bloc de toți senatorii liberali. Este
un dezastru de imagine, dar se înscrie într-o logică a prostiei și lipsei
de valori. Un dezastru pe care PSD l-a evitat și pentru că propriul electorat este
mult mai puțin interesat de subiect, dar și pentru că a știut să se replieze
rapid, pasând pisica la PNL. Dacă până și Frans Timmermans, unul dintre cei mai
vehemenți lideri UE care au denunțat abuzurile din perioada Dragnea, a spus că
PSD și Ciolacu și-au demonstrat profilul proeuropean, vă dați seama în ce
situație a ajuns PNL! Ce să mai discutăm despre legile Educației, emanate de
Ligia Deca și care produc mai mult haos și nemulțumire decât a reușit pe
vremuri Ecaterina Andronescu! Ratarea aderării la spațiul Schengen tot la PNL
s-a decontat, prin eminențele cenușii Bode și Aurescu. Iar cedarea în ce
privește supraimpozitarea contractelor part-time a făcut ca unica redută
păstrată de PNL să fie cota unică de impozitare, pe care o va pierde fără nicioo
opoziție notabilă după ce Ciolacu va prelua cu totul frâiele guvernării.
Suplimentar:
Evoluția pragului la abuzul în serviciu: În 2017, guvernul PSD
propunea, prin OUG 13, un prag de 200.000 de lei pentru abuzul în serviciu,
care l-ar fi scăpat pe Liviu Dragnea de acuzații. Ordonanța a fost abrogată.
Tot în 2017, CCR a decis că Parlamentul trebuie să stabilească pragul. În 2023,
Coaliția PSD-PNL a propus un prag de 250.000 de lei, iar după scandal acesta a
fost coborât la 9.000 de lei. Discuțiile acum sunt în jurul sumei de 6.000 de
lei.
4. Eșecul
moral ca politică națională!
Colaborarea lui George Simion cu serviciile
secrete rusești nu scandalizează marile partide, nu îl preocupă pe președinte,
nu generează nici măcar o dezbatere publică semnificativă. Știrea condamnării
jurnalistului rus Vladimir Kara-Murza la 25 de ani de închisoare de către un
tribunal din Moscova pentru criticile aduse lui Putin și războiului din Ucraina
făcea înconjurul lumii, iar discursul jurnalistului în fața judecătorilor era
reprodus in extenso și comentat admirativ. În România, însă, s-a vorbit prea
puțin despre Kara-Murza, cum se vorbește puțin și de Alexei Navalnîi, cel care
s-a întors în Rusia din exil știind că va deveni un martir al luptei
democratice și care este supus acum unui regim de detenție menit, se pare, să-i
pună capăt vieții. Asemenea exemple de curaj moral sunt privite cu atâta
indiferență în România, încât te poți întreba în mod legitim dacă mai există
conștiință civică în țara noastră. Ea pare redusă la câteva ONG-uri, iar lideri
cu statură morală și discurs puternic - precum Kara-Murza, de pildă - nu
găsești oricât ai căuta. Din partea puterii auzim un discurs rudimentar
și în cel mai bun caz șmecher, iar din partea opoziției, prin care înțeleg
exclusiv USR, auzim critici bine articulate pe chestiuni concrete, dar nu și un
discurs de forță, care să ne scoată la luptă. În ce mai cred deci politicienii
români? Registrul discursurilor, când nu este penibil, ca la PSD, PNL și UDMR,
este minor, iar lideri de anvergură națională nu mai generăm. De sacrificii
pentru o cauză nobilă nu are rost să vorbim. Este adevărat, nu trăim într-un
regim totalitar, ci într-un sistem, de bine, de rău, democratic, în UE. Nu ne
închide nimeni pentru opiniile noastre, doar se taie microfonul celor care nu
sunt pe lista aprobată de comentatori. Dar această situație care amorțește
gândirea critică prezintă riscuri majore, cum ar fi absența unui antidot la
propaganda putinistă. Fenomenul este perfect ilustrat, de pildă, de „lideri ai
politicii naționale”, care au devenit megafonul propagandei ruse, dar și
chineze. În discursul său rostit în instanță, Vladimir Kara-Murza afirma că
singurul său regret este că „nu am reușit să conving un număr suficient de mare
de compatrioți, dar și de politicieni din țările democratice de pericolul
pe care actualul regim de la Kremlin îl reprezintă pentru Rusia și pentru
întreaga lume. Astăzi, toată lumea a aflat acest lucru, dar cu un preț
înfiorător - prețul războiului!”. Ca țară care știe ce înseamnă asuprirea
sovietică, România ar fi trebuit să fie vigilentă față de asemenea pericole,
dar iată că nu este - am putea spune chiar că joacă un joc murdar și periculos,
pentru că este greu de înțeles ușurința cu care s-a trecut peste informațiile
prezentate de un fost ministru al Republicii Moldova și un general ucrainian cu
privire la colaborarea lui George Simion cu serviciile secrete rusești și, se
pare, cu oamenii lor de legătură de la Chișinău. Vorbim despre liderul unui
partid care crește în sondaje, totodată senator al României, care are
interdicție de a intra în Republica Moldova și în Ucraina. Și totuși, faptul nu
scandalizează marile partide, nu îl preocupă pe președinte, nu generează nici
măcar o dezbatere publică semnificativă. În mod normal, elitele politice erau
obligate să forțeze o clarificare din partea serviciilor de informații
românești, care aveau datoria să lămurească faptele. Dar, nederanjate,
serviciile au tăcut, astfel încât avem doar două variante de concluzie: 1. Nu
știu nimic, deci nu merită plătite din bani publici; 2. Știu exact ce se
întâmplă, cine este și ce face George Simion, dar le convine, poate sunt chiar
complice cu el, ceea ce înseamnă că fac jocuri politice contrare politicii
oficiale a statului român, membru al UE și al NATO. Să taci într-un asemenea
caz este însă iresponsabil, cum tot iresponsabil, chiar lipsit de inteligență
pentru opoziție, este să nu forțezi o lămurire oficială din partea
autorităților. Ambiguitatea în care a rămas suspendat cazul Simion și tăcerea
suspectă a factorilor responsabili ne vulnerabilizează pe plan internațional,
căci nu vă imaginați că situația trece neobservată în marile capitale
occidentale. Se știe deja că serviciile românești au o slăbiciune pentru
oligarhul fugar Plahotniuc și pentru partidul său, partener de dialog al PSD,
de altfel. Ce se ascunde în spatele acestor atitudini? Ce riscăm lăsându-ne
duși de val și guvernați de oameni aleși pentru loialitatea față de interesele
unor personaje dubioase din politică și din servicii? Respingerea interferenței
Kremlinului în viața noastră publică nu este o chestiune desuetă, o atitudine
revanșardă, cum ar zice Ion Iliescu, ci o necesitate stringentă mai ales acum,
când lumea devine tot mai conștientă de caracterul infracțional și mafiot al
statului rus, când ambasadele Rusiei au devenit centre de spionaj electronic în
capitalele europene. Nu vreau să fac vreo tentativă de a schița psihologia
poporului român, nici să reiau trista sa istorie postdecembristă, dar nici nu
mă pot opri să mă întreb dacă nu cumva acesta privește inconștient și nepăsător
la debutul decăderii sale, prezidat de o elită politică pentru care eșecul moral
este un deziderat politic! După cum a scris mai de mult poetul T.S. Eliot,
într-un poem intitulat sugestiv „Găunoșii” (The Hollow Men), lumea nu se
sfârșește neapărat cu o explozie, ci cu un simplu scâncet. Sau, în
spațiul carpato-danubiano-pontic, cu o simplă ridicare din umeri și un rictus zeflemitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu