ÎMPĂRĂȚIA DE O MIE DE ANI. Studiu - Partea a patra.

 

ÎMPĂRĂȚIA DE O MIE DE ANI. Studiu - Partea a patra

1. Jubileul Domnului - un timp de bucurie pentru noi!

„Şi va trebui să sfinţiţi al cincizecilea an şi să proclamaţi libertatea în ţară, tuturor locuitorilor ei. El va deveni un Jubileu* pentru voi (…) El va trebui să devină un lucru sfânt pentru voi. (…) Atunci, fără frică veţi locui în ţară.” - Levitic 25:10-12, 18.

 Indiferent de locul în care trăieşti, probabil că ai auzit vorbindu-se despre celebrul Clopot al Libertăţii care se află la Philadelphia, în Statele Unite. The World Book Encyclopedia arată că acest clopot „a sunat la 8 iulie 1776, împreună cu alte clopote, pentru a anunţa adoptarea Declaraţiei de independenţă. Inscripţia care se poate citi pe acest clopot – „Proclamaţi libertatea în ţară tuturor locuitorilor ei” - este extrasă din Biblie (Levitic 25:10).” Libertatea exercită încă şi astăzi o mare putere de atracţie, nu-i aşa? Cine nu s-ar bucura să aibă perspectiva de a obţine adevărata libertate: libertatea de ideile false, de presiunile sau opresiunile politice, de efectele debilitante ale bătrâneţii şi bolilor care provoacă moartea? În acest caz, există motive bine întemeiate de a ne bucura, iar în scurtă vreme vor exista încă şi mai multe. „Cum este posibil acest lucru?” ai putea întreba, văzând că până în prezent niciun guvern nu a adus o libertate deplină şi nici un savant sau medic nu a reuşit să elimine îmbătrânirea, bolile şi moartea. Şi totuşi, repetăm, avem motive întemeiate de a ne bucura, pentru că există perspectiva de a obţine adevărata libertate. Pentru a înţelege acest lucru, să examinăm câţiva factori importanţi care ar putea să ne implice şi pe noi, atât acum cât şi în viitor. În pasajul biblic citat la începutul articolului apare termenul „Jubileu”. Jubileul era o perioadă sabatică de un an pentru Israel. El urma după o serie de şapte ani sabatici agricoli care erau cuprinşi în cadrul unei perioade de 49 de ani. Al 50-lea an, Jubileul, constituia apogeul acestei serii de ani sabatici pentru pământul dat de Dumnezeu slujitorilor săi, ca împlinire a promisiunii pe care o făcuse strămoşul lor, Avraam, „prietenul lui Dumnezeu” (Iacob 2:23; Isaia 41:8). Cu ocazia Jubileului, era proclamată libertatea în toată ţara. Acest fapt însemna acordarea de libertate tuturor israeliţilor care se vânduseră ca sclavi pentru a-şi plăti datoriile. O altă caracteristică a Jubileului consta în restituirea tuturor proprietăţilor de teren ereditare care fuseseră vândute anterior, probabil din motive de dezechilibru economic. - Levitic 25:1-54. Dacă ţinem seama de toţi aceşti factori, putem înţelege de ce anume era Jubileul un an de sărbătoare a libertăţii, sau la bucuriei - în alte traduceri. El era anunţat cu sunete de corn în Ziua ispăşirii/Yom Kippur. În Levitic 25:9, 10 Moise a scris: „Şi în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, trebuie să faci să răsune cornul cu sunet răsunător; în ziua ispăşirii trebuie să faci să răsune cornul în toată ţara voastră. Şi va trebui să sfinţiţi al cincizecilea an şi să proclamaţi libertatea în ţară tuturor locuitorilor ei. Acesta va deveni un Jubileu pentru voi şi va trebui să îl întoarceţi pe fiecare în posesia sa şi va trebui să îl întoarceţi pe fiecare la familia sa.” În anul 1473 î.H., - după unele cronologii biblice -, Iosua i-a condus pe israeliţi dincolo de Iordan, în Ţara Promisă, unde aceştia, mai târziu, urmau să celebreze Jubileul.

Proclamarea unei libertăţi iniţiale: Aspectele care au fost tratate mai sus ar putea să pară o simplă pagină de istorie antică ce influenţează prea puţin viaţa noastră, mai cu seamă dacă nu suntem de naţionalitate evreiască. Iisus Hristos ne-a dat însă motive temeinice de a spera într-un Jubileu grandios, în virtutea cărui fapt ne putem bucura de perspectiva libertăţii. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să examinăm cele două modalităţi prin care Iisus a oferit eliberarea în primul secol, iar după aceea vom vedea cum corespund acestea, în epoca noastră, altor două eliberări, dar de proporţii cu mult mai vaste şi furnizând mai multe motive de a ne bucura. Deşi nu vorbeşte în mod direct despre anul Jubileului antic, profeţia din Isaia 61:1-7 se referă la o anumită eliberare viitoare: „Duhul Domnului este asupra mea deoarece Dumnezeu m-a uns să le anunţ celor blânzi o veste bună. El m-a trimis să-i consolez pe cei cu inima zdrobită, să le proclam libertatea celor luaţi captivi, iar prizonierilor deschiderea largă a ochilor; să proclam anul de bunăvoinţă din partea Domnului şi ziua de răzbunare din partea Dumnezeului nostru; să-i mângâi pe toţi cei întristaţi (…) Bucuria va fi a lor în veac/eternitate.” Dar când şi în ce fel avea să se împlinească această profeţie? După celebrarea Paştilor din anul 30, Iisus Hristos a intrat într-o sinagogă în ziua de sabat. El a început să citească o parte din profeţia lui Isaia şi a aplicat-o la El însuşi. Luca 4:16-21 relatează printre altele: „El a deschis sulul şi a găsit locul în care era scris: Duhul Domnului este peste mine, deoarece El m-a uns ca să le declar celor săraci o veste bună, el m-a trimis să le predic captivilor eliberarea şi orbilor recăpătarea vederii, să-i trimit, ca eliberaţi, pe cei zdrobiţi, şi să predic anul de favoare/bunăvoință al lui Dumnezeu” (…) Atunci El a început să le spună: Astăzi, acest text din Scripturi, pe care tocmai l-aţi auzit, s-a împlinit.” Evreilor care îl acceptau, Iisus le-a oferit posibilitatea de a deveni liberi din punct de vedere spiritual. Deschizîndu-li-se ochii, pentru a înţelege ce anume însemna în realitate adevărata închinare şi care erau cerinţele ei, evreii au fost astfel eliberaţi de multe idei false (Matei 5:21-48). Această libertate avea o valoare cu mult mai mare decât vindecările fizice înfăptuite de Iisus. Astfel, deşi este adevărat că Iisus a deschis ochii unui om care era orb din naştere, acest om a primit beneficii cu mult mai durabile ca urmare a faptului că l-a recunoscut pe Iisus în calitatea sa de profet și de Mesia. Libertatea proaspăt dobândită de acest om contrasta cu starea conducătorilor religioşi, care erau sclavi ai tradiţiilor şi doctrinelor lor eronate (Ioan 9:1-34; Deuteronom 18:18; Matei 15:1-20). Totuşi, încă nu era vorba decât de o libertate iniţială sau preliminară. În acelaşi secol întâi, Iisus avea să furnizeze un alt gen de eliberare, care corespundea Jubileului ce se celebra în Israelul antic. De ce este raţională această concluzie? Iisus i-a zis acelui orb din naştere pe care îl vindecase: „Pentru această judecată am venit în această lume: pentru ca aceia care nu văd să vadă şi aceia care văd să devină orbi.” Apoi El le-a spus fariseilor: „Dacă aţi fi orbi nu aţi avea păcat. Dar acum spuneţi: Noi vedem. Păcatul vostru rămâne” (Ioan 9:35-41). Da, păcatul care duce la moarte constituia încă o problemă gravă, la fel ca în prezent (Romani 5:12). Evreii, inclusiv apostolii care beneficiau de eliberarea spirituală iniţială furnizată de Iisus, au rămas nişte oameni imperfecţi. Ei continuau să fie sclavi ai păcatului şi ai consecinţelor sale mortale. Putea Iisus să schimbe această stare de lucruri? Urma El s-o facă? Şi dacă da, atunci când? Cu puţin înainte, Iisus spusese: „Dacă rămâneţi în cuvântul meu sunteţi într-adevăr discipolii mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera.” Auditorii săi iudei i-au răspuns atunci: „Noi suntem descendenţa lui Avraam şi nu am fost niciodată sclavii nimănui. Cum de spui tu: Veţi deveni liberi? Iisus le-a răspuns: Cu adevărat vă spun: Oricine practică păcatul este sclav al păcatului. Ba mai mult, sclavul nu rămâne în casă pentru totdeauna; fiul rămâne pentru totdeauna” (Ioan 8:31-36). Prin urmare, faptul că evreii erau descendenţi carnali ai lui Avraam nu servea nicidecum la eliberarea lor din sclavia păcatului. Iisus a făcut această declaraţie istorică referitoare la libertate pentru a atrage atenţia asupra unui lucru care era foarte aproape şi care avea să fie mai mare decât evenimentul pe care îl trăiau israeliţii cu ocazia jubileelor lor.

Începutul Jubileului creştin: Iudeii nu au înţeles că Jubileul prevăzut de legământul legii mozaice constituia prefigurarea unui Jubileu mai mare (Coloseni 2:17; Efeseni 2:14, 15). Acest Jubileu al creştinilor este în legătură cu „adevărul” care poate să-i facă pe oameni liberi, adevăr care gravitează în jurul Fiului, adică în jurul lui Iisus Hristos (Ioan 1:17). Când oare a început celebrarea acestui Jubileu mai mare, care urma să aducă eliberarea de păcat şi de efectele sale? Acest eveniment a început în primăvara anului 33, la sărbătoarea Cincizecimii, adică la zece zile după ce Iisus se înălţase la cer pentru a-i prezenta Tatălui valoarea jertfei sale. - Evrei 9:24-28. Înainte de Iisus, nicio altă creatură nu a fost înviată din morţi pentru a trăi veşnic (Romani 6:9-11). Dimpotrivă, toţi oamenii „au adormit” în moarte şi vor continua să doarmă până când va sosi timpul fixat pentru învierea familiei umane. Aici trebuie să excludem cazurile lui Enoh și Ilie, luați la Cer fără a cunoaște moartea! Prin învierea sa, Iisus Hristos a devenit, aşa cum arată Scripturile inspirate, „primul rod/pârga dintre aceia care au adormit în moarte”. - 1 Corinteni 15:20. La cincizeci de zile după învierea sa, a devenit evident faptul că înviatul Iisus Hristos urcase la ceruri, se prezentase înaintea lui Tatălui cu valoarea jertfei sale umane perfecte şi o folosea spre binele omenirii. Dovada acestui fapt a fost dată în ziua când avea loc sărbătoarea Zilei Cincizecimii anului 33. În conformitate cu instrucţiunile lui Iisus, circa 120 de discipoli s-au întrunit la Ierusalim. Atunci Hristos a revărsat Duhul Sfânt asupra acestor discipoli, îndeplinind astfel profeţia de la Ioel 2:28, 29. Nişte limbi ca de foc s-au aşezat deasupra capului fiecăruia şi ei au început să vorbească în limbi pe care nu le cunoşteau (Fapte 2:16-21, 33). Care au fost consecinţele, pentru discipoli, ale acestui eveniment? În primul rând, ei au fost eliberaţi de sub legământul legii mozaice, legământ pe care Dumnezeu îl încheiase cu neamul Israelului, dar pe care îl anulase, pironindu-l pe crucea lui Iisus (Coloseni 2:13, 14; Galateni 3:13). Acest legământ a fost înlocuit cu un legământ nou, încheiat nu cu neamul Israelului, ci cu noul „neam” al Bisericii (Evrei 8:6-13; Galateni 6:16). Acest nou legământ, profeţit în Ieremia 31:31-34, a fost încheiat printr-un Mediator mai mare decât profetul Moise. Întrucât adevărații creștini manifestă interes pentru eliberarea pe care o reprezintă acest nou legământ, trebuie să luăm în mod deosebit în considerare unul din aspectele sale. Autorul Epistolei către Evrei, - după unii ar fi Pavel -, l-a scos în evidenţă scriind: „Iată legământul pe care îl voi încheia cu privire la ei după acele zile (…) Şi nu-mi voi reaminti nicidecum de păcatele lor şi de lucrările lor nelegiuite. Acum, unde există iertarea acestora, nu mai există ofrandă pentru păcat.” - Evrei 10:16-18. La această eliberare de păcat s-a referit Iisus când a spus: „Dacă (…) Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi” (Ioan 8:36). Gândeşte-te: prin intermediul jertfei lui Hristos a devenit posibilă eliberarea de păcat! Începând din acea zi a Sărbătorii Zilei Cincizecimii, Dumnezeu i-a declarat drepţi/neprihăniți pe cei care aveau credinţă şi apoi i-a adoptat ca fii spirituali, oferindu-le perspectiva de a domni ca regi împreună cu Hristos în ceruri și, apoi, de a domni împreună cu El în Împărăția Mesianică. Iată cum explică Pavel acest lucru: „Căci voi nu aţi primit un spirit de robie care provoacă iarăşi teama, ci aţi primit un spirit de adopţie ca fii (…) Deci dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: într-adevăr moştenitori ai lui Dumnezeu și comoştenitori cu Hristos“ (Romani 8:15-17). În mod incontestabil, pentru creştini începuse Jubileul creştin! Aşadar, în acea zi a sărbătorii Zilei Cincizecimii a anului 33, - conform unor cronologii biblice -, a venit în existenţă Biserica Creștină, - al doilea popor al lui Dumnezeu. Ea era compusă din fiinţe umane ale căror păcate fuseseră iertate în virtutea sângelui de jertfă al lui Hristos (Romani 5:1, 2; Efeseni 1:7). Dumnezeu a făcut din adevărații creștini „o rasă aleasă, o preoţie regală, un neam sfânt, un popor pentru a fi o posesiune specială, ca să declaraţi virtuţile (minunile, în alte traduceri) celui care v-a chemat din întuneric la lumina sa minunată” (1 Petru 2:9). Este adevărat că trupul lor carnal era imperfect şi cu timpul avea să moară. Dar acum, când Dumnezeu îi declarase drepţi şi îi adoptase ca fii spirituali, moartea lor în carne nu era decât „o eliberare”, în sensul că ea le permitea să trăiască cu sufletul în Împărăția Cerească al lui Hristos. - 2 Timotei 4:6, 18. Și, bineînțeles, să fie înviați și să devină împreună conducători cu Hristos în Mileniu! În aceeaşi ordine de idei, Ioan, un apostol care beneficia deja de Jubileul creştin, a scris cu referire la Iisus Hristos: „El este o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întreg” (1 Ioan 2:2). Înseamnă oare faptul acesta că numeroşii creştini sinceri care nu cunosc adevărul despre Iisus, fiind prizonieri ale unor dogme și învățături false, din epoca noastră dar și din alte epoci, se pot bucura şi ei de libertatea creştină? Binecuvântările acesteia vor fi oare valabile numai pentru viitor, sau există încă de pe acum motive de a ne bucura? Răspunsul la aceste întrebări îl vom afla examinând diferite aspecte ale eliberării creştine şi ale Jubileului care au o semnificaţie specială pentru creștini.

Notă: Anul jubiliar este tradus în multe Biblii prin anul de eliberare, anul de bucurie, etc, dar expresia ebraică se traduce mult mai clar prin „anul jubiliar”!

2. Jubileul creştin îşi atinge apogeul în Mileniu! Chiar în cadrul Republicii Israel, proclamată în 1948, numeroşii evrei care se consideră a fi sub Legea mozaică nu au restabilit celebrarea Jubileului, iar dacă ar încerca s-o facă, s-ar confrunta cu multe complicaţii. În primul rînd, ar rezulta dificultăţi economice considerabile, întrucât este vorba de probleme de proprietate. În al doilea rând, Republica Israel nu ocupă întregul teritoriu locuit în antichitate de cele douăsprezece triburi. În fine, nu mai există nici templu, nici mare preot provenit din tribul lui Levi, întrucât nu mai este posibilă stabilirea clară apartenenţei tribale, - în ciud a ceea ce se afirmă -, de aceea al treilea templu ce va fi construit, de la început, va fi ilegitim și un „bun” cadru pentru afirmarea Antihristului ca Mesia! Atunci cine se poate bucura de binecuvântările care decurg din celebrarea Jubileului? Ne aducem aminte că Jubileul antic era un an de sărbătoare a libertăţii. Israeliţii care se vânduseră ca sclavi erau eliberaţi iar terenurile moştenite erau restituite (Levitic 25:8-54). În primul subtitlu am observat că această dispoziţie a luat sfârşit odată cu legământul Legii mozaice, în anul 33. (Romani 7:4, 6; 10:4). Atunci a intrat în vigoare un legământ nou, în virtutea căruia Dumnezeu putea ierta păcatele celor care aveau cu adevărat credinţă, îi putea unge cu Duhul Sfânt şi îi adopta ca fii, pentru ca să trăiască în ceruri și apoi să domnească împreună cu Iisus în timpul Mileniului. Dar adevărații creștini sunt totuși puțini în raport cu creștinii nominali sau cu creștinii care au credințe false despre Iisus, dar care sunt totuși sinceri în credința lor! Cum pot, așadar, să obţină eliberarea prefigurată de Jubileu acești creştini „nedrepți”? Și cum pot să beneficieze de Jubileu și cei care nu au fost/nu sunt creștini dar care au fost/sunt oameni sinceri și s-au străduit/se străduiesc să facă binele?

O jertfă pentru toţi!  În timpurile precreştine, foloasele care decurgeau din Ziua anuală a ispăşirii, nu durau decât un an de zile. Foloasele care decurg din jertfa de răscumpărare a Domnului nostru Iisus Hristos sînt continue, adică durează etern. Astfel, adevăratul Mare Preot, Iisus, nu este constrâns să devină din nou om, să se aducă jertfă pe sine însuşi şi să se reîntoarcă în cer pentru a prezenta an de an valoarea jertfei sale în Locul Preasfânt al lui Dumnezeu-Tatăl. Scripturile declară: „Hristos, din moment ce a fost ridicat dintre morţi, nu mai moare; moartea nu mai are autoritate asupra lui.” - Romani 6:9; Evrei 9:28. Din acest motiv, în anii care au urmat după sărbătoarea Zilei Cincizecimii a anului 33, atunci când oamenii care credeau deveneau discipoli născuţi din nou de Duhul Sfânt ai glorificatului Iisus Hristos, ei începeau să celebreze Jubileul creştin. Dat fiind că erau „eliberaţi de legea păcatului şi a morţii“, ei se bucurau de o libertate cu efect fortifiant (Romani 8:1, 2). Mai mult decât atât, ei proclamau mesajul creştin, astfel încât şi alţii să poată obţine iertarea păcatelor, să fie unşi de Duhul Sfânt şi să devină fii spirituali ai lui Dumnezeu. Totuși, se pare că, această libertate nu este limitată numai la cei care devin „copii ai lui Dumnezeu”, fapt demonstrat de cuvintele bine cunoscute din Ioan 3:16. Şi chiar Ioan, un apostol uns de Duhul Sfânt, a declarat că Hristos a murit „pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi”. - 1 Ioan 2:2.  Ar putea oare milioanele și sutele de milioane de „nedrepți” să fie şi ei eliberaţi din sclavia păcatului şi să celebreze în acest fel un grandios Jubileu? Da, acest fapt a fost arătat de apostolul Petru atunci când a vorbit despre „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi profeţi din vechime”. - Fapte 3:21.

Un Jubileu pentru milioane și sute de milioane de oameni! Să remarcăm faptul că, în capitolul 25 din Levitic, Domnul reaminteşte de două ori israeliţilor că, din punctul său de vedere, ei erau „sclavii” săi pe care îi eliberase din Egipt (Versetele 42 şi 55). Acest capitol care vorbeşte despre Jubileu menţionează, de asemenea, pe „imigranţi” şi pe „cei care locuiesc ca străini împreună cu tine”. Acestora le corespunde marea mulţime de „nedrepți” din prezent și din trecut! Dacă cineva face parte dintre creștinii care sunt sinceri dar care au crezut deformat în Iisus sau este de altă credință dar se străduiește să facă binele, persoana respectivă poate fi mântuită și este deja considerată „prieten al lui Dumnezeu” - vezi Fericirile!”, de asemenea, ca membră a creaţiei umane poate beneficia de speranţa de a fi „eliberată din sclavia descompunerii”, atunci când vor sosi „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” pe pământul milenar!. Aceasta este o speranţă care nu va rămâne neîmplinită. - Romani 8:19-21; Fapte 3:20, 21.

Aspecte culminante al Jubileului creştin: După Armaghedo regele victorios, Iisus Hristos; Regele regilor/Împăratul împăraților şi Domnul domnilor va exercita controlul deplin asupra pământului. Atunci El va aplica în mod direct meritul jertfei sale în folosul a milioane și milioane de oameni, printre care şi „nedrepții” readuşi la viaţă, iar toţi aceştia vor avea posibilitatea să manifeste credinţă şi să primească cu toată bucuria iertarea păcatelor care le va fi acordată de Dumnezeu prin intermediul lui Hristos. În afară de aceasta, pământul nu va mai fi controlat, poluat şi ruinat de oameni, de concerne industriale şi guverne omeneşti dominate de lăcomie (Apocalips 11:18). Nu, ci el va fi restituit închinătorilor adevăraţi ai lui Dumnezeu. Aceştia vor avea plăcuta misiune de a lua parte la împlinirea literală a profeţiei lui Isaia: „Vor construi case şi le vor ocupa; vor planta vii şi le vor mânca rodul. Ei nu vor construi pentru ca altcineva să le ocupe; ei nu vor planta, pentru ca altcineva să mănânce (…). Ei nu vor trudi pentru nimic, nici nu vor naşte pentru zbucium; căci ei sunt vlăstarul alcătuit din aleşii  Domnului” (Isaia 65:21-25). La sfârşitul Domniei de o mie de ani va fi dispărut orice urmă a păcatului moştenit şi a imperfecţiunii, iar slujitorii loiali ai lui Dumnezeu de pe pământ vor celebra apogeul cu care se va încheia Jubileul. În acest fel va fi împlinită lucrarea de eliberare prefigurată prin Jubileu. - Efeseni 1:10.

După apogeul Jubileului: În Apocalipsa 20:1-3 se arată că Satan Diavolul, conducătorul hoardelor de demoni, va fi închis în Abis pe toată durata celor o mie de ani în care Hristos va domni asupra omenirii. La sfârşitul Mileniului, când Diavolului şi demonilor săi li se va permite să reintre în scenă pentru scurt timp, ei nu vor găsi pământul în starea în care l-au lăsat, ci transformat într-un paradis mondial de o frumuseţe ce nu poate fi descrisă. El va fi ocupat de către sfinți și adevărații creștini precum şi de sutele de milioane de oameni înviaţi pentru care Iisus Hristos şi-a oferit viaţa ca preţ de răscumpărare. Când Mileniul va lua sfârşit, Jubileul creştin îşi va fi atins obiectivul de a elibera complet omenirea de efectele păcatului (Romani 8:21). Orice acţiune care ar viza să compromită această stare minunată va fi diabolică şi dezonorantă. Totuşi, Dumnezeul Atotputernic îi va permite Diavolului să încerce un ultim asalt, care va fi plin de disperare şi de o mare îndârjire. Iată ce este scris in această privinţă în Apocalips 20:7-10, 14: „Şi de îndată ce vor fi luat sfârşit cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din temniţa sa, şi el va ieşi ca să inducă în eroare neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, Gog şi Magog, ca să le adune pentru război. Numărul acestora este ca nisipul mării. Şi ei au înaintat asupra largului pământului şi au înconjurat tabăra celor sfinţi şi oraşul iubit. Dar foc a coborât din cer şi i-a mistuit. Şi Diavolul care i-a indus în eroare a fost azvârlit în lacul de foc şi sulf.” Ulterior, oamenii rămași fideli vor continua să se bucure de adevărata libertate obţinută prin intermediul Jubileului în Cerul Nou și Pământul Nou! Aşa va fi pentru eternitate, deoarece Dumnezeu va continua să-şi împlinească scopurile sale în întregul univers. Atunci când a fost creat pământul, mai înainte ca pe acesta să fie oameni, „stelele dimineţii scoteau împreună strigăte de bucurie şi toţi fiii lui Dumnezeu strigau aplaudând”, la vederea acelui încântător spectacol (Iov 38:7). Cu cât mai mare va fi bucuria pe care o vor resimţi fiii lui Dumnezeu când vor vedea Noul Pământ populat cu bărbaţi şi femei care, prin integritatea lor, vor fi dovedit că sunt dedicaţi pe deplin Dumnezeului Atotputernic! Examinând toate aspectele în lumina strălucitoare proiectată asupra Scripturilor, nu putem face altceva decât să tresăltăm de bucurie împreună cu cerurile şi să spunem: „Aleluia!” Acesta este îndemnul cu care se încheie cartea Psalmilor: „Aleluia! Lăudaţi pe Dumnezeu în sanctuarul său, lăudaţi-l în firmamentul puterii sale, lăudaţi-l în lucrările sale de vitejie, lăudaţi-l în toată grandoarea sa! Lăudaţi-l prin sunetul de corn, lăudaţi-l prin harpă şi citeră, lăudaţi-l prin dans şi tamburină, lăudaţi-l pe corzi şi flaute, lăudaţi-l prin chimvale sonore, lăudaţi-l prin chimvale triumfătoare! Tot ce respiră să-l laude pe Yahve! Aleluia!” - Psalm 150:1-6, Jerusalem Bible.

3.Mileniul:

 Mileniul nu este doar o „găselniţă” a premileniştilor, ci o necesitate a istoriei şi o demonstraţie care-I dă dreptate lui Dumnezeu. Poetul englez Byron, influenţat de „Paradisul pierdut” al lui John Milton, descrie în piesa „Cain” (1821), motivul revoltei acestuia: „Mie de ce nu mi-ai dat şansa tatălui meu? De ce m-ai condamnat la moarte pentru greşeala lui?” Toţi oamenii „născuţi în nelegiuire şi păcat” (Psalm 51:5 - T.M.) Îi pot pune aceeaşi întrebare lui Dumnezeu. Iată de ce este necesar ca o parte a omenirii să cunoască o perioadă de existență într-o lume asemănătoare cu cea din Paradis, lipsită de prezenţa şi presiunea Satanei. El va fi „legat” de Dumnezeu pentru această perioadă (Apoc.20:1-5). Dumnezeu trebuie să arate tuturor creaturilor că oamenii sunt porniţi spre rău chiar şi fără ispitirile Satanei; este ceva din firea lor pământească. Neamurile lumii vor trebui să fie conduse „cu un toiag de fier” şi „pedepsite pentru neascultare” (Zah. 14:16-18). Dovada cea mai clară, însă, va fi dată tuturor la sfârşitul celor o mie de ani. Mulţimile celor crescuţi într-un climat de neprihănire vor trece la prima ocazie de partea unui Satan dezlegat, vor repeta păţania celor din Gog şi Magog, dar nu vor fi lăsaţi, ci distruşi la fel ca aceştia: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.” (Apoc. 20:7-9). Păcătoşii de la sfârşitul Mileniului, împreună cu toţi ceilalţi păcătoşi care s-au răzvrătit de-a lungul istoriei se vor duce atunci să împărtăşească soarta făpturilor cereşti răzvrătite împotriva lui Dumnezeu:  „Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este Fiara şi Proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.” (Apoc. 20:10).  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Mat.25:41).

Împărăţia milenară va fi un timp de slavă şi cinste pentru Israel: „Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele de groază; căci Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui.” (Is. 24:23). „În vremurile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni cu grămada la el.  Neamurile se vor duce cu grămada la el şi vor zice: Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim Cuvântul Domnului.” „El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa să facă război.” (Mica 4:1-3 ). Prin trimiterea Fiului Său pe pământ, Dumnezeu a prezentat poporului Israel oferta Împărăţiei mesianice (Lc. 4:17-21; Mat.12:28). Dar cum poporul de atunci a refuzat această ofertă, Dumnezeu Şi-a amânat planul de întemeiere a Împărăţiei lui Israel, făcând loc „tainei” despre care vorbeşte apostolul Pavel: „vremea Bisericii” (Efes. 3:1-21). Într-o formă embrionară, toate dimensiunile Împărăţiei sunt prezente acum în viaţa Bisericii: Hristos stăpâneşte în inimile celor născuţi din nou (Rom. 14:7-9), Duhul Sfânt ne călăuzeşte în Legea cea nouă (Rom. 8:1-2), suntem făcuţi părtaşi naturii dumnezeieşti (2 Pet. 1:4), trăim standardul de sfinţenie al Împărăţiei (Col. 3:12 scl.), etc.. Din acest punct de vedere, „vremea Bisericii” poate fi privită ca o avanpremieră a Împărăţiei. Din punct de vedere spiritual, adunarea credincioşilor este: „Basileia” (împărăţia), iar Hristos este „Basileous” (Împăratul). Instaurarea Împărăţiei în toată splendoarea şi autoritatea ei mondială nu se va face însă decât la cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos. În clipa aceea lumea se va afla în cea mai teribilă încleştare militară: Armaghedonul. „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa.” (Mat.24:21-22). Atunci, evreii Îl vor întreba pe Domnul Iisus: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?” şi El le va răspunde: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit.” (Zah.13:6). Dumnezeu va răscumpăra atunci pe Israel din „alunecarea” despre care vorbeşte apostolul Pavel (Rom. 9-11), şi se va împlini ce scrie proorocul Zaharia: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste toţi locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge, cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi-născut.” (Zah. 12:10). Pavel spune că, dacă alunecarea evreilor a fost o binecuvântare pentru Neamuri, ce va fi atunci „plinătatea întoarcerii lor?” (Rom. 11:12). Cred că prima binecuvântare a întoarcerii lor va fi activitatea celor 144.000 de evanghelişti de talia apostolului Pavel care vor duce Evanghelia Împărăţiei pe tot Pământul. Rodul predicării lor va fi mulţimea fără număr care vine la Dumnezeu „din Necazul cel Mare” (Apoc. 7:4-8, 9-14). Însă, cea mai mare binecuvântare va fi „reaşezarea tuturor lucrurilor” despre care vorbeşte apostolul Petru în predica sa: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime. În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: Domnul, Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul orodului.  De asemenea, toţi proorocii, de la Samuel şi ceilalţi, care au urmat după el, şi au vorbit, au vestit zilele acestea. Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta” (F.A. 3:19-25). În extraordinarele sale pasaje mesianice, profetul Isaia descrie câte ceva din „noua ordine mondială” a lui Dumnezeu pregătită pentru vremea Mileniului: „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării, va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia brâul mijlocului Său. Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate, vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii, şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă. În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; Neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui. În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său, risipit în Asiria şi în Egipt, în Patros şi în Etiopia, la Elam, la Şinear şi la Hamat şi în ostroavele mării. El va înălţa un steag pentru Neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel, şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului. Pizma lui Efraim va înceta, şi vrăjmaşii lui Iuda vor fi nimiciţi; Efraim nu va mai fi gelos pe Iuda, şi Iuda nu va mai fi vrăjmaş lui Efraim, ci vor zbura pe umărul filistenilor la apus, şi vor jefui împreună pe fiii Răsăritului. Edom şi Moab vor fi prada mâinilor lor, şi fiii lui Amon le vor fi supuşi. Domnul va seca limba mării Egiptului, Îşi va ridica mâna asupra Râului în mânia Lui, îl va împărţi în şapte pâraie, aşa că îl vor putea trece încălţaţi. Şi va fi un drum pentru rămăşiţa poporului Său, care va mai rămâne în Asiria, cum a fost pentru Israel, în ziua când a ieşit din ţara Egiptului.” (Is. 11:1-16). În alte pasaje, Isaia trece cu descrierea dincolo de pragul Împărăţiei mesianice, anticipând zorii eternităţii (Is. 60:1-2; 65:17-25; 66:19-24). Aceeaşi realitate viitoare este descrisă şi de profetul Ezechiel: „Voi face din ei un singur neam în ţară, pe munţii lui Israel, toţi vor avea un singur împărat, … Robul Meu David va fi împărat peste ei, şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile Mele şi le vor împlini.” (Ez. 37:22-28; 47:1-12).

Notă: subtitlul 3 face parte din seria „Planul profetic în Biblie”.