„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA A PATRA! O NOUĂ REVIZUIRE!

„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA  A PATRA! O NOUĂ REVIZUIRE

CAPITOLUL 20 - Lucrurile de la urmă: legarea lui Satana, cea dintâi înviere, Împărăția de o mie de ani:

 Ultimele capitole (20-22) sunt capitolele mele preferate din Apocalipsa. Mă bucur de ele cu bucuria descrisă de apostolul Petru: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1:19). De fiecare dată când ajung la Apocalipsa 20 îmi pare rău că evenimentele descrise sunt consemnate parcă „pe scurt” și în grabă. Gândiți-vă că Apocalipsa a dedicat unei perioade de șapte ani din Necazul cel Mare toate capitoltele de la 6 la 19, iar perioadei de o mie de ani îi acordă doar câteva versete din capitolul 20. Mi-ar fi plăcut ca să fie adunate aici toate elementele acestei perioade și să zăbovim în detaliu asupra fiecăruia din ele. De ce oare n-a făcut așa Duhul Sfânt? Primul motiv este că mai toate elementele Împărăției vitoare au fost deja pomenite și prezentate în celelalte cărți ale Bibliei. Al doilea este că, oricât ni s-ar spune, nu vom putea pătrunde în realitatea acestor evenimente pentru că ele sunt deasupra capacității noastre actuale de a înțelege. Vom vorbi despre Împărăția Milenară, de exemplu. Aici nu i se acordă decât șase versete succinte. Unii le consideră, așa cum deplângea Beniamin Fărăgău într-unul din studiile sale, drept „șase versete otrăvite” rătăcite într-o culegere de descoperiri adevărate. M-am bucurat să-l ascult cu cât dor a vorbit însă el despre ele. Mileniul este contestat de foarte mulți, iar venirea lui nu este așteptată aproape de nimeni. Mișcarea „milenaristă” a fost caracterizată pe nedrept „eretică” și oricine încearcă în România să se mai atingă de acest subiect a pierdut din start. Îmi aduc aminte că prin anii 90, Jody Dillow, trimisul bisericii păstorite de John MacArthur, care venea în România pentru a ține cursuri de BEE (Bible Education by Extension) cu păstori și lideri de biserici, a stârnit o reacție alergică atunci când a programat una din lecții despre „mia de ani”. Păstorii români i-au reproșat imediat că este o învățătură bazată doar pe șase versete dintr-una din cele mai metaforice cărți ale Bibliei. Jody a făcut ochii mari și le-a promis că a doua zi va vorbi despre Mileniu, fără să pomenească de loc textul din Apocalipsa. Așa a și făcut. A doua zi a fost una din cele mai fascinante călătorii prin profețiile Bibliei. Jody a luat ițele profețiilor din cărțile străvechi și a țesut covorul multicolor al planului minunat promis de Dumnezeu pentru evrei și nu numai pentru ei.  Rând pe rând, cam toate cărțile profetice au fost arătate ca având în finalul ultimelor capitole sau versete pasaje cu trimitere directă la gloria viitoare păstrată de Dumnezeu pentru copiii Săi. Fără venirea Împărăției Milenare, această mulțime de profeții ar rămâne neîmplinite, neputincioase sau, și mai rău, mincinoase. Reticiența și reținerea ascultătorilor lui s-a topit repede și au fost înlocuite cu emoția unei sinteze care arunca dintr-o dată altă lumină asupra revelației. Totul s-a încheiat cu emoție și anticipație. Mileniul sau Mia de ani este ținta profețiilor legate de destinul terestru al planului mesianic cu poporul Israel. Vechiul Testament mustește cu aluzii la el. Așa cum am mai scris, cartea Apocalipsa nu poate fi pătrunsă decât de cei suficient familiarizați cu restul Bibliei. Paranteza dintre cea de a patra și cea de a cincea „nimicire” a dușmanilor lui Dumnezeu cuprinde trei evenimente distincte: legarea lui Satana (20:1-3), cea dintâi înviere (20:4-5) și împărăția de o mie de ani (20:4). Pentru unii, acestea sunt concepte stranii și va trebui să ne familiarizăm puțin cu ele.

1. Legarea lui Satana pentru o mie de ani: „Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme” (Apocalipsa 20:1-3). Textul folosește patru nume diferite care-l identifică pe cel rău: balaur, șarpele cel vechi, Diavolul (pârâșul) și Satana (împotrivitorul). Din acest fapt și din faptul că această entitate va fi legată vedem clar că este vorba despre o persoană reală, nu despre o „influență” sau un „principiu al răului”. Satana nu este omnipotent (atotputernic) deși este numit în alte părți ale Scripturii „domnul puterii văzduhului” (Efes. 2:2), „dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4:4), „stăpânitorul întunericului acestui veac” (Efes. 6:11-12). Ioan ne spune că „un înger”, nici măcar un înger de rang mare a putut pune mâna pe el și l-a legat. Cred că acest înger este același pe care l-am văzut în Apocalipsa 9:1-2 când a răsunat pe Pământ cea de a cincea trâmbiță. Se pare că el este responsabil cu cheia „adâncului”. Dumnezeu și Satana nu evoluează pe același palier existențial. Dumnezeu este Creator. Satana este o simplă creatură. Nu, istoria nu este o înfruntare între doi adversari de forțe egale,Yin și Yang, cum cred orientalii și nici înfruntarea din interiorul unui dumnezeu care poate fi când bun, când rău, cum spunea misotheismul lui Goethe. Unii au obiectat la textul din Apocalipsa spunând că nu poți să legi un „spirit” imaterial cu un lanț de fier. Dar textul nu spune nicăieri că lanțul a fost de fier, ci doar că a fost „un lanț mare”. Așa ceva mai apare și în alte locuri din Scriptură: „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată …” (2 Petru 2:4), „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa” (Iuda 6). Cel ce a legat extraordinara putere creatoare în atom și ține galaxiile suspendate în spațiu îl poate lega și pe Satana. Nu este important ce fel de natură a avut această restrângere, ci că Satana a putut fi legat și ținut în adânc pentru o mie de ani. Dumnezeu are putere asupra lui și și-o exercită când și cum dorește, conform cu planul pe care-l are cu lumea. Observați că Satana nu este aruncat deocamdată în „iazul de foc, care arde cu pucioasă” unde au fost aruncați deja Fiara și Profetul Mincinos  (Apoc. 19:20), pentru că Dumnezeu mai are ceva de făcut pentru el la finalul celor o mie de ani. Ioan ne spune că atunci „va fi dezlegat” (Apoc. 20:7). Pentru o mie de ani, Diavolul va fi legat în „adânc”, care este un fel de temniță, de închisoare temporară pentru îngerii căzuți. Aduceți-vă aminte cu câtă groază au pomenit demonii de „adânc”, atunci când au avut de-a face cu Domnul Iisus în ținutul gherghesenilor: „Când a văzut pe Iisus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui. Căci Iisus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela, pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin pustii. Iisus l-a întrebat: Cum îţi este numele? „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc” (Luca 8:28-31). În Apocalipsa 9 am văzut cum 200 de milioane de demoni au fost eliberați temporar din „adânc” pentru a-i chinui pe locuitorii Pământului. Toți aceștia, împreună cu căpetenia lor cea mare, Satana, vor fi trimiși iar în adânc și legați acolo pe durata Împărăției terestre. Omenirea nu va mai fi infectată cu influența lor pe Pământ. Nu vor mai exista ideologii satanice, nici filozofii satanice, nici moralitate satanică, nici teorii juridice satanice, nici teorii sociale satanice, nici teorii militare satanice, nici teorii economice satanice, nimic din toate acestea. Pe tot Pământul nu vor exista decât elementele agendei de conducere a Domnului Iisus Hristos. Dacă am fi deja în Împărăția lui Dumnezeu, cum cred amileniștii, Satana ar trebui să fie legat și n-ar mai exista influența lui asupra oamenilor! Nu aceasta este însă realitatea pe care o experimentăm zilnic. Iată ce ne spune apsotolul Petru: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Va veni însă o zi în care Împărăția lui Hristos cu oamenii va debuta pe Pământ, iar pentru aceasta Satana, marele nostru dușman, va trebui legat cu un lanț mare și trimis în „adânc”.

2. Cea dintâi înviere: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:4-6). Este pentru prima oară când întâlnim expresia „cea dintâi înviere” în cartea Apocalipsei. Conceptul, mai puțin băgat în seamă, nu este nici el nou în Noul Testament. Iată un text complementar din scrierile apostolului Pavel: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Thesaloniceni 4:16). Pavel nu-i menționează în text pe „cei răi”. Învierea despre care vorbește el este rezervată doar pentru creștini. Revenind la analiza textului din Apocalipsa, remarcăm două categorii de beneficiari ai celei dintâi învieri. Ele urmează metafora secerișului anual: adunarea snopilor, adunarea spicelor rămase și pleava de la urmă care va fi arsă în foc. Adunarea snopilor a început cu „pârga celor adormiți”, Iisus Hristos și sfinții care au ieșit din morminte odată cu Învierea Lui: „Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor, care muriseră, au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora” (Matei 27:51-53). Adunarea snopilor se va declanșa plenar la Răpirea Bisericii, înainte de Necazul cel Mare (1 Tes. 4:13-18). La începutul Împărăției de o mie de ani va exista o strângere a spicelor rămase, iar după Împărăția de o mie de ani vor învia păcătoșii, pleava care va fi aruncată în foc. În capitolul 20 din Apocalipsa sunt descrise cele trei cete distincte afectate de înviere. Cea dintâi este ceata celor descriși așa: „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata” (Apoc. 20:4a). Aceștia nu pot fi decât cei douăzeci și patru de bătrâni care sunt deja în sala tronului ceresc cu care am făcut cunoștință în Apocalipsa 4:4-5. Ei îi reprezintă pe cei din Biserica răpită deja la Cer înainte de Necazul cel mare. Ei sunt snopii marelui seceriș de suflete din vremea Bisericii. Cea de a doua ceată sunt sfinții din Necazul cel Mare, identificați prin cuvintele: „Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână” (Apoc. 20:4b). Acești sfinți martirizați pentru credința lor reprezintă spicele răzlețe rămase în urma secerătorilor. Ni se spune despre aceste două cete că „au înviat”, adică au fost morți și au fost readuși la viață. Țineți minte că Ioan a văzut sub altarul din Cer „sufletele celor ce fuseseră înjunghiați” din pricina Cuvântului și din pricina mărturisirii pe care o ținuseră sub teribila domnie a lui Antihrist. „Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Aceste două cete de sfinți fac parte din cea dintâi înviere. Următoarele cinci versete din Apocalipsa 20 vorbește despre o a treia ceată distinctă numită „ceilalți morți”, despre acare aflăm că: „ … n-au înviat până ce nu s-au sfârșit cei o mie de ani”. Este clar că avem de a face cu două învieri ale celor morți, cea dintâi va fi a celor neprihăniți, iar cea de a doua va fi a celor „răi”, iar intervalul dintre aceste două evenimente distincte va fi de cel puțin o mie de ani. Unii spun că nu putem face o doctrină bazată doar pe un singur verset din Biblie. Lor le răspundem că tot așa a fost și cu naștera Domnului din fecioară, care n-a apărut decât o singură dată în Vechiul Testament. În Apocalipsa, prima înviere apare de trei ori!  În plus, nici nu trebuie să depindem doar de textul din Apoxalipsa 20 ca să vestim că „cei neprihăniți” vor învia înaintea celor „răi”. Limbajul altor texte din Noul Testament implică acest lucru. Ele ne vorbesc despre dualitatea învierii: „Îţi mărturisesc că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă; eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi” (Fapte 24:14-15). „Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29). Textul spune clar că cei ce au făcut binele vor învia pentru viață și nu vor ajunge la învierea pentru judecată! Aceasta este promisiunea  Domnului Iisus: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24). Luca folosește aceeași terminologie a unui dublu caracter al învierii. Există „învierea celor neprihăniți”, deosebită de învierea celor răi: „Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească, dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi” (Luca 14:14). Luca ne spune că ea va avea un caracter selectiv, afectându-i doar pe unii „dintre cei morți”, nu pe toți: „Iisus le-a răspuns: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (Luca 20:34-35). La fel este și în Evrei 11:35: „ … unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi”. Există deci această „înviere mai bună” de care vor avea parte doar fericiții copii ai lui Dumnezeu! Revenind la Apocalipsa 20, textul continuă cu această afirmație cât se poate de clară și de limpede: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:6). Moartea este separarea sufletului de trup. Aceasta este cea dintâi moarte. După Judecata de la urmă (descrisă în ultima parte a acestui formidabil capitol), sufletele celor păcătoși vor fi trimise departe de fața lui Dumnezeu în cea de a doua moarte. Ei vor ajunge în „iazul de foc și pucioasă” unde vor arde pentru totdeauna, ca bogatul nemilostiv din relatarea Domnului Iisus (Luca 16:19-31). Această „a doua moarte” nu are nicio putere asupra celor ce au avut parte de cea dintâi înviere în Hristos. Conceptele legării lui Satan și a celei dintâi învieri sunt strict necesare pentru înțelegerea învățăturii despre Împărăția terestră a Domnului Iisus.

3. Împărăția lui Hristos: Perioada de o mie de ani în care Hristos va domni pe Pământul acesta este menționată de șase ori în Apocalipsa 20:1-7 și este cunoscută de majoritatea creștinilor sub numele de „Mileniu”, de la cuvântul latin „mille” care înseamnă o mie și „annum” care înseamnă ani. Este regretabil însă că acest nume a fost preferat aceluia de „Împărăție”, pentru că Domnul Iisus nu ne-a învățat în „Tatăl nostru” să ne rugăm nu  pentru Mileniu, ci pentru venirea „Împărăției” Lui! Da, oricine rostește rugăciunea „Tatăl nostru”, crede implicit în mia de ani și se roagă pentru ea! Vă propun să renunțăm în acest studiu la termenul „mileniu“ (care a fost comprimis de așa zisă mișcare a mileniștilor) și să ne oprim asupra aceluia de „Împărăție“. Durata este secundară, esențială este Împărăția!

Un caracter dublu așezat în două faze: Promisiunea despre Împărăția lui Dumnezeu are un caracter dublu: terestru și ceresc. Cine citește cu atenție va observa că există în Biblie texte care descriu o Împărăție terestră și există alte texte care descriu o împărăție cerească. Împărăția terestră este poarta intermediară care ne poartă spre Împărăția cerească. Aceasta este și succesiunea din ultimele capitole ale Apocalipsei. În faza Împărăției terestre intră și oameni muritori care vor avea copii, vor putea alege să I se supună sau să nu I se supună lui Dumnezeu și vor fi supuși morții. În treapta cerească a Împărăției vor intra numai oameni în trupuri proslăvite care vor avea acces în multiplele dimensiuni ale hiperspațiului. În Apocalipsa 20 ne vom întâlni cu Împărăția terestră, iar în Apocalipsa 21 ne vom întâlni cu Împărăția cerească, caracterizată sumar prin expresia „ceruri noi și un pământ nou”.

A cincea împărăție mondială: În cartea profetului Daniel am fost anunțați că vor mai fi pe pământ încă patru „imperii mondiale”, patru „împărății ale neamurilor” și că acestea vor fi făcute praf de „împărăția de la urmă”. O „piatră”, care se va desprinde fără ajutorul vreunei mâini omenești va lovi chipul din vedenia lui Daniel la nivelul picioarelor, îl va preface în praf împrăștiat de vânt și va instaura pe pământ o împărăție „care va umple tot pământul”. O putem numi deci fără să greșim: „Împărăția pietrei”! Cele patru împărății din profeția lui Daniel au fost împărății reale, așa că n-avem altă alternativă decât să credem că și această ultimă împărăție va fi tot la fel de reală pe pământ. Am văzut deja în Apocalipsa 19:11-21) cum Iisus Hristos va reveni cu armata Sa pe Pământ și va zdrobi pe Antihrist și pe toți aceia care se vor alia cu el. Este evenimentul anunțat cu atâta precizie de însuși Domnul Iisus: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Mat. 25:31-34). Domnul Iisus nu se ține de povești și nici nu minte. El ne promite că toți cei care sunt ascultători de El vor intra într-o Împărăție reală, cu toate elementele unei Împărății terestre. Le vom enumera în continuare pe fiecare dintre ele. Fiți atenți toți, chiar și cei care cred că, despre Împărăția de o mie de ani scrie „doar în Apocalipsa”!

1. Forma de guvernământ: Împărăția va fi împlinirea unui anunț străvechi din cartea Genezei: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor asculta popoarele” (Geneza 49:10). Va fi o teocrație. Dumnezeu va domni în persoana Domnului Iisus Hristos, așa cum a fost vestit la debutul Noului Testament: Îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca 1:30-33). Promisiunea făcută Mariei are șase verbe la timpul viitor. Patru din ele s-au împlinit deja prin faptul că Maria a avut un „fiu”,al cărui nume a fost „Iisus”. El a fost „mare” și a fost chemat Fiul Celui Preaînalt”. Nu încape nicio îndoială că la fel de literal vor fi împlinite și celelalte două: „va împărăți peste casa lui Iacov în veci” și „Împărăția Lui nu va avea sfârșit”.Să ne amintim de mărturia pe care a depus-o Domnul Iisus înaintea lui Pilat:  „Da”, a răspuns Iisus. „Eu sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume” (Ioan 18:37). Destinul lui Iisus nu s-a schimbat după Înviere. Timp de 40 de zile, El s-a arătat ucenicilor și a vorbit cu ei „despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu”. Singurul lucru pe care nu li l-a spus lor a fost data inaugurării acestei Împărății. De aici și curiozitatea lor: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (Fapte 1:3-7). Împărăția terestră este un imperativ în planul lui Dumnezeu cu lumea: „Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (1 Cor. 15:25). Profetul Daniel descrie venirea Împărăției lui Hristos astfel: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7:13-14). Nu este clar dacă Iisus Hristos în trup proslăvit de om va sta pe tron sau dacă David, reprezentantul său va ocupa funcția aceasta. Există texte, cam obscure cei drept, care par a anunța că Dumnezeu îl va învia pe David și-i va da această cinste: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de pe urmă” (Osea 3:5). „Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului lor David, pe care li-l voi scula” (Ieremia 30:9). „Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!” (Ezechiel 37:24). „Robul Meu David va fi împărat peste ei şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele şi le vor împlini” (Ezechiel 37:25). Isaia ne spune că … „Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia 24:23) … așa că David va fi doar un reprezentant cu autoritate delegată și va fi chemat uneori „domnitor”: „Domnitorul va aduce în ziua aceea, pentru el şi pentru tot poporul ţării, un viţel ca jertfă de ispăşire” (Ezechiel 45:22). Nu cred că există nimeni care să creadă că Domnul Iisus ar trebui să mai aducă jertfă pentru sine. El s-a adus deja jertfă „pe Sine”! Din guvernarea Împărăției vor face parte cei uniți organic cu Hristos, Mireasa care a devenit între timp una cu El. Un rol distinct îl vor avea cei doisprezece ucenici ai Domnului: „Iisus le-a răspuns: Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei 19:28). Expresia „la înnoirea tuturor lucrurilor” trebuie să se refere la Împărăția Milenară, pentru că niciunul din ucenici nu s-a bucurat de această cinste deocamdată. Se pare că ea a intrat în vocabularul și în nădejdea ucenicilor, pentru că o întâlnim în predica lui Petru de la templul din Ierusalim: „Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor - despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Unii obiectează spunând că nu văd cum s-ar putea face ca oameni cu trupuri proslăvite să locuiască alături de oameni în trupuri muritoare. Ei uită însă că așa ceva s-a întâmplat deja cu Domnul Iisus cel înviat din morți! El s-a arătat oamenilor de nu mai puțin de unsprezece ori după patima Sa, iar ucenicii au stat iar împrenă cu El în acea perioadă de patruzeci de zile menționată în Faptele Apostolilor: „După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1:3). Nu vă amintiți că El a mâncat și a băut împreună cu ei, a mers împreună cu ei fie în drum spre Emaus, fie înspre Muntele Măslinilor de unde s-a și înălțat la Cer? „El i-a dus până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer” (Luca 24:50-51). Chiar și în Vechiul Testament, Dumnezeu și îngerii Lui au venit la Avraam și „au mâncat și au băut” împreună (Gen. 18:1-18). Dacă acei îngeri au mers la Sodoma și au fost așa de naturali că oamenii nici nu și-au dat seama, nu se va putea ca să fim și noi așa, că vom fi ca acei îngeri? Vom fi la fel ca ei în „veacul vitor”: „Iisus le-a răspuns: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20:34-36). Există un text în Isaia care nu-și are corespondent în experiența umană și care anunță vremea când oamenii vor împărtăși ceva din puterea lui Dumnezeu: „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi nu ostenesc” (Isaia 40:28-31). Așa ceva se va putea spune doar de aceia care vor învia în putere, cum spune apostolul Pavel: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc” (1 Cor 15:42-43).

2. Locul scaunului de domnie: Locul scaunului de domnie din Împărăția Milenară va fi la Ierusalim. Atunci se vor încheia „vremurile Neamurilor”, o perioadă de timp în care Neamurile au avut rolul determinant în istorie: „Vor cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile, şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24). Capitala Israelului va fi reclădită la dimensiuni pe care nu le-a cunoscut până atunci. Cetatea cea nouă va avea 25 de kilometri pătrați, înconjurată cu un zid înalt străpuns de câte trei porți pe fiecare parte, cu un total de douăsprezece porți, câte una pentru fiecare seminție a lui Israel (Ezechiel 48:15-18, 30-35). De fapt, toată țara lui Israel își va schimba înfățășarea. Nu uitați că lumea va trece printr-un mare cutremur de pământ care va împărți Ierusalimul și va produce schimbări majore de relief peste tot: „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit” (Apocalipsa 16:18-20). Templul nu va fi reconstruit în Ierusalim, ci în mijlocul unei uriașe porțiuni de teren închinate Domnului (Ezechiel 48:10, 20, 21). Asta îl va plasa cam pe unde a fost istoric Șilo, locul de odihnă al Cortului întâlnirii după ce evreii au cucerit țara Canaan. De la templu la Ierusalim va exista un „bulevard” lung cam de 20 de kilometri, cu pomi pe o parte și pe cealaltă: „Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi niciun leu şi nicio fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!” (Isaia 35:8-10). Profetul Zaharia ne spune că: „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara, şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zah. 14:8-9). Apele acestui râu vor izvorî de fapt de sub noul Templu și curgerea lui va inversul entropiei de azi, debitul crescând odată cu scurgerea lui la vale: „M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de sub pragul casei, dinspre răsărit, căci faţa casei era spre răsărit. Apa se pogora de sub partea dreaptă a casei înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte, şi m-a făcut să ocolesc pe dinafară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit cu măsura în mână, a măsurat o mie de coţi şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a pus să trec prin apă, şi apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a trecut prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece. El mi-a zis: „Ai văzut, fiul omului?” Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului. Când m-a adus înapoi, iată că pe malul râului era o mulţime de copaci pe amândouă părţile.  El mi-a zis: Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se pogoară în câmpie şi se varsă în mare şi, vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul şi va fi o mulţime de peşti, căci pe oriunde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, de la En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor întinde mrejele; vor fi peşti de felurite soiuri, ca peştii Mării celei Mari, şi vor fi foarte mulţi. Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar, lângă râul acesta, pe malurile lui, de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va veşteji şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană şi frunzele lor, ca leac” (Ezechiel 47:1-12 și, așa cum vom vedea, Apocalipsa 22:2). Templul cel nou va avea cinci sute de prăjini pe fiecare latură (Ezechiel 42:15-20), mult mai mult decât a fost primul Templu. Dumnezeu ne dă o descriere amănunțită a Templului în Ezechiel 41:1 până în Ezechiel 44:31. Ce scrie acolo nu s-a potrivit nici cu Templul micuț rezidit de Zorobabel, nici cu Templul restaurat de Irod. Cum astăzi nu mai există Templu, singura concluzie este că descrierea este a unui templu care va exista în timpul Împărăției de o mie de ani. Descrierea lui Ezechiel nu poate fi nici a unui templu din creația cea nouă, pentru că în Ezechiel ni se spune despre un rău care curge în două mari, iar în Apocalipsa se va spune în următorul capitol: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Mai mult, ni se spune că în noua creație nici nu va mai exista un templu: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei” (Apocalipsa 21:22). Parte din schimbarea de relief din Israel se va întâmpla la revenirea Domnului. Iată ce scrie profetul Zaharia: „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi. … Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim, iar Ierusalimul va fi înălţat şi va rămâne liniştit la locul lui” (Zaharia 14:4, 10-11). Ezechiel ne spune că numele nou care se va da Ierusalimului va fi „Domnul este aici!” (Ezechiel 48:35). Întraga țară a lui Israel va suferi transformări remarcabile. Granițele Israelului se vor extinde la dimensiunile promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui Avraam, de la pârâul Egiptului până la răul Eufrat, de opt ori mai mare decât acela pe care l-a ocupat Israelul în istorie. „În ziua aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat” (Geneza 15:18). Convertirea evreilor la Mesia-Iisus Hristos va aduce împlinirea plenară a profeției profetului Ioel, doar parțial împlinită la Rusalii. Cunoștința de Dumnezeu va umple Pământul și toate Neamurile vor recunoaște prerogativele lui Israel: „Şi multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zaharia 8:22-23). „Slava lui Dumnezeu” care a părăsit Templul înainte de robia babiloniană (Ezechiel 10:18-20; 11:22-23), se va întoarce și va locui în Templul cel nou (Ezechiel 43:1-5).

3. Atmosfera din Împărăție: Foarte multe lucruri vor fi „altfel”:

(1) Satana va fi legat (Apocalipsa 20:1-3): Omul nu va mai putea să dea vina pe Satana pentru neascultările lui! Vom vedea atunci dacă „omul este bun de la natură”! Testul va dura … o mie de ani. Toți locuitorii Pământului se vor afla sub influența binefăcătoare a Duhului lui Dumnezeu și a Fiului lui Dumnezeu. Sub influența prezenței lui Hristos, Împărăția se va bucura de pace, așa cum vestește Isaia într-un mesaj preluat apoi literă cu literă, într-un „plagiarism” biblic și de profetul Mica: „Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim, Cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiu” (Isaia 2:2-4; Mica 4:3-4).

(2.) Țara va conoște o fertilitate și o abundență deosebite: Canaanul  care a fost ocupat prima dată de evrei sub comanda lui Iosua era cunoscut ca o țară unde curge lapte și miere, cu tot felul de fructe. Dar rămânerea lor într-o țară binecuvântată a fost condiționată de ascultarea față de Dumnezeu (Deuteronom 11:13-17). Dumnezeu le-a rânduit anotimpuri cu „ploaie timpurie”, care prefgătea pământul pentru arătură și „ploi târzii” care hrăneau o recoltă bogată. Împărăția viitoare va asigura cele mai bune condiții pentru agricultură: „În vremea aceea, va picura must din munţi şi va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieşi, de asemenea, din Casa Domnului şi va uda valea Sitim” (Ioel 3:18). Vor fi posibile recolte multiple, așa cum anunță profeția: „Iată, vin zile, zice Domnul, când plugarul va ajunge pe secerător şi cel ce calcă strugurii, pe cel ce împrăştie sămânţa, când mustul va picura din munţi şi va curge de pe toate dealurile” (Amos 9:13). „Pustia şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie, cu cântece de veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului nostru” (Isaia 35:1-2). „În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor” (Isaia 55:13). „Nu vă temeţi, fiare de pe câmp, căci izlazurile pustiei iarăşi vor înverzi, pomii îşi vor da roadele, smochinul şi viţa îşi vor da rodul lor. Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară. Ariile se vor umple de grâu, vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn, vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră. Veţi mânca şi vă veţi sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului vostru, care va face minuni cu voi şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară! Şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară” (Ioel 2:22-27, de citit și Psalmul 67 - T.M.).

(3.) Vor fi mari schimbări în regnul animal: În Împărăție vor fi restaurate relațiile dintre animale de dinaintea potopului, când toate erau ierbivore: „Atunci, lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului” (Isaia 11:6-8). Nu trebuie să „spiritualizăm” aces text. Nu sunt lucruri nemaipomenite. Așa a fost întreaga creație în vremea de la începutul istoriei. În finalul ei, Dumnezeu o va ridica pe culmi încă neatinse. Vom vedea că în condițiile „noii creații” din capitolele următoare ale Apocalipsei, va fi desfințată entropia generală care le trage pe toate spre stricare, spre degenerare. Aduceți-vă aminte de cuvintele aspotolului Pavel: „Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o - cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru.  Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.“ (Romani 8:20-24). Împărăția de o mie de ani va fi un fel de avampremieră a acestor schimbări totale din noua creație.

(4.) Va crește durata vieții oamenilor: „Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Asta înseamnă că vârsta de o sută de ani va fi vârsta copilăriei. Oamenii vor trăi ca pe vremea patriarhilor câteva sute de ani: „Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor” (Isaia 65:22). „Cuvântul Domnului oştirilor a vorbit astfel: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Am o mare râvnă pentru Sion şi sunt stăpânit de o râvnă plină de mânie pentru el. Aşa vorbeşte Domnul: Mă întorc iarăşi în Sion şi vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: Cetatea cea credincioasă şi muntele Domnului oştirilor se va chema: Muntele cel sfânt. Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Iarăşi vor şedea pe uliţele Ierusalimului bătrâni şi femei în vârstă, fiecare cu toiagul în mână, din pricina marelui lor număr de zile” (Zaharia 8:1-4). Știm din capitolele precedente ale Apocalipsei că va fi un enorm cutremur de Pământ care va reașeza relieful planetei. Munții nu vor mai fi, iar insulele vor dispare. Isaia ne-a spus și el despre vremurile viitoare: „Un glas strigă: Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea, căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 40:3-5). Probabil că cea mai mare schimbare va fi determinată de refacerea „canopiei de apă” care a acoperit pământul înainte de potop. Radiațiile cosmice vor fi astfel reduse și tot ecosistemul planetar va fi mult mai prielnic vieții, cu o temperatură moderată pe toată suprafața globului. Vor dispare calotele polare care acoperă acum vegetația tropicală de altădată, iar regiunile de pustie vor fi pline iar de verdeață și flori. „Voi face să izvorască râuri pe dealuri şi izvoare în mijlocul văilor; voi preface pustia în iaz şi pământul uscat în şuvoaie de ape; voi sădi cedri, salcâmi, mirţi şi măslini în pustie; voi pune chiparoşi, ulmi şi merişori turceşti la un loc în pustie, ca să vadă cu toţii şi să ştie, să priceapă şi să înţeleagă că mâna Domnului a făcut aceste lucruri şi Sfântul lui Israel le-a zidit” (Isaia 41:18-20). Israelul își va împlini în sfârșit destinul de a fi o binecuvântare pentru toate Neamurile. Dumnezeu îi va face „cap, iar nu coadă” (Deuteronom 28:13). Neamurile care vor încerca să fie ostile Israelului vor fi nimicite: „Porţile tale vor sta veşnic deschise, nu vor fi închise nici zi, nici noapte, ca să lase să intre la tine bogăţia neamurilor şi împăraţii cu alaiul lor. Căci neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji vor pieri şi neamurile acelea vor fi în totul nimicite. Slava Libanului va veni la tine, chiparosul, ulmul şi merişorul (cimişirul), cu toţii laolaltă, ca să împodobească locul sfântului Meu Locaş, căci Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele. Fiii asupritorilor tăi vor veni plecaţi înaintea ta şi toţi cei ce te dispreţuiau se vor închina la picioarele tale şi te vor numi Cetatea Domnului, Sionul Sfântului lui Israel.” (Isaia 60:11-14). Pământul va fi stăpânit de Iisus Hristos „cu un toiag de fier”, adică cu o autoritate totală care va pedepsi imediat orice neascultare. De aceea „nu se va face niciun rău pe totă fața pământului”. S-ar putea ca cele scrise mai sus să nu vă umple de bucurie, dar vă dați seama ce simte un evreu când citește toate aceste lucruri? Nu, Domnul nu a lepădat pe poporul său, cum ne explică apostolul Pavel. Alunecarea lor temporară din palnul mesianic a fost rânduită de Dumnezeu pentru mântuirea Nemurilor și alegerea Bisericii: „Întreb dar: S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii lor? V-o spun vouă, neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba mea,  şi caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? … Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele. În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor.  Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută” (Romani 11:11-15; 25-29). Înțelegeți acum sursa optimismului evreilor? Și nu doar ei, dar și noi vom avea parte să împărtășim autoritatea și stăpânirea lui Hristos. Iată ce este scris despre Hristos: „Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 12:5). „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu” (Apocalipsa 19:15). Și iată ce este scris pentru noi: „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu” (Apocalipsa 2:27). Și când te gândești că rugăciunea cea mai răspândită pe Pământ, pe care unii o repetă cu o neatentă inconștință, este cea mai sublimă și cea mai supremă cerere a copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile: „Tatăl nostru care ești în ceruri … vină/vie Împărăția Ta” (Matei 6:10; Luca 11:2).  Perioada milenară va fi caracterizată, așadar, de o conducere dreaptă, totuși binefăcătoare. La sfârșitul veacurilor de conducere greșită, păcătoasă a oamenilor, cu toate mizeriile care o însoțesc, se va arăta perfecțiunea și gloria domniei divine sub Hristos ca Fiu al Omului și Împărat al lui Israel. Totuși păcatul nu va fi cu totul absent, după cum ne arată Isaia 65.20 și după cum vom vedea, mai ales,  în momentul dezlegării lui Satan!

Lucrurile de la urmă - Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și a celor păcătoși: Iată un studiu de care ne apropiem cu trepidația unor sentimente amestecate. Pe de o parte experimentăm bucuria pentru biruințele lui Dumnezeu, pe de altă simțim tristețe pentru mulțimea oamenilor care vor merge în focul cel veșnic. După paranteza care ne-a vorbit despre legarea Satanei, prima înviere și Împărăția de o mie de ani, reluăm istoria nimicirii dușmanilor lui Dumnezeu și vom parcurge ultima revoltă împotriva lui Dumnezeu, cu nimicirea lui Satan și cu sfârșitul celor păcătoși. Mileniul va fi și marea demonstrația prin care Dumnezeu va arăta că omul este pornit spre rău nu doar din cauza ispitirilor satanice, ci și din natura lui. Omenirea va trebui condusă „cu un toiag de fier” pentru că altfel ar lua-o razna. Cel care va muri la o sută de ani va muri ca blestemat, din cauza neascultării lui, iar la finalul celor o mie de ani, când Satana va fi dezlegat iarăși, el nu va trebui să depună mari eforturi ca să înșele iar neamurile: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării” (Apocalipsa 20:8). Dezlegarea lui Satana va produce o scurtă rebeliune a color nemântuiți care au trăit în Împărăția de o mie de ani. Ea se numește generic „Gog și Magog” pentru că este o renaștere a duhului de împotrivire care a adunat popoarele lumii la marea bătălie de la Armaghedon. Se va dovedi astfel că vina pentru răutatea oamenilor nu poate fi dată în întregime pe influențarea lor de Satana. Inspirat de „Paradisul pierdut” al lui John Milton, Lord Byron a scris un poem celebru numit „Cain”. În el, întâiul născut al lui Adam, refuză să participe la rugăciune și la închinarea față de Dumnezeu. El se răscoală împotriva lui Dumnezeu pentru că „nu este drept”, spune el, nu i-a dat aceeași șansă ca tatălui său Adam, ci a fost „forțat” să trăiască și mai ales să moară într-o lume căzută. Cain întruchipează într-un fel protestele tuturor urmașilor lui Adam care, crezându-se mai buni, contestă deciziile înțelepciunii divine. Crescuți pe vremea când Satana a fost legat, oamenii nemântuiți din Împărăția Milenară vor da pe față răutatea din inimile lor, ținută în frâu doar atunci când Mielul i-a condus „cu un toiag de fier”.

Nimicirea lui Gog și Magog: Ce ni se spune despre această ultimă rebeliune? „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit” (Apoc. 20:7-9). Ni se spune că va fi inițiată de Satana: „va ieși ca să înșele Neamurile”. Cei o mie de ani de temniță nu i-au schimbat în niciun fel caracterul și pornirile. Ni se spune că va avea caracter mondial: „Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului”, „Numărul lor va fi ca nisipul mării”. Inima omului nenăscut din nou, chiar după ce a trăit o mie de ani sub influența lui Iisus Hristos, este la fel de rea și înșelătoare, un veritabil butoi de pulbere gata să explodeze la cea mai mică scânteie! Ni se spune că va fi o reeditare a conflictului lui Gog și Magog. Ni se spune că va fi printr-un război împotriva Ierusalimului: „au înconjurat tabăra sfinților și cetatea prea iubită”. Ni se spune că nu va fi nicio luptă, ci Dumnezeu îi va nimici imediat: „Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit”.

Nimicirea lui Satana: Ioan ne spune simplu că Dumnezeu a încheiat foarte repede și de data aceasta definitiv conflictul multimilenar cu Satana. Textul contrazice orice formă de „anihilare”, de „aneantizare”, de „nimicire spre neființă”! Entitățile acestea care au perturbat și pângărit sfințenia lumii lui Dumnezeu vor continua să sufere veșnic. Satana va fi acolo împreună cu Fiara și cu Profetul Mincinos. Lucrul acesta și locul acesta a fost pregătit de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii noastre. Satana s-a răsculat în sferele cerești, dar a fost înfrânt și pedepsit prin evoluția lui în lumea noastră: „ Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Matei 25:41 vezi și 2 Petru 2:4 și Iuda 6). Atunci se va încheia „conflictul angelic” declanșat în sferele cerești, focarul în care a fost creat și așezat omul. Probabil că unul din motivele pentru care Satana îi convinge pe oameni să nu citească Apocalipsa este și acela că nu vrea ca ei să afle care îi va fi sfârșitul, căutând să ducă împreună cu el cât mai mulți ignoranți! El nu poate suporta gândul că omul, o creatură infinit mai neînsemnată ca el, va ajunge în Împărăția Harului divin în timp ce el se va perpeli etern în flăcări.

Judecata de la urmă: Judecata aceasta este confundată și combinată de mulți cu judecata neamurilor descrisă în Matei 25: 31-46. Există însă mari deosebiri între cele două. Judecata descrisă de Domnul Iisus în Matei nu este Marea Judecată de la urmă, pentru că are următoarele caracteristici: 1. Cei judecați - Neamurile; 2. Timpul - la Revenirea Domnului Iisus, după Necazul cel Mare și înainte de Împărăția terestră (Apoc. 19); 3. Locul - Tronul slavei Sale, aici pe Pământ;  4. Criteriul judecății - Atitudinea față de martorii lui Hristos în Necazul cel Mare; 5. Rezultatul - unii sunt răsplătiți, alții sunt nimiciți. Răsplătirea celor de la Judecata Neamurilor va fi să intre în Împărăția terestră a Fiului lui Dumnezeu: „Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei. 25:34). Răsplătirea celor din ziua Marii Judecăți de la urmă va fi cu totul … alta. Așa cum vom vedea din studiul acestui capitol. Oricâte lămuriri am avea însă, problema evenimentelor de la urmă va rămâne totuși pentru majoritatea confuză, iar pentru cei studioși, incompletă. Așa cum spunea și apostolul Pavel: „Cunoaștem în parte și propovăduim în parte”. Este greu să plasezi cu certitudine evenimentele despre care vorbește apostolul Pavel: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Cor. 6:2) și „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor. 6:3). Ambele presupun că Biserica va trece ea însăși printr-o judecată de curățire anterioară. Nu știm totul, dar ceea ce știm este suficient ca să ne alerteze și să ne facă să ne pregătim cum se cuvine pentru ceea ce ne așteaptă. Să citim, acum, mai întâi textul din Apocalipsa capitolul 20, care ne descrie cea mai solemnă și mai serioasă scenă, pentru că descrie cel mai tragic eveniment din istoria omenirii, sala Judecății de la urmă dinaintea merelui tron alb al lui Dumnezeu: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.  Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.  Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:11-15). Să privim împreună la scena judecății, la standardul de justiție și la sentința pronunțată.

Scena Judecății de la urmă: În terminologia unui tribunal, aceasta este „ultima înfățișare în fața dreptății divine”. Nu va fi un tribunal ca toate tribunalele și nu va fi o procedură ca procedurile obișnuite. Nu vor fi dezbateri despre vinovăție sau nevinovăție. Va fi un acuzator, dar nu va exista un avocat al apărării. Nu vor exista dezbateri, doar o scurtă citire a capetelor de acuzare, fără martori și fără circumstanțe atenuante. Va fi un Judecător suprem lipsit de simpatie, care va pronunța o sentință la care nu există drept de apel, o pedeapsă din care nu se poate ieși prin cauțiune și din care nu se poate evada. Locul unde se va desfășura această Mare Judecată va fi undeva între Pământ și Cer, între cea dintâi creație și creația cea nouă. Indiferent și independent de lucrurile create, plasat în „neființa creată” din afara lumii materiale, există acest scaun de domnie mare și alb adus la ființă din Dumnezeu și pentru Dumnezeu. Este mare în importanță cosmică și alb ca semn al neprihănirii absolute: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apoc. 20:11). „Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a pregătit scaunul de domnie pentru judecată” (Psalm 9:6 - T.M.). Este scena pe care a văzut-o și profetul Daniel: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui, ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” (Daniel 7:9-10). Dar ce înseamnă „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele”? Aceasta este o afirmație imensă, atotcuprinzătoare. Pământul primei creații a fost reașezat și refăcut pe timpul Împărăției Milenare, dar tot purtător de germenele păcatului pângăritor a fost. El nu are loc în eternitate!  Avem aici procesul de dizolvare a creației vechi, învechite ca o haină.  „Nu s-a mai găsit loc pentru ele!” Apocalipsa 21 descriind faza cerească a Împărăției lui Hristos, va debuta cu afirmația: „Am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era” (Apoc. 21:1). Unii fizicieni susțin că lumea există în Cosmosul actual prin echilibrul dintre materie și antimaterie, așa cum pentru fiecare cifră reală există una imaginară (1,-1; 2,-2; etc.). Dacă materia s-ar întâlni cu antimateria ar rezulta energie creatoare de o lume nouă, la fel cum numerele reale și negative s-ar îndrepta unele spre celelalte, s-ar uni în locul lui zero și s-ar despărți apoi într-o altă axă a numerelor. Este imaginea pe care ne-a dat-o apostolul Petru. De unde ar fi știut „pescarul” din Galileia despre astfel de lucruri dacă n-ar fi stat de vorbă cu Cel înviat în Seminarul celor 40 de zile? „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. …   aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3:10, 12-13). Biblia are un mesaj clar pentru ecologiștii panicați care se tem că stricăm Pământul: Dacă vi se pare că acum este stricat, așteptați să vedeți ce va face mânia lui Dumnezeu din sistemul acesta blestemat din pricina păcatului! Nu încercați să salvați planeta, ci grăbiți-vă să vă salvați pe voi înșivă!! Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia: „Ridicaţi ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte, dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit” (Isaia 51:6). „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). Dr. Donald Grey Barnhouse  a spus: „Cerurile materiale și Pământul pe care-l cunoaștem acum vor avea un sfârșit. Ele nu vor fi doar curățate sau reabilitate, ci vor fi pur și simplu distruse, vor înceta să mai existe, vor trece printr-o inversare a procesului creației, au fost făcute prin Cuvântul Domnului din nimic și se vor întoarce prin același Cuvânt al Domnului în nimic.” Cel care stă pe scaunul de domnie mare și alb este Iisus Hristos, persoana desemnată de Sfânta Treime să conducă procesul. El s-a calificat prin două argumente: 1) este alesul Tatălui s-o facă și (2) a trăit experiența umană, „a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5:22-23). „Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului” (Ioan 5:27). „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte, acum, tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17:30-31). Mulțimea celor acuzați care stau înaintea Lui este imensă și impresionantă, alcătuită din toți oamenii care în toate veacurile au ales să nu asculte de Dumnezeu: „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie” (Apoc. 20:12). Îi putem numi generic „păcăliții istoriei”, cei care crezând că-L pot păcăli pe Dumnezeu s-au păcălit pe ei înșiși, lăsându-se înșelați de dușmanul sufletelor lor, Satana.  Acum îl vor urma pe Satana în locul de peseapsă veșnică. Satana, Profetul Mincinos și fiara se află deja în „iazul de foc și de pucioasă” și-i așteaptă! Cum vor putea aceștia „să stea în picioare” înaintea scaunului de domnie, când nu va exista ceva pe care să se așeze? Îmi veți spune că este greu de priceput. Vă voi răspunde că nu este  greu, este … imposibil!! Doar când vom ieși din limitările experiențelor noastre terestre vom putea pricepe! Cine sunt cei din mulțimea imensă care stă înaintea scaunului de judecată? Există, nu uitați, două judecăți, pentru că există două învieri, așa cum a spus Domnul Iisus în Evanghelia lui Ioan: „Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29). Există judecata pentru răsplata creștinilor prin examinarea faptelor celor din Biserica lui Hristos descrisă în 1 Corinteni 3:10-15 și explicată iar în cea de a doua epistolă către cei din Corint: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5:10). Toți copiii lui Dumnezeu din Biserică vor supraviețui Judecății pentru fapte, chiar dacă unii vor ajunge de cealaltă parte a ei „ca prin foc”, adică fără nicio răsplătire. Curățați prin focul acestei judecăți, ei vor sta apoi pe tronuri alături de Hristos și „vor judeca lumea”! Cea de a doua judecată nu va fi pentru „răsplată”, ci pentru „pentru pedeapsă” și vor ajunge la ea toți cei care n-au vrut să creadă în Dumnezeu și să fie salvați prin credința în jertfa Lui ispășitoare. Judecata celor răi va avea loc la sfârșitul istoriei lumii. Toți cei care n-au fost înviați până atunci împreună cu sfinții înviați odată cu Iisus, împreună cu toți credincioșii morți la Răpire, împreună cu credincioșii martirizați în Necazul cel Mare și împreună cu cei proslăviți prin moarte în timpul Împărției terestre, vor învia pentru această Mare Judecată de la urmă. Miliarde și miliarde de oameni vor sta fără excepție și fără deosebire („cei mici și mari”) înaintea scaunului mare și alb al lui Hristos. Va fi o părtășie teribilă acolo, cei morți, suflete moarte înviate în trupuri moarte într-o părtășie a groazei și a disperării! Oameni mici și femei pierdute care s-au complăcut toată viața în fleacuri și în lucruri de nimic, toți cei care s-au pângărit în certuri, bârfe, mici înșelătorii, viclenii de duzină, minciunele, furtișaguri, vulgarități de mahala, glume vulgare vor fi acolo. Tot acolo vor fi și cei considerați pentru o vreme „mari”, un Napoleon, un Alexandru cel Mare, un Hitler, asasini care au mâinile pătate de sângele a milioane și milioane de oameni. Acum toți și fiecare în parte va fi judecat și condamnat, o gloată înspăimântată adunată pentru prima și ultima oară ca să-și primească osânda binemeritată! Așa cum spune autorul Epistolei către Evrei: „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10:31). Am privit de aproape scena marii Judecăți. Să trecem acum la …

Standardul de justiție - capetele de acuzare: Ioan scrie: „Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.  Fiecare a fost judecat după faptele lui” (Apoc. 20:12-13). Standardul judecății va fi sfințenia absolută a lui Dumnezeu. Toți cei care nu s-au refugiat sub sângele răscumpărător al lui Iisus Hristos vor fi osândiți de acest standard: „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). În fața sfințeniei absolute care zice că „plata păcatului este moartea”, nimeni nu poate spune că este „fără de păcat”: „Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de toate” (Iacob 2:10). Tragedia este că oamenii din acea mulțime imensă ar fi putut avea și ei parte de harul iertării și ar fi putut avea numele scrise în cartea vieții, dar … n-au vrut! Și noi am fost ca ei, dar am fost salvați de la osândă: „Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:13-14). Pentru refuzul harului manifestat în sângele lui Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, majoritatea imensă a oamenilor din istorie vor sta la Judecata de la urmă în fața standardului de sfințenie absolută a lui Dumnezeu și-și vor primi „sentința”.

Sentința pronunțată la judecata de la urmă: Verdictul dat pentru fiecare om care va sta la Marea Judecată de la urmă va fi: „Vinovat!” Pedeapsa este descrisă în aceste cuvinte: „Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:14-15). Statistica arată că Domnul Iisus a vorbit de trei ori mai mult despre iad decât despre rai. A fost modul Lui de a-Și arăta dragostea și dovada că Dumnezeu „nu dorește moartea păcătosului”: „Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?” (Ezec. 18:23). Iazul cu foc și pucioasă este despărțirea definitivă de Dumnezeu, numită și „moartea a doua”. Este un loc de chin în care oamenii vor fi torturați de flăcările remușcărilor, vinovăției, păcatului și ale durerii! Dacă vă aduceți aminte de relația lui Dumnezeu cu omenirea prin metafora secerișușui, cu judecata aceasta am ajuns la ultima lui fază. După semănat, secerat, și vânturat, pleava nefolositoare trebuie aruncată în foc. Așa i-a avertizat Ioan Botezătorul pe cei din vremea lui, îndemnându-i din toată inima să se pocăiască: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă; dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Mat. 3:11-13). Biblia este foarte clară și explicită. Iadul veșnic este un loc care nu aparține creației actuale, ci este din afara ei și de dicolo de ea. Creația actuală va exploda într-o zi într-o formă de energie pură din care va apare o creație nouă. Păcătoșii care mor acum, în veacul acesta al creației actuale cu timp și spațiu, vor mai muri o dată într-o lume în care nu mai există timp și spațiu, în pedeapsa veșnică. Iazul de foc este deja în existență, chiar dacă în prezent nu este ocupat de nimeni. Oamenii care mor acum, merg în locuința morților, în compartimentul numit iad, iar demonii rebeli sunt legați în „adânc”. Cei dintâi locuitori ai iazului cu foc vor fi Fiara și Profetul Mincinos (Apoc. 19:20), iar după încă o mie de ani, va fi și Satana și toți îngerii răzvrătiți care l-au urmat (Apoc. 20:10). În urma Judecății de apoi, toți oamenii neîmpăcați cu Dumnezeu vor ajunge și ei acolo! Se spune că Wolfgang Amadeus Mozart a pus atâta simțire în compunerea unui recviem, o compoziții despre moarte, comandat de un eluziv personaj foarte bogat,  încât a murit de epuizare. S-a stins compunând despre stingerea sufletului! Am același sentiment de chin ori de câte ori trebuie să vorbesc ceva despre chinurile iazului de foc. Sunt teribile! O metaforă pentru iazul de foc este „Gheena”. Domnul Iisus spune: „ Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă” (Mat. 10:28). Locuința morților, prin iad, a găzduit numai sufletele celor păcătoși, dar iazul îi va primi după înviere când li se va da un trup veșnic! Valea Gheenei (Valea Ben-Hinnom) se afla la sud-vest de Ierusalim. Acolo era groapa de gunoi a orașului. Locul era asociat cu un miros teribil, cu un foc care nu se stinge, cu fum și cu o lume a viermilor. O altă numire a pedepsei eterne este „locul de afară”, sau „întunericul de afară”. „Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 8:12). Lumea se îndreaptă irevocabil spre Marea Judecată de la urmă. Dar numai cei care vor cu tot dinadinsul vor ajunge acolo. Ei aleg să nu-L primească pe Iisus Hristos ca Mântuitor și Domn, preferând să trăiască în plăcerile de o clipă ale păcatului, înșelați de Satana care le-a întunecat mintea și le-a orbit ochii! Mă rog ca acest studiu să ne trezească pe toți la o viață de veghere și sfințire, pentru că, așa cum vom vedea începând cu capitolul următor, ne așteaptă creația cea nouă, cu minunatele ei realități cerești!

REFLECȚII SUPLIMENTARE:

Apocalipsa 20.7-9: Firea păcătoasă a omului neschimbată și în împărăția de o mie de ani (20.7, 8): în timpul Împărăției de o mie de ani viața omenească pe Pământ va continua ca în prezent și mulțimi se vor naște în trecerea anilor, iar cuvintele Domnului: „ce este născut din carne este carne” vor fi tot atât de adevărate atunci ca și acum. Dacă nu are loc o lucrare a harului în astfel de inimi, toate tendințele firii păcătoase vor fi prezente, înăbușite de stăpânirea divină din afară; Satan, instigatorul la rău, nu va fi prezent ca să lucreze asupra lor. Aceasta justifică faptele deosebit de rele din versetul 8, care altfel nu s-ar putea explica. La sfârșitul Mileniului Satan va fi dezlegat din închisoare și i se va permite să-și facă voia. El n-a învățat nimic și n-a primit vreo corectare. Este absolut neschimbat. Îndată se duce să înșele națiunile. Oamenii, urmașii lui Adam, în afară de cazul când sunt născuți din nou, sunt de asemenea neschimbați, cu toate că au trăit sute de ani sub un regim absolut drept. Prin evanghelie am învățat că „gândirea firii păcătoase este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu și nici nu poate. Și cei care sunt în firea păcătoasă nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8.7, 8). De aceea este absolut necesară nașterea din nou! Lucrul acesta va fi arătat din nou într-un fel izbitor la sfârșitul Mileniului. Oamenii în firea păcătoasă nu pot să fie plăcuți lui Dumnezeu, iar Dumnezeu și stăpânirea Lui dreaptă nu le este plăcută lor. De aceea la prima ocazie, când sunt provocați, ei se răzvrătesc.

Națiunile răzvrătite împotriva sfinților și a cetății cea iubită (Apocalipsa 20.8-9): răzvrătiții vin din toate națiunile, deși „Gog și Magog” sunt numiți în mod special. Ezechiel 38 și 39 prezic distrugerea marii puteri de la nord când începe timpul Mileniului - ultima lovitură, se pare, a conflictului de la Armaghedon. Au trecut o mie de ani, și din nou aflăm reprezentanți ai acelei puteri luând conducerea în mișcarea împotriva lui Dumnezeu. Marile teritorii rusești sunt destul de clar indicate în capitolele lui Ezechiel, și chiar în timpul nostru spiritul împotriva lui Dumnezeu pare să se pregătească aici. Obiectivul lor este tabăra sfinților și cetatea cea iubită, în centrul căreia va sta templul lui Dumnezeu, de unde va ieși și autoritatea și binecuvântarea timpului Mileniului. Este curată răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Ea cere o judecată meritată, și o primește. Foc din Cer îi mistuie și acest teribil episod duce la sfârșitul perioadei milenare și a tuturor veacurilor timpului, încât ajungem pe pragul stării eterne. Capitolul nostru continuă să prezinte faptele lui Dumnezeu în judecarea păcatului, și guvernamentală și eternă. Nu se menționează ce se întâmplă cu pământul material (decât că „pământul și cerul au fugit și nu s-a mai găsit loc pentru ele” în versetul 11), până ajungem la cel dintâi verset din capitolul următor, și atunci ni se spune că Cerul și Pământul dintâi „trecuseră”. Trebuie să ne referim la 2 Petru 3.7, 10 pentru detalii mai precise, și atunci aflăm că focul este folosit pentru aceasta. Deci s-ar putea foarte bine ca această cădere a focului din Cer ca să mistuie pe răzvrătiți este de asemenea un act al lui Dumnezeu care dă drumul forțelor atomice care vor produce ceea ce a prezis Petru.

Apocalipsa 20.10: Diavolul aruncat în iazul de foc: ultimele 6 versetele din acest capitol ne dau rezultatele judecăților de la urmă ale lui Dumnezeu; nu partea lor materială, ci partea morală și spirituală. Se termină cu izvorul oricărui rău. În tot Universul, cum ne revelează Scriptura, Satan a fost rebelul original. În lumea aceasta el a introdus păcatul pe calea amăgirii. Numele lui, diavol, înseamnă acuzator, calomniator și, prin defăimarea lui împotriva lui Dumnzeu și a cuvântului Său, a amăgit-o pe Eva, după cum Geneza 3 poartă mărturie. Ca o ființă spirituală măreață, având puteri uriașe ale inteligenței, dincolo de ce este uman, n-a fost nicio dificultate să-l amăgească pe om. Tot așa lucrează el și astăzi și va lucra până la sfârșit. Dar s-a ajuns acum la limita determinată de Cel ce este Atotputernic și el este aruncat în „focul cel veșnic, pregătit diavolului și îngerilor lui”,despre care a vorbit Domnul în Matei 25.41. Aici focul este numit ca un „iaz”, care dă ideea unui loc închis, limitat. În el fuseseră aruncați Fiara și Profetul fals/mincinos când începe timpul Mileniului, iar acum, la sfârșitul acestei perioade, citim că ei sunt deja, nu că vor fi. Focul nu i-a distrus.
Suntem foarte obișnuiți cu focul și efectele lui în lucrurile materiale; dar, din câte știm, focul nu are vreun efect asupra ființelor spirituale. Gândim deci că fraza aceasta este simbolică, întocmai ca multe altele din cartea aceasta, dar ea rămâne ca simbolul necazului și chinului arzător al judecății lui Dumnezeu, care și pentru diavol va însemna un chin „zi și noapte, în vecii vecilor”.

Apocalipsa 20:12-15: Morții judecați după faptele lor, după cele scrise în cărți (20.12): marea judecată finală a păcătoșilor fi bazată nu pe ceea ce știa Dumnezeu despre ei că vor fi, ci pe ceea ce ei înșiși s-au arătat a fi în faptele lor exterioare. Despre aceste fapte s-a păstrat o „însemnare” înaintea lui Dumnezeu. Este de remarcat că la sfârșitul Vechiului Testament se vorbește despre o „carte de aducere aminte” scrisă înaintea Domnului pentru cei ce se temeau de El (Maleahi 3.16); Noul Testament la încheierea lui vorbește despre „cele scrise în cărți”, pe baza cărora sunt condamnați cei necredincioși. În timpul nostru știm cum să înregistrăm vorbirea și faptele oamenilor în așa fel încât să fie păstrate pentru generațiile viitoare. Ceea ce oamenii învață să facă în mod imperfect, Dumnezeu a făcut de veacuri în mod perfect! Un gând îngrozitor pentru fiii oamenilor păcătoși!

Marea și locuința morților dau înapoi pe morți (20.13): cam trei sferturi din suprafața Pământului este mare, ocean. Dacă unii dintre morți ar putea fi trecuți cu vederea în ceasul acela, ar fi cei care și-au găsit îngroparea în întinderea largă și în adâncurile imense ale apei. Dar marea le va da înapoi. Moartea este văzută ca ținând trupurile oamenilor și locuința morților (hadesul/iadul) ținând sufletele lor. Amândouă vor lăsa libere prada lor, pentru ca trupurile și sufletele lor să fie unite din nou! Ei au păcătuit în trupurile lor, și în trupurile lor vor fi condamnați. Și din nou este subliniat: „judecați fiecare potrivit faptelor lor”.

Moartea a doua: iazul de foc (20.14-15):  moartea și hadesul vor avea numai pe cei nemântuiți, de aceea versetul 14 arată faptul solemn că toți cei din ele își vor găsi locul în iazul de foc, și în felul acesta moartea și hadesul nu vor mai fi! Acestea două n-au fost permanente; amândouă au avut un scop provizoriu și acum el se termină. Versetul 15 arată același fapt teribil într-un alt fel. Dacă scrierea „cărților” a condamnat pe oameni într-un fel pozitiv, „cartea vieții” a lucrat într-un mod negativ. Dacă numele lor nu este scris în această carte, acest fapt le pecetluiește soarta.

Comentariu suplimentar 1 - de avut în vedere:

  Apoi este descris un alt fapt de o importanţă imensă: Satan este legat. Nu-i mai este îngăduit să se plimbe şi să dea târcoale încoace şi încolo prin lume, înlănţuind-o în vicleniile lui şi târând-o la nimicire. „Apoi am văzut un înger coborându-se din cer, având cheia Adâncului şi un lanţ mare în mână. El a pus mâna pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani.” Aceasta nu este încă judecata sa finală. „L-a aruncat în Adânc, l-a închis şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp.” Apoi ochii noştri sunt întorşi de la aceste scene îngrozitoare şi duşi spre o altă scenă, potrivită să mângâie şi să bucure inima. „Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au stat pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din cauza mărturiei lui Iisus şi din cauza Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.” Nu presupunem că ar fi necesar să demonstrăm pe larg că nu trebuie să luăm acest verset ca reprezentând numai creştinismul şi urmările sale. Majoritatea acelora care citesc aceste pagini, dacă nu toţi, înţeleg că este vorba de o înviere adevărată. Acesta nu este un limbaj figurat, ca atunci când este spus despre fiul risipitor: „Acest frate al tău era mort şi a înviat … ” sau când se vorbeşte despre restaurarea Israelului, care este comparată cu o înviere dintre cei morţi (Romani 11.15. comparaţi Ezechiel 37 şi Daniel 12) pentru restul lumii. Viziunea ne arată scaune de domnie şi pe cei care le ocupă, apoi alte persoane care le sunt asociate; explicaţia pe care autorul insuflat o dă acestei scene arată că este vorba de „prima înviere”, învierea dintre cei morţi a celor drepţi. Să analizăm diferitele grupuri ale celor care au parte de prima înviere. În primul rând citim: „Am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au stat pe ele li s-a dat judecata.” Când Ioan îi vede, scaunele de domnie erau deja ocupate; în loc de a fi obiectele judecăţii, aceia care sunt aşezaţi pe ele exercită judecata, pentru că ea le este dată. Cine sunt aceste persoane pe care le vedem astfel învestite cu o autoritate de judecată atât de glorioasă şi care domnesc împreună cu Hristos, aşa cum vedem mai departe? Evident, sunt aceiaşi sfinţi pe care i-am văzut mai întâi reprezentaţi prin bătrâni, în Cer, apoi prin bătrâni şi cele patru făpturi vii, în urmă prin mireasă și cei chemaţi la ospăţul nunţii, şi în sfârşit prin armatele care ies din Cer în suita Domnului. Nu mai este vorba, în punctul în care viziunea ne-a condus, de a vesti căile şi sfaturile lui Dumnezeu, nici de a lupta împotriva Fiarei şi a împăraţilor. De aceea profetul întrebuinţează alte figuri. Este vorba de o împărăţie și vedem scaune de domnie pe care sunt aşezaţi aceia care domnesc împreună cu Hristos. Cu această ocazie, să remarcăm în treacăt că limbajul simbolic este tot atât de hotărât ca oricare altul; departe de a fi lipsit de precizie, el nu lasă deloc să rămână ceva vag și, ba mai mult, el posedă o energie care îi este specifică. Al doilea lucru care se cuvine să-l observăm aici este că Ioan vede suflete - sufletele acelora care fuseseră decapitate pentru mărturia lui Iisus si pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ne ducem cu gândul la capitolul 6.9, vom recunoaşte acolo pe aceşti martiri văzuţi sub altar, ca cenuşa unei arderi-de-tot oferită lui Dumnezeu. Ei strigaseră către Stăpânul lor suveran să răzbune sângele lor asupra duşmanilor lor şi li se spusese să aştepte încă puţin timp, până ce alţii, împreună slujitori cu ei şi fraţii lor, aveau să fie omorâţi. Aici aceştia din urmă apar de asemenea. Aceştia sunt martirii care au suferit când Fiara s-a ridicat sub ultima sa formă, cu ambiţiile ei de blestem şi când a doua Fiară a pus să fie omorâţi toţi aceia care nu voiau nici să adore Fiara, nici să se închine icoanei ei, nici să primească numărul numelui ei (capitolul 13). Ei formează a treia clasă menţionată în acest pasaj. Cei dintâi sunt aceia care îl urmau pe Hristos când El a ieşit din Cer. Ei erau deja înviaţi din morţi și slăviţi; de aceea ei sunt imediat văzuţi aşezati pe scaune de domnie, în timp ce celelalte două clase de persoane sunt încă în starea de duhuri despărţite de trup. „Şi sufletele”, este spus despre ele; dar nu este niciun motiv pentru a nu lua acest cuvânt în sensul simplu şi literal. Sunt „sufletele”, nu persoanele (trup si suflet) celor ce au fost decapitaţi. Ioan vede starea în care ele se găsesc mai întâi. Trebuie în plus să avem grijă să nu amestecăm laolaltă cele două clase de pe urmă, cum o fac traducerile obişnuite. Trebuie să citim „ … şi ale celor care nu se închinaseră fiarei și icoanei ei şi nu primiseră semnul pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.” Astfel, cei pe care i-am văzut mai întâi ca duhuri despărţite de trup, „sufletele”, au fost înviate, reunite cu trupurile lor și ei au înviat şi au împărăţit cu aceia care erau deja aşezaţi pe scaune de domnie. Nimic mai simplu şi mai frumos decât felul în care acest verset 4 rezumă toată Apocalipsa. Viziunile acestei cărţi profetice nu se deschid prin răpirea sfinţilor în Cer, ci arătându-i, chiar de la început, deja slăviţi. Ei sunt adesea aşezaţi înaintea văzătorului și totdeauna într-o stare completă, care nu implică nicio adăugare la numărul lor. Răpirea Bisericii şi a sfinţilor Vechiului Testament, răpiţi toţi împreună ca să întîmpine pe Domnul, trebuie deci deja să fi avut loc. De aceea îi vedem însoţind pe Domnul când iese din Cer şi apoi aşezaţi pe scaunul de domnie. Când Hristos vine să ocupe scaunul de domnie care îi aparţine, ei, prin har, iau locul pe scaunele lor. Apoi sfinţii care au suferit pentru Hristos, în timp ce aceştia dintâi erau în Cer, înviază şi trăiesc. Domnul nu lasă pe niciunul lipsit de această fericire. Toţi acei care au suferit, fie în primele persecuţii ale perioadei apocaliptice (capitolul 6), fie în acelea care au venit mai târziu (capitolul 13.15), până la nimicirea Babilonului, toţi sunt acum înviaţi dintre cei morţi şi introduşi astfel într-o stare potrivită pentru a domni cu Hristos, în aceeaşi măsură ca sfinţii din Vechiul Testament şi din Biserica însăşi. „Ei au înviat” este spus; si înţelesul pe care noi îl dăm acestei expresii este confirmat de ceea ce urmează: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere”. Nu trebuie totuşi să presupunem că toţi cei care au parte de prima înviere, înviază în aceeaşi clipă. Aceasta ar fi o greşeală. Cu siguranţă există (fără să socotim învierea celor răi la sfârşit), două mari acte de înviere; unul când, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, sfinţii Vechiului Testament și Biserica (morţii în Hristos) vor învia, și când sfinţii vii vor fi schimbaţi şi toţi împreună vor fi răpiţi în Cer; celălalt, când după ce Satan a fost legat, după judecata Babilonului, a Fiarei şi a prorocului mincinos, martirii acestor vremuri din urmă vor învia pentru a domni cu Hristos. Şi nu menţionez ceea ce ar avea un caracter excepţional sau deosebit, ca de exemplu, învierea celor doi martori din capitolul 11, care, fiind omorâţi, au înviat după trei zile și jumătate şi s-au urcat la Cer. Vorbesc de două acte generale în care două clase de sfinţi sunt înviaţi. Chipul în care Scriptura vorbeşte despre înviere, lasă din plin loc la această interpretare; căci, când este spus: „Eu îl voi învia în ziua de la urmă”, ziua de la urmă nu înseamnă un simplu moment, ci o perioadă de timp. Cu siguranţă, dacă noi considerăm ca o totalitate pe sfinţii Vechiului Testament şi Biserica, și ca o altă totalitate pe sfinţii apocaliptici (dacă eu pot să-i desemnez astfel), cei dintâi înviază toti în aceeaşi clipă; şi ceilalţi toţi de asemenea în aceeaşi clipă; dar între învierea celor două clase există un interval de timp. Nu numai că nu există o singură expresie în cuvântul lui Dumnezeu, care să includă că toţi sfinţii din toate epocile înviază în acelaşi moment, dar Cuvântul ne arată, din contră, că trebuie să existe mai multe acte în prima înviere. Pasajul cu care ne ocupăm face să se vadă lucrul acesta şi nu există deloc altă interpretare care să poată să mulţumească pe deplin. Aşa fiind lucrurile, o mare lumină se află aruncată asupra întregii cărţi. Şi ce vom spune de înţelepciunea minunată a Domnului? Aceasta este „prima înviere”; nu înseamnă că toţi sfinţii au fost înviaţi înainte ca să înceapă Împărăţia de o mie de ani, astfel că, atunci când Împărăţia lui Hristos soseşte, toţi au avut parte de prima înviere: Hristos Însuşi, „pârga” înviată cu mai mult de nouăsprezece veacuri înainte de Biserică, apoi Biserica împreună cu sfinţii Vechiului Testament şi în sfârşit sfinţii apocaliptici, cu cel puţin câţiva ani după Biserică. Noi avem astfel o vedere exactă şi adevărată a acelora care participă la învierea dintre cei morţi. „Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împăraţi cu El o mie de ani.” S-a observat pe bună dreptate că această expresie: „Ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos” face zadarnică interpretarea care ar vrea să vadă în acest pasaj o înviere figurată, aceea a principiilor creştinismului. Este limpede, într-adevăr, că dacă nişte principii pot să domnească, este absurd să ne gândim că ele pot să fie preoţi. Acest titlu este o răsplată personală acordată acelora care au suferit. Când cei o mie de ani s-au împlinit, Satan reapare pe scenă, spre durerea şi ruina neamurilor care nu sunt născute din Dumnezeu. Dar aceasta este pentru ultima oară în diferitele economii ale lui Dumnezeu. „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi să însele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război”. Aceasta este de o mare importanţă morală. Slava chiar a Împărăţiei nu-l ocroteşte pe omul firesc când el este expus atacurilor duşmanului. Naţiunile din Mileniu, „al căror număr este ca nisipul mării”, devin prada Satanei. „Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită.” Cetatea cea iubită este Ierusalimul; tabăra sfinţilor este, presupun, un cerc mai vast, care îmbrăţişează tot Israelul și neamurile care, fiind întorşi la Dumnezeu, nu se lasă amăgiţi de Satan. Este aici un contrast evident cu starea pe care o presupune ogorul amestecat cu grâu şi cu neghină, care reprezintă creştinătatea la sfârşitul veacului. Grâul şi neghina cresc împreună până ce judecata le desparte. La sfârşitul Mileniului, cei drepţi şi cei răi formează două clase bine distincte şi despărţite, cu toate că, chiar atunci, apare o linie de demarcaţie care există între tabăra sfinţilor şi Ierusalim, cetatea cea iubită pe pământ, în care se găsesc iudeii. Cei nenascuţi din nou dintre neamuri îi înconjoară acum cu armatele lor nenumărate, asemănătoare unor nori de lăcuste care merg să devasteze şi să nimicească totul. „Dar din cer s-a coborât un foc şi i-a mistuit. Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.” Atunci urmează o scenă și mai solemnă; din toate acelea pe care noi putem să le privim, cea mai potrivită ca să inspire groaza; dar, în acelaşi timp, aceea spre care creştinului îi place să privească, ca trebuind să suprime pentru totdeauna orice urmă de rău şi să îndreptăţească binele acolo unde omul a dat totdeauna faliment. Aici nu apare decât un singur scaun de domnie. Este Dumnezeu, judecîndu-l pe om - este judecata veşnică. Când Dumnezeu îşi va exercita judecăţile Sale providenţiale, alte scaune sunt în jurul scaunului Său de domnie, cum am văzut la începutul viziunilor apocaliptice (Capitolul 4). Când Hristos în persoană vine să judece şi să cârmuiască pe cei vii (versetul 20.4), sunt iarăşi scaune, căci sfinţii înviaţi împărătesc cu El. Dar, acum nu este decât un singur scaun de domnie: Hristos judecă pe cei morţi. „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel care şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele”. Ca învăţătură, acest verset este de o mare importanţă, în ceea ce el dovedeşte într-un chip hotărâtor că nu există niciun temei în părerea în mod general primită, că întoarcerea Domnului are loc numai în acest moment. Acest eveniment ne este totdeauna prezentat ca petrecându-se pe pământul locuibil, pământul actual. Dar, dacă Domnul n-a venit deja pentru pământ, înainte de ceea ce ne este înfăţişat aici, nu există lume în care El să poată să vină, deoarece cerul şi pământul au fugit. Ideea obişnuită că venirea Domnului n-are loc decât în acest moment, este în contradicție cu ceea ce descrie acest verset chiar, fără a vorbi de alte părţi ale Scripturii. Este destul, pentru a vedea lucrul acesta, de a cerceta şi de a crede Cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că noi vedem apoi cerul cel nou și pământul cel nou; dar cine ar vrea să pretindă că aceasta este sfera venirii Domnului? Pe acest pământ El va veni, şi nu numai pe pământul cel nou, în starea veşnică. În această lume chiar, în care a suferit, după Scripturi, El va reveni. Dar, pentru judecata veşnică, pământul şi cerurile de acum au fugit; apoi vedem Universul cel nou şi veşnic. Hristos trebuie, deci, să fi revenit mai înainte pe pământul actual. Cu aceasta se potriveşte capitolul 19, care ni-L arată ieşind din Cer pentru judecata pământului. El vine spre această lume, să răzbune pe poporul Său împotriva fiarei și prorocului mincinos, împotriva împăraţilor și armatelor lor; apoi sfinţii împărătesc cu El. Nu înseamnă că eu aş spune că ei locuiesc pe pământ; El şi sfinţii slăviţi au locuinţa lor sus; totuşi asupra acestei lumi chiar, ei domnesc în timpul arătat. Atunci, cum am văzut, vine ultima încercare a neamurilor, după ce Împărăţia şi-a împlinit durata sa. Diavolul dezlegat amăgeşte încă o dată carnea şi sângele, ca şi în toate celelalte epoci. Slava care se desfăşoară într-un chip vizibil în timpul acestei perioade nu are nicio eficacitate pentru a schimba inima omului; cu toate că, în absenţa duşmanului şi înaintea prezenţei plină de autoritate a marelui împărat, ea îi dă, timp de multă vreme, o ascultare pregătită. Acest veac va putea fi acela al cârmuirii lui Dumnezeu şi al binecuvântării pentru om, dar nu este ceea ce îl poate schimba pe om. Chiar vestirea harului lui Dumnezeu rămâne fără putere, dacă nu pătrunde până la inimă prin puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. Într-un cuvânt, nicio mărturie nu poate să aibă efect; nicio muncă, nicio putere, nicio slavă nu poate să producă nimic, dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu lucrează în suflet prin Duhul Său. Dar în aceasta ne este arătat - ceea ce are o mare importanţă - adevărată natură a împărăţiei sau a domniei de o mie de ani. „Această zi” nu înseamnă o epocă în care toată lumea va fi convertită, ci în care Domnul Iisus va cârmui cu dreptate, în care răul săvârşit pe faţă va fi imediat judecat și în care binele va fi menţinut într-un chip desăvârşit timp de o mie de ani. În ce priveşte cârmuirea, totul va fi din punct de vedere moral potrivit gândului lui Dumnezeu; dar vor fi încă elemente de rău, care, adevărat, nu vor putea să se arate fără să fie reprimate, dar care nu vor fi nimicite. Că aceasta este adevărat şi că inima omului, chiar şi sub cârmuire, nu este reînnoită, vedem clar în aceea că Satan, la sfârşit, amăgeşte pe toţi aceia care nu sunt convertiţi; şi aceia, ni se spune, sunt nenumăraţi, „ca nisipul mării”. Să nu fim miraţi mai mult de numărul lor, decât de defecţiunea lor. Cei o mie de ani de pace şi de belşug vor fi favorizat creşterea unei populaţii mereu în dezvoltare, cu toate judecăţile divine care deschid această eră şi care vor fi diminuat în chip deosebit numărul locuitorilor lumii. Ceea ce va avea loc atunci va depăşi tot ceea ce a fost văzut vreodată pe suprafaţa pământului. Înainte de începutul acestei perioade, cum ştim, vor avea loc printre neamurile din Apus şi din Răsărit războaie însoţite de măceluri îngrozitoare. În afară de asta, judecăţi de un fel sau de altul vor pustii popoarele. Dar apoi, lumea, copleşită timp de o mie de ani de tot felul de binecuvântări vremelnice şi pusă sub cel mai minunat dintre guverne, administrat de Domnul însuşi, se va acoperi de o mulţime nenumărată de oameni de toate rasele, trăind în prosperitate. Natura va prezenta o stare de rodire fără seamăn; ea va răspândi cu dărnicie fructele sale și produsele sale asupra omului care se va bucura din plin de tot ceea ce Dumnezeu a făcut aici pe pământ. Urmarea acestei stări va fi o creştere de populaţie în aşa fel cum niciodată n-a existat ceva asemănător de când lumea a fost făcută. Totuşi, cu toate aceste binecuvântări, Satan va reuşi să târască mulţimea naţiunilor într-o vastă răzvrătire împotriva acelora care vor fi pe pământ obiectele favorii speciale a lui Dumnezeu: contra sfinţilor, oriunde ei se vor găsi si contra cetăţii preaiubite a lui Israel. Atunci vine nu numai nimicirea acestor răzvrătiţi printr-o judecată divină, ci şi dispariţia cerurilor și a pământului, iar Iisus Se aşază pe marele scaun de domnie alb. Aceasta este judecata morţilor ca atare, morţi care acum înviază şi dau socoteală despre faptele lor. Toţi morţii care n-au avut parte de prima înviere sunt aici. Felul acestei judecăţi scuteşte neapărat pe sfinţii Mileniului de a trebui să se afle înaintea scaunului de domnie mare și alb, prin simplul motiv că nu este spus nicăieri că ei trebuie să treacă prin moarte. Nu există, în Scriptură, nimic care să poată să ne facă să tragem concluzia că vreun sfânt moare în timpul domniei de o mie de ani; contrariul este mai degrabă adevărat. Capitolul 65 din Isaia spune cu siguranţă că, în timpul acestei perioade, moartea nu va interveni decât ca o judecată adusă de o răzvrătire făţişă; ea va fi urmarea directă a unui blestem din partea lui Dumnezeu; păcătosul în vârstă de o sută de ani va fi încă tânăr când va muri. Omul întors la Dumnezeu, nu numai că va atinge termenul natural (dacă pot să spun astfel) de o mie de ani, dar el va depăşi această limită. Dacă este viu înainte ca cei o mie de ani să înceapă, el va fi şi după ce ei se vor fi scurs; de fapt, literalmente, el nu va muri niciodată, cu toate că eu nu mă îndoiesc că, urmând un principiu general, sfinţii de pe pământul milenial nu sunt schimbaţi chiar în momentul în care cerurile şi pământul vor dispărea. Putem, în tot cazul, să afirmăm că, în această criză supremă, ei vor fi păziţi într-un chip oarecare în armonie cu înţelepciunea divină, chiar dacă nu I-a plăcut lui Dumnezeu să ne descopere cum o va face. Acesta este unul din acele lucruri pe care El Şi le-a rezervat, înaintea cărora o curiozitate îndrăzneaţă trebuie să se oprească şi pe care El va şti să o împlinească într- un chip desăvârşit. Totuşi El nu ne-a lăsat fără câteva indicaţii pentru a conduce gândurile noastre. „Carnea şi sângele”, noi o ştim, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. După datele generale Scripturii, putem să fim foarte siguri că aceşti sfinţi, luaţi în timpul acestei distrugeri universale a cerului atmosferic şi a pământului, vor fi transformaţi sub ceruri noi şi pe pământul cel nou în care „locuieşte dreptatea” (2 Petru 3.13), şi aceasta, într-o stare nouă, potrivită stării veşnice în care ei vor fi introduşi. Alţii să speculeze asupra acestui subiect, dacă vor; în ce mă priveşte, eu sunt încredinţat că acela care încearcă să determine amănuntele în asemenea materie, îşi consumă forţele pe ceea ce este în afară de puterea omului. Eu nu ştiu ca Scriptura să trateze undeva despre aceste lucruri, decât numai punând principii ca acela pe care am căutat să-l aplic. „Şi morţii au fost judecaţi”, dar nu după cartea vieţii, care n-are nimic de a face cu judecata. „Şi morţii au fost judecaţi după cele ce erau scrise în cărţile acelea, potrivit faptelor lor.” Pentru ce cartea vieţii este menţionată? Nu pentru că numele vreunuia dintre aceia care se găsesc înaintea marelui scaun alb este scris aici, ci dimpotrivă, ca dovadă că el nu este şi pentru a confirma astfel ceea ce este scris în celelalte cărţi. Dacă aceste cărţi fac cunoscut faptele rele ale morţilor care sunt înaintea scaunului de domnie, cartea vieţii nu prezintă nimic pentru apărarea lor pe terenul harului lui Dumnezeu. Potrivit Scripturii, niciun nume al acelora care sunt judecaţi nu este scris în această carte. De o parte se vede întunecatul registru al păcatelor de netăgăduit; de cealaltă nu se găseşte niciun nume. Astfel, fie cărţile în care sunt scrise lucrurile după care sunt judecaţi morţii, fie cartea vieţii, totul lucrează împreună să vestească dreptatea solemnă şi îngrozitoare a sentinţei finale şi irevocabile a lui Dumnezeu. „Fiecare a fost judecat după faptele lui.” „Si dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” Cartea vieţii nu pare deschisă aici, cum am spus, decât pentru a arăta că cei care sunt judecaţi, sunt excluşi din ea. Aceasta este numai o înviere pentru judecată; nimeni din cei care se găsesc înaintea scaunului de domnie nu are numele în cartea vieţii. Mai mult, moartea si locuinţa Morţilor, personificate ca duşmani, iau sfârşit. „Şi Moartea şi Locuinţa Morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua”. Orice lucrare a Domnului, relativ la suflet și la trup se găseşte astfel încheiată; tot neamul omenesc este acum în stare de înviere pentru fericire sau pentru nenorocire, și aceasta pentru totdeauna. Moartea şi Locuinţa Morţilor, care, timp de atâta vreme au executat sentinţa dată împotriva păcatului într-o lume unde domnea păcatul (şi îl vor executa, cu toate că ocazional, chiar acolo unde dreptatea va domni), dispar complet, atunci când toate urmele păcatului sunt şterse pentru totdeauna.

Comentariu suplimentar 2:

Împărăția de o mie de ani (20:1-10): acest pasaj a dat naștere la multe dezbateri și controverse teologice. Din păcate unii creștini au ajuns să se certe din pricina acestui text. Sunt doar 10 versete. Poate că i s-a acordat o importanță prea mare în dezbateri. În cele din urmă cel mai importat lucru pentru toți creștinii este să trăiască o viață curată și în dragoste și să-L așteptăm pe Domnul. Nu putem să spunem însă nici că acest pasaj nu are nicio importantă. El conturează principalele abordări escatologice în teologie. Or perspectiva escatologică pentru care optăm ne afectează așteptările cu privire la cursul viitor al istoriei neamurilor, înțelegerea planurilor și a inimii lui Dumnezeu. Deci o miză tot există! Înainte să prezentăm principalele trei interpretări ale miei de ani, să enumerăm din text elementele care compun această mie de ani:

 Legarea lui Satan în adânc pentru o mie de ani ca să nu mai înșele neamurile.·

 Învierea martirilor creștini și a celor ce nu s-au închinat fiarei pentru a împărăți cu Hristos o mie de ani.·

 După cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat și va înșela neamurile ca să le adune pentru război și să înconjoare cetatea preaiubită.·

 Focul lui Dumnezeu se coboară din cer și-i mistuie, iar diavolul este aruncat în iazul cu foc.·

 Cum spuneam sunt trei mari abordări:

a) Interpretarea amilenistă - Mileniul de fapt nu există ca perioadă escatologică distinctă ci este doar o prezentare simbolică a istoriei Bisericii. Satan este legat în Adânc la cruce (sau la finalul primului secol, respectiv după anul 70, sau al primelor secole, respectiv după creștinarea Imperiului Roman). Învierea către domnie, este o înviere spirituală (nașterea din nou) în Hristos spre o împărățire spirituală pe pământ. Este vorba de lucrarea spirituală a Bisericii pe pământ. La finalul acestei perioade are loc o scurtă răzvrătire a Neamurilor împotriva Bisericii urmată de a doua venire a lui Hristos.

b) Interpretarea post-milenistă - Mileniul reprezintă ultima etapă istorică din lucrarea Bisericii pe pământ. Evanghelia lui Hristos prin mărturia Bisericii va câștiga inima neamurilor (Apoc.19b) și atunci are loc legarea lui Satan în adânc. Conducătorii ostili Evangheliei (fiara) și religiile false (prorocul mincinos) vor dispărea de pe pământ (Apoc.19:20). Pământul va fi transformat în bine prin Evanghelie. În acest mod va domni Hristos prin Biserică o mie de ani pe pământ. La finalul acestei perioade are loc o scurtă răzvrătire a Neamurilor împotriva Bisericii urmată de a doua venire a lui Hristos.

c) Intrepretarea pre-milenistă - Mileniul reprezintă o perioadă de timp de DUPĂ a doua venire a lui Hristos (prezentată în Apoc.19b), eveniment care produce legarea lui Satan în adânc. Creștinii, în frunte cu martirii, vor învia în trupuri de slavă și vor domni pe pământ împreună cu Hristos o mie de ani. Ei vor avea în relația cu pământul de atunci un rol similar cu cel al îngerilor pentru pământul de azi. Pe pământ rămășița lui Israel va conduce un proces al vindecării spirituale a tuturor neamurilor și în această etapă se vor împlini sutele de profeții vechi-testamentare care anunță o domnie a binelui pe pământ prin Israel, dar în care răul nu este încă eradicat total. La finalul perioadei va avea loc o ultimă răzvrătire a neamurilor împotriva Ierusalimului. Apoi are loc judecata de apoi și inaugurarea unui cer și pământ nou.

 Interpretarea amilenistă mi se pare cea mai puțin susținută de text. A fost Satan legat la cruce (sau în primele secole) ca să nu mai înșele neamurile? Noul Testament ne arată că războiul spiritual se amplifică chiar după cruce și sunt multe din evanghelii și din epistole care ne spun că neamurile vor rămâne sub amăgirea celui rău până la a doua venire a lui Hristos. Oare mulțimea păcatelor din ultimii 2000 de ani ne arată că neamurile nu mai sunt înșelate de cel rău? Realitatea istorică ne contrazice flagrant. Originea acestei interpretări (popularizată foarte mult prin scrierile lui Augustin) este legată de perioada de creștinare (forțată) a Imperiul Roman. Faptul că Biserica a căpătat putere în Imperiu și a dus-o bine este un motiv să spunem că a început deja mia de ani? Și cei care vor domni în mia de ani în text sunt martirii care vor învia. Cum să se refere doar la o înviere în Hristos când acestora li s-a tăiat deja capul din pricina lui Iisus? Interpretarea post-milenistă este ceva mai susținută de text decât cea amilenistă. Însă și aici sunt multe probleme. Am arătat deja că este nepotrivit să interpretăm Apocalipsa 19b ca biruința Evangheliei asupra neamurilor și NU ca a doua venire a lui Hristos în slavă. O altă mare problemă a acestei interpretări este lipsa altor texte din Noul Testament care să anunțe această mare perioadă de triumf a Bisericii în lume. Cum am precizat deja mai sus, Evangheliile și epistolele ne prezintă perioada Bisericii până la a doua venire a lui Hristos, o perioadă în care neamurile vor continua să rămână în marea lor parte în împietrire, în care vremurile vor fi grele și cei mai mulți oameni (chiar din Biserică) vor fi neiubitori de Dumnezeu (vezi 2 Timotei cap.3-4), și în care din pricina înmulțirii fărădelegii dragostea celor mai mulți se va răci! Fără existența unor texte explicite clare din Noul Testament care să anunțe o astfel de perioadă de glorie a Bisericii, interpretare post-milenistă rămâne pură fantezie. O altă problemă majoră a ambelor interpretări de mai sus o reprezintă scoaterea definitivă a poporului Israel din planul lui Dumnezeu. Vechiul Testament abundă de profeții care anunță o perioadă mare de timp în care binele va domni printre neamuri prin Israel, perioadă în care răul nu va fi încă eradicat definitiv și care se va finaliza cu o ultimă răzvrătire a Neamurilor prin Gog și Magog. Ce să facem cu aceste sute de profeții? Răspunsul teologilor amileniști și post-mileniști este simplu: Israel a fost lepădat definitiv, Biserica l-a înlocuit pe Israel pentru totdeauna și deci toate promisiunile adresate în vechime lui Israel despre această minunată perioadă de timp se împlinesc în sens spiritual în Biserică (mia de ani amilenistă) sau chiar în sens fizic în Biserică (mia de ani post-milenistă). Toate bune și frumoase, dar ce facem cu Romani cap.9-11? Trebuie să le tăiem cu foarfecul din Scriptură, căci în aceste capitole Pavel ne spune cât se poate de clar, negru pe alb, că Dumnezeu nu a lepădat pentru totdeauna pe Israel, că acesta rămâne poporul ales, că Biserica nu l-a înlocuit ci a fost altoită în măslin tocmai cu rolul de a-l revigora pe Israel și de a-l face gelos, că Israel mai are un rol important în istorie, că acesta se va întoarce ca întreg la Dumnezeu la finalul perioadei Bisericii și că tocmai întoarcerea lor va declanșa pentru neamuri un bine și un har și mai mare decât cel reprezentat de istoria Bisericii. Și Pavel afirmă toate acestea citând din Vechiul Testament exact textele care vorbesc despre restaurarea deplină a lui Israel. Deci el confirmă că aceste texte nu se referă doar la Biserică, ci așteaptă încă o împlinire chiar prin Israelul istoric. Teologia paulină face astfel necesară o perioadă de timp între a doua venire a lui Hristos și inaugurarea cerului și pământului nou, perioadă în care să se împlinească promisiunile lui Dumnezeu pentru Israel. Astfel apariția miei de ani în Apocalipsa 20 nu ne surprinde, și nu trebuie să-i găsim interpretări fanteziste, ci se potrivește ca o mănușă cu teologia Noului Testament. Este adevărat că Israel este  menționat doar aluziv în textul din Apocalipsa cap.20a (cetatea preaiubită menționată în v.9) și se insistă mai mult pe rolul martirilor din mia de ani. Aceasta poate fi din pricină că Apocalipsa este adresată Bisericii și vrea să sublinieze în primul rând destinul glorios al acesteia după a doua venire a lui Hristos. Dar o corelare cu Romani cap.9-11 și cu escatologia Vechiului Testament ne arată și rolul lui Israel cu privire la această perioadă. De ce se insistă că cei care vor învia vor fi martirii și cei ce nu s-au închinat fiarei? Poate că doar aceștia vor avea un rol privilegiat în mia de ani. Sau poate că ei sunt în text reprezentanții tuturor creștinilor. Pavel ne explică în 1 Tes. cap.4 că la doua venire a lui Hristos nu vor învia doar martirii ci toți cei credincioși. Într-adevăr, par a fi doar două învieri: prima a celor neprihăniți (ferice de ei căci nu vor fi atinși de moartea a doua) și, după mia de ani, cea a celor nelegiuiți spre judecată și pierzare eternă. A doua venire a lui Hristos este un eveniment măreț a cărei importanță ar explica legarea celui rău în Adânc. Dar de ce este nevoie de această perioadă de o mie de ani? Și mai ales de ce TREBUIE (cum spune v.3) ca diavolul să fie dezlegat pentru puțină vreme la finalul miei de ani? Și de ce diavolul este aruncat în iazul cu foc doar după mia de ani? În primul rând mia de ani face posibilă împlinirea promisiunilor istorice pentru poporul Israel. Ni se arată astfel inima lui Dumnezeu pentru acest popor, dar și credincioșia Domnului față de Avraam, David și față de propriile promisiuni. De asemenea pare o etapă necesară în biruința binelui asupra răului. Pare o etapă necesară din revelația divină, din discursul lui Dumnezeu față de problema răului. Ea ne arată că oamenii, fără un Ispititor, aleg mai degrabă binele. De asemenea ne arată împietrirea iremediabilă a Ispititorului și de ce acesta NU mai poate fi iertat sau recuperat. Când i se dă drumul, după o mie de ani de pedeapsă, el alege din nou să facă răul și să lupte împotriva planurilor lui Dumnezeu. De asemenea se arată și slăbiciunea oamenilor și pământului din care răul NU este extras definitiv. Textele despre mia de ani din Vechiul Testament ne arată că oamenii, deși nu vor mai avea un ispititor din afară, vor trăi încă în firea pământească și vor mai face păcate, deși imens mai puține. Însă când apare Ispititorul surprinzător de multe Neamuri (ca nisipul mării - vezi v.8) vor fi înșelate și se vor aduna împotriva cetății preaiubite. Soluția rămâne o transformare totală, un cer nou și un pământ nou, și oameni doar în trupuri de slavă (vezi cap.21 din Apocalipsa). În contrast cu Neamurile care se lasă înșelate, Israel rămâne credincios până la finalul miei de ani. E marea victorie a lui Dumnezeu în istorie. El a pariat pe acest popor. În primă fază părea că a pierdut pariul, însă în cele din urmă îl câștigă. În Eden, cel rău capătă drept de acțiune asupra pământului prin neascultarea lui Adam și prin neascultarea Evei. Se pare că el poate fi dat definitiv afară din creație prin luarea testului pierdut de primii oameni, adică printr-un act total de ascultare al OAMENILOR. Și în acest act este  nevoie și de ascultarea lui Adam dar și de ascultarea Evei. Testul picat de Adam este luat de al doilea Adam, de Mesia, de Omul Iisus Hristos. Dar ascultarea Sa nu-L alungă pe cel rău din creație. Este nevoie și de ascultarea Evei. Aceasta are două faze: ascultarea de Domnul a Bisericii, și ascultarea de Domnul al lui Israel. Ascultarea Bisericii culminează cu biruința acesteia asupra fiarei! Ascultarea lui Israel străbate mia de ani și culminează la finalul miei de ani! Doar când Eva își ia pe deplin testul pierdut în Eden, cel rău poate fi aruncat pentru totdeauna din Creație. Este logic să fie astfel. Așa se explică întreaga rațiune a planului istoric al lui Dumnezeu. El nu este un Tiran care face tot ce vrea. Variabila este credința oamenilor. Iată de ce nu-l judecă el pe Satan de la început ci vrea ca acesta să fie judecat prin ascultarea oamenilor, după cum ne spune și Pavel: Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre. (Romani 16:20). Cel rău este învins prin discurs, iar în acest discurs ascultarea oamenilor are un rol esențial. Cel care a intrat în creație prin neascultarea Evei, este dat afară definitiv tocmai prin ascultarea acesteia de Domnul! Observăm deci că această mie de ani nici nu apare din senin și nici nu este fără rost. Ea este vestită de profeții din vechime și de apostolul Pavel și are un rol important în discursul divin față de problema răului.

Judecata de apoi (20:11-15): observăm că de-abia după această mie de ani, cerul și pământul infectat de păcat, dispar (v.11). Acum ar avea loc a doua înviere care este în principal spre judecată și pierzare eternă. Morții sunt judecați după faptele lor. Oricine nu este găsit scris în cartea vieții este aruncat în iazul cu foc. Se pare că cei ce au parte de această judecată sunt sortiți pieirii. Există și teorii care susțin că nu toți cei ce au parte de această judecată sunt aruncați în moartea a doua. De prima înviere ar beneficia în primul rând Biserica și sfinții Vechiului Testament. Dar sunt unii oameni neprihăniți din istorie (atât din Vechiul și Noul Testament) care, deși nu au fost expuși revelației speciale prin Legea lui Moise sau Evanghelia lui Iisus Hristos au avut credință în Creator și au ales binele. Numele lor ar fi scris în cartea vieții și cu toate că au parte de judecata de apoi, NU sunt aruncați în iaz de foc, ci sunt mântuiți pentru veșnicie. Cum va fi exact nu știm. Ce știm însă este că trebuie să fim neprihăniți și credincioși până la capăt pentru a avea numele scris în cartea vieții.

ÎMPĂRĂȚIA DE O MIE DE ANI - Studii  speciale:

Prima parte:

Apocalipsa lui Ioan capitolul 20: „1. Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare. 2. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani. 3. L-a aruncat în Adanc/Abis, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puțină vreme. 4. Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei/imaginii ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani. 5. Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. 6. Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani. 7. Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat 8. și va ieși din temnița lui, ca să înșele neamurile care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. 9. Și ei s-au suit pe fața pământului, și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. 10. Și diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara și prorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor.” Va domni Hristos Domnul, o mie de ani literari pe pământ sau nu va domni? Interpretăm literal sau simbolistic mia de ani, despre care vorbește Apocalipsa în capitolul 20? Există deosebiri între perioada actuală și cea a Mileniului? Iată câteva întrebări pe care doresc să le abordez. În primul rând a-și vrea să vedem plasarea acestui eveniment.

Plasarea acestui eveniment: În viitor după evenimentele Necazului celui Mare. „19. Și am văzut fiara și pe împărații pământului și oștile lor adunate ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și cu oastea Lui. 20. Și fiara a fost prinsă. Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă. 21. Iar ceilalți au fost uciși cu sabia care ieșea din gura Celui ce ședea călare pe cal. Și toate păsările s-au săturat din carnea lor.” „1. Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare. 2. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani. 3. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puțina vreme.” Evenimente premergătoare instaurării Împărăției milenare: Cuvântul lui Dumnezeu  (Ap.19.13.), cu oștile Lui din cer (Ap.19.14.), vin să pună capăt domniei lui Antihrist  și împăraților cu care este aliat (Ap. 19.19.). „13. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.” 14. Oștile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu în subțire, alb și curat. 19. Și am văzut fiara și pe împărații pământului și oștile lor adunate ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și cu oastea Lui.” Antihristul pierde lupta, după care atât el, cât și profetul mincinos sunt prinși și aruncați de vii în Iazul de foc. Aceștia sunt primii doi locatari ai Iazului de foc. „20. Și fiara a fost prinsă. Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă.” Satana este prins și el și aruncat în Adânc/Abis (nu în Iaz ) pe o perioadă limitată de timp (Ap. 20.3.) „3. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani.” Se pare că în cer sunt convocați cei care au fost decapitați în Necazul cel Mare pentru înviere (Ap.20.4.a.). „4. Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, …” Ei sunt înviați și împărățesc cu Unsul (Mesia), o mie de ani (Ap.20.4.b.). „Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani.” Învierea acestor martiri este dată ca Întâia înviere - Ap.20.5. „5. Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.” Unsul împărățește o mie de ani: „El va domni în Ierusalim pe tronul lui David” (Zah.14.16.) „16. Toți cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor, și să prăznuiască sărbătoarea Corturilor.” Preoți îi vor fi, cei martirizați de Antihrist (Ap. 20.6.). „6. Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani.” În Mileniu se va ține iar sărbătoarea Corturilor (Zah.14.16-19.). Posibil ca în timpul primei astfel de sărbători să fie instaurată Împărăția. „16. Toți cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor, și să prăznuiască sărbatoarea Corturilor. 17. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor, nu va cădea ploaie peste ele. 18. Dacă familia Egiptului nu se va sui, dacă nu va veni, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeași urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască sărbatoarea Corturilor. 19. Aceasta va fi pedeapsa Egiptului și pedeapsa tuturor neamurilor care nu se vor sui să prăznuiască sărbatoarea Corturilor.”

Va fi o perioadă de pace și prosperitate pe pământ (Is.19.23-25.): „23. În aceeași vreme, va fi un drum care va duce din Egipt în Asiria: asirienii se vor duce în Egipt, și egiptenii, în Asiria, și egiptenii împreună cu asirienii vor sluji Domnului. 24. Tot în vremea aceea, Israel va fi al treilea, unit cu Egiptul și cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului. 25. Domnul oștirilor îi va binecuvânta și va zice: „Binecuvântat să fie Egiptul, poporul Meu, și Asiria, lucrarea mâinilor Mele, și Israel, moștenirea Mea!”” Va fi cea mai binecuvântată perioadă din istoria omenirii pe toate planurile (Is.65.18-25.): „18. Ci vă veți bucura și vă veți înveseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie, și pe poporul lui, în bucurie. 19. Eu însumi Mă voi înveseli asupra Ierusalimului și Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul țipetelor. 20. Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puține, nici bătrâni care să nu-și împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, și cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos. 21. Vor zidi case și le vor locui; vor sădii vii și le vor mânca rodul. 22. Nu vor zidi case, ca altul să locuiască în ele; nu vor sădi vii, pentru ca altul să le mănânce rodul; căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, și aleșii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. 23. Nu vor munci degeaba și nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânță binecuvântată de Domnul, și copiii lor vor fi împreună cu ei. 24. Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta! 25. Lupul și mielul vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul, și șarpele se va hrăni cu țărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul.”

  Amilenismul spune: „Nu există o împărăție fizică pe pământ. Împărăția este prezentă în momentul de față în lume și Iisus Hristos conduce Biserica Sa, prin cuvânt și Duh. Ei consideră că Împărăția viitoare și desăvârșită, se referă la un pământ nou și o viață nouă în cerul nou.” Cu alte cuvinte ei cred că: Satana a fost înfrânt și în prezent este  legat; Mileniul reprezintă prezența Bisericii în lume; învierea celor drepți și nedrepți are loc simultan la întoarcerea lui Hristos; nu există niciun sens în care Mileniul să se refere la o Împărăție materială pământească; Biserica este urmașa lui Israel în planurile lui Dumnezeu.

Contraargumente la poziția amilenistă: Conform logicii evenimentelor, Diavolul  este legat după ce Antihrist și profetul mincinos sunt aruncați în Iazul de foc. În istoria omenirii aceste două personaje încă nu și-au făcut apariția; nu am auzit predicator (amilenist), care să nu dea  pe Satana, printre cei trei mari vrăjmași ai omului: firea, lumea și Satana; Mileniul va fi dominat de pace. Unde este ea în asa-zisa „Eră a Bisericii”? Da, cred că o găsim din plin în așa numitul „Ev mediu întunecat” și în cele două războaie mondiale!; dacă Diavolul a fost legat, cred că amileniștii trebuie să îi mai scurteze din lanț, deoarece este atât de lung încât pierde și distruge de peste 2.000 de ani, sufletele a miliarde de oameni. Pasaje din Scriptură care atestă prezența Satanei atât în cer cât și pe pământ în această perioadă  a Bisericii: Iisus spune că a văzut pe Satana căzând ca un fulger  din cer. Luc.10.17-19: „17. Cei șaptezeci s-au întors plini de bucurie și au zis: Doamne, chiar și dracii ne sunt supuși în Numele Tău. 18. Iisus le-a zis: Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer. 19. Iată că v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste scorpioni și peste toată puterea vrăjmașului: și nimic nu vă va putea vătăma.” Petru ne avertizează că diavolul ne dă târcoale.  1Pet.5.8: „8. Fiți treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită.” Pavel ne îndeamnă cum să luptam cu șarpele cel vechi. Ef.6.11-17: „11. Îmbrăcați-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului. 12. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. 13. De aceea, luați toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. 14. Stați gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, 15. având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. 16. Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău. 17. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” După botez, Iisus este luat de Satana și ispitit 40 de zile,  în deșert. Mat.4.1-11: „1. Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. 2. Acolo a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți; la urmă a flămânzit. 3. Ispititorul s-a apropiat de El și I-a zis: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să se facă pâini. 4. Drept raspuns, Iisus i-a zis: Este scris: Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. 5. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streașina Templului 6. și I-a zis: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; și ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te lovești cu piciorul de vreo piatră. 7. De asemenea este scris, a zis Iisus: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău. 8. Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărățiile lumii și strălucirea lor și I-a zis: 9. Toate aceste lucruri Ți le voi da Ție, dacă Te vei arunca cu fața la pământ și Te vei închina mie. 10. Pleacă, Satano, i-a răspuns Iisus. Căci este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești. 11. Atunci diavolul L-a lăsat. Și deodată au venit la Iisus niște îngeri și au început să-I slujească.” Azi  Satana se preface în înger de lumină. 2Cor.11.14-15: 14. Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. 15. Nu este mare lucru, dar, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii/dreptății. Sfârșitul lor va fi după faptele lor.” Arătarea Antihristului se va face prin puterea Satanei. 2 Tes. 2.9-10: „9. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase 10. și cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți.” Satana a pus gândul vânzării în inima lui Iuda. Ioan 13.27: „27. Cum a fost dată bucățica, a intrat Satana în Iuda. Iisus i-a zis: Ce-ai să faci, fă repede.” Satana a cerut ca ucenicii să fie cernuți. Luc. 22.31: „31. Domnul a zis: Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul” După o discuție cu Petru, Domnul mustră pe Satan. Mat.16.23: „23. Dar Iisus S-a întors și a zis lui Petru: Înapoia Mea, Satano: tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” Chiar un om din Biserica primară,  a fost amăgit de Satana. F.A. 5.3: „3. Petru i-a zis: Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt și să ascunzi o parte din prețul moșioarei?” Satana este numit domn al văzduhului și tată al minciunii. Ef.2.1-2.  și Ioan 8.44: „1. Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre 2. în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării.” „44. Voi aveți de tată pe diavolul; și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș; și nu a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii.”

Acum voi încerca o paralelă între Biserică și Mileniu: în decursul vremii multe Biserici locale au căzut în apostazie - Închinarea din Împărăția de o mie de ani nu va apostazia niciodată! Momentan numai în cadrul unei Biserici scripturale Hristos este proslăvit și acceptă o  închinare după voia Sa - în Mileniu toate națiunile sunt chemate la Ierusalim pentru a aduce închinare Marelui Împărat! Azi întâlnim locații ale Bisericii în diferite sate și orașe - în Mileniu sediul închinării va fi Ierusalimul! În această perioadă candidatul este admis ca membru într-o Biserică prin afundare în apă - în Mileniu nu se vorbește despre niciun botez.  Astăzi există un conflict permanent între Biserică și lume - în Mileniu va fi o pace continuă. Doar când Satana va fi dezlegat apare conflictul final.

Trebuie înţeleasă, așadar, Împărăția milenară în sens literal? Împărăţia de 1000 de ani este titlul dat pentru perioada de 1000 de ani de domnie a lui Iisus Hristos asupra Pământului. Unele persoane interpretează aceşti 1000 de ani ca fiind o expresie alegorică, metaforică. Alţii înţeleg aceşti 1000 de ani ca o modalitate pur figurativă de a spune cu alte cuvinte că este vorba despre o perioadă lungă de timp. Aceste interpretări conduc pe oameni în a nu şe aşteptă ca în viitor să existe o domnie fizică, literală a lui Iisus Hristos pe Pământ. Cu toate acestea, Împărăţia de 1000 de ani este menţionată de 6 ori în Apocalipsa 20:2-7 ca fiind o perioadă de exact 1000 de ani ca durată. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să spună prin aceasta că „este o perioadă lungă de timp”, El ar fi putut menţiona acest lucru fără a menţiona în mod repetat şi explicit cât de lungă este această perioadă. Biblia ne spune că atunci când Hristos se va întoarce pe Pământ va deveni în mod fizic Împărat în Ierusalim, stând pe tronul lui David (Luca 1:32-33). Legămintele necondiţionate ale lui Dumnezeu arată că este necesară o întoarcere literală, fizică a lui Hristos pentru a-Şi restabili domnia. Legământul avraamic promisese poporului Israel o ţară, prosperitate, un lider, precum şi binecuvântări spirituale (Geneza 12:1-3). Legământul din Deuteronom 30:1-10 promitea poporului Israel restaurarea în ceea ce priveşte ţara promisă şi ocuparea acesteia. Legământul davidic promisese poporului Israel iertarea ca modalitate prin care neamul urma să primească binecuvântările promise (Ieremia 31:31-34). La cea de-a doua venire a lui Iisus Hristos, aceste legăminte vor fi împlinite prin regruparea poporului Israel dintre popoarele unde se află răspândit (Matei 24:31), prin convertirea lui (Zaharia 12:10-14) şi prin domnia lui Mesia, Iisus Hristos asupra întregii lumi. Biblia vorbeşte despre caracteristicile Împărăţiei de 1000 de ani ca fiind un mediu fizic şi spiritual perfect. Această perioadă va fi un timp de pace (Mica 4:2-4; Isaia 32:17-18), bucurie (Isaia 61:7,10), odihnă (Isaia 40:1-2), lipsă a sărăciei (Amos 9:13-15) sau suferinţei (Ioel 2:28-29). Biblia spune de asemenea că numai cei credincioşi vor avea acces în Împărăţia de 1000 de ani. Din acest motiv, Împărăţia va fi un timp al îndreptăţirii complete (Matei 25:37; Psalmul 24:3-4 - T.M.), al supunerii totale (Ieremia 31:33), al sfinţeniei (Isaia 35:8), al adevărului (Isaia 65:16), al plinătăţii de Duh Sfânt (Ioel 2:28-29). Iisus Hristos va domni ca Împărat (Isaia 9:3-7; 11:1-10), avându-l pe David ca predecesor (Ieremia 33:15,17,21; Amos 9:11). Apostolii şi sfinţii vor fi implicati în conducerea Împărăţiei (Isaia 32:1; Matei 19:28). Ierusalimul va deveni centrul întregii lumi (Zaharia 8:3). Apocalipsa 20:2-7 ne oferă pur şi simplu informaţia exactă cu privire la perioada de timp a Împărăţiei de 1000 de ani. Chiar şi fără aceste versete specifice din Sfânta Scriptură, există o mulţime de alte referinţe biblice care arată că Mesia Iisus Hristos va domni în mod fizic pe Pământ. Împlinirea multora dintre legămintele şi promisiunile lui Dumnezeu nu se poate face decât în contextul unei împărăţii concrete, reale, fizice şi literale a lui Iisus Hristos pe Pământ. Nu există niciun agument solid pentru a nega înţelegerea literală a Împărăţiei de 1000 de ani şi a duratei acesteia!

DOMNIA DE O MIE DE ANI  SAU MILENIUL:

 Unele dintre evenimentele din viitor sunt mai ușor de identificat în Biblie, decât altele. În cazul Mileniului, am putea spune că înțelegem atât cât poate fi înțeles și nu avem altă opțiune decât să acceptăm că sunt multe lucruri pe care nu le putem ști. Având în vedere aceste considerente, să vedem ce putem ști. Să începem cu versetele cheie din capitolul 20 din Apocalipsa. Apocalipsa 20: „Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. 2 El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. 3 L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme. 4 Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. 5 Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. 6 Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani. 7 Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat 8 şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. 9 Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. 10 Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.” Iată ce am putea concluziona din aceste versete: Diavolul va fi închis în Adânc pentru 1000 de ani. Cel rău nu va mai putea înșela oamenii care vor fi pe Pământ pe perioada mileniului, pentru că va fi legat. Iisus va domni pe perioada celor o mie de ani. Domnul nu va conduce singur. Cei care vor fi fost uciși pentru mărturia lor pentru Iisus și Cuvântul Lui Dumnezeu, care vor fi refuzat să se închine fiarei sau chipului ei și să-i primească semnul, vor domni împreună cu Iisus pe parcursul Mileniului. De asemenea, toți cei care vor avea parte de prima înviere (la răpire) vor fi preoți ai Lui Dumnezeu și ai Lui Iisus, domnind și ei pe parcursul celor o mie de ani. La finalul Mileniului, Satan va fi dezlegat ca să înșele neamurile, dar nu va avea mult timp a dispoziție. Cu toate că timpul lui va fi scurt, diavolul va reuși să înșele mulți oameni și să-i facă să-l urmeze și să vină împotriva Lui Dumnezeu (repetând ce va fi făcut deja înainte de Mileniu) atacându-L pe Domnul și pe poporul Lui. Indiferent cât de mult succes va părea că are, rezultatul va fi același, va pierde din nou. Gog și Magog vor juca un rol important în tabăra dușmanilor Domnului și ai poporului Său, la bătălia finală. Ca urmare a răzvrătirii și eșecului său, diavolul va fi închis pentru totdeauna în iazul care arde cu foc și pucioasă. Antihristul și prorocul mincinos vor fi fost deja acolo și toți vor avea parte de chinul neîntrerupt și veșnic. După aceste evenimente, va urma „Judecata de Apoi” și sfârșitul acestei planete și a cerului fizic (a universului). Domnul va fi așezat pe „scaunul de domnie mare și alb” și va judeca pe toți cei care L-au respins și au trăit în păcat, pe baza faptelor lor. Apocalipsa 20:11-15: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. 12 Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. 13 Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. 14 Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. 15 Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.” Sunt multe opinii referitoare la aceste evenimente din vremea sfârșitului, dar dacă punem versetele „cap la cap”, vom putea descoperi adevărata ordine a evenimentelor. Am auzit păreri care susțin că Noul Ierusalim, Cetatea Sfântă, care este în rai, va coborî pe Pământ pentru perioada Mileniului. Acest lucru este imposibil, pentru că la scurt timp după se vor încheia cei o mie de ani, acest Pământ va fi distrus prin foc. Cu siguranță, Dumnezeu nu va aduce Cetatea Sfântă pe Pământ ca să ajungă distrusă de flăcări. Dimpotrivă, în Apocalipsa 21, citim cum va avea loc coborârea Noului Ierusalim, pe noul Pământ. Apocalipsa 21:1-3: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. 2 Şi eu am văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. 3 Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.”” Din Apocalipsa 21:1 și până la sfârșitul Bibliei, apostolul Ioan descrie începutul unei vieți noi pentru creștini, în cadrul noului Pământ și al noului cer. Acest univers „va trece” împreună cu tot ce cuprinde, inclusiv vechiul Pământ. Iisus s-a dus să ne pregătească un loc și credem că va fi Cetatea Sfântă, care este acum în rai. Domnul are un viitor extraordinar pregătit pentru noi, care întrece cu mult tot ce ne-am putea imagina. Noul Ierusalim va coborî din rai, pe un Pământ nou, înconjurat de un cer nou (care este posibil să fie un nou univers), după „Judecata de Apoi”, când Domnul îi va judeca pe cei păcătoși, așezat pe „scaunul de domnie mare și alb”, și îi va arunca împreună cu Moartea și cu Locuința morților (sau iadul, localizat în vechiul Pământ) în iazul de foc, care le va fi destinația finală (Apocalipsa 20:11-15). Aceste evenimente sunt confirmate și în 2 Petru 3:10-13, unde citim că acest Pământ și cer vor fi distruse prin foc, iar când se va încheia „Judecata de la scaunul de domnie mare și alb”, va fi începutul noului cer și a noului Pământ, pe care neprihănirea va domni pentru totdeauna. Putem ști cu certitudine că cei care vor fi răpiți, atât cei vii cât și morții care vor fi înviați, inclusiv cei care vor fi murit pentru că au ales să fie credincioși Domnului pe perioada Necazului cel mare, vor fi pe acest Pământ pe perioada celor 1000 de ani (ca preoți ai lui Dumnezeu, domnind și conducând împreună cu Hristos - Apocalipsa 20:4-6). Toți ne vom întoarce împreună cu Domnul, la a „Doua Sa venire”, pentru bătălia de la Armaghedon. Chiar dacă unii creștini sunt tulburați de faptul că noi, trupul Lui Hristos vom fi călăreții care vin cu Iisus pentru această bătălie, acest fapt este o realitate așa cum citim în versetele următoare: Apocalipsa 19:11-14: „Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă „Cel credincios - şi „Cel adevărat”, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. 12 Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. 13 Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.” 14 Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat.” Apocalipsa 17:14: „Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.” În opinia noastră, la încheierea acestui „veac”, Iisus se va întoarce pe Pământ pentru „Domnia de o mie de ani”. Și diavolul știe acest lucru, așa că, din disperare, va încerca să-l împiedice, pornind atacul contra Domnului și a sfinților care-L vor însoți. Domnul se va întoarce în același loc de unde s-a înălțat la cer și anume pe muntele Măslinilor, lângă Ierusalim. La nord este muntele Megido și valea sau câmpia Izreel, unde Antihristul și ai lui se vor strânge ca să-și ducă planurile la îndeplinire. Din păcate mulți se tem că vor trebui să facă parte din cavaleria Domnului, însoțindu-L la luptă. Alți creștini sunt curajoși și acceptă ideea cu bucurie, iar alții au sentimente amestecate. Cheia este să nu ne temem. Domnul îi va distruge pe dușmani, lovindu-i cu sabia ascuțită care va ieși din gura Lui, fără să fie vreo victimă din armata Sa și va fi cea mai scurtă bătălie din istoria omenirii. Victoria Domnului va fi rapidă și copleșitoare. Sunt mai multe versete despre momentele premergătoare bătăliei și despre carnagiul care va urma după încheierea acesteia, decât despre bătălia în sine. Domnul și poporul Lui vor câștiga. În Apocalipsa 16:14 această bătălie este numită „războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic” și va conduce la distrugerea totală a celor răi. Apocalipsa 19:15-21: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. 16 Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „ÎMPĂRATUL ÎMPĂRAŢILOR și DOMNUL DOMNILOR.” 17 Apoi am văzut un înger care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, 18 ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!” 19 Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. 20 Şi fiara a fost prinsă. Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă. 21 Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.” Chiar dacă nu este evident pentru toată lumea, versetul 21 de mai sus se referă la timpul în care Domnul „va domni cu un toiag de fier” peste cei răi. Pe scurt, putem spune că Domnul îi va zdrobi pe cei răi, așa cum face un bun păstor cu orice pradător care ar încearca să-i atace oile. Termenul „a conduce”, este folosit aici în sensul aplicării autorității și a distrugerii celor răi. Bătălia de la Armaghedon, prinderea și aruncarea în iazul de foc a lui Antihrist și a prorocului mincinos, încarcerarea lui Satan și „A doua venire a Domnului” sunt toate evenimente premergătoare Mileniului. Nimic nu-L va putea opri pe Domnul să revină pe Pământ ca să conducă și să domnească pe parcursul celor mai speciali 1000 de ani din istoria omenirii împreună cu sfinții Lui, care Îl vor însoți. Este important să nu uităm că va mai fi și rămășița Lui Israel, cei 144.000 de evrei, câte 12.000 din fiecare seminție, care nu vor fi părăsit deloc Pământul. Ei vor fi fost pecetluiți, pentru perioada de 3 ani și ½, dintre răpire și începutul Mileniului. Pecetea îi va proteja de cei răi care i-ar ucide, dacă ar avea ocazia. Credem că Dumnezeu va folosi acest grup de oameni pentru a repopula Pământul, împlinind multe profeții și făcând plăcere inimii de Tată a Lui Dumnezeu. Mai sunt și alte idei pe care e bine să le luăm în considerare. Este posibil ca pe parcursul Mileniului să învie și cei care au avut un handicap mental și nu au putut să-L aleagă pe Iisus, precum și cei care nu au avut șansa să-și trăiască viața, pentru că au fost avortați sau au murit la vârste fragede. De asemenea nu este exclus să li se dea șansa mântuirii pe parcursul Mileniului și celor care dacă ar fi auzit Evanghelia s-ar fi întors la Hristos. De asemenea, este posibil să fie înviați și să trăiască în Mileniu și creștinii care au fost învățați greșit despre Iisus dar care au fost sinceri în credința lor. Mai credem că este posibil să fie înviați și oamenii sinceri din alte religii care nu au cunoscut adevărul despre Iisus sau Iisus le-a fost prezentat distorsionat. Unii spun că Dumnezeu îi va duce în rai pe aceștia din urmă, pe baza faptelor lor bune. Alții spun că este o singură cale prin care se poate ajunge în rai și anume prin Iisus și cine nu a auzit Evanghelia și nu a acceptat-o nu poate fi mântuit. Biblia spune foarte clar că toți cei păcătoși au nevoie de un Mântuitor, pentru a fi salvați. Toate aceste idei enumerate în acest paragraf sunt probabilități reale. Vom vedea ce va fi. Biblia spune că cei care vor fi murit „din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi cei care nu se se vor fi închinat fiarei şi icoanei ei şi nu vor fi primit semnul ei” vor fi înviați la prima înviere și vor împărăți „cu Hristos 1000 de ani”. Vor împărăți peste cei 144.000 și peste urmașii lor? Peste alții? Nu putem decât să speculăm. O altă idee care merită să fie luată în considerare este faptul că într-un anume sens am putea spune că se va încheia ciclul omenirii, al Pământului și al relației om - Dumnezeu. În cartea Geneza, vedem că Dumnezeu a dat omenirii stăpânire peste întregul Pământ. „Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ”” (Geneza 1:28). Domnul nu a spus că vor stăpâni peste oameni. Iar în versetele din Apocalipsa 20:4-6, citim că oamenii vor trăi și vor împărăți cu Hristos, fără să spună exact „peste ce sau cine vor împărăți”. În unele dintre versetele care vorbesc despre Mileniu (unele dintre acestea le găsiți mai jos) spun că se vor naște copii (Isaia 65:20) și că spre finalul Mileniului, Pământul va fi populat de un mare număr de oameni (Apocalipsa 20:7-8). Toate acestea se vor întâmpla sub conducerea dreaptă, corectă, plină de pace a Domnului Iisus Hristos. Cei care vor împărăți cu Hristos (vor avea trupurile de slavă, începând de la răpire și nu vor mai procrea) vor conduce peste „Pământ și viețuitoarele acestuia” împreună cu Domnul sau/și peste cei care vor fi oameni cu trupuri normale și care vor putea procrea. Pe măsură ce evenimentele se vor derula „oricare este planul Domnului” , acesta se va împlini. Ceea ce contează este să stăm aproape de Dumnezeu, să avem cuvântul Lui în inimile noastre, trăind zilnic sub conducerea Duhului Sfânt și să fim credincioși Domnului și planului Său pentru viața fiecăruia dintre noi.

 Până acum am explicat ce se va întâmpla la prima înviere. Să vedem acum ce spun următoarele versete și care sunt ceilalți morți, care nu vor fi înviați la răpire. Apocalipsa 20:5-6: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” Ceilalți morți vor fi cei răi. Ei vor trebui să se prezinte înaintea Domnului, care va fi așezat pe „marele scaun alb de judecată al slavei Sale”, după ce va fi trecut perioada scurtă de la finalul Mileniului, în care Satan va fi dezlegat și ca să îi înșele pe oameni, testându-le credința. Unii teologi spun că creștinii vor învia împreună cu cei răi, ca să fie și ei judecați. Dar creștinii vor fi fost deja cu Domnul și „faptele” lor vor fi fost deja judecate, la Răpire (care mai este numită și prima înviere, de către Ioan în cartea Apocalipsei). Pentru creștini, nu va avea loc judecata păcatelor, pentru că deja le-au fost iertate. Când Iisus ne spală păcatele, acestea dispar, nu mai există. Oricine dă o altă învățătură sau predică altceva greșește pur și simplu.  Când cei morți vor fi duși la „Judecata de Apoi”, condamnarea lor este numită „moartea a doua”. Pentru creștini nu există a doua moarte. Și acum celelalte versete pe aceste subiecte: Apocalipsa 20:7-15: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat 8 şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. 9 Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. 10 Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. 11 Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. 12 Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. 13 Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. 14 Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. 15 Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.” Iată ce putem concluziona din versetele de mai sus: odată ce se vor încheia cei 1000 de ani, diavolul va fi eliberat. Va urma o scurtă perioadă de încercare încheiată cu răzvrătirea diavolului și a celor înșelați care vor începe lupta contra Domnului și poporului Lui. Dar Domnul îi va mistui prin focul care va coborî din cer. Acest cer (univers) și acest Pământ vor înceta să mai existe. Gog și Magog vor lua parte la bătălia finală. Diavolul va fi aruncat în „iazul care arde cu foc și pucioasă” , unde vor fi deja Antihristul și prorocul mincinos, și toți vor fi torturați neîncetat pentru toată veșnicia. Va veni ziua când „Cel ce șade pe scaunul de domnie mare şi alb” al slavei Sale, va judeca pe cei morți, „pe fiecare după faptele sale”, așa cum vor fi fost scrise (sângele Lui Iisus pledează nevinovat pentru toți creștinii și de aceea nu va fi nicio condamnare pentru ei). Această judecată finală se va încheia cu aruncarea morților în iazul de foc împreună cu Moartea și Locuința Morților, care este numită „moartea a doua”. Aceasta este condamnarea finală a celor morți: moartea veșnică. Și acum să recapitulăm câteva dintre ideile de bază prezentate până acum. Știm că după răpire, Dumnezeu va turna mânia Lui peste locuitorii Pământului. La finalul ultimei săptămâni de ani (numită frecvent „Necazul cel mare”), Domnul se va întoarce ca să preia conducerea Pământului pe perioada celui mai special Mileniu din istorie. Diavolul va strânge alături de el pe toți cei răi, încercând să împiedice domnia Lui Iisus și aceasta va fi bătălia de la Armaghedon. Domnul și armata lui de sfinți, care vor veni călare pe cai albi, vor învinge. Cei 144.000 de evrei, câte 12.000 din fiecare seminție a lui Israel, care nu s-au închinat înaintea lui Antihrist și nu i-au primit semnul, vor fi pecetluiți pentru ultimii 3 ani și jumătate (a doua jumătate a Necazului, cum mai sunt numiți ultimii 7 ani dinaintea sfârșitului) și vor continua să trăiască pe Pământ și pe perioada Mileniului. Împreună cu ei vor fi și cei cărora li se va fi „tăiat capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi cei care nu se vor fi închinat fiarei şi icoanei ei şi nu vor fi primit semnul ei pe frunte şi pe mână.” Aceștia se vor alătura tuturor credincioșilor care vor avea parte de „prima înviere”. După ce se va încheia Mileniul, Satan va fi eliberat „pentru scurt timp” și va face tot posibilul să înșele pe cât mai mulți și să-i întoarcă împotriva Lui Dumnezeu. Ca urmare, la final va avea loc ultima bătălie dintre diavol, și tabăra lui pe deoparte și Dumnezeu și sfinții Lui, pe de alta. Cei răi, inclusiv Gog și Magog, vor înconjura tabăra sfinților și cetatea sfântă. Această luptă va fi încheiată de Dumnezeu Însuși care va coborî un foc din cer, mistuindu-i pe cei răi, iar diavolul va fi aruncat în „iazul care arde cu foc și pucioasă”, pentru eternitate. Vechiul cer (universul) și vechiul Pământ vor înceta să mai existe și toți cei răi (restul morților) vor trebui să se înfățișeze la marele scaun alb de judecată, unde toți cei care au refuzat iertarea Lui Iisus, vor fi condamnați, pe baza propriilor fapte. După judecată, toți vor fi aruncați în „iazul care arde cu foc și cu pucioasă”, împreună cu Moartea și Locuința Morților, unde vor fi chinuiți pentru totdeauna. În sfârșit, nu va mai fi nici moarte nici păcat, Dumnezeu va crea un cer și un Pământ nou, iar cetatea sfântă, Noul Ierusalim, care va fi fost pregătită pentru poporul Domnului, va fi coborâtă pe noul Pământ. Dumnezeu Tatăl Își va vedea împlinită dorința inimii, așa cum citim în: Apocalipsa 21:3-5: „Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. 4 El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” 5 Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”” 

 Și acum versetele care vorbesc despre Mileniu, din care putem afla câte ceva despre această perioadă deosebită, urmate de comentarii succinte. Isaia 2:1-5: „Prorocia lui Isaia, fiul lui Amoţ, asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului. Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim, cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul. - Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului! -” Din aceste versete aflăm că Domnul Iisus va domni de pe un munte numit „Muntele Domnului” sau „Sion”. Remarcăm că va mai fi neascultare, dar aceasta va fi foarte diferită de neascultarea de Dumnezeu din zilele noastre. Nu vor mai fi războaie și nici nedreptate. Nu va mai fi nicio conducere coruptă, cum sunt guvernările zilelor noastre, nedreptățind pe mulți și cauzând atâta suferință. Locuitorii Pământului vor cunoaște căile Domnului și le vor respecta. Isaia 65:17-25: „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veţi bucura şi vă veţi înveseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie, şi pe poporul lui, în bucurie. Eu însumi Mă voi înveseli asupra Ierusalimului şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos. Vor zidi case şi le vor locui; vor sădii vii şi le vor mânca rodul. Nu vor zidi case, ca altul să locuiască în ele; nu vor sădi vii, pentru ca altul să le mănânce rodul; căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânţă binecuvântată de Domnul, şi copiii lor vor fi împreună cu ei. Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta! Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul.” Unele dintre versetele de mai sus sunt destul de enigmatice. Putem vedea că vor fi un cer și un Pământ nou, dar oare Dumnezeu le va recrea o dată sau de două ori? Din cartea Apocalipsei, știm că vor fi un cer și un Pământ nou care nu vor avea nevoie de Soare, pentru că Domnul va fi Lumina lor. Se pare că Isaia vorbește despre un alt Pământ și cer decât acestea pe care le vedem acum, care vor fi distruse ulterior sau poate se referă la cerul și Pământul restaurate înaintea Mileniului, peste care va împărăți Domnul. Să ne reamintim că la Răpire, „Soarele se va preface în întuneric și Luna în sânge”, iar stelele vor cădea. Toată atmosfera se va schimba. Creștinii răscumpărați de pe Pământ la Răpire, care vor domni cu Iisus, vor fi ca îngerii și ca Iisus, nu vor mai procrea și nici nu vor mai avea trupurile fizice pe care le avem acum (1 Corinteni 15:50-53). Cei 144.000 de evrei sunt sămânța din care va ieși „omul nou”. Oamenii vor continua să se nască cu o „natură căzută”, dar nu vor fi înșelați de Satan și de demonii lui pe perioada Mileniului. Acești oameni și cei născuți pe parcursul celor 1000 de ani, vor mai putea cădea în păcat, dar sângele Lui Iisus va continua să aibă puterea să-i ierte pe cei care se pocăiesc. Animalele carnivore vor fi erbivore, șerpii și insectele veninoase nu vor mai avea venin și nu vor mai răni pe nimeni. Ieremia 3:14-19: ​„Întoarceţi-vă, copii răzvrătiţi, zice Domnul, căci Eu sunt Stăpânul vostru, Eu vă voi lua pe unul dintr-o cetate, pe doi dintr-o familie şi vă voi aduce înapoi, în Sion. Vă voi da păstori după inima Mea şi vă vor paşte cu pricepere şi cu înţelepciune. Când vă veţi înmulţi şi veţi creşte în ţară, în zilele acelea, zice Domnul, nu se va mai vorbi de chivotul legământului Domnului şi nu-i va mai veni nimănui în gând, nu-şi vor mai aduce aminte de el, nu-i vor mai simţi lipsa şi nici nu vor mai face altul. În vremea aceea, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim în Numele Domnului şi nu vor mai urma pornirile inimii lor rele. În zilele acelea, casa lui Iuda va umbla cu casa lui Israel şi vor veni împreună din ţara de la miazănoapte în ţara pe care am dat-o în stăpânire părinţilor voştri. Eu ziceam: Cum să te pun printre copiii Mei şi să-ţi dau o ţară plăcută, o moştenire, podoabă între podoabele neamurilor? Mă gândeam că Mă vei chema: Tată! şi nu te vei mai abate de la Mine.” Aceste versete nu pot fi decât despre Domnia de 1000 de ani. Nu va mai fi vorba de „chivotul legământului” și nici nu va mai fi nevoie de acesta, iar Ierusalimul se va numi „scaunul de domnie al Domnului”. Oamenii vor fi credincioși Domnului, nu-și „vor mai urma pornirile inimii lor rele” și Îl vor numi „Tată”. Toate acestea sunt posibile doar prin Iisus Hristos. Ezechiel 36:33-36: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: În ziua când vă voi curăţi de toate nelegiuirile voastre, voi face ca cetăţile voastre să fie locuite şi dărâmăturile vor fi zidite din nou; ţara pustiită va fi lucrată iarăşi, de unde până aici era pustie în ochii tuturor trecătorilor. Şi se va spune atunci: Ţara aceasta pustiită a ajuns ca o grădină a Edenului şi cetăţile acestea dărâmate, care erau pustii şi surpate, sunt întărite şi locuite! Şi neamurile care vor mai rămâne în jurul vostru vor şti că Eu, Domnul, am zidit din nou ce era surpat şi am sădit ce era pustiit. Eu, Domnul, am vorbit şi voi şi face. Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Iată în ce privinţă Mă voi lăsa înduplecat de casa lui Israel şi iată ce voi face pentru ei: voi înmulţi pe oameni ca pe o turmă de oi. Cetăţile dărâmate se vor umple cu turme de oameni, ca turmele închinate Domnului, cu turme care sunt aduse la Ierusalim în timpul sărbătorilor celor mari. Şi vor şti că Eu sunt Domnul.” Iertarea va fi oferită și evreilor, care o vor accepta. Pământul pustiu va fi lucrat din nou și dărâmăturile vor fi refăcute, iar oamenii vor spune că țara va deveni „o grădină a Edenului”. Mulți consideră că aceste versete se referă la Israelul din zilele noastre, dar este foarte clar pentru oricine că Israelul va trebui să fie curățat de nelegiuirea lui, înainte de a împlini ceea ce spun aceste versete, iar rămășița celor 144.000 de evrei va fi parte activă în această profeție, deci nu poate fi vorba de zilele noastre. Pe perioada Mileniului, teritoriul Israelului va semăna cu grădina Edenului mai mult decât și-ar putea imagina oricine. Ezechiel 34:25-31: „Voi încheia cu ele un legământ de pace şi voi îndepărta din ţară toate fiarele sălbatice; ele vor locui în linişte în pustie şi vor putea dormi în mijlocul pădurilor. Le voi face, pe ele şi împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme, şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată! Pomul de pe câmp îşi va da roada şi pământul îşi va da roadele. Ele vor fi liniştite în ţara lor şi vor şti că Eu sunt Domnul când voi rupe legăturile jugului lor şi când le voi izbăvi din mâna celor ce le asupresc. Nu vor mai fi de jaf între neamuri, nu le vor mânca fiarele din ţară, ci vor locui în linişte şi nu le va mai tulbura nimeni. Le voi pune un răsad căruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame în ţară şi nu vor mai purta ocara neamurilor. Şi vor şti astfel că Eu, Domnul, Dumnezeul lor, sunt cu ele şi că ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul, Dumnezeu. Voi sunteţi oile Mele, oile păşunii Mele, şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul, Dumnezeu.” Pământul va fi fertil din nou, oamenii vor locui în siguranță, nu vor mai fi fiare sălbatice și nici sclavie. Israel va prospera cu Domnul atât fizic cât și spiritual. Isaia 11:6-9: „Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii, şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului. Nu se va face niciun rău şi nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă.” Tot Pământul va avea parte de pace și liniște, iar animalele, oamenii și mediul înconjurător vor fi într-o armonie perfectă. Chiar și copiii vor putea conduce animalele care vor fi fost sălbatice înainte. Toate animalele vor fi erbivore, inclusiv cele care știm acum că sunt carnivore și nici un animal nu va mai face rău oamenilor. Nimeni nu va mai fi rănit și nici distrus pe muntele sfânt al Domnului și întregul Pământ va fi plin de cunoștința Domnului”. Chiar dacă ne este greu să înțelegem toate aceste lucruri, pe care le-a profețit Dumnezeu, acestea se vor împlini. Dumnezeu va aduce la îndeplinire tot ce a spus că va face, până în cele mai mici detalii. Credem că omenirea, așa cum o știm, există de aproape 6000 de ani. Această mie de ani care va urma, va fi ca un Sabat. Pământul împreună cu tot ce cuprindea, era bun înaintea căderii în păcat. Dar păcatul neascultării a adus blestemul peste omenire și peste Pământ. După toată distrugerea pe care i-au provocat-o oamenii și diavolul, Pământul va trebui „să se refacă” pentru Mileniu. În concluzie, Domnul va fi fizic aproape de oameni, așa cum a fost la început în grădina Edenului. Oamenii vor avea în continuare șansa să se nască din nou prin Iisus și să devină temple ale Duhului Sfânt, ca și acum. Este foarte probabil că Domnul va repopula Pământul prin rămășita Lui Israel (cei 144.000), viitoarele lor soții și descendenții lor. Unii cred că Domnul îi va învia pe cei care vor fi murit fără să audă Evanghelia. Viața va fi ușoară și toți locuitorii Pământului Îl vor cunoaște pe Domnul. Oamenii vor fi din nou fi longevivi, cum erau înainte de potop, ceea ce sugerează că Domnul va schimba clima și atmosfera, iar pacea va fi ceva normal. Păcatul va continua să existe, dar va fi ținut sub control. Oamenii vor continua să se nască cu natura decăzută, dar diavolul nu va mai înșela pe nimeni. Iisus va domni împreună cu cetățenii răscumpărați ai cerului și Pământul va fi un loc minunat.

Partea a doua:

1. CUM VA AVEA LOC, PROBABIL, ÎNVIEREA?

 Când va readuce la viață milioane de morți este posibil ca Iisus să nu-i învieze pe toți deodată. De ce nu? Deoarece o creștere bruscă a populației pământului ar putea produce haos, iar Domnul nu face nimic în mod dezorganizat sau haotic. El știe că pacea nu poate domni decât într-un climat al ordinii. (1 Cor. 14:33). Iisus va manifesta înțelepciune și răbdare pe parcursul Domniei de O Mie de Ani, în timp ce va colabora cu Biserica, cu sfinții Marelui Necaz și cu sfinții din toate timpurile care vor pregăti pământul pentru a-i întâmpina pe cei care vor învia. Supraviețuitorii Armaghedonului îi vor instrui pe cei înviați cu privire la Împărăția mesianică și la adevărata credință creștină pe care n-au cunoscut-o. De ce va fi necesar acest lucru? Deoarece majoritatea celor care vor reveni la viață vor face parte dintre cei „nedrepți”, nu dintre cei necredincioși care vor fi înviați la sfârșitul Mileniului pentru a fi judecați (Faptele 24:15.). Ei vor avea de făcut multe schimbări pentru a se putea bucura de binecuvântările jertfei de răscumpărare a lui Hristos. Să ne imaginăm de câtă muncă va fi nevoie pentru a le preda adevărul milioanelor de oameni care au cunoscut eronat creștinismul sau nu l-au cunoscut deloc! Va fi instruită fiecare persoană în mod individual? Vor fi acești oameni repartizați în grupe și instruiți să le predea adevărul celor care vor învia după ei? Nu știm. Va trebui să așteptăm și să vedem cu proprii noștri ochi! Ceea ce știm însă cu precizie este că, spre sfârșitul Domniei de O Mie de Ani a lui Hristos, „pământul va fi plin de cunoștința Domnului”. (Is. 11:9). În acea perioadă de o mie de ani, vom fi ocupați din plin, însă munca pe care o vom face ne va aduce multă bucurie! În timpul Domniei de O Mie de Ani a lui Hristos, toți  cei care îi vor învăța pe cei „nedrepți” vor trebui să manifeste empatie, ajutându-i pe cei înviați să lupte cu tendințele păcătoase și să trăiască la înălțimea normelor lui Dumnezeu. (1 Pet. 3:8). Totul se va face în speranța că acești nedrepți nu vor lua parte la răzvrătirea finală!

Îi vom recunoaște pe cei înviați? Avem motive să credem că persoanele care îi vor întâmpina pe cei înviați îi vor recunoaște pe cei dragi. De exemplu, având în vedere învierile înfăptuite în trecut, se pare că Domnul îi va reînvia pe oameni cu înfățișarea, vorbirea și gândirea pe care le-au avut cu puțin timp înainte să moară, dându-le bineînțeles un trup asemănător cu cel avut pe când erau în viață. Domnul promite că niciun om care va trăi sub domnia Lui nu va spune: „Sunt bolnav”. (Is. 33:24; Rom. 6:7). Prin urmare, cei care vor fi înviați din morți vor avea corpuri sănătoase, dar nu vor fi perfecți imediat. Dacă ar fi perfecți, s-ar putea ca familia și prietenii să nu-i recunoască. Se pare că toți cei înviați, împreună cu supraviețuitorii Marelui Necaz care au fost considerați demni de a intra în Împărăție, vor ajunge treptat la perfecțiune pe parcursul Domniei de O Mie de Ani a lui Hristos. Abia la sfârșitul celor o mie de ani Iisus îi va înmâna Tatălui său Împărăția. Atunci, Împărăția își va fi îndeplinit în totalitate menirea, inclusiv în ce privește ridicarea omenirii la starea de perfecțiune. (1 Cor. 15:24-28; Apoc. 20:1-3).

Ce bucurii ne va aduce Învierea? Să ne imaginăm bucuria imensă pe care o vom simți când îi vom strânge din nou în brațe pe cei dragi, fie că vor fi sfinți, fie că vor fi „nedrepți”! Vom râde sau vom plânge de bucurie? Va răsuna văzduhul de cântările de laudă pe care i le vom adresa Domnului? Nu știm, dar ceea ce știm sigur este că vom simți o iubire imensă față de Tatăl nostru iubitor și față de Fiul Său pentru darul minunat al învierii! Să ne imaginăm și bucuria celor înviați când vor renunța la vechea personalitate și vor trăi la înălțimea normelor drepte ale lui Dumnezeu. Cei care vor face aceste schimbări vor avea parte de „o înviere a vieții”. În schimb, celor care se vor răzvrăti împotriva lui Dumnezeu nu li se va permite să tulbure pacea care va domni în Paradisul Milenar. Sub domnia lui Iisus, toți oamenii din acea vreme vor simți cât de adevărate sunt cuvintele din Proverbele 10:22: „Binecuvântarea  Domnului îmbogățește și El nu-i adaugă nicio durere”. Cu ajutorul Duhului Sfânt, ei vor deveni bogați spiritualicește, în sensul că se vor asemăna din ce în ce mai mult cu Hristos și vor înainta spre perfecțiune. (Ioan 13:15-17; Ef. 4:23, 24). Și, zi după zi, vor deveni oameni mai buni și mai sănătoși. Atunci, viața va fi o bucurie! (Iov 33:25).

Să apreciem iubirea lui Dumnezeu! Așa cum am văzut mai devreme, când îi va învia pe oameni, Domnul le va reda amintirile și trăsăturile de personalitate. Să ne gândim ce va însemna acest lucru. Dumnezeu ne iubește pe fiecare atât de mult, încât observă și reține tot ce gândim, simțim, spunem și facem. Prin urmare, la înviere, lui Iisus îi va fi ușor să le redea oamenilor amintirile și trăsăturile de personalitate. Regele David știa că Domnul ne cunoaște bine pe fiecare dintre noi. (Psalmul 139:1-4 - T.M.). Ce efect are asupra noastră gândul că Dumnezeu ne cunoaște foarte bine? Gândul că Dumnezeu ne cunoaște atât de bine nu ar trebui să ne îngrijoreze. Lui îi pasă foarte mult de noi. El apreciază trăsăturile care ne fac unici și observă cu atenție situațiile prin care trecem în viață și care ne influențează personalitatea. Cunoașterea acestui fapt ne aduce multă alinare! Să nu credem niciodată că suntem singuri. În fiecare minut al fiecărei zile, Domnul este lângă noi căutând ocazii de a ne ajuta. (2 Cron. 16:9).

Cine va conduce pe Pământ alături de Iisus? Membrii clasei „conducătoare” vor fi recrutaţi din rândurile Bisericii, - adică a celor care au avut parte de Răpire -, a Sfinților din timpul Marelui Necaz, și, bineînțeles, din rândurile Sfinților din toate timpurile. Aceştia vor fi martori oculari ai învierii a milioane, poate sute de milioane, de oameni nedrepți şi ai strângerii reprezentanților lor, - desemnați printr-o modalitate care nu este cunoscută în prezent -, în curtea pământească a Templului Milenar, - descris de profetul Ezechiel, în capitolele 40-47 ale cărții sale -, pentru a celebra, Sărbătoarea Corturilor/Colibelor. Celebrarea sărbătorii nu se va dovedi zadarnică, întrucât, la încheierea domniei de o mie de ani a lui Hristos toţi cei care vor fi în viaţă pe pământ se vor pleca în faţa lui Dumnezeu-Tatăl, închinându-i-se Lui în curtea terestră a marelui templu milenar, care va fi în legătură, probabil, cu Ierusalimul ceresc. Atunci Iisus Hristos, care îşi va fi încheiat cu succes domnia din cursul celor o mie de ani care i s-au acordat, îi va înmâna Tatălui Împărăția. (1 Cor. 15:24-28). Aceasta va fi situaţia pământească spre care vor fi călătorit până în acel moment, ca nişte locuitori în corturi, toţi „nedrepții” înviați. În această situaţie va sosi încercarea finală, hotărâtoare, a integrităţii lor faţă de Iisus. Cei care vor eşua sub acea încercare, vor fi judecați, alături de necredincioșii înviați acum, și trimiși în Iazul de foc! Este o mare taină aici - cum va fi posibil ca oameni ce vor fi trăit sub guvernarea lui Iisus și care vor fi cunoscut binecuvântările din timpul Mileniului, să se răzvrătească în final? Cei care vor rămâne de partea lui Iisus, trecând cu succes prin această supremă încercare, vor câştiga dreptul de a locui pentru eternitate pe Noul Pământ, sub un Cer Nou! Ei vor înceta astfel să mai fie „locuitori în corturi”. Reşedinţa lor de pe Noul Pământ va fi permanentă. Nu este însă clar dacă „nedrepții” vor putea locui în Noul Ierusalim sau vor fi doar vizitatori ai săi.

2. Un studiu de caz: Ziua Judecăţii divine - deznodământul care aduce bucurie! Noi oamenii, am fost creaţi ca să trăim pentru totdeauna. Dacă Adam şi Eva ar fi ascultat de poruncile lui Dumnezeu, n-ar fi murit niciodată (Geneza 1:28; 2:8, 16, 17;Eclesiastul 3:10, 11). Dar, păcătuind, ei au pierdut perfecţiunea şi viaţa. Prin urmare, şi descendenţii lor le-au pierdut, iar moartea, acest duşman de neînduplecat, a ajuns să domnească peste omenire (Romani 5:12, 14; 1 Corinteni 15:26). Totuşi, scopul lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El doreşte ca Pământul transformat în paradis, în timpul Mileniului, să fie locuit de oameni perfecţi care să trăiască veşnic. În marea sa iubire faţă de omenire, el l-a trimis pe Pământ pe Fiul său, Iisus, care şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru „mulţi” dintre descendenţii lui Adam (Matei 20:28;Ioan 3:16). Glorioasa Domnie de O Mie de Ani a lui Iisus începe după aruncarea lui Satan în abis. Ioan spune: „Şi am văzut un tron mare şi alb şi pe cel ce stătea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). Ce reprezintă acest „tron mare şi alb”? Nu poate fi decât scaunul de judecată al lui „Dumnezeu, Judecătorul tuturor” (Evrei 12:23). El va judeca omenirea, pentru a stabili cine va beneficia de jertfa de răscumpărare a lui Iisus. - Marcu 10:45. Despre tronul lui Dumnezeu se spune că este „mare”, subliniindu-se astfel măreţia Tatălui Ceresc  şi „alb”, fapt ce arată dreptatea Sa perfectă. El este Judecătorul suprem al omenirii (Psalmul 19:7-11 - T.M.; Isaia 33:22; 51:5, 8). Cu toate acestea, El i-a încredinţat lui Iisus Hristos judecata: „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a încredinţat-o Fiului” (Ioan 5:22). Ioan vede o mulţime foarte numeroasă la Judecata Finală. Ea va fi alcătuită din miliarde de oameni!! „Şi am văzut morţii, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului şi au fost deschise nişte suluri” (Apocalipsa 20:12a). Printre cei „mari şi mici” se numără oameni de seamă şi nu numai, oameni care au trăit şi au murit pe acest Pământ în miile de ani de istorie umană. În Evanghelia pe care apostolul Ioan a scris-o la puţin timp după Apocalipsă, Isus a zis despre Tatăl: „(El) i-a dat (lui Iisus) autoritate să judece, pentru că este Fiul omului. Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul său şi vor ieşi afară” (Ioan 5:27-29). Ce perspectivă uluitoare: moartea şi Locuința Morților care au marcat întreaga istorie a omenirii vor dispărea! Miliardele de oameni care se află în memoria lui Dumnezeu vor fi readuşi la viaţă.   Ioan spune: „Dar a fost deschis şi un alt sul: sulul vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în suluri, după faptele lor. Marea i-a dat înapoi pe morţii din ea, moartea şi Hadesul i-au dat înapoi pe morţii din ele. Şi au fost judecaţi fiecare după faptele lui” (Apocalipsa 20:12b, 13). Ce privelişte extraordinară! Iisus a spus că, la sfârşitul lumii, vor exista oameni asemănători caprelor, care vor merge în „focul veşnic pregătit pentru Diavol şi îngerii lui”, adică în moartea a doua - iazul de foc și de pucioasă!  Cine sunt „cei nedrepţi” din Faptele 24:15? În această categorie intră mulţimile de oameni care au murit de-a lungul vremii, îndeosebi cei care au trăit în „timpuri de neştiinţă” (Faptele 17:30). Din cauza locului în care s-au născut şi a epocii în care au trăit, ei n-au avut ocazia să cunoască voia lui Dumnezeu şi s-o împlinească. Ei vor fi înviați în timpul Mileniului; această categorie de oameni va trebui să facă schimbări în modul de gândire şi de viaţă pentru a putea beneficia, la Judecata Finală, de posibilitatea  obţinerii vieţii veşnice. Este strict o părere personală! Este deasemenea posibil, ca printre acești nedrepți să fie și oameni sinceri, căutători de Dumnezeu, dar care au fost înșelați de doctrinele și învățăturile diverselor biserici existente în prezent. Ei, în timpul Mileniului, vor avea șansa de a cunoaște adevărata credință creștină și vor trebui să o accepte sau … nu! Ioan vorbește şi despre alte suluri/cărți, care vor fi deschise, după unii comentatori, în timpul Domniei Milenare (Apocalipsa 20:12). Ce sunt aceste suluri? Ioan spune în continuare că morţii vor fi „judecaţi după cele scrise în suluri, după faptele lor”. Când se vor deschide aceste suluri se va şti în detaliu ce le va cere Dumnezeu oamenilor în timpul celor o mie de ani. Aplicând în viaţa lor legile şi poruncile din aceste suluri, oamenii ascultători îşi vor putea prelungi zilele, ajungând în cele din urmă la viaţă veşnică. Așadar, admitem posibilitatea ca aceste suluri să fie noi cărți inspirate adaptate vieții în timpul Mileniului! Este tot o părere personală! După cât se pare, învierea „celor nedrepți” va avea loc în aşa fel încât cei care vor fi în viaţă să îi poată întâmpina cu bucurie şi să-i instruiască pe membrii familiilor lor şi pe cunoscuţii lor, care şi ei îi vor întâmpina şi îi vor instrui pe alţii (compară cu 1 Corinteni 15:19-28, 58).

3. DESPRE REALITĂȚILE ÎMPĂRĂȚIEI MESIANICE:

O prefigurare a lucrurilor viitoare: Lucrările de putere pe care le-a înfăptuit Iisus pe pământ nu au fost decât o demonstraţie a binecuvântărilor viitoare mult mai mari de sub domnia sa din timpul Mileniului! În acel timp, Iisus va face din nou miracole - de data aceasta la scară mondială. Să aruncăm o privirie asupra emoţionantelor perspective pe care le avem. Iisus va restabili echilibrul ecologic al pământului. Aminteşte-ţi că El a demonstrat că are autoritate asupra forţelor naturii când a potolit o furtună. Cu siguranţă, sub domnia lui Hristos, oamenii nu vor mai trebui să se teamă că ar putea ajunge victime ale taifunurilor, ale cutremurelor de pământ, ale erupţiilor vulcanice sau ale altor dezastre naturale. Iisus cunoaşte foarte bine compoziţia pământului. El ştie cel mai bine cum trebuie folosite resursele pământului. Sub domnia sa, tot pământul se va transforma într-un Paradis. - Luca 23:43.  Ce putem spune însă despre necesităţile omenirii? Capacitatea lui Iisus de a hrăni mii de oameni, doar cu ajutorul câtorva provizii, ne dă asigurarea că sub domnia sa oamenii nu vor mai suferi de foame. Într-adevăr, belşugul de hrană, distribuită în mod nepărtinitor, va pune capăt pentru totdeauna foametei (Psalmul 72:16 - T.M.). Autoritatea sa asupra bolilor de orice fel este o dovadă că bolnavii, orbii, surzii şi infirmii vor fi vindecaţi complet şi pentru totdeauna (Isaia 33:24; 35:5, 6). Capacitatea lui de a-i învia pe morţi ne dă asigurarea că, în calitate de Împărat, Iisus va deţine şi puterea de a învia milioanele de oameni de care Dumnezeu-Tatăl îşi aminteşte cu plăcere. - Ioan 5:28, 29.  În timp ce medităm la puterea lui Iisus, să nu pierdem din vedere că El, este Dumnezeu-Fiul egal cu Dumnezeu-Tatăl (Ioan 14:9). Această analiză a felului în care îşi foloseşte Iisus puterea ne ajută să ne facem o imagine clară cu privire la modul în care îşi foloseşte Dumnezeu-Tatăl puterea. Gândeşte-te, de exemplu, cu câtă grijă l-a vindecat Iisus pe un lepros. Mişcat de milă, Iisus l-a atins pe acest om şi i-a spus: „Vreau” (Marcu 1:40-42). Prin intermediul unor astfel de relatări, Dumnezeu-Tatăl spune de fapt: Aşa îmi folosesc Eu puterea! Nu te simţi îndemnat să-l lauzi pe Dumnezeul-Tatăl şi să-i aduci mulţumiri pentru că îşi foloseşte puterea într-un mod atât de iubitor?

Puterea de restabilire - Dumnezeu „face toate lucrurile noi”: Ai văzut vreodată un copilaş plângând pentru că şi-a pierdut sau şi-a stricat jucăria la care ţinea atât de mult? Plânsul lui deznădăjduit îţi rupe inima! Dar ai văzut cum faţa micuţului se înseninează când tatăl sau mama lui îi rezolvă problema? De cele mai multe ori, pentru un părinte este destul de uşor să găsească sau să repare o jucărie! Copilul este acum numai un zâmbet, iar bucuria lui nu cunoaşte margini. A primit înapoi ceea ce pentru el părea a fi pierdut sau stricat pentru totdeauna!  Dumnezeu-Tatăl, are puterea de a restabili ceea ce copiilor lui pământeşti li s-ar putea părea a fi o pierdere definitivă. Bineînţeles că nu mă refer la jucării. În aceste „timpuri critice, cărora cu greu le facem faţă”, ne confruntăm cu pierderi mult mai mari (2 Timotei 3:1-5). Multe dintre lucrurile la care oamenii ţin mult - locuinţa, bunurile materiale, locul de muncă şi chiar sănătatea - par a fi expuse unui risc tot mai mare. De asemenea, poate că privim cu îngrijorare cum mediul înconjurător este distrus şi cum multe specii de animale sau de plante dispar. Totuşi, nimic nu ne face să suferim mai mult ca moartea unei persoane dragi. Sentimentele de neputinţă şi de gol interior pot fi devastatoare. - 2 Samuel 18:33. Cât de reconfortant este deci să vorbim despre puterea de restabilire a Tatălui! Dumnezeu-Tatăl  poate şi chiar va face lucruri extraordinare pentru a repara pierderile suferite de copiii săi pământeşti. De fapt, Biblia arată că Tatăl are ca scop „restabilirea tuturor lucrurilor” (Faptele 3:21). Prin intermediul Împărăției Milenare, conduse de Fiul său, Iisus Hristos, Tatăl îşi va realiza scopul. Ce anume va fi restabilit?

„Iată! Eu fac toate lucrurile noi”:  Multe dintre profeţiile de restabilire par să nu aibă doar o împlinire spirituală, cum afirmă în mod dogmatic Bisericile istorice. Isaia, de exemplu, a scris despre un timp când bolnavii, şchiopii, orbii şi surzii vor fi vindecaţi şi chiar moartea va fi înghiţită pentru totdeauna (Isaia 25:8; 35:1-7). Acestpe promisiuni nu au cunoscut o împlinire literală în Israelul antic. Avem motive întemeiate să credem că, în viitor, profeţia va cunoaşte o împlinire literală la scară mondială. De unde ştim lucrul acesta?  În Eden, Tatăl a făcut cunoscut cu claritate scopul său cu privire la pământ, acela de a fi populat de o familie umană unită, sănătoasă şi fericită. Bărbatul şi femeia urmau să aibă grijă de pământ şi de toate vieţuitoarele de pe el şi să transforme întreaga planetă într-un Paradis (Geneza 1:28). Situaţia din prezent nu corespunde nici pe departe scopului iniţial. Cu toate acestea, putem fi siguri că scopurile Tatălui nu vor fi niciodată zădărnicite (Isaia 55:10, 11). Prin Iisus, Împăratul mesianic, acest Paradis mondial va deveni realitate! - Luca 23:43. Imaginează-ţi tot pământul transformat în Paradis! Dumnezeu-Tatăl spune cu privire la timpul acela: „Iată! Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5). Gândeşte-te ce va însemna lucrul acesta! În timpul Mileniului, Iisus își va exercita domnia, în numele Tatălui,  peste o nouă societate dreaptă alcătuită din cei ce îl iubesc pe Dumnezu şi înfăptuiesc voinţa sa (2 Petru 3:13). Satan, împreună cu demonii lui, vor fi obligaţi să capituleze şi vor deveni inactivi (Apocalipsa  20:3). Pentru prima dată, după mii de ani, omenirea va fi eliberată de această influenţă negativă, ostilă şi perversă. Eliberarea pe care o vom simţi va fi, fără îndoială, copleşitoare. Vom putea, în sfârşit, să îngrijim frumoasa noastră planetă, aşa cum ar fi trebuit să se întâmple de la bun început. Pământul are capacitatea de a se reface. Lacurile şi râurile poluate se pot curăţa singure dacă este înlăturată sursa de poluare; regiunile care poartă cicatricea războaielor se pot reface dacă se pune capăt violenţei. Cât de plăcut va fi să muncim fără a distruge ecosistemele pământului! În felul acesta vom ajuta la transformarea pământului într-un parc asemănător unei grădini, într-un Eden de proporţii mondiale, cu o infinită varietate de plante şi de animale. În loc să distrugă cu cruzime specii de plante şi de animale, omul va trăi în pace cu toată creaţia de pe pământ. Nici măcar copiii nu vor avea de ce să se teamă de animalele sălbatice. - Isaia 9:6, 7; 11:1-9. De asemenea, fiecare individ în parte se va bucura de restabilire. După Armaghedon, supravieţuitorii vor fi martorii unor vindecări miraculoase la scară mondială. Întocmai cum a procedat atunci când a fost pe pământ, Iisus va folosi puterea sa dumnezeiască pentru a reda orbilor vederea, surzilor auzul şi infirmilor puterea (Matei 15:30). Oamenii în vârstă vor fi fericiţi să-şi recapete forţa, sănătatea şi vigoarea pe care le-au avut în tinereţe (Iov 33:25). Ridurile vor dispărea, mâinile şi picioarele se vor îndrepta, iar muşchii îşi vor recăpăta forţa. Toţi oamenii fideli vor simţi cum efectele păcatului şi ale imperfecţiunii vor fi eliminate treptat. Cât de recunoscători îi vom fi lui Dumnezeu pentru modul minunat în care îşi va folosi puterea de restabilire! Să ne concentrăm acum asupra unui aspect deosebit de îmbucurător legat de acest emoţionant timp de restabilire.

Morţii sunt readuşi la viaţă! În secolul I, unii conducători religioşi, numiţi saduchei, nu credeau în înviere. Iisus i-a mustrat cu următoarele cuvinte: „Sunteţi în eroare, pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22:29). Într-adevăr, Scripturile dezvăluie că Dumnezeu are putere să-i readucă la viaţă pe cei ce au murit. Cum aşa?  Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat în zilele lui Ilie. O văduvă ducea în braţe trupul neînsufleţit al singurului ei copil. Profetul Ilie, care fusese găzduit un timp de această văduvă, trebuie să fi fost zguduit la vederea acestei scene. Mai înainte, el îl scăpase pe acest copil de la moartea prin înfometare. Probabil că Ilie se ataşase de băieţel. Mama copilului era distrusă. Acest băiat era singura fiinţă care îi amintea de soţul ei decedat. Ea sperase, probabil, că fiul ei o va sprijini la bătrâneţe. Tulburată de durere, femeia se temea ca nu cumva moartea copilului să fie o pedeapsă pentru vreo greşeală a ei din trecut. Ilie nu a suportat ca la această tragedie să se adauge şi tortura unei presupuse vinovăţii. Cu grijă, el a luat copilul de la pieptul mamei, l-a dus în camera sa şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i redea copilului viaţa sufletul. - 1 Împăraţi 17:8-21. Ilie nu a fost primul om care a crezut în înviere. Cu secole mai înainte, Avraam a crezut, din motive bine întemeiate, că Dumnezeu are putere să-i readucă la viaţă pe oameni. Când Avraam avea 100 de ani, iar Sara, 90 de ani, Domnul a dat din nou vigoare capacităţii lor de reproducere, iar Sara a născut în mod miraculos un fiu (Geneza 17:17; 21:2, 3). După un timp, când băiatul era destul de mare, Domnul i-a cerut lui Avraam să-l aducă jertfă pe fiul său. Avraam a dovedit credinţă, exprimându-şi încrederea că Dumnezeu îl poate readuce la viaţă pe iubitul său fiu, Isaac (Evrei 11:17-19). Această credinţă puternică ne ajută să înţelegem de ce Avraam, înainte de a urca pe munte pentru a-l jertfi pe fiul său, le-a dat slujitorilor săi asigurarea că el şi fiul său se vor întoarce împreună. - Geneza 22:5.

„Iată, fiul tău trăieşte”!  Dumnezeu a cruţat viaţa lui Isaac şi atunci nu a fost nevoie de o înviere. În cazul lui Ilie însă, fiul văduvei era mort - dar nu avea să rămână în starea aceasta pentru mult timp. Domnul a a răsplătit credinţa profetului înviindu-l pe copil! După aceea, Ilie l-a redat pe băiat mamei lui, spunându-i acesteia următoarele cuvinte de neuitat: „Iată, fiul tău trăieşte”! - 1 Împăraţi 17:22-24. Pentru prima oară în Biblie, vedem cum Dumnezeu îşi foloseşte puterea pentru a reda viaţa unui om. După aceea, Dumnezeu le-a dat putere lui Elisei, lui Pavel şi lui Petru să readucă la viaţă unele persoane care muriseră. Bineînţeles, cei ce au fost înviaţi au murit din nou în cele din urmă. Aceste învieri relatate în Biblie sunt însă o extraordinară avanpremieră a ceea ce urmează să se întâmple în viitor.  În Paradisul Milenar, Iisus îşi va asuma rolul de „învierea şi viaţa” (Ioan 11:25). El va învia milioane de oameni, dându-le ocazia să trăiască pentru totdeauna în Paradis pe pământ (Ioan 5:28, 29). Imaginează-ţi cât de emoţionaţi şi de fericiţi vom fi să-i revedem şi să-i îmbrăţişăm pe prietenii şi pe rudele noastre dragi, pe care moartea i-a smuls de mult timp de lângă noi! Toţi oamenii îi vor aduce laude lui Dumnezeu pentru puterea sa de restabilire.  Dumnezeu  nu numai că are puterea, dar şi doreşte să-i readucă la viaţă pe cei ce au murit. Fidelul Iov a fost inspirat să scrie că luiDumnezeu  îi este dor de cei ce au murit şi că vrea să-i readucă la viaţă (Iov 14:15). Nu te simţi atras de personalitatea Dumnezeului nostru, care este nerăbdător să-şi folosească puterea de restabilire cu atâta iubire? Nu uita însă că învierea este doar una dintre grandioasele lucrări de restabilire pe care le va face Dumnezeu în viitor. Pe măsură ce devii tot mai apropiat de Dumnezeu, apreciază preţioasa speranţă de a te număra printre cei ce vor vedea cum Dumnezeu va „face toate lucrurile noi”. - Apocalipsa 21:5. 

Împăratul mesianic „aşază dreptatea pe pământ”:  În timpul Mileniului, Iisus va institui dreptatea pe pământ într-un mod fără precedent. Nedreptatea se întâlneşte la tot pasul în lumea coruptă de astăzi. Fiecare copil care moare de foame este victima unei nedreptăţi de nescuzat, mai ales dacă ne gândim la banii şi la timpul care se irosesc pentru producerea armelor de război şi pentru satisfacerea capriciilor iubitorilor de plăceri. Moartea a milioane de oameni nevinovaţi în fiecare an nu reprezintă decât una dintre multiplele forme de nedreptate, care provoacă pe drept mânia lui Dumnezeu. El l-a mandatat pe Fiul său să poarte un război drept împotriva întregului sistem de lucruri prezent pentru a pune capăt nedreptăţii pentru totdeauna. - Apocalipsa 16:14, 16; 19:11-15.  Cu toate acestea, justiţia/dreptatea  Tatălui nu cere doar distrugerea celor răi. El l-a numit pe Fiul său să domnească în calitate de „Prinţ al păcii”. După războiul de la Armaghedon, Iisus va institui pacea pe tot pământul şi îşi va exercita domnia „prin judecată/(justiție, în alte traduceri)” (Isaia 9:6, 7). Atunci Iisus va fi bucuros să înlăture toate nedreptăţile care au cauzat atâtea nenorociri şi atâta suferinţă în lume. El va susţine cu fidelitate justiţia perfectă a Tatălui, chiar dacă la sfârșitul Mileniului, Satan va reuși să determine un număr considerabil de oameni să se revolte contra lui Dumnezeu! Aceștia vor fi înfrânți, și Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt vor crea Cerul Nou și Pământul Nou! Manifestându-şi în mod justificat mânia, Iisus s-a dovedit a fi ca Tatăl, care „este plin de mânie” împotriva a tot ceea ce este rău (Naum 1:2). De exemplu, după ce a spus despre poporul său încăpăţânat că-i transformase casa într-o „peşteră de tâlhari”, Dumnezeu a adăugat: „Mânia şi furia Mea se vor vărsa peste locul acesta”. - Ieremia 7:11, 20. Potrivit Mişnei, câţiva ani mai târziu a izbucnit o revoltă provocată de preţurile ridicate cu care erau vânduţi porumbeii la templu. Preţul a fost redus imediat cu aproape 99 la sută. Cine profita cel mai mult de pe urma acestei afaceri prospere? Potrivit unor istorici, pieţele de la templu erau proprietatea casei Marelui Preot Ana şi reprezentau o importantă sursă de venit pentru familia preoţească. - Ioan 18:13. Fariseii susţineau că oamenii de rând, neiniţiaţi în Lege, erau „blestemaţi” (Ioan 7:49). Ei spuneau că aceşti oameni nu trebuiau învăţaţi, nu trebuia să se facă afaceri cu ei, nimeni nu trebuia să mănânce sau să se roage cu ei. Cel care-i dădea voie fiicei sale să se căsătorească cu un astfel de om se făcea vinovat de un rău mai mare decât acela de a o arunca la animalele sălbatice. Ei considerau că speranţa învierii nu era pentru aceşti oameni de rând! Ce contrast față de iubirea lui Dumnezeu, care se revarsă peste orice oameni, indiferent de starea lor socială!

Binecuvântările minunate de la Dumnezeu sunt aproape: Cititorule, doreşti tu să trăieşti în pace şi fericire? Doreşti o stare bună de sănătate şi viaţă prelungită pentru tine însuţi şi pentru toţi iubiţii tăi? Doreşti tu să ajungi să vezi sfârşitul tuturor răutătilor şi suferinţelor? Toţi oamenii cinstiţi doresc aceste lucruri bune. Însă evenimentele zilnice dovedesc numai că violenţele, crimele, foametea, şi bolile se înmulţesc în toate părţile lumii. De ce este lumea aşa de plină de necazuri? Care  este însemnătatea acestei situaţii universale? Avem noi motive să credem că aceste condiţii se vor îmbunătăţi în zilele noastre? Desigur că avem motive foarte bune să credem aceasta, şi aceste motive sunt cuprinse într-o carte publicată în mai multe limbi decât orice altă carte din toată lumea. Cartea aceasta este Biblia. Ea ne arată scopul lui Dumnezeu de a stabili un sistem cu totul nou pentru omenire. Dacă tu ai avea puterea să faci aceasta, n-ai fi tu bucuros s-o faci, n-ai fi tu bucuros să pui capăt acestor condiţii care pricinuiesc atâtea suferinţe? Desigur că ai face-o. Dar de ce se nu credem că Dumnezeu, Creatorul omenirii va face aceasta? Biblia ne spune că: „Dumnezeu este dragoste”. (1 Ioan 4:8). Cu certitudine acest Părinte ceresc iubitor ştie toate lipsurile omenirii. El are puterea să pună capăt acestor lipsuri, şi El va face aceasta, pentru că Psalmul 145:16 - T.M.  zice despre Dumnezeu: „Tu-ţi deschizi mâna şi mulţumeşti dorinţa a tot ce este viu”. Dar când va mulţumi Dumnezeu dorinţa omului de pace şi fericire adevărată, şi pentru o stare durabilă de viaţă şi sănătate? Este omul îndatorat se aştepte mii de ani? Nu deloc. Timpul acesta este foarte aproape. Dar cum se poate aceasta acum când situaţia lumii devine din ce în ce tot mai rea, în loc să devină mai bună? Adevărat. Tocmai aceasta este învăţătura Biblică de la început. Şi aceste lucruri sunt destinate să ne servească ca dovezi că am ajuns să trăim în „zilele din urmă” ale acestui sistem rău din przent. (2 Timotei 3:1-5). Acesta este timpul prezis când Creatorul nostru iubitor va pune capăt acestor răutăţi şi acelora care le pricinuesc. Şi când Dumnezeu va aduce binecuvântări îmbelşugate tuturor persoanelor cu inimă bună care doresc să facă ce este bine. El a promis că: „Lumea dimpreună cu toate poftele ei vor trece, dar cei ce vor face voinţa lui Dumnezeu vor rămâne pentru totdeauna”. - 1 Ioan 2:17. Pământul nostru va trece prin nişte schimbări minunate. Războaiele şi toate suferinţele cauzate de aceste războaie vor înceta. Ura, egoismul, faptele criminale şi violente vor fi lucruri trecute. Şi în locul lor pământul va fi acoperit de o pace şi securitate perfectă. Cuvântul lui Dumnezeu declară că: „Încă puţină vreme şi cei răi nu vor mai fi … Dar cei blânzi vor moșteni pământul şi se vor bucura de o pace îmbelşugată”. (Psalmul 37:10, 11 - T.M.). Aceasta pace va exista nu numai între naţiuni, ci totodată între vecini şi între toate familiile. Una din multele binecuvântări de care cei credincioși se vor bucura în sistemul nou al lui Dumnezeu va fi o stare bună de sănătate. Adică, ceva ce niciun domnitor uman, niciun savant, niciun doctor nu poate face! Este ceva ce numai Dumnezeu poate face. Faptul că aceste sunt nişte lucruri naturale pentru noi nu înseamnă că Dumnezeu nu le poate schimba. Nici că scopul lui Dumnezeu ar fi fost ca omul să-şi trăiscă douăzei de ani de viaţă ca să-şi atingă maturitatea, apoi alţii douăzeci sau treizeci de ani să-şi câstige cunoştinţa şi experienţa necesară, şi curând după aceea să-şi înceapă bătrâneţea, să cadă victima unei boli şi să moară. Ca să credem că aceasta viaţă scurtă ar fi destinul natural al omului, înseamnă să ne permitem să fim conduşi de un raţionament foarte greşit. Adevărul este că Dumnezeu a făcut omul să trăiască, nu să moară. Creatorul ne promite că, în scurtă vreme, va fi posibil ca omul să trăiască aici pe acest pământ o viaţă minunată și, apoi, o viață eternă în Cerul Nou și Pământul Nou! Acest fel de viaţă umană alături de vecini iubitori de pace şi acompaniată de o bună stare de sănătate şi de activităţi satisfăcătoare, de neimaginat astăzi, va fi o ceva cu totul extraordinar pentru omenire. Dar cum ştim că acest sistem nou va fi stabilit? Şi cum ştim că acesta nu este numai un vis? Noi ştim şi credem fiindcă aceasta este promisiunea Atotputernicului Dumnezeu. Creatorul şi Susţinătorul Universului garantează că aceste lucruri minunate vor fi realizate. „Dumnezeu … nu poate să mintă”. (Tit 1:2). Cuvintele lui nu vor rămâne neîmplinite. - Iosua 23:14. Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu din Biblie ne spune desluşit că acum ne apropiem repede de o mare schimbare universală. Ne arată faptul că timpul nostru este timpul despre care a vorbit Iisus Hristos când a prezis sfârşitul acestui sistem rău. El a prezis că, zilele din urmă ale acestui sistem rău vor fi marcate prin războaie mondiale, crize de alimente, nesupuneri şi răzvrătiri contra legilor şi o pierdere neîntreruptă a credinţei în Dumnezeu. (Matei 24:3-12). El a mai prezis că naţiunile vor cădea în situaţii aşa de grele încât „nu vor mai şti ce să facă”. (Luca 21:25). Noi am ajuns să vedem realizarea acestor prorocii acum în zilele noastre.

O lume nouă este aproape: Cu fiecare an ce trece, lumea devine mai periculoasă. Este plină de politicieni corupţi, de conducători religioşi ipocriţi, de conflicte armate şi de criminali nemiloşi. Privită în ansamblu, lumea nu mai poate fi schimbată în bine. Biblia ne arată că, în curând, această lume rea va fi distrusă de Dumnezeu la Armaghedon. O lume nouă şi dreaptă îi va lua locul (Apocalipsa 16:14-16). Dumnezeu-Tatăl l-a ales pe Iisus Hristos să fie Conducătorul Împărăției Mesianice de o mie de ani! Cu mult timp în urmă, Biblia a profeţit: „Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat şi domnia princiară va fi pe umărul lui. El va fi numit … Prinţ al Păcii. Domnia princiară se va întinde până departe şi pacea nu va avea sfârşit” (Isaia 9:6, 7). Iisus i-a învăţat pe continuatorii lui să se roage pentru venirea acestei Împărății : „Vie/Vină ÎmpărățiaTa. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (Matei 6:10). Împărăția mesianică va înlocui în curând toate guvernele lumii. Sub domnia lui Iisus Hristos, pământul va fi transformat în paradis! În acest paradis milenar se vor realiza lucruri de neimaginat azi! Răutatea, războaiele, criminalitatea şi violenţa vor dispărea. „Cel rău nu va mai fi … Dar cei smeriţi/blânzi vor stăpâni pământul.” (Psalmul 37:10, 11 - T.M.). Va fi pace deoarece Dumnezeu „va face să înceteze războaiele până la marginile pământului” (Psalmul 46:9 - T.M.; Isaia 2:4). Atunci „cel drept va înflori şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună”, adică pentru totdeauna (Psalmul 72:7 - T.M.). Adevărații credincioși creștini vor trăi în siguranţă. Cât timp au ascultat de Dumnezeu, israeliţii din timpurile biblice au trăit în siguranţă (Leviticul 25:18, 19). Ce fericiţi vom fi în Paradisul milenar, când ne vom bucura de aceeaşi siguranţă! (Mica 4:4, Isaia 32:18). Nu vor mai fi lipsuri de alimente. „Va fi bogăţie de grâne pe pământ, pe vârful munţilor va fi belşug mare”, a cântat psalmistul (Psalmul 72:16 - T.M.). Dumnezeu îi va binecuvânta pe cei drepţi şi „pământul îşi va da roadele” (Psalmul 67:6 - T.M.). Întregul pământ va deveni un paradis. Pământul, care în prezent este distrus de oamenii păcătoşi, va fi plin de grădini şi de case noi şi frumoase (Apocalipsa 11:18, Isaia 65:21-24). Cu timpul, tot pământul va fi frumos şi roditor aşa cum a fost grădina Edenului. Dumnezeu „îşi va deschide mâna şi va satisface dorinţa a tot ce este viu” (Psalmul 145:16 - T.M.). Va fi pace între oameni şi animale. Animalele sălbatice şi domestice vor paşte împreună. Nici chiar copiii nu vor avea motive să se teamă de animalele care în prezent sunt periculoase (Isaia 65:25).  Bolile vor dispărea. În calitate de Conducător al Împărăției Mesianiceal, Iisus va face vindecări la o scară mult mai mare decât a făcut când a fost pe pământ (Matei 9:35; Marcu 1:40-42; Ioan 5:5-9). Atunci, „niciun locuitor nu va spune: Sunt bolnav.”(Isaia 33:24; 35:5, 6). Cei dragi, care au murit în credința față de Iisus, vor fi readuşi la viaţă şi vor avea perspectiva de a trăi veşnic. De asemenea, toți credincioșii din toate timpurile Dumnezeu vor fi înviaţi. De fapt, „va fi o înviere atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi” (Faptele 24:15). Prin „cei nedrepți” trebuie să-i înțelegem pe acei oameni care au fost învățați greșit despre Iisus, care au practicat, fără să știe, o credință creștină eronată sau care n-au cunoscut nimic despre Iisus, trăind în alte medii religioase. Acești „nedrepți” vor învăța adevărul despre Iisus în timpul Mileniului. Ei nu trebuie confundați cu cei „nedrepți” care vor învia la sfârșitul domniei milenare pentru a avea parte de judecata lui Dumnezeu-Tatăl! Ce viitor minunat îi aşteaptă pe cei care aleg să-şi predea viața lui Iisus și să-L recunoască ca Domn și Mântuitor personal! Răsplata pe care Iisus le-o dă slujitorilor săi fideli este viaţa! Ce fel de viaţă? Mulţi dintre noi ar putea spune că suntem deja în viaţă, întrucât respirăm, mâncăm şi bem. În plus, când suntem foarte fericiţi, exclamăm: „Asta da viaţă!”. Şi totuşi, Biblia arată că nimeni nu se bucură astăzi cu adevărat de viaţă. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă „să apucăm strâns adevărata viaţă” (1 Timotei 6:19). Din aceste cuvinte reiese că „adevărata viaţă” va fi posibilă numai în viitor. Da, când vom fi perfecţi, vom trăi în sensul deplin al cuvântului, aşa cum a vrut Dumnezeu încă de la început. În ziua în care vom fi în Paradisul Milenar, fie ca membrii ai Bisericii/Mireasă, fie ca „pieteni ai Mirelui”, având sănătate perfectă, pace şi fericire, vom cunoaşte, în sfârşit, „adevărata viaţă”, adică viaţa veşnică (1 Timotei 6:12). Nu este aceasta o speranţă minunată? Mai ales că, după răzvrătirea finală a celor ce-l susțin pe Satan și după marea judecată de la tronul lui Dumnezeu-Tatăl, vor fi create Cerul Nou și Pământul Nou!

Partea a treia:

1. Creștinii și speranța Mileniului Mesianic: „Vie Împărăția Ta! Facă-se voia Ta precum în Cer așa și pe Pământ.” - Matei 6:10.

 Bisericile Ortodoxă și Romano-Catolică şi chiar majoritatea marilor confesiuni protestante nu le vorbesc niciodată credincioşilor lor despre speranţa Mileniului. Dimpotrivă, ele îi dau cu dispreţ acestei credințe/speranțe numele de „milenarism”, iar pe adepţii săi îi numeşte „milenarişti.” Personal nu-mi este ruşine de această credinţă, căci fapte istorice de necombătut dovedesc că şi primii creştini o împărtăşeau! Primii creștini au fost numiți „milenariști”! Iată ce spune The Encyclopedia Americana cu privire la creştinii care cred în domnia milenară a lui Hristos: „Cei care cred aşa sunt numiţi milenarişti sau chiliaşti, iar doctrina lor este chiliasmul (din grecescul chilioi - o mie). Toată lumea este de acord în a recunoaşte că această opinie era, dacă nu generalizată, atunci cel puţin foarte răspândită în biserica primară.” Cât despre Encyclopedia Universalis, ea spune: „În Occidentul creştin, milenarismul a cunoscut o mare vitalitate în cadrul iudeo-creştinismului şi în cadrul creştinismului primelor trei secole. Milenarismul era foarte adânc înrădăcinat în creştinismul primelor secole.” Avem toate motivele să credem că primii creştini nutreau deja speranţa în legătură cu domnia milenară a lui Hristos înainte ca apostolul Ioan să scrie Revelaţia/Apocalipsa la sfârşitul primului secol al erei noastre. Într-adevăr, citirea profeţilor evrei le transmisese o gustare anticipată a minunatei speranţe milenariste pe care Hristos a prezentat-o în Revelaţia/Apocalipsa capitolele 20 şi 21. Exact acest lucru  îl confirmă The Encyclopedia Britannica, ediţia 1970, care spune: „Noţiunea de milenarism la primii creştini provenea în principal din speranţele escatologice ebraice,  adică din speranţele referitoare la destinul final al omenirii şi al lumii.” New Encyclopoedia Britannica (1977 în 30 de volume) ne oferă următorul comentariu: „Cartea Revelaţiei a desăvârşit înglobarea în creştinism a apocaliptismului ebraic -  aşteptarea unei distrugeri definitive a răului şi a unui triumf al binelui. Pe tot parcursul primilor o sută de ani ai istoriei creştine între (33 şi 133), această formă de milenarism, sau chiliasm (din cuvântul grec pentru 1 000) a fost învăţată curent şi acceptată în sânul bisericii.” Unii vor replica: „Poate, dar speranţa milenaristă a acelor primi creştini nu se referă la pământ. Era o speranţă cerească.” Să vedem dar ce ne descoperă Biblia şi faptele istorice.

Persistența credinței într-un paradis terestru: După cum confirmă numeroase dovezi, niciodată primii creştini nu s-au gândit că venirea lui Mesia sau Hristos ar fi anulat ansamblul de profeţii şi de promisiuni consemnate în Scrierile ebraice/Vechiul Testament referitoare la restabilirea paradisului pe pământ. Opera Dictionnaire de Théologie Catholique recunoaşte următorul fapt: „Originile milenarismului sunt anterioare erei creştine. În speranţele lui Israel trebuie căutat punctul de plecare al credinţei în Împărăția terestră al lui Mesia.” În A History of Christianity istoricul Kenneth Scott Latourette a scris următoarele în legătură cu primii creştini care aşteptau a doua venire a lui Hristos: „Mulţi au adoptat opinia că înainte de îndeplinirea completă a scopului lui Dumnezeu şi de îndeplinirea perfectă a voinţei sale, lucruri pe care toţi creştinii le aşteptau, Hristos va reveni, va stabili Împărăția Sa pe pămînt şi va domni timp de o mie de ani. Ideea despre o epocă mesianică de o mie de ani nu era specifică doar pentru creştini; era cuprinsă şi în iudaism.” Aşadar ne găsim în faţa unei acumulări de dovezi care arată că primii creştini erau cu totul „milenarişti,” de vreme ce se numeau aşa cei ce sperau într-o domnie milenară a lui Hristos Mesia. Iisus nu a distrus speranţa mesianică iniţială a evreilor, aceea a restabilirii unui paradis pe pământ în timpul mileniului.

Hristos nu a distrus speranța Mileniului!  În predica Sa celebră de pe munte Iisus a declarat: „Să nu vă gândiţi că am venit să distrug Legea sau Profeţii. Eu am venit, nu ca să distrug, ci ca să împlinesc” (Mat. 5:17). Versiunea engleză Today’s English Version redă ultima frază astfel: „N-am venit să le desfiinţez, ci pentru a face să se realizeze învăţăturile lor.” Întrucât acesta a fost scopul primei veniri a lui Iisus, această venire constituia o garanţie pentru faptul că acele cuvinte ale profeţilor referitoare la restabilirea paradisului pe pământ se vor realiza. Unele din acele profeţii le veţi găsi în pasajele următoare: Ps. 37:11, 2; 72:1-8, 16-19; 115:16 - T.M.; Isaia 9:6, 7; 11:1-10; 45:18; Daniel 2:34, 35, 44, 45; 7:13, 14. Tot în predica de pe munte, Iisus a arătat foarte clar că pământul trebuie să joace un rol în îndeplinirea voinţei sau scopului lui Dumnezeu-Tatăl. El i-a învăţat pe discipolii sai să se roage astfel: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfințească-se numele tău! Vie Împărăția Ta! Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ!” (Mat. 6:9, 10). Prin aceste cuvinte, El aduce îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu-Tatăl pe pământ în legătură cu venirea Împărăției Sale, care nu este alta decât Împărăția Mesianică de o mie de ani. Aşadar, „Tatăl nostru”, pe care catolicii, ortodocșii şi protestanţii l-au repetat de milioane de ori de-a lungul secolelor se dovedeşte a fi, printre altele, o rugăciune în scopul realizării promisiunilor mesianice legate de speranţa într-un Mileniu!

Speranța Mileniului apare în mod clar! La un sfert de secol după distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 (eveniment care a micşorat speranţa evreilor într-o eliberare naţională printr-un Mesia politic), Iisus, adevăratul Mesia, a făcut să apară în mod clar speranţa Mileniului. În descrierea Revelaţiei pe care a primit-o de la Dumnezeu prin Iisus Hristos, apostolul Ioan a scris: „Apoi am văzut venind jos din cer un înger cu cheia abisului şi cu un lanţ mare în mână. Si el l-a prins pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satan şi l-a legat pentru o mie de ani. (…). Apoi am văzut nişte tronuri şi pe cei ce s-au aşezat pe ele, şi lor li s-a dat autoritatea de a judeca (…).  Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de prima înviere; asupra lor moartea a doua nu are nicio putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos, iar ei vor domni cu el timp de o mie de ani. (…). Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou. (…). Atunci am auzit dinspre tron o voce puternică spunând: Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi el va locui cu aceștia, (…) şi el va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi; nu va mai fi nici doliu, nici ţipăt, nici durere. Lucrurile de odinioară au trecut.” - Apoc. 20:1-6; 21:1-4.

Explicația unei taine: Nu observaţi oare asemănarea între această descriere a domniei milenare a lui Hristos şi speranţa mesianică iniţială a evreilor, adică, citând The Jewish Encyclopedia „speranţa într-un viitor mesianic (…), epoca de aur a fericirii paradisiace (…), o lume în care toate creaturile vor trăi în cea mai deplină pace şi armonie (…), ceruri noi şi un pămînt nou? Totuşi era clar că unele aspecte importante ale Împărăției Mesianice le scăpaseră din vedere evreilor. Chiar şi cei doisprezece apostoli şi primii discipoli ai lui Hristos aveau dificultăţi în înţelegerea lor. De aceea Iisus le-a spus, cu puţin timp înainte de a fi rostit predica de pe munte şi de a-i fi învăţat să se roage ca să vină Împărăția lui Dumnezeu şi voinţa sa să se îndeplinească pe pământ ca şi în cer: „Vouă va fost dat să cunoașteți taina Împărăției lui Dumnezeu, dar pentru cei ce sunt în afară de numărul vostru, toate lucrurile le sunt înfățișate  în pilde.” - Marcu 4:11. În tot timpul misiunii Sale pământești, Iisus i-a învăţat pe discipolii săi multe lucruri privitoare la Împărăția Mesianică. Chiar după moartea sa şi până în ziua când a urcat la Tatăl ceresc, El a continuat să le vorbească despre „lucrurile Împărăției lui Dumnezeu”. Totuşi, faptul acesta nu i-a împiedecat să-i pună această ultimă întrebare: „Doamne, în aceste timpuri vei restabili regatul lui Israel?” Ei au dovedit prin aceasta că încă tot mai aşteptau ca Mesia să restabilească regatul uman al lui Israel (Fapte 1:3, 6). Desigur ei aveau motive să asemene Împărăția lui Dumnezeu cu un guvern, dar se înşelau când credeau că Mesia ar fi urmat să instaureze o Împărăție exclusive iudaică. Numai după revărsarea Duhului Sfânt la sărbătoarea Cincizecimii s-au debarasat discipolii lui Hristos de această concepţie a unui regat mesianic naţionalist şi au înţeles noi aspecte importante ale „tainei sacre a Împărăției lui Dumnezeu”. Unul dintre aceste aspecte era acela că Împărăția Mesianică nu era tot una cu „Cerul Nou și Pământul Nou”!

2. „Mulți sunt aduși la dreptate/Vor fi învățați să umble în neprihănire”: „Cei ce îi aduc pe mulți la dreptate (vor străluci) ca stelele, pentru totdeauna, da, veșnic.” (Dan. 12:3).

 Ce minunată va fi ziua când va începe Învierea în timpul Domniei de O Mie de Ani a lui Hristos! Este o zi mult așteptată de toți cei care au pierdut pe cineva drag în moarte. Și Dumnezeu așteaptă această zi. (Iov 14:15). Este adevărat că mulți dintre cei ce vor învia trăiesc acum în Rai, dar va fi extraordinar momentul când ei vor trăi din nou, cu trup și suflet, pe Pământul Milenar! Fiecare revedere va fi însoțită de o bucurie de nedescris. Probabil că mulți dintre cei dragi nouă vor învia la scurt timp după Armaghedon. În plus, „cei nedrepți”, - adică cei care n-au avut suficiente ocazii, sau, care n-au avut deloc astfel de ocazii, de a-l cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu și de a-i sluji cu fidelitate în timpul vieții -, vor avea parte de „o înviere a judecății”. Toți cei „nedrepți” înviați vor avea nevoie de instruire. (Is. 26:9; 61:11). Prin urmare, va fi implementat cel mai amplu program educațional din istoria omenirii. (Isaia 11:9, 10.). După înviere, cei nedrepți vor trebui să învețe adevărul despre Iisus Hristos, despre răscumpărare/mântuire, practic  vor trebui să învețe în ce constă adevărata închinare creștină.

„Cei ce dorm în țărână se vor trezi”: Cartea Daniel dezvăluie ordinea în care se vor succeda evenimentele impresionante din timpul sfârșitului. De exemplu, în Daniel 12:1 se spune că Mihail „stă în favoarea poporului” lui Dumnezeu. În plus, Daniel prezice că Iisus „se va ridica” într-un „timp de nenorocire cum n-a mai fost de când a venit în existență un neam până în timpul acela”. Acest „timp de nenorocire” este „Necazul cel Mare”, menționat în Matei 24:21. Iisus „se va ridica”, adică va trece la acțiune în apărarea poporului lui Dumnezeu, - evreu -, dar și al celor care vor refuza să se închine Fiarei/Antihristului, la sfârșitul acestui timp de nenorocire, adică la Armaghedon. Referindu-se la martirii Marelui Necaz, cartea Apocalipsa vorbește despre „o mare mulțime care vine din Necazul cel Mare”. (Apoc. 7:9, 14). Ce eveniment va avea loc după Armaghedon? Profeția din Daniel 12:2 se referă la o înviere propriu-zisă, care va avea loc în lumea nouă. De ce este corectă o astfel de afirmație? Termenul „țărână” din Daniel 12:2 apare și în Iov 17:16, unde este folosit ca echivalent al termenului „mormânt”! Înțelegem, așadar, că profeția din Daniel 12:2 se referă la o înviere propriu-zisă, care va avea loc după încheierea zilelor din urmă și după Armaghedon. Totuși, în Daniel 12:2 se spune că „unii se vor trezi pentru viață veșnică”. Ce înseamnă aceste cuvinte? Cei care vor învia și îi vor cunoaște sau vor continua să-i cunoască și să-i iubească pe Tatăl și pe Iisus și se vor dovedi ascultători în timpul celor 1 000 de ani vor primi în final viață veșnică. (Ioan 17:3) Aceasta va fi „o înviere mai bună”, comparativ cu învierile din trecut. (Evr. 11:35) De ce? Deoarece acei oameni imperfecți au murit din nou. Însă nu toți cei care vor învia vor accepta adevărurile despre Dumnezeu. Profeția lui Daniel spune că unii „se vor trezi pentru batjocură și pentru dispreț veșnic”. Întrucât vor manifesta un spirit de răzvrătire, numele lor nu vor fi scrise în cartea vieții și nu vor primi viață veșnică. Dimpotrivă, vor avea parte de „dispreț veșnic”, adică trimiterea în Iazul de foc, alături de cei care vor fi înviați, după testul final, pentru a fi judecați și care sunt cei necredincioși și răi, ce se vor fi aflat în Iad. Prin urmare, Daniel 12:2 arată ce se va întâmpla în final cu toți „nedrepții” care vor învia, în funcție de ceea ce vor face după înviere. Unii vor primi viață veșnică, iar alții nu.

 Cine sunt cei care „vor străluci la fel de tare ca întinderea cerului”? Cuvintele lui Iisus din Matei 13:43 ne dau un indiciu: „În acel timp, cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui Lor”. Contextul acestor cuvinte arată că Iisus se referea la „fiii Împărăției”, - cei 144 000 de aleși dintre evrei, care vor sluji împreună cu El în Împărăție, alături, bineînțeles, de cei ce au avut parte de Răpire (Mat. 13:38). Prin urmare, Daniel 12:3 trebuie să se refere la cei Sfinți, - Biserica, sfinții Marelui Necaz, cei 144 000 de evrei, sfinții din toate timpurile -, și la activitatea pe care o vor desfășura în timpul Domniei de O Mie de Ani. Aceștia vor colabora strâns cu Iisus Hristos pentru a organiza programul educațional care se va desfășura în timpul celor 1 000 de ani, pentru a-i aduce pe mulți dintre cei nedrepți la dreptate/neprihănire. Acești Sfinți nu vor fi doar colaboratori ai lui Iisus în conducere, ci și preoți. (Apoc. 1:6; 5:10; 20:6). În această calitate, ei vor contribui la „vindecarea neamurilor”, adică îi vor ajuta pe oamenii nedrepți înviați să ajungă treptat la perfecțiune. (Apoc. 22:1, 2; Ezec. 47:12). Ce bucurie le va aduce celor sfinți această însărcinare! La finalul celor 1 000 de ani, toți oamenii de pe pământ vor fi perfecți. Însă când vor fi scrise numele lor cu cerneală în cartea vieții, rămânând acolo pentru totdeauna?

Testul Final: Să ne amintim că a fi perfect nu înseamnă a primi în mod automat viață veșnică. Adam și Eva erau perfecți. Însă, pentru a primi viață veșnică, trebuiau să demonstreze că ascultau de Dumnezeu. Din nefericire, ei s-au dovedit neascultători. (Rom. 5:12). Ce putem spune despre oamenii care vor trăi pe pământ la sfârșitul celor 1 000 de ani? În acel moment, toți vor fi perfecți. Dar vor susține cu toții domnia veșnică a lui Iisus și a Tatălui? Sau unii dintre ei vor fi ca Adam și Eva, care au devenit infideli, chiar dacă erau perfecți? Cum se va răspunde la aceste întrebări importante? Pe parcursul celor 1 000 de ani, Satan va fi închis în Abis, astfel că nu va putea induce în eroare pe nimeni. După încheierea acestei perioade, el va fi eliberat și va încerca să atragă de partea lui oameni perfecți. Acest test le va da tuturor oamenilor perfecți ocazia de a arăta fără echivoc de partea cui sunt în controversa referitoare la suveranitatea lui Dumnezeu și la dreptul său de a-i conduce pe oameni. (Apoc. 20:7-10). Reacția oamenilor la presiunile lui Satan va fi foarte importantă deoarece, în funcție de aceasta, Dumnezeu va stabili dacă le va scrie pentru totdeauna numele în cartea vieții. Mulți  oameni dintre cei nedrepți și dintre urmașii acestora vor respinge guvernarea lui Iisus, la fel ca Adam și Eva. Ce se va întâmpla cu ei? Apoc. 20:15 spune: „Cine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în lacul de foc”. Acești oameni răzvrătiți vor fi trimiși, alături de cei necredincioși înviați acum, pentru totdeauna în Iazul de Foc - a doua moarte! Este o mare taină cum de oameni nedrepți cărora li s-a mai dat o șansă, care au cunoscut binefacerile domniei lui Iisus, să aleagă în cele din urmă răzvrătirea pe față contra lui Iisus!

Partea a patra:

1. Jubileul Domnului - un timp de bucurie pentru noi!

„Şi va trebui să sfinţiţi al cincizecilea an şi să proclamaţi libertatea în ţară, tuturor locuitorilor ei. El va deveni un Jubileu* pentru voi (…) El va trebui să devină un lucru sfânt pentru voi. (…) Atunci, fără frică veţi locui în ţară.” - Levitic 25:10-12, 18.

 Indiferent de locul în care trăieşti, probabil că ai auzit vorbindu-se despre celebrul Clopot al Libertăţii care se află la Philadelphia, în Statele Unite. The World Book Encyclopedia arată că acest clopot „a sunat la 8 iulie 1776, împreună cu alte clopote, pentru a anunţa adoptarea Declaraţiei de independenţă. Inscripţia care se poate citi pe acest clopot – „Proclamaţi libertatea în ţară tuturor locuitorilor ei” - este extrasă din Biblie (Levitic 25:10).” Libertatea exercită încă şi astăzi o mare putere de atracţie, nu-i aşa? Cine nu s-ar bucura să aibă perspectiva de a obţine adevărata libertate: libertatea de ideile false, de presiunile sau opresiunile politice, de efectele debilitante ale bătrâneţii şi bolilor care provoacă moartea? În acest caz, există motive bine întemeiate de a ne bucura, iar în scurtă vreme vor exista încă şi mai multe. „Cum este posibil acest lucru?” ai putea întreba, văzând că până în prezent niciun guvern nu a adus o libertate deplină şi nici un savant sau medic nu a reuşit să elimine îmbătrânirea, bolile şi moartea. Şi totuşi, repetăm, avem motive întemeiate de a ne bucura, pentru că există perspectiva de a obţine adevărata libertate. Pentru a înţelege acest lucru, să examinăm câţiva factori importanţi care ar putea să ne implice şi pe noi, atât acum cât şi în viitor. În pasajul biblic citat la începutul articolului apare termenul „Jubileu”. Jubileul era o perioadă sabatică de un an pentru Israel. El urma după o serie de şapte ani sabatici agricoli care erau cuprinşi în cadrul unei perioade de 49 de ani. Al 50-lea an, Jubileul, constituia apogeul acestei serii de ani sabatici pentru pământul dat de Dumnezeu slujitorilor săi, ca împlinire a promisiunii pe care o făcuse strămoşul lor, Avraam, „prietenul lui Dumnezeu” (Iacob 2:23; Isaia 41:8). Cu ocazia Jubileului, era proclamată libertatea în toată ţara. Acest fapt însemna acordarea de libertate tuturor israeliţilor care se vânduseră ca sclavi pentru a-şi plăti datoriile. O altă caracteristică a Jubileului consta în restituirea tuturor proprietăţilor de teren ereditare care fuseseră vândute anterior, probabil din motive de dezechilibru economic. - Levitic 25:1-54. Dacă ţinem seama de toţi aceşti factori, putem înţelege de ce anume era Jubileul un an de sărbătoare a libertăţii, sau la bucuriei - în alte traduceri. El era anunţat cu sunete de corn în Ziua ispăşirii/Yom Kippur. În Levitic 25:9, 10 Moise a scris: „Şi în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, trebuie să faci să răsune cornul cu sunet răsunător; în ziua ispăşirii trebuie să faci să răsune cornul în toată ţara voastră. Şi va trebui să sfinţiţi al cincizecilea an şi să proclamaţi libertatea în ţară tuturor locuitorilor ei. Acesta va deveni un Jubileu pentru voi şi va trebui să îl întoarceţi pe fiecare în posesia sa şi va trebui să îl întoarceţi pe fiecare la familia sa.” În anul 1473 î.H., - după unele cronologii biblice -, Iosua i-a condus pe israeliţi dincolo de Iordan, în Ţara Promisă, unde aceştia, mai târziu, urmau să celebreze Jubileul.

Proclamarea unei libertăţi iniţiale: Aspectele care au fost tratate mai sus ar putea să pară o simplă pagină de istorie antică ce influenţează prea puţin viaţa noastră, mai cu seamă dacă nu suntem de naţionalitate evreiască. Iisus Hristos ne-a dat însă motive temeinice de a spera într-un Jubileu grandios, în virtutea cărui fapt ne putem bucura de perspectiva libertăţii. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să examinăm cele două modalităţi prin care Iisus a oferit eliberarea în primul secol, iar după aceea vom vedea cum corespund acestea, în epoca noastră, altor două eliberări, dar de proporţii cu mult mai vaste şi furnizând mai multe motive de a ne bucura. Deşi nu vorbeşte în mod direct despre anul Jubileului antic, profeţia din Isaia 61:1-7 se referă la o anumită eliberare viitoare: „Duhul Domnului este asupra mea deoarece Dumnezeu m-a uns să le anunţ celor blânzi o veste bună. El m-a trimis să-i consolez pe cei cu inima zdrobită, să le proclam libertatea celor luaţi captivi, iar prizonierilor deschiderea largă a ochilor; să proclam anul de bunăvoinţă din partea Domnului şi ziua de răzbunare din partea Dumnezeului nostru; să-i mângâi pe toţi cei întristaţi (…) Bucuria va fi a lor în veac/eternitate.” Dar când şi în ce fel avea să se împlinească această profeţie? După celebrarea Paştilor din anul 30, Iisus Hristos a intrat într-o sinagogă în ziua de sabat. El a început să citească o parte din profeţia lui Isaia şi a aplicat-o la El însuşi. Luca 4:16-21 relatează printre altele: „El a deschis sulul şi a găsit locul în care era scris: Duhul Domnului este peste mine, deoarece El m-a uns ca să le declar celor săraci o veste bună, el m-a trimis să le predic captivilor eliberarea şi orbilor recăpătarea vederii, să-i trimit, ca eliberaţi, pe cei zdrobiţi, şi să predic anul de favoare/bunăvoință al lui Dumnezeu” (…) Atunci El a început să le spună: Astăzi, acest text din Scripturi, pe care tocmai l-aţi auzit, s-a împlinit.” Evreilor care îl acceptau, Iisus le-a oferit posibilitatea de a deveni liberi din punct de vedere spiritual. Deschizîndu-li-se ochii, pentru a înţelege ce anume însemna în realitate adevărata închinare şi care erau cerinţele ei, evreii au fost astfel eliberaţi de multe idei false (Matei 5:21-48). Această libertate avea o valoare cu mult mai mare decât vindecările fizice înfăptuite de Iisus. Astfel, deşi este adevărat că Iisus a deschis ochii unui om care era orb din naştere, acest om a primit beneficii cu mult mai durabile ca urmare a faptului că l-a recunoscut pe Iisus în calitatea sa de profet și de Mesia. Libertatea proaspăt dobândită de acest om contrasta cu starea conducătorilor religioşi, care erau sclavi ai tradiţiilor şi doctrinelor lor eronate (Ioan 9:1-34; Deuteronom 18:18; Matei 15:1-20). Totuşi, încă nu era vorba decât de o libertate iniţială sau preliminară. În acelaşi secol întâi, Iisus avea să furnizeze un alt gen de eliberare, care corespundea Jubileului ce se celebra în Israelul antic. De ce este raţională această concluzie? Iisus i-a zis acelui orb din naştere pe care îl vindecase: „Pentru această judecată am venit în această lume: pentru ca aceia care nu văd să vadă şi aceia care văd să devină orbi.” Apoi El le-a spus fariseilor: „Dacă aţi fi orbi nu aţi avea păcat. Dar acum spuneţi: Noi vedem. Păcatul vostru rămâne” (Ioan 9:35-41). Da, păcatul care duce la moarte constituia încă o problemă gravă, la fel ca în prezent (Romani 5:12). Evreii, inclusiv apostolii care beneficiau de eliberarea spirituală iniţială furnizată de Iisus, au rămas nişte oameni imperfecţi. Ei continuau să fie sclavi ai păcatului şi ai consecinţelor sale mortale. Putea Iisus să schimbe această stare de lucruri? Urma El s-o facă? Şi dacă da, atunci când? Cu puţin înainte, Iisus spusese: „Dacă rămâneţi în cuvântul meu sunteţi într-adevăr discipolii mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera.” Auditorii săi iudei i-au răspuns atunci: „Noi suntem descendenţa lui Avraam şi nu am fost niciodată sclavii nimănui. Cum de spui tu: Veţi deveni liberi? Iisus le-a răspuns: Cu adevărat vă spun: Oricine practică păcatul este sclav al păcatului. Ba mai mult, sclavul nu rămâne în casă pentru totdeauna; fiul rămâne pentru totdeauna” (Ioan 8:31-36). Prin urmare, faptul că evreii erau descendenţi carnali ai lui Avraam nu servea nicidecum la eliberarea lor din sclavia păcatului. Iisus a făcut această declaraţie istorică referitoare la libertate pentru a atrage atenţia asupra unui lucru care era foarte aproape şi care avea să fie mai mare decât evenimentul pe care îl trăiau israeliţii cu ocazia jubileelor lor.

Începutul Jubileului creştin: Iudeii nu au înţeles că Jubileul prevăzut de legământul legii mozaice constituia prefigurarea unui Jubileu mai mare (Coloseni 2:17; Efeseni 2:14, 15). Acest Jubileu al creştinilor este în legătură cu „adevărul” care poate să-i facă pe oameni liberi, adevăr care gravitează în jurul Fiului, adică în jurul lui Iisus Hristos (Ioan 1:17). Când oare a început celebrarea acestui Jubileu mai mare, care urma să aducă eliberarea de păcat şi de efectele sale? Acest eveniment a început în primăvara anului 33, la sărbătoarea Cincizecimii, adică la zece zile după ce Iisus se înălţase la cer pentru a-i prezenta Tatălui valoarea jertfei sale. - Evrei 9:24-28. Înainte de Iisus, nicio altă creatură nu a fost înviată din morţi pentru a trăi veşnic (Romani 6:9-11). Dimpotrivă, toţi oamenii „au adormit” în moarte şi vor continua să doarmă până când va sosi timpul fixat pentru învierea familiei umane. Aici trebuie să excludem cazurile lui Enoh și Ilie, luați la Cer fără a cunoaște moartea! Prin învierea sa, Iisus Hristos a devenit, aşa cum arată Scripturile inspirate, „primul rod/pârga dintre aceia care au adormit în moarte”. - 1 Corinteni 15:20. La cincizeci de zile după învierea sa, a devenit evident faptul că înviatul Iisus Hristos urcase la ceruri, se prezentase înaintea lui Tatălui cu valoarea jertfei sale umane perfecte şi o folosea spre binele omenirii. Dovada acestui fapt a fost dată în ziua când avea loc sărbătoarea Zilei Cincizecimii anului 33. În conformitate cu instrucţiunile lui Iisus, circa 120 de discipoli s-au întrunit la Ierusalim. Atunci Hristos a revărsat Duhul Sfânt asupra acestor discipoli, îndeplinind astfel profeţia de la Ioel 2:28, 29. Nişte limbi ca de foc s-au aşezat deasupra capului fiecăruia şi ei au început să vorbească în limbi pe care nu le cunoşteau (Fapte 2:16-21, 33). Care au fost consecinţele, pentru discipoli, ale acestui eveniment? În primul rând, ei au fost eliberaţi de sub legământul legii mozaice, legământ pe care Dumnezeu îl încheiase cu neamul Israelului, dar pe care îl anulase, pironindu-l pe crucea lui Iisus (Coloseni 2:13, 14; Galateni 3:13). Acest legământ a fost înlocuit cu un legământ nou, încheiat nu cu neamul Israelului, ci cu noul „neam” al Bisericii (Evrei 8:6-13; Galateni 6:16). Acest nou legământ, profeţit în Ieremia 31:31-34, a fost încheiat printr-un Mediator mai mare decât profetul Moise. Întrucât adevărații creștini manifestă interes pentru eliberarea pe care o reprezintă acest nou legământ, trebuie să luăm în mod deosebit în considerare unul din aspectele sale. Autorul Epistolei către Evrei, - după unii ar fi Pavel -, l-a scos în evidenţă scriind: „Iată legământul pe care îl voi încheia cu privire la ei după acele zile (…) Şi nu-mi voi reaminti nicidecum de păcatele lor şi de lucrările lor nelegiuite. Acum, unde există iertarea acestora, nu mai există ofrandă pentru păcat.” - Evrei 10:16-18. La această eliberare de păcat s-a referit Iisus când a spus: „Dacă (…) Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi” (Ioan 8:36). Gândeşte-te: prin intermediul jertfei lui Hristos a devenit posibilă eliberarea de păcat! Începând din acea zi a Sărbătorii Zilei Cincizecimii, Dumnezeu i-a declarat drepţi/neprihăniți pe cei care aveau credinţă şi apoi i-a adoptat ca fii spirituali, oferindu-le perspectiva de a domni ca regi împreună cu Hristos în ceruri și, apoi, de a domni împreună cu El în Împărăția Mesianică. Iată cum explică Pavel acest lucru: „Căci voi nu aţi primit un spirit de robie care provoacă iarăşi teama, ci aţi primit un spirit de adopţie ca fii (…) Deci dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: într-adevăr moştenitori ai lui Dumnezeu și comoştenitori cu Hristos“ (Romani 8:15-17). În mod incontestabil, pentru creştini începuse Jubileul creştin! Aşadar, în acea zi a sărbătorii Zilei Cincizecimii a anului 33, - conform unor cronologii biblice -, a venit în existenţă Biserica Creștină, - al doilea popor al lui Dumnezeu. Ea era compusă din fiinţe umane ale căror păcate fuseseră iertate în virtutea sângelui de jertfă al lui Hristos (Romani 5:1, 2; Efeseni 1:7). Dumnezeu a făcut din adevărații creștini „o rasă aleasă, o preoţie regală, un neam sfânt, un popor pentru a fi o posesiune specială, ca să declaraţi virtuţile (minunile, în alte traduceri) celui care v-a chemat din întuneric la lumina sa minunată” (1 Petru 2:9). Este adevărat că trupul lor carnal era imperfect şi cu timpul avea să moară. Dar acum, când Dumnezeu îi declarase drepţi şi îi adoptase ca fii spirituali, moartea lor în carne nu era decât „o eliberare”, în sensul că ea le permitea să trăiască cu sufletul în Împărăția Cerească al lui Hristos. - 2 Timotei 4:6, 18. Și, bineînțeles, să fie înviați și să devină împreună conducători cu Hristos în Mileniu! În aceeaşi ordine de idei, Ioan, un apostol care beneficia deja de Jubileul creştin, a scris cu referire la Iisus Hristos: „El este o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întreg” (1 Ioan 2:2). Înseamnă oare faptul acesta că numeroşii creştini sinceri care nu cunosc adevărul despre Iisus, fiind prizonieri ale unor dogme și învățături false, din epoca noastră dar și din alte epoci, se pot bucura şi ei de libertatea creştină? Binecuvântările acesteia vor fi oare valabile numai pentru viitor, sau există încă de pe acum motive de a ne bucura? Răspunsul la aceste întrebări îl vom afla examinând diferite aspecte ale eliberării creştine şi ale Jubileului care au o semnificaţie specială pentru creștini.

Notă: Anul jubiliar este tradus în multe Biblii prin anul de eliberare, anul de bucurie, etc, dar expresia ebraică se traduce mult mai clar prin „anul jubiliar”!

2. Jubileul creştin îşi atinge apogeul în Mileniu! Chiar în cadrul Republicii Israel, proclamată în 1948, numeroşii evrei care se consideră a fi sub Legea mozaică nu au restabilit celebrarea Jubileului, iar dacă ar încerca s-o facă, s-ar confrunta cu multe complicaţii. În primul rînd, ar rezulta dificultăţi economice considerabile, întrucât este vorba de probleme de proprietate. În al doilea rând, Republica Israel nu ocupă întregul teritoriu locuit în antichitate de cele douăsprezece triburi. În fine, nu mai există nici templu, nici mare preot provenit din tribul lui Levi, întrucât nu mai este posibilă stabilirea clară apartenenţei tribale, - în ciud a ceea ce se afirmă -, de aceea al treilea templu ce va fi construit, de la început, va fi ilegitim și un „bun” cadru pentru afirmarea Antihristului ca Mesia! Atunci cine se poate bucura de binecuvântările care decurg din celebrarea Jubileului? Ne aducem aminte că Jubileul antic era un an de sărbătoare a libertăţii. Israeliţii care se vânduseră ca sclavi erau eliberaţi iar terenurile moştenite erau restituite (Levitic 25:8-54). În primul subtitlu am observat că această dispoziţie a luat sfârşit odată cu legământul Legii mozaice, în anul 33. (Romani 7:4, 6; 10:4). Atunci a intrat în vigoare un legământ nou, în virtutea căruia Dumnezeu putea ierta păcatele celor care aveau cu adevărat credinţă, îi putea unge cu Duhul Sfânt şi îi adopta ca fii, pentru ca să trăiască în ceruri și apoi să domnească împreună cu Iisus în timpul Mileniului. Dar adevărații creștini sunt totuși puțini în raport cu creștinii nominali sau cu creștinii care au credințe false despre Iisus, dar care sunt totuși sinceri în credința lor! Cum pot, așadar, să obţină eliberarea prefigurată de Jubileu acești creştini „nedrepți”? Și cum pot să beneficieze de Jubileu și cei care nu au fost/nu sunt creștini dar care au fost/sunt oameni sinceri și s-au străduit/se străduiesc să facă binele?

O jertfă pentru toţi!  În timpurile precreştine, foloasele care decurgeau din Ziua anuală a ispăşirii, nu durau decât un an de zile. Foloasele care decurg din jertfa de răscumpărare a Domnului nostru Iisus Hristos sînt continue, adică durează etern. Astfel, adevăratul Mare Preot, Iisus, nu este constrâns să devină din nou om, să se aducă jertfă pe sine însuşi şi să se reîntoarcă în cer pentru a prezenta an de an valoarea jertfei sale în Locul Preasfânt al lui Dumnezeu-Tatăl. Scripturile declară: „Hristos, din moment ce a fost ridicat dintre morţi, nu mai moare; moartea nu mai are autoritate asupra lui.” - Romani 6:9; Evrei 9:28. Din acest motiv, în anii care au urmat după sărbătoarea Zilei Cincizecimii a anului 33, atunci când oamenii care credeau deveneau discipoli născuţi din nou de Duhul Sfânt ai glorificatului Iisus Hristos, ei începeau să celebreze Jubileul creştin. Dat fiind că erau „eliberaţi de legea păcatului şi a morţii“, ei se bucurau de o libertate cu efect fortifiant (Romani 8:1, 2). Mai mult decât atât, ei proclamau mesajul creştin, astfel încât şi alţii să poată obţine iertarea păcatelor, să fie unşi de Duhul Sfânt şi să devină fii spirituali ai lui Dumnezeu. Totuși, se pare că, această libertate nu este limitată numai la cei care devin „copii ai lui Dumnezeu”, fapt demonstrat de cuvintele bine cunoscute din Ioan 3:16. Şi chiar Ioan, un apostol uns de Duhul Sfânt, a declarat că Hristos a murit „pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi”. - 1 Ioan 2:2.  Ar putea oare milioanele și sutele de milioane de „nedrepți” să fie şi ei eliberaţi din sclavia păcatului şi să celebreze în acest fel un grandios Jubileu? Da, acest fapt a fost arătat de apostolul Petru atunci când a vorbit despre „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi profeţi din vechime”. - Fapte 3:21.

Un Jubileu pentru milioane și sute de milioane de oameni! Să remarcăm faptul că, în capitolul 25 din Levitic, Domnul reaminteşte de două ori israeliţilor că, din punctul său de vedere, ei erau „sclavii” săi pe care îi eliberase din Egipt (Versetele 42 şi 55). Acest capitol care vorbeşte despre Jubileu menţionează, de asemenea, pe „imigranţi” şi pe „cei care locuiesc ca străini împreună cu tine”. Acestora le corespunde marea mulţime de „nedrepți” din prezent și din trecut! Dacă cineva face parte dintre creștinii care sunt sinceri dar care au crezut deformat în Iisus sau este de altă credință dar se străduiește să facă binele, persoana respectivă poate fi mântuită și este deja considerată „prieten al lui Dumnezeu” - vezi Fericirile!”, de asemenea, ca membră a creaţiei umane poate beneficia de speranţa de a fi „eliberată din sclavia descompunerii”, atunci când vor sosi „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” pe pământul milenar!. Aceasta este o speranţă care nu va rămâne neîmplinită. - Romani 8:19-21; Fapte 3:20, 21.

Aspecte culminante al Jubileului creştin: După Armaghedo regele victorios, Iisus Hristos; Regele regilor/Împăratul împăraților şi Domnul domnilor va exercita controlul deplin asupra pământului. Atunci El va aplica în mod direct meritul jertfei sale în folosul a milioane și milioane de oameni, printre care şi „nedrepții” readuşi la viaţă, iar toţi aceştia vor avea posibilitatea să manifeste credinţă şi să primească cu toată bucuria iertarea păcatelor care le va fi acordată de Dumnezeu prin intermediul lui Hristos. În afară de aceasta, pământul nu va mai fi controlat, poluat şi ruinat de oameni, de concerne industriale şi guverne omeneşti dominate de lăcomie (Apocalips 11:18). Nu, ci el va fi restituit închinătorilor adevăraţi ai lui Dumnezeu. Aceştia vor avea plăcuta misiune de a lua parte la împlinirea literală a profeţiei lui Isaia: „Vor construi case şi le vor ocupa; vor planta vii şi le vor mânca rodul. Ei nu vor construi pentru ca altcineva să le ocupe; ei nu vor planta, pentru ca altcineva să mănânce (…). Ei nu vor trudi pentru nimic, nici nu vor naşte pentru zbucium; căci ei sunt vlăstarul alcătuit din aleşii  Domnului” (Isaia 65:21-25). La sfârşitul Domniei de o mie de ani va fi dispărut orice urmă a păcatului moştenit şi a imperfecţiunii, iar slujitorii loiali ai lui Dumnezeu de pe pământ vor celebra apogeul cu care se va încheia Jubileul. În acest fel va fi împlinită lucrarea de eliberare prefigurată prin Jubileu. - Efeseni 1:10.

După apogeul Jubileului: În Apocalipsa 20:1-3 se arată că Satan Diavolul, conducătorul hoardelor de demoni, va fi închis în Abis pe toată durata celor o mie de ani în care Hristos va domni asupra omenirii. La sfârşitul Mileniului, când Diavolului şi demonilor săi li se va permite să reintre în scenă pentru scurt timp, ei nu vor găsi pământul în starea în care l-au lăsat, ci transformat într-un paradis mondial de o frumuseţe ce nu poate fi descrisă. El va fi ocupat de către sfinți și adevărații creștini precum şi de sutele de milioane de oameni înviaţi pentru care Iisus Hristos şi-a oferit viaţa ca preţ de răscumpărare. Când Mileniul va lua sfârşit, Jubileul creştin îşi va fi atins obiectivul de a elibera complet omenirea de efectele păcatului (Romani 8:21). Orice acţiune care ar viza să compromită această stare minunată va fi diabolică şi dezonorantă. Totuşi, Dumnezeul Atotputernic îi va permite Diavolului să încerce un ultim asalt, care va fi plin de disperare şi de o mare îndârjire. Iată ce este scris in această privinţă în Apocalips 20:7-10, 14: „Şi de îndată ce vor fi luat sfârşit cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din temniţa sa, şi el va ieşi ca să inducă în eroare neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, Gog şi Magog, ca să le adune pentru război. Numărul acestora este ca nisipul mării. Şi ei au înaintat asupra largului pământului şi au înconjurat tabăra celor sfinţi şi oraşul iubit. Dar foc a coborât din cer şi i-a mistuit. Şi Diavolul care i-a indus în eroare a fost azvârlit în lacul de foc şi sulf.” Ulterior, oamenii rămași fideli vor continua să se bucure de adevărata libertate obţinută prin intermediul Jubileului în Cerul Nou și Pământul Nou! Aşa va fi pentru eternitate, deoarece Dumnezeu va continua să-şi împlinească scopurile sale în întregul univers. Atunci când a fost creat pământul, mai înainte ca pe acesta să fie oameni, „stelele dimineţii scoteau împreună strigăte de bucurie şi toţi fiii lui Dumnezeu strigau aplaudând”, la vederea acelui încântător spectacol (Iov 38:7). Cu cât mai mare va fi bucuria pe care o vor resimţi fiii lui Dumnezeu când vor vedea Noul Pământ populat cu bărbaţi şi femei care, prin integritatea lor, vor fi dovedit că sunt dedicaţi pe deplin Dumnezeului Atotputernic! Examinând toate aspectele în lumina strălucitoare proiectată asupra Scripturilor, nu putem face altceva decât să tresăltăm de bucurie împreună cu cerurile şi să spunem: „Aleluia!” Acesta este îndemnul cu care se încheie cartea Psalmilor: „Aleluia! Lăudaţi pe Dumnezeu în sanctuarul său, lăudaţi-l în firmamentul puterii sale, lăudaţi-l în lucrările sale de vitejie, lăudaţi-l în toată grandoarea sa! Lăudaţi-l prin sunetul de corn, lăudaţi-l prin harpă şi citeră, lăudaţi-l prin dans şi tamburină, lăudaţi-l pe corzi şi flaute, lăudaţi-l prin chimvale sonore, lăudaţi-l prin chimvale triumfătoare! Tot ce respiră să-l laude pe Yahve! Aleluia!” - Psalm 150:1-6, Jerusalem Bible.

3. Mileniul:

 Mileniul nu este doar o „găselniţă” a premileniştilor, ci o necesitate a istoriei şi o demonstraţie care-I dă dreptate lui Dumnezeu. Poetul englez Byron, influenţat de „Paradisul pierdut” al lui John Milton, descrie în piesa „Cain” (1821), motivul revoltei acestuia: „Mie de ce nu mi-ai dat şansa tatălui meu? De ce m-ai condamnat la moarte pentru greşeala lui?” Toţi oamenii „născuţi în nelegiuire şi păcat” (Psalm 51:5 - T.M.) Îi pot pune aceeaşi întrebare lui Dumnezeu. Iată de ce este necesar ca o parte a omenirii să cunoască o perioadă de existență într-o lume asemănătoare cu cea din Paradis, lipsită de prezenţa şi presiunea Satanei. El va fi „legat” de Dumnezeu pentru această perioadă (Apoc.20:1-5). Dumnezeu trebuie să arate tuturor creaturilor că oamenii sunt porniţi spre rău chiar şi fără ispitirile Satanei; este ceva din firea lor pământească. Neamurile lumii vor trebui să fie conduse „cu un toiag de fier” şi „pedepsite pentru neascultare” (Zah. 14:16-18). Dovada cea mai clară, însă, va fi dată tuturor la sfârşitul celor o mie de ani. Mulţimile celor crescuţi într-un climat de neprihănire vor trece la prima ocazie de partea unui Satan dezlegat, vor repeta păţania celor din Gog şi Magog, dar nu vor fi lăsaţi, ci distruşi la fel ca aceştia: „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit.” (Apoc. 20:7-9). Păcătoşii de la sfârşitul Mileniului, împreună cu toţi ceilalţi păcătoşi care s-au răzvrătit de-a lungul istoriei se vor duce atunci să împărtăşească soarta făpturilor cereşti răzvrătite împotriva lui Dumnezeu:  „Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este Fiara şi Proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.” (Apoc. 20:10).  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Mat.25:41).

Împărăţia milenară va fi un timp de slavă şi cinste pentru Israel: „Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele de groază; căci Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui.” (Is. 24:23). „În vremurile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni cu grămada la el.  Neamurile se vor duce cu grămada la el şi vor zice: Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim Cuvântul Domnului.” „El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa să facă război.” (Mica 4:1-3 ). Prin trimiterea Fiului Său pe pământ, Dumnezeu a prezentat poporului Israel oferta Împărăţiei mesianice (Lc. 4:17-21; Mat.12:28). Dar cum poporul de atunci a refuzat această ofertă, Dumnezeu Şi-a amânat planul de întemeiere a Împărăţiei lui Israel, făcând loc „tainei” despre care vorbeşte apostolul Pavel: „vremea Bisericii” (Efes. 3:1-21). Într-o formă embrionară, toate dimensiunile Împărăţiei sunt prezente acum în viaţa Bisericii: Hristos stăpâneşte în inimile celor născuţi din nou (Rom. 14:7-9), Duhul Sfânt ne călăuzeşte în Legea cea nouă (Rom. 8:1-2), suntem făcuţi părtaşi naturii dumnezeieşti (2 Pet. 1:4), trăim standardul de sfinţenie al Împărăţiei (Col. 3:12 scl.), etc.. Din acest punct de vedere, „vremea Bisericii” poate fi privită ca o avanpremieră a Împărăţiei. Din punct de vedere spiritual, adunarea credincioşilor este: „Basileia” (împărăţia), iar Hristos este „Basileous” (Împăratul). Instaurarea Împărăţiei în toată splendoarea şi autoritatea ei mondială nu se va face însă decât la cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos. În clipa aceea lumea se va afla în cea mai teribilă încleştare militară: Armaghedonul. „Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa.” (Mat.24:21-22). Atunci, evreii Îl vor întreba pe Domnul Iisus: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?” şi El le va răspunde: „În casa celor ce Mă iubeau le-am primit.” (Zah.13:6). Dumnezeu va răscumpăra atunci pe Israel din „alunecarea” despre care vorbeşte apostolul Pavel (Rom. 9-11), şi se va împlini ce scrie proorocul Zaharia: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste toţi locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge, cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi-născut.” (Zah. 12:10). Pavel spune că, dacă alunecarea evreilor a fost o binecuvântare pentru Neamuri, ce va fi atunci „plinătatea întoarcerii lor?” (Rom. 11:12). Cred că prima binecuvântare a întoarcerii lor va fi activitatea celor 144.000 de evanghelişti de talia apostolului Pavel care vor duce Evanghelia Împărăţiei pe tot Pământul. Rodul predicării lor va fi mulţimea fără număr care vine la Dumnezeu „din Necazul cel Mare” (Apoc. 7:4-8, 9-14). Însă, cea mai mare binecuvântare va fi „reaşezarea tuturor lucrurilor” despre care vorbeşte apostolul Petru în predica sa: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime. În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: Domnul, Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul orodului.  De asemenea, toţi proorocii, de la Samuel şi ceilalţi, care au urmat după el, şi au vorbit, au vestit zilele acestea. Voi sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu părinţii noştri, când a zis lui Avraam: Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta” (F.A. 3:19-25). În extraordinarele sale pasaje mesianice, profetul Isaia descrie câte ceva din „noua ordine mondială” a lui Dumnezeu pregătită pentru vremea Mileniului: „Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării, va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia brâul mijlocului Său. Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate, vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii, şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă. În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag pentru popoare; Neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui. În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său, risipit în Asiria şi în Egipt, în Patros şi în Etiopia, la Elam, la Şinear şi la Hamat şi în ostroavele mării. El va înălţa un steag pentru Neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel, şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului. Pizma lui Efraim va înceta, şi vrăjmaşii lui Iuda vor fi nimiciţi; Efraim nu va mai fi gelos pe Iuda, şi Iuda nu va mai fi vrăjmaş lui Efraim, ci vor zbura pe umărul filistenilor la apus, şi vor jefui împreună pe fiii Răsăritului. Edom şi Moab vor fi prada mâinilor lor, şi fiii lui Amon le vor fi supuşi. Domnul va seca limba mării Egiptului, Îşi va ridica mâna asupra Râului în mânia Lui, îl va împărţi în şapte pâraie, aşa că îl vor putea trece încălţaţi. Şi va fi un drum pentru rămăşiţa poporului Său, care va mai rămâne în Asiria, cum a fost pentru Israel, în ziua când a ieşit din ţara Egiptului.” (Is. 11:1-16). În alte pasaje, Isaia trece cu descrierea dincolo de pragul Împărăţiei mesianice, anticipând zorii eternităţii (Is. 60:1-2; 65:17-25; 66:19-24). Aceeaşi realitate viitoare este descrisă şi de profetul Ezechiel: „Voi face din ei un singur neam în ţară, pe munţii lui Israel, toţi vor avea un singur împărat, … Robul Meu David va fi împărat peste ei, şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile Mele şi le vor împlini.” (Ez. 37:22-28; 47:1-12).

Partea a cincea:

1. RĂZVRĂTIREA DE LA SFÂRȘITUL MILENIULUI:

 Capitolul 20 din Apocalipsa lui Ioan este de departe cel mai controversat capitol din carte. Cei 1000 de ani ai Împărăției Mesianice sunt considerați de către unele Biserici creștine, în special de către cele istorice, drept simbolici. Părerea noastră fermă, în această chestiune, este clară - Mileniul Mesianic este absolut real! Altele sunt, cu adevărat, problemele legate de acest capitol. Astfel, o problemă fundamentală este: Cum va fi posibil ca oamenii, după 1000 de ani de domnie efectivă a lui Iisus, să se revolte, într-un număr foarte mare, - „ca nisipul mării” -, împotriva Domnului? Răspunsul simplu este acesta - Satan, eliberat din Abis, îi va instiga la revoltă! Să fim serioși!! Este greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, ca oamenii să i se supună lui Satan, după ce-au trăit un Mileniu Paradiziac! Cum ar putea Satan să-i convingă pe oameni să-l urmeze? Venind în fața lor ca un Diavol grotesc de care mai degrabă fugi de mănânci pământul sau crapă, pur și simplu, inima în tine de groază, nicidecum să i te închini? Este posibil ca eliberarea lui Satan din Abis să aibă loc la un anumit moment, fără ca oamenii să cunoască acest fapt. Astfel, Satan deghizat într-un „înger de lumină” sau, de ce nu, într-un lider carismatic, ar putea avea argumente și o oarecare credibilitate pentru a putea să-i determine pe oameni să se revolte contra lui Iisus. Pentru a reuși acest lucru, credem că Satan ar putea profita de anumite îndoieli pe care mulți oameni s-ar putea să le dezvolte față de Iisus chiar pe parcursul Mileniului! De ce afirmăm așa ceva? Chiar și în rândurile multor creștini există destule îndoieli privitoare la dumnezeirea lui Iisus, nu la calitatea lui de Mesia. Cu alte cuvinte, este posibil ca oamenilor să nu li se dezvăluie complet taina ființei lui Iisus, anume: cum este posibil să fie și Dumnezeu și om în același timp, și, astfel, oamenii să fie nevoiți în continuare, și pe parcursul Mileniului, să aleagă între a crede și a nu crede acest fapt! Mai mult, este posibil ca, pe parcursul Mileniului, societatea umană să progreseze atât de mult, încât oamenii să caute diverse răspunsuri la problemele privitoare la persoana lui Iisus și să ajungă chiar să se îndoiască total de El! O să spuneți că așa ceva n-ar mai fi cu putință și că cele scrise aici de mine reprezintă o adevărată blasfemie! Nu vă grăbiți! Să nu uităm că este vorba de un răstimp de 1000 de ani, în care oamenii vor ajunge să cunoască atât de multe lucruri, de neînchipuit astăzi, mai ales că și capacitățile lor intelectuale, fizice vor fi cu mult superioare oamenilor de azi, încât, s-ar putea să-și explice diversele aspecte legate de Armaghedon, Antihrist, a doua venire a lui Iisus etc., altfel decât în momentul de început al Mileniului. S-ar putea să ajungă să creadă că au fost martorii unei uriașe înșelătorii și că Iisus, - de ce nu? -, ar fi chiar El cel mai mare înșelător al oamenilor!! Și, astfel, înarmați cu aceste convingeri, foarte mulți oameni, - „ca nisipul mării” -, se pot revolta în masă contra lui Iisus și a „slugilor” Săi, - sfinții Bisericii, sfinții din toate timpurile și martirii Marelui Necaz. S-ar putea chiar să creadă că Iisus și aleșii/sfinții săi sunt un fel de superființe, sau, un fel de extratereștrii care i-au supus pe pământeni sub aparențe binevoitoare, orchestrând întreg desfășurătorul apocaliptic! Fără astfel de „certitudini”, Satan n-ar avea cum să-i convingă pe oameni să-l urmeze în ultima sa revoltă contra lui Dumnezeu, o revoltă de mari proporții - al doilea război al lui Gog din Magog! Altă problemă foarte delicată: la această revoltă finală participă doar oameni care au trăit numai în Mileniu sau și dintre cei care au trăit și înainte de Mileniu și care au făcut parte dintre cei „nedrepți” înviați? Precizăm că nu au cum să participe la această revoltă cei care vor fi înviați la sfârșitul Mileniului, pentru simplul fapt că aceștia sunt înviați pentru a fi părtași la Mare Judecată Finală. Așadar, este posibil ca dintre cei nedrepți înviați, mulți, în cele din urmă, să nu accepte adevărurile care le-au fost dezvăluite și să participe la revoltă! Un lucru este sigur - nu vor participa la revoltă evreii!! Este cu adevărat incredibil faptul că oameni care au cunoscut binefacerile Mileniului se pot revolta în final contra lui Iisus!! Trebuie încă o dată să afirmăm că, în timpul Mileniului, un fapt uluitor trebuie să se întâmple și care trebuie să fie legat de persoana Mântuitorului, pentru a duce la stârnirea pe o scară foarte mare a îndoielilor în ceea ce privește ființa lui Iisus și identitatea Lui adevărată!! Mai ales că Iisus va conduce „cu un toiag de fier”, adică va autoritatea absolută, iar mulți oameni probabil se vor întreba de ce nu conduce cu bunăvoință, în mod democratic, așa cum ar face „adevăratul” Mesia! Cum ar putea să conducă Mesia atât de autoritar? - se vor întreba aceștia cu toată convingerea. Se teme de ceva? Satan va ști să exploateze la maxim aceste îndoieli și întrebări! Mai trebuie să luăm în calcul și alte aspecte, anume:

1. În timpul Mileniului progresele omenirii vor fi uriașe, de neimaginat astăzi! S-ar putea chiar ca oamenii să aibă posibilitatea să exploreze alte lumi, să intre în contact cu alte civilizații cu propriile lor religii! Își vor pune, mai mult ca sigur, o serie de întrebări privitoare la Iisus și calitatea sa de Mântuitor al tuturor civilizațiilor! Vor constata cum a mântuit sau n-a mântuit Iisus alte civilizații, cum alte lumi poate n-au cunoscut păcatul sau au căzut mai puțin decât omenirea. Vor exista vii controverse la care Iisus s-ar putea să nu dea nicio explicație. Până la urmă Universul este al lui Dumnezeu nu al omului și ce face Dumnezeu în Univers și … Multivers este strict problema Lui! Totuși, mulți oameni își vor pune … întrebări. Pe de altă parte, Satan în rebeliunea lui a atras o treime din îngeri - este posibil ca unii dintre acești îngeri să fi corupt dramatic alte lumi care vor … râde de oameni, de „poveștile” lor despre legarea lui Satan în Abis, despre Iisus care este Dumnezeu!

2. Este posibil ca în timpul Mileniului, Iisus să nu fie permanent prezent fizic pe Pământ! S-ar putea ca în astfel de momente să apară … dezbateri despre Iisus, despre capacitatea lui de-a mântui atâtea lumi etc.. Nici membrii Bisericii și nici sfinții din orice categorie s-ar putea să nu fie capabili să ofere răspunsuri sau să li se ceară să păstreze tăcerea asupra unor astfel de chestiuni!

3. Cum doar Biserica și Sfinții vor putea fi și pe Pământ și în Rai, acest fapt ar putea duce la stârnirea de … gelozii și ură!

4. Nemulțumirile nu vor putea să se „aprindă” în timpul Mileniului dar, odată cu eliberarea lui Satan, „vântul” revoltei să se facă simțit! Cum se va prezenta Satan oamenilor? Probabil ca un lider de opinie charismatic care va da „glas” nemulțumirilor și nelămuririlor de orice fel și va reuși astfel să convingă un număr uriaș, - „ca nisipul mării -, din păcate, de oameni ce îi se vor alătura ferm convinși că au dreptate și că trebuie să elibereze omenirea de jugul acestui … Iisus.

 Totuși, trebuie să ne punem următoarele întrebări - oamenii care vor participa la revoltă chiar nu vor ști că sunt conduși de Satan? Biserica și Sfinții nu le vor atrage atenția? Nu se vor întreba oamenii de unde a apărut acest lider charismatic și convingător? Unde a fost el atâta „amar de vreme”? Ar fi posibil ca acest „lider” să le pară oamenilor revoltați un extraterestru plin de bunăvoință și care știe el tainele ascunse oamenilor de Biserică și Sfinți! S-ar putea ca aceasta să fie realitatea deși pare un scenariu SF! Dar având în vedere realitățile de la sfârșitul Mileniului, pe care nici nu ni le putem închipui în momentul de față, acest … scenariu să fie foarte plauzibil! Putem spune, în concluzie, că acest capitol 20 este cu adevărat o Apocalipsă a Apocalipsei, adică o Revelație a Revelației!!

2. VOR FI ARUNCAȚI ÎN INFERN ȘI, APOI, LA SFÂRȘITUL MILENIULUI, ÎN IAZUL DE FOC, CEI CARE N-AUZIT NICIODATĂ DESPRE IISUS ȘI DESPRE ADEVĂRATA CREDINȚĂ ÎN DUMNEZEU? FERICIRILE:

 Începem prin a spune: a Domnului Iisus Hristos este judecata (Ioan 5:22). Iar a noastră trebuie să fie pocăința și smerenia. Cum judecă El și ce hotărăște, este în totalitate decizia Lui. Ce urmează să citiți sunt câteva indicii despre cum vor fi judecați cei care n-au auzit de Hristos. Cele scrise aici costituie și un posibil răspuns în dificila chestiune dacă în urma Judecății Finale de la Tronul Alb, unii oameni mai pot fi salvați și trecuți în Cerul Nou și Pământul Nou. Așadar, vor fi aruncați în iad, ulterior, în iazul de foc, oamenii care au avut moralitate, dar n-au auzit de Iisus? Biblia spune că, în afară de credincioși, mai sunt trei categorii de oameni: (1) cei care au auzit Cuvântul Veștii Bune și l-au abandonat (trei soluri nepotrivite din Pilda Semănătorului), (2) cei care nu l-au auzit dar au trăit în dezmăț și corupție, iar ultima categorie este (3) a celor care nu au auzit Vestea Bună, dar L-au căutat pe Dumnezeu trăind moral. În prima categorie intră cei care au abandonat Calea Îngustă (2 Tim. 4:10) și cei care au ascultat cu superficialitate Vestea Bună. În a doua categorie, păgânii care s-au dedat la violență, plăceri carnale și corupție. Iar în ultima, cei care s-au opus prin neprihănire lumii desfrânate în care trăiau, deși nu le-a spus nimeni de Dumnezeu. Despre aceștia din ultima categorie este vorba în acest studiu. Despre ceilalți este destul de limpede care le este statutul: pedeapsă veșnică. Iată ce spune Apostolul Pavel despre cei din categoria a treia: „Toți cei ce au păcătuit fără lege vor pieri fără lege, și toți cei ce au păcătuit având lege vor fi judecați după lege. Pentru că nu cei ce aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea aceasta vor fi socotiți neprihăniți. Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt singuri lege, și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Romani 2:12-16). Neștiind Legea, dar ținând-o, îți dă neprihănire! Așadar, chiar dacă n-au avut Legea, chiar dacă n-au auzit de Dumnezeu, dacă au păcătuit, vor muri, adică vor fi osândiți. Iar Apostolul Pavel continuă să spună că Legea este scrisă în inima oamenilor, chiar și în inimile păgânilor (Neamurile, pe atunci). Deci și păgânii din categoria a doua știu a deosebi binele de rău. Iar dacă au făcut răul, vor fi osândiți pentru că au avut acel discernământ între bine și rău și, totuși, au ales să facă răul. Ce situație ar putea exista ca un om să fie mântuit, deși nu a auzit de Vestea Bună? Probabil cineva care a fost crescut într-un trib de canibali, dar refuză să mănânce oameni, oricâte presiuni fac cei din jurul lui, iar în cele din urmă este omorât. Dar acesta ar fi doar un caz extrem fiindcă noi știm că Dumnezeu nu stă pasiv la omul în căutarea Lui: „Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într-o vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el și i-a zis: „Cornelie!” Corneliu s-a uitat țintă la el, s-a înfricoșat și a răspuns: „Ce este, Doamne?” Și îngerul i-a zis: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El Și-a adus aminte de ele. Trimite acum niște oameni la Iope și cheamă pe Simon, zis și Petru.”(Faptele Apostolilor 10:3-4).

Excepțiile din Fericiri, predica de pe munte: poate ne întrebăm ce se va întâmpla cu sufletul cuiva care nici măcar nu știe că trăiește. O asemenea persoană ar fi cineva care s-a născut cu boli psihice sau surd, mut și orb. Ce se întâmplă cu cineva care s-a născut handicapat psihic? Sau ce se întâmplă cu cineva care a fost chinuit și omorât pentru dreptate, precum eroii de neam? Oare n-are nicio importanță să fii patriot sau să te opui nedreptății într-un stat (fără violență fiindcă nici Hristos n-a participat la răscoale în Imperiul Roman)? Da, nu tot ce este lege într-un stat este și un lucru bun; sclavia a fost legală în SUA până în 1865 (destul de recent!). Oare n-a avut nicio importanță că anumiți oameni s-au opus acestei legi a sclaviei și au suferit din cauza asta? Pentru aceste situații excepționale, Hristos a dat Fericirile. Desigur, există mai mult de 9 Fericiri, unele sunt în Psalmi (1:1, 32:1, 41:1 - T.M., etc.), dar aici ne vom referi la Predica de pe Munte. Prin Fericiri, Hristos explică hotărârile suverane luate de Dumnezeu pentru oamenii aflați în situații excepționale. Hotărâri divine suverane: adică decizia a fost strict la latitudinea lui Dumnezeu, nu se trage din Legea lui Moise. În asta greșeau fariseii, crezând că Legea este totuna cu Dumnezeu, dar nu este, fiindcă Dumnezeu este o persoană (trei, de fapt, într-o singură ființă), nu o Lege. Iar o persoană poate lua hotărâri fiindcă are voință proprie, or pe Dumnezeu nu îl la nimeni la rost (Iov 9:12 și Daniel 4:35). Dumnezeu, fiindcă are voință proprie, a putut hotărî, în mod suveran, să ierte păcatele celor pe care îi vindeca (Mat. 9:2). Legea nu are voință proprie. Fariseii nu concepeau așa ceva, pentru ei Dumnezeu era doar o idee sau o forță impersonală, ceva abstract, precum Legea.

1. Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor! Există persoane sărace, la propriu, în duh. Adică este vorba de cineva care are probleme psihice sau un retard care îi diminuează capacitatea de a discerne. Un copil poate avea retard chiar dacă, la naștere, are sistemul nervos sănătos, însă nu îi funcționează bine tiroida. Boala se numește cretinism. Alți copii se nasc fără o parte din creier. Ce se va întâmpla cu sufletul unei asemenea persoane? Hristos spune că aceia care au boli psihice sunt aleși de Dumnezeu în mod suveran. Aceste persoane vor moșteni Împărăția Cerurilor. Fără îndoială, în categoria asta nu intră cei care și-au făcut rău intenționat sistemului nervos și au devenit bolnavi psihic. Abuzul de droguri poate duce la boli psihice, chiar și la schizofrenie. Iată că autorul Sfintei Scripturi, Dumnezeu, nu se comportă ca și cum aceste probleme nu există. Da, există problema bolilor psihice, unii copii se nasc cu handicapuri, să se arate slava lui Dumnezeu (Ioan 9:3). Iar Dumnezeu îi consideră fără păcat pentru asta (vezi Ioan 9:41). Slava lui Dumnezeu se arată prin orbii din naștere; prin contrast, noi, cei care putem vedea, să înțelegem că trebuie să prețuim văzul ca pe un dar, nu că Dumnezeu ar fi obligat să ni-l dea. În același fel, să prețuim sănătatea psihică. Desigur, expresia „săraci în duh” se referă, în primul rând, la cei conștienți de nevoile lor spirituale și care îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate. Însă, din motive diverse, mulți dintre ei sunt victimele unor credințe religioase false, și, cu toate acestea, sunt persoane sincere! Să nu țină seama Dumnezeu la Judecată de acest fapt? Greu de crezut!

Neajunsuri materiale extreme: Evanghelistul Luca mai notează și o fericire despre sărăcia materială și una despre foamea trupească din cauza lipsurilor (Luca 6:20-21). Adică aceia care sunt săraci lipiți, precum se moare de foame în Africa: Dumnezeu a îngăduit acele neajunsuri pentru a-i cuprinde în excepțiile Fericirilor pe cei afectați (pe lângă multe alte motive nepătrunse), excepții care duc la moștenirea Împărăției lui Dumnezeu. Asta dacă acei săraci nu i-au omorât/mâncat pe apostolii care s-au dus să le spună Vestea Bună a mântuirii fiindcă atunci vor fi chemați la Judecată. Nu este așa cum spun ateii, că Dumnezeu nu ia în seamă faptul că unii se nasc flămânzi și mor flămânzi. Despre săracul Lazăr, Hristos nu spune că a făcut vreo faptă vrednică de neprihănire, dar nici nu spune că ar fi cârtit împotriva lui Dumnezeu. Biblia spune doar că a fost sărac, iar după ce a murit, a ajuns în sânul lui Avraam (Luca 16:23). Dumnezeu nu este nedrept, El a văzut că pentru săracul Lazăr viața nu a fost decât un chin continuu în neajunsuri și boli. Pragul bogăției și sărăciei se schimbă cu timpul, în funcție de loc - când ești sărac, nici nu prea trăiești mult, poți muri chiar și de la o carie netratată sau de la o aprindere de plămâni fiindcă ai dormit afară; de aceea ar trebui să avem mai multă milă de săraci. Ați putea spune că sărăcia este un concept relativ și ați avea dreptate, dar aveți dreptate cum nu vă așteptați. Aveți dreptate pentru că dacă societatea crește, și Dumnezeu consideră altfel pragurile de sărăcie și bogăție! Pe când locuia David în casa lui, a zis prorocului Natan: „Iată, eu locuiesc într-o casă de cedru, și chivotul legământului Domnului este într-un cort.” Natan a răspuns lui David: „Fă tot ce-ți spune inima, căci Dumnezeu este cu tine.” În noaptea următoare, Cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: „Du-te și spune robului Meu David: Așa vorbește Domnul: Nu tu Îmi vei zidi o casă de locuit. (…). Când ți se vor împlini zilele și când te vei duce la părinții tăi, voi ridica sămânța ta după tine, și anume pe unul din fiii tăi, și-i voi întări domnia. El Îmi va zidi o casă și-i voi întări pe vecie scaunul lui de domnie.”(1 Cronici 17:1-4, 11-12). Sigur că Dumnezeu ar fi putut avea mai dinainte o locuință mai bună pentru Chivotul Său și n-a cerut niciodată o altă locuință. Cortul Întâlnirii a fost făcut în deșert din resursele pe care le aveau atunci oamenii. Totuși, Dumnezeu acceptă propunerea din partea lui David, că există o diferență mare între locul frumos în care oamenii locuiesc și locul în care stă Chivotul. Dumnezeu acceptă propunerea, dar însărcinarea i-o dă fiului lui David, Solomon, amintindu-i lui David că El l-a ridicat de la dosul oilor… Așadar, Dumnezeu acceptă în dar un Templu, nu îl cere. Însă putem trage concluzia de ce l-a acceptat: că a locui în corturi era deja considerat un lucru sărăcăcios față de momentul în care a fost făcut Cortul Întâlnirii, care era cel mai frumos lucru făcut de israeliți, în deșert, la vremea respectivă. Tot așa este și cu ceea ce este considerat acum sărăcie și ce a fost considerat în urmă cu 100 de ani. Dumnezeu este conștient de toate aceste schimbări, mai ales fiindcă toate lucrurile bune vin de la El (Iacov 1:17), inclusiv averea, precum a fost a lui Iov. 

2. Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați! Pot lacrimile de pe obraz să aducă neprihănirea care dă viața? Nu, neprihănirea nu se cumpără cu lacrimi, ci se primește prin credință (Rom. 1:17). Atunci oare se referă la cei care plâng la înmormântări? Nu, fiindcă și oamenii răi pot plânge pentru copiii care le-au murit. Atunci la ce se referă? La oamenii care își chinuie sufletul în mijlocul unui popor de nelegiuiți! Este vorba de cei care nu calcă Legea dragostei care le-a fost pusă în inimă. Am vorbit despre Legea din inimă când am citat din Romani 2:12-16. Este vorba de cei care plâng precum profetul Ieremia. Este vorba de cei care trăiesc în neprihănire precum Lot în mijlocul sodomiților. Ei plâng în mijlocul societății nelegiuite în care trăiesc și nu se lasă pătați de ea. „Dacă a osândit El la pieire și a prefăcut în cenușă cetățile Sodoma și Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire. Și dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viața destrăbălată a acestor stricați căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor își chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea și auzea din faptele lor nelegiuite înseamnă că Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici și să păstreze pe cei nelegiuiți ca să fie pedepsiți în ziua judecății.” (2 Petru 2:6-8). Dacă există cineva care plânge din cauză că secțiile de maternitate au devenit temple ale lui Moloh, în care copiii sunt ciopârțiți de vii, dacă este cineva care plânge că sodomiții se cunună în catedrale, dacă este cineva care plânge că oamenii îl hulesc pe Dumnezeu, dacă este cineva care plânge cu cei ce plâng, acea persoană va fi mângâiată. Nu, nu este vorba de cei care plâng la căderea unui sistem corupt, ca aceia din Apoc. 18:19.

3. Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul! Blândețea de care se vorbește este o virtute pe care numai cei care își iubesc aproapele o au. Este limpede că nu există blândețe cu tine însuți fiindcă fiecare își iubește trupul încât să-l îngrijească (Efes. 5:29). Așadar, este vorba de blândețea cu aproapele nostru. Ceea ce oamenii văd ca fiind slăbiciune, Dumnezeu vede ca fiind tărie de caracter. Cei cărora oamenii le spun blegi sau molâi pentru că mai bine rabdă decât să perpetueze violența, Dumnezeu le promite o moștenire aparte. „Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani.” (Apocalipsa 20:4).

4. Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire! Cei flămânzi și însetați după neprihănire vor fi săturați în Împărăția lui Dumnezeu fiindcă pe pământ nu poți să fii săturat de neprihănire: păcatul este în lume. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, un om este socotit neprihănit prin credință. Și ce este acea neprihănire? Un neprihănit este un om drept (Iov 29:14). Ești tu însetat după dreptate? Pentru a înțelege mai bine neprihănirea, iată un exemplu negativ, urmat de Voia Domnului privind neprihănirea: „La ce ne folosește să postim, zic ei, dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu ții seama de lucrul acesta? Pentru că, zice Domnul, în ziua postului vostru vă lăsați în voia pornirilor voastre și asupriți pe simbriașii voștri. Iată, postiți ca să vă ciorovăiți și să vă certați, ca să bateți răutăcios cu pumnul; nu postiți cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare acesta este postul plăcut Mie: să-și chinuiască omul sufletul o zi? Să-și plece capul ca un pipirig și să se culce pe sac și cenușă? Aceasta numești tu post și zi plăcută Domnului? Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțurile răutății, deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug; împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău! Atunci lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va încolți repede; neprihănirea ta îți va merge înainte și slava Domnului te va însoți.” (Isaia 58:2-8). Dacă simți că te mânii când vezi nedreptate, trebuie, totuși, să lucrezi cu înțelepciune. Dreptatea nu se face cu pumnul. Hristos a trăit în Imperiul Roman, apogeul corupției umane de până atunci, dar nu a intervenit în forță. Există oameni care au apărat neprihăniți și au primit răsplata unor neprihăniți (Iosua 2, Matei 10:41). 

5. Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Există oameni care și-au dedicat întreaga viață ajutorării celorlați. Au făcut voluntariate în zonele afectate de cutremure, au strâns ajutoare umanitare și le-au distribuit etc., dar n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu. Versetul nu spune că Dumnezeu socotește faptele lor demne de mântuire (fiindcă mântuirea este prin credință, iar credința vine în urma auzirii Evangheliei, Romani 10:17). Dar spune că faptele lor de caritate vor fi luate în considerare la Judecata de Apoi. Iar dacă au făcut destulă milă, Biblia zice că Dumnezeu va avea milă: „Căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruiește judecata.” (Iacov 2:13).

6. Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! În Biblie, inima curată reprezintă intențiile bune și transparente. Unul din episoade este cel în care Iehu îl cheamă pe Ionadab în armata sa și îl întreabă dacă are inima curată. Când răspunsul lui Ionadab a fost afirmativ, Iehu l-a primit în carul său. Un alt episod este cu Simon vrăjitorul, care nu avea inima curată, prefăcându-se că vrea să fie creștin pentru a primi puterea Duhului Sfânt. Simon vrăjitorul își imagina că va fi faimos și bogat după ce va face vindecări miraculoase în schimbul banilor: atâta să îl coste pe om să fie vindecat de orbire, atâta de surzenie și atâta să ți se prefacă apa-n vin. El nu avea inima curată. „Tu n-ai nici parte, nici sorț în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 8:21).

Copiii sunt speciali în ochii lui Dumnezeu! Am putea spune că în această Fericire, a celor cu inima curată, sunt cuprinși și copiii. Domnul Iisus spune că Împărăția Cerurilor este a celor care au caracter ca al lor. Și cine are caracterul unui copil? Un copil, în primul rând. „Atunci I-au adus niște copilași, ca să-Și pună mâinile peste ei și să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Iisus le-a zis: Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei. După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.” (Matei 19:13-15). „Iisus a chemat la El un copilaș, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.” (Matei 18:2-3). Asta ar răspunde întrebării: ce s-a întâmplat cu nou-născuții aflați în Sodoma și Gomora la distrugerea celor două cetăți? Dumnezeu a distrus cele două cetăți prăpădind peste ele foc și pucioasă, din cer. Însă există orașe fără copii? Desigur că nu. Ce s-a întâmplat cu sufletele acelor copii? Dumnezeu a ales copii în mod suveran. Uneori, Dumnezeu face alegeri suverane fiindcă are voință proprie și autoritatea să o facă (Iov 9:12 și Daniel 4:35). Cei care contestă Biblia spun că Dumnezeu ar fi nedrept: după ce a distrus Sodoma și Gomora, pe lângă sodomiți ar fi aruncat în focul veșnic și copii, doar pentru că s-a întâmplat să se fi născut în Sodoma. Probabil dacă ar fi trăit, ar fi călcat pe urmele părinților, însă ei n-au apucat să facă asta, - nu poți fi acuzat de ceea ce nu ai făcut. Ceea ce a spus Domnul Iisus despre alegerea suverană a lui Dumnezeu lămurește acest aspect: a celor care sunt precum copiii este Împărăția Cerurilor, iar copiii sunt precum copiii, așadar este a lor. Alții susțin greșit că acei copii nu puteau ajunge în rai după moarte fiindcă nu aveau tăierea împrejur, dar tăierea împrejur nu are nimic de a face cu mântuirea (Romani 4:10-12) fiindcă asta ar însemna că fetițele care mureau nu puteau ajunge în rai din moment ce tăierea împrejur nu se făcea decât băieților. Este raiul plin de băieței tăiați împrejur și iadul plin de fetițe? Ar fi absurd! Dumnezeu este bun și drept și a ales copiii în mod suveran, indiferent că sunt băieți sau fete.

7. Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu! Există vreun exemplu scriptural care ne atestă faptul că un om care nu a fost profet, apostol sau conducător, dar a fost împăciuitor, a fost plăcut lui Dumnezeu? Desigur. Este cazul Ebed-Melec, etiopeanul, prieten al profetului Ieremia, care dorea să fie împăciuitor, anume împăratul să nu îl mai prigonească pe profet. Ebed-Melec ajunse acolo după primul asediu al Ierusalimului și a fost pus ca reprezentant al babilonienilor la curtea împăratului, dar Zedechia s-a răzvrătit contra lui Neducadnețar și a urmat un al doilea asediu, profețit de Ieremia. Profetul a fost aruncat într-o groapă fiindcă lui Zedechia nu i-a plăcut să audă că Nebucadnețar va distruge Ierusalimul. „Ebed-Melec, etiopianul, famen dregător la curtea împăratului, a auzit că Ieremia fusese aruncat în groapă. Împăratul stătea la poarta lui Beniamin. Ebed-Melec a ieșit din casa împăratului și a vorbit împăratului astfel: Împărate, domnul meu, oamenii aceștia au făcut rău că s-au purtat așa cu prorocul Ieremia aruncându-l în groapă; are să moară de foame acolo unde este, căci în cetate nu este pâine!” (Ieremia 38:8-9). Pentru asta, etiopeanul a primit de la Dumnezeu propria viață ca pradă de război din asediul Ierusalimului. Etiopeanul se temea că va muri el însuși în învălmășeala războiului, în primul rând fiindcă nu era un războinic. Era doar un dregător castrat, obișnuit cu diplomația, nu cu armele. Dumnezeu nu uită binele făcut de împăciuitori. „Du-te de vorbește lui Ebed-Melec, Etiopianul, și spune-i: Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: Iată, voi aduce peste cetatea aceasta lucrurile pe care le-am vestit în rău, și nu în bine; în ziua aceea ele se vor întâmpla înaintea ochilor tăi. Dar pe tine te voi izbăvi în ziua aceea, zice Domnul, și nu vei fi dat în mâinile oamenilor de care te temi. Te voi scăpa și nu vei cădea sub sabie, ci viața îți va fi prada ta de război, pentru că ai avut încredere în Mine, zice Domnul.” (Ieremia 39:16-19).

8. Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii căci a lor este Împărăția Cerurilor! Am ajuns din nou acele vremuri în care oamenii stricați își bat joc de neprihăniți. Nici noi nu suntem de acord cu căsătoriile homosexuale. Am ajuns din nou acele vremuri în care oamenii suferă pentru dreptate și nu mai auzi de ei. Vedem cu ochii noștri că știința a fost mereu în mâinile oamenilor și orice este în mâinile oamenilor devine un instrument corupt. Fie aceea virusologie, fie studiul apariției vieții pe pământ. Pandemia de Covid 19 a fost ce-au  vrut ei să fie, așa cum, pe vremea dictaturilor, unii erau mai egali decât alții, așa cum voiau ei. Există eroi ai neamului, care au suferit în închisori și și-au dat viața pentru dreptate. Nu spunem că faptele aduc mântuire, dar spunem că Dumnezeu va lua în considerare suferința lor pentru dreptate deoarece Iisus Hristos a spus: „Nu este dragoste mai mare decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13). Să nu uităm că în această categorie specială intră și mulți evrei și rromi care au murit în Holocaust, ei au fost omorâți doar pentru că s-au născut evrei sau rromi. Imaginați-vă: aveți vârsta de 11 ani, sunteți luat cu forța, dus în lagăr, în condiții mizerabile, unde supraviețuiți 5 ani și muriți acolo de extenuare. N-ar fi absurd să vi se spună la Judecata de Apoi că nu sunteți primit în rai/Cerul Nou și Pământul Nou că nu mai sunteți copil, iar suferința dvs. nu are nimic de a face cu faptul că nu ați auzit și acceptat Evanghelia și de aceea trebuie să mergeți în iad sau iazul de foc? Hristos a spus această Fericire tocmai pentru această categorie aparte de oameni. Să nu vă imaginați niciun moment că Dumnezeu ar fi nedrept și rău sau că îi scapă vreo situație din vedere.

9. Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor prigoni! Vedem că această Fericire este diferită de cea anterioară, este vorba de prigoana creștinului. Aceasta este destul de limpede: creștinii prigoniți ajung în rai cu o răsplată imensă. Vedem că în această Fericire nu se vorbește de mântuire, ci de răsplată. Mântuirea înseamnă doar să ajungi în rai, răsplata înseamnă să ți se dea dregătorie în rai (Luca 19:17). Iisus Hristos le spune creștinilor că prigoana în Numele Lui le va aduce o răsplată imensă, nu amintește „a lor este Împărăția Cerurilor” fiindcă este limpede că este din moment ce sunt deja creștini.

Concluzie: nu există om care să nu știe că nu trebuie să facă răul, în afară de cei handicapați psihic, dar care sunt cuprinși în prima Fericire. Da, până și păgânii barbari știau asta. Am vorbit despre Legea din inimă când am citat din Romani 2:12-16. Cu toții știu că există, undeva, o Dreptate și că nu este bine să faci răul (în citat fiind vorba de faptul că știau că nu este bine să ucizi): „Pavel strânsese o grămadă de mărăcini și-i pusese pe foc; o năpârcă a ieșit afară din pricina căldurii și s-a lipit de mâna lui. Barbarii, când au văzut năpârca spânzurată de mâna lui, au zis unii către alții: Cu adevărat, omul acesta este un ucigaș, căci Dreptatea nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat din mare. Pavel a scuturat năpârca în foc și n-a simțit niciun rău. Oamenii aceia se așteptau să-l vadă umflându-se sau căzând deodată mort, dar, după ce au așteptat mult și au văzut că nu i se întâmplă niciun rău, și-au schimbat părerea și ziceau că este un zeu.” (Faptele Apostolilor 28:3-6). Încheiem prin a spune așa cum am început: a Domnului Iisus Hristos este judecata (Ioan 5:22). Iar a noastră trebuie să fie pocăința și smerenia. Cum judecă El și ce hotărăște, este în totalitate decizia Lui. Noi nu cunoaștem în detaliu viața nimănui, cu toate aspectele ei, doar Dumnezeu le știe și le va judeca.

 Am scris acest studiu în ideea că, poate la Judecata Finală din cap. 20, unii dintre cei înviați vor fi mântuiți! Este posibil, ca mulți oameni să facă fapte bune, fără a urmări fala personală sau pentru a fi lăudați de alți oameni, dar, să nu fi auzit despre Iisus Hristos sau, dacă au auzit, poate li s-a prezentat o credință creștină denaturată, plină de tradiții păgâne „încreștinate”. Acești oameni au fost sinceri în faptele sau credința lor. Este posibil ca Dumnezeu la Judecata Finală să-i răsplătească! Mai mult, credem că este posibil ca mulți dintre ei să fie înviați în timpul Mileniului pentru a li se da șansa de a cunoaște adevărul despre Iisus. Se pune totuși întrebarea: sufletele acestor persoane sunt în Rai? Posibil. Nu știm. Poate că într-adevăr există ceva de tipul Purgatoriului unde sufletele acestor oameni au o a doua șansă la mântuire!

Partea a șasea:

1. OPINII DESPRE ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI:

 Împărăţia de o mie de ani, a provocat discuţii încă de pe timpul apostolului Ioan. Totuşi majoritatea credincioşilor credeau în ea şi aceasta se poate dovedi prin enumerarea a câtorva din marii învăţători creştini din secolele I, II, III, IV, începând cu apostolul Ioan: Barnaba (colaboratorul ap. Pavel), Papias (ucenic al ap. Ioan), Policarp (ucenic al ap. Ioan), Irineu (episcop, sec. al II-lea, ucenic al lui Policarp, socotit părintele teologiei creştine), Iustin Martirul (primul filozof creştin), Apolinarie (episcop de Ierapole), Nepos (episcop din Egipt), Evagrie Ponticul, Tertulian, Victorin de Pettan, Lactanţiu, Origene, Grigorie de Nissa (numit „Stâlpul Ortodoxiei”) etc. Fiindcă Apocalipsa scrisă de  apostolul Ioan arăta lămurit că va fi împărăţia de o mie de ani, unii episcopi, pentru a combate acest adevăr, s-au dedat la atacuri grosolane împotriva Apocalipsei, spunând că nu Ioan ar fi autorul ei, ci ereticul Cerint (care de asemenea susţinea ideea împărăţiei de o mie de ani), sau un oarecare Ioan din Asia. Barnaba în epistola sa, zice: „Dacă vor ţinea fiii Mei sâmbăta, voi vărsa milostivirea Mea peste ei.” (Ier. 17:24-25). Despre sâmbătă vorbeşte Scriptura la începutul creaţiei? când zice: „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea …” (Fac. 2:2). Luaţi seama, copii, ce înseamnă: „Şi-a sfârşit lucrarea în şase zile.” Aceasta înseamnă, că Domnul va sfârşi totul în şase mii de ani; căci ziua înseamnă la El o mie de ani … Aşadar, copii, în şase zile, adică în şase mii de ani, toate se vor sfârşi.” „Şi S-a odihnit in ziua a şaptea.” (Epistola sf. Barnaba, cap. XV).

2. ALTE ASPECTE DESPRE ÎMPĂRĂȚIE:

 La sfârşitul miei de ani Satan va fi dezlegat, pentru a ieşi să încerce pe oamenii care vor fi pe pământ, ca să arate în ce măsură inima lor este loială lui Dumnezeu şi principiilor dreptăţii. Rezultatul acestei probe va fi că mulți vor cădea. Apoc. 20:7-10. Citim: „Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar din cer s-a coborât un foc şi i-a mistuit” (Apoc. 20:9). „Cetatea cea iubită” este Biserica în glorie și sfinții de orice fel, despre care am mai vorbit. Răzvrătirea aţâţată de Satan va fi nu numai contra acestora, ci şi împotriva lui Hristos. Atunci oamenii, fiind ajunşi la perfecţiunea organismului şi a puterilor, se vor afirma astfel mergând să înconjure tabăra sfinţilor. Ne imaginăm că îi auzim zicând: „Este timpul ca această guvernare să ne fie predată nouă. Protestăm împotriva rămânerii voastre la putere”. În răzvrătirea lor împotriva fazei pământeşti a Împărăţiei lui Mesia însă, ei se vor răzvrăti împotriva Domnului. Ca urmare îi va ajunge judecata divină - „foc din cer”. Sub conducerea benefică a Împărăţiei, putem fi foarte siguri că aranjamentul Domnului va fi unul echitabil - o şansă corectă pentru fiecare înviat din rasa umană. Este raţional să prespunem că linia generală aşezată în Scripturi va fi urmată în privinţa pământului. Este scris: „Pământul l-a dat fiilor oamenilor” (Ps. 115:16 - T:M.). Rasa în ansamblu va avea în posesie pământul. Dumnezeu n-a făcut nicio împărţire. Fiecare om va avea o parte în bunăstarea comună. Schimbările vor veni treptat. Vor fi inegalităţi în privinţa intelectului şi a fizicului; dar Împărăţia va egaliza aceste deosebiri. Va fi întotdeauna ceva stimulent spre energie creatoare. Fie va fi un stimulent de vreun fel, fie va fi o pedeapsă de vreun fel ca să-i ajute pe oameni să înainteze. Domnul va oferi anumite stimulente celor care vor fi dispuşi să coopereze pe linia avansării, şi va impune „nuiele”, pedepse, pentru a-i ajuta pe cei care nu vor fi convinşi altfel. Atât răsplăţile cât şi pedepsele vor fi în acţiune în timpul Mileniului. Privind în urmă la istoria lumii, vedem că egoismul a fost un mare rău; totuşi în acelaşi timp a făcut minuni. Dacă nu era ambiţia şi spiritul de acaparare, omul n-ar fi cu mult deasupra animalelor. De aceea, trebuie să considerăm aceste caracteristici ca mari binecuvântări când sunt corect exercitate. Sub conducerea Împărăţiei, toate binecuvântările posibile ale minţii şi ale corpului vor fi oferite celor ascultători, aşa că tendinţa egoismului va fi contracarată printr-o ambiţie mai lăudabilă decât în prezent; şi pe măsură ce mintea şi corpul se vor dezvolta, standardele omenirii se vor ridica mai sus, iar egoismul va fi văzut tot mai mult ca fiind de dispreţuit. Când se va atinge perfecţiunea, totul se va face pentru gloria Domnului, mai degrabă decât pentru nume şi faimă pământească. Omenirea va veni treptat la părtăşie cu Împărăţia şi asociată indirect cu Împărăţia. După cum orice om bun ajută guvernul, tot aşa toată omenirea înviată va fi binecuvântată în măsura în care va aproba şi va susţine aranjamentele divine. Astfel, timp de o mie de ani Împărăţia se va extinde, nu numai de la o persoană la alta, ci şi treptat înapoi la prefecţiune deplină. Citim că „El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie ...” (Is. 9:7). Ea va cuceri totul înaintea ei; nimic n-o va opri. După ce orice lucru rău va fi fost nimicit, fiecare creatură din cer şi de pe pământ va fi auzită lăudând pe Dumnezeu (Apoc. 5:13). Orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi (Filip. 2:10, 11) şi Împărăţia Lui va fi fără niciun împotrivitor, de la Fluviu până la marginile pământului”. Ps. 72:8 - T:M. După ce mia de ani se va sfârşi, Împărăţia va înceta în sensul că Hristos va preda Tatălui autoritatea (1 Cor. 15:24). Aceasta nu va însemna însă că legea şi ordinea vor fi nesocotite aşa cum au fost în timpul domniei păcatului şi a morţii. Până atunci Împărăţia Mesianică va fi ajutat omenirea să iasă din starea ei decăzută; şi de aceea scopul divin este ca Mesia să predea această Împărăţie subordonată, pentru ca ea să se poată contopi cu Împărăția Cerurilor a Tatălui Ceresc. Atunci va opera dreptatea. Nu se va mai cere milă, iar Tatăl ceresc nu va mai fi ilustrat ca un Împărat milos faţă de creaturile Sale. Atunci ele vor fi perfecte şi nu vor mai avea nevoie de milă; şi vor fi bucuroase să satisfacă toate cerinţele Guvernului divin, şi astfel făcând vor fi binecuvântate. După ce va fi terminat această lucrare de restabilire a omenirii pe planul perfecţiunii umane, Domnul nostru şi Biserica nu vor fi lăsaţi fără nicio ocupaţie. Domnul nostru va continua, potrivit Scripturilor, să fie la dreapta Maiestăţii Tatălui în înălţime. După ce va fi predat supravegherea rânduielilor Pământului, El Îşi va asuma încă odată poziţia de Administrator Asociat al Universului - în legătură deplină cu Tatăl ceresc. Nu trebuie însă să presupunem că Tatăl şi Domnul Iisus vor fi ocupaţi audiind şi judecând cazuri şi administrând dreptatea. Nu va fi necesar nimic de felul acesta. Echilibrul va fi în aşa fel încât nu va fi necesar să se judece cazuri de răzvrătire. Ce lucrare va progresa de atunci încolo nu ne este descoperit, decât într-un mod foarte nedefinit. Cu ajutorul telescopului, înţelegem că stelele fixe sunt sori, fiecare din ele având sistemul său planetar. Este raţional să prespunem că, dacă Dumnezeu a făcut acest pământ o planetă care să fie locuită, toate celelalte planete vor fi şi ele locuite cândva, sau, sunt deja; şi ele vor fi supuse Tatălui ceresc ca parte din minunatul Său univers. După câte putem noi înţelege, puterea lui Dumnezeu este fără limite. Când ne gândim la sutele de miliarde și miliarde de sori şi de planete care depăşesc puterea de înţelegere a minţii umane, atunci este raţional să prespunem că lucrarea lui Hristos va fi fără limite. Suntem uimiţi de magnitudinea bunătăţii lui Dumnezeu faţă de noi, care ne-a ridicat din starea noastră joasă şi care va înălţa la glorii viitoare interminabile pe acei credincioşi care-şi vor asigura chemarea şi alegerea la slavă, cinste şi nemurire pe Noul Pământ, sub Noul Cer.

3. „ÎNVIEREA CELOR DREPŢI ŞI A CELOR NEDREPŢI”:

 Învierea celor drepţi nu poate însemna o înviere a celor care au fost perfecţi, căci nimeni nu este perfect, niciunul nu este drept, „nu, niciunul măcar”. „Învierea celor drepţi”, atunci, trebuie să însemne învierea celor care au fost îndreptăţiţi/făcuți neprihăniți; şi cei îndreptăţiţi sunt cei la care se face referire în Scripturi, dintre care Avraam a fost un exemplu. Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi a fost îndreptăţit prin credinţă. Credinţa a fost cea care l-a îndreptăţit, iar faptele au confirmat credinţa. Aşa este şi cu Biserica în această dispensație. Apostolul spune: „Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Rom. 5:1, 2). Nu numai că suntem îndreptăţiţi de păcat, dar şi suntem aduşi prin operarea credinţei noastre în starea glorioasă de frați ai lui Hristos; şi putem spera să participăm cu Hristos în gloriile Împărăţiei Sale în viitor. Un lucru este să fim eliberaţi de vină, şi alt lucru este să fim ridicaţi la poziţia de fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai lui Dumnezeu şi comoştenitori cu Hristos, Domnul nostru. Despre învierea morţilor se vorbeşte în mod asemănător în Ioan 5:28, 29, unde citim: „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”. Domnul nu Se referă numai la toţi cei buni, căci El include în aceştia pe toţi cei care sunt în mormintele lor. Citim în context că cei care au făcut binele vor ieşi afară „pentru învierea vieţii”; cei care au făcut răul vor ieşi pentru „judecată”. Cuvântul judecată, în limba greacă, înseamnă un moment de răscruce, un punct de întoarcere, o decizie.

ÎNVIEREA BISERICII: Cei a căror credinţă îi face în stare să stea în picioare prin reputaţie bună, şi care astfel îndeplinesc cerinţele divine, sunt în asemănare de caracter cu Iisus. Aceştia trec acum de la starea de condamnare la starea de viaţă. După cum spune apostolul: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi” (1 Ioan 3:14). Această trecere din moarte la viaţă nu este în sens deplin în prezent, chiar dacă se trece la viață în Raiui Ceresc. Deoarece nu este niciunul bun, singurul sens în care cineva ar putea „face binele” ar fi să vină în acord cu Dumnezeu prin ascultare, exact ca sub Legământul care a predominat în cazul lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov, sau sub Legământul încă şi mai înalt care predomină în cazul Bisericii în acest Ev Evanghelic. „Noi avem această mărturie că suntem plăcuţi lui Dumnezeu, care Îşi indică plăcerea prin conceperea/nașterea noastră cu/prin Duhul Sfânt. Spre deosebire, lumea este străină, înstrăinată” (Efes. 2:19). Rezultatul va fi că, aceia care au această aprobare a lui Dumnezeu, după ce au reuşit în încercările şi probele pe care le-au primit, - căci El nu primeşte pe niciun fiu pe care nu-l biciuieşte (Evrei 12:6) -, şi după ce s-au dovedit credincioşi până la sfârşit, vor fi înviaţi de Domnul pe locul cel mai înalt - glorie, onoare şi nemurire. Aceasta este cununa, sau punctul cel mai înalt al vieţii care ar putea fi imaginat. Astfel, cei care vor avea parte de această Întâia Înviere vor domni cu Hristos o mie de ani. Aceasta este prima clasă menţionată de apostol. Ei sunt aprobaţi; vor ieşi la „învierea vieţii”. Care este semnificaţia „învierii vieţii”? Răspundem că aceştia vor veni la viaţă perfectă în mod instantaneu. După cum spune Pavel, „este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”. Aşa de instantaneu vin aceste binecuvântări pentru ei. Încercarea lor este în prezent, şi, de aceea, învierea lor va fi învierea principală.

ÎNVIEREA LUMII: Cum se va deosebi învierea lumii/a nedrepților de cea destinată Bisericii? Lumea n-a avut aprobarea divină; păgânii n-au avut aprobarea divină. Apostolul spune: „Cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” (Rom. 10:14). Ei nu sunt potriviţi pentru cer. Nu sunt potriviţi să fie cu îngerii sau cu sfinţii, indiferent cum au ajuns în această stare. Au ajuns în această stare datorită eredităţii, fiind copii ai lui Adam. Dar ei n-ar putea să aibă acelaşi fel de înviere ca a celor care au aprobarea lui Dumnezeu acum, la timpul morţii lor: „Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. Aşa este cu majoritatea celor din ţările zise creştine. Ei n-ar putea fi consideraţi a fi potriviţi pentru cer sau a avea aprobarea lui Dumnezeu în vreun sens al cuvântului. Şi ei ştiu aceasta. Ei înşişi o mărturisesc. Nimeni n-ar putea nega că nouă sute nouăzeci şi nouă din fiecare mie trăiesc „după trup”. Nu sunt sfinţi, ci au dezaprobarea divină, unii auzind mai mult din Cuvântul lui Dumnezeu, iar alţii auzind mai puţin.

ÎNVIEREA GENERALĂ VA FI TREPTATĂ: „Cei care au făcut răul”, vor ieşi afară la învierea „judecăţii” (în limba greacă, krisis), învierea încercării, învierea probării. În ce fel va fi aceasta? Scripturile ne arată că va fi o înviere treptată. În timpul miei de ani a domniei lui Hristos oamenii vor fi treziţi din „somn”, din mormânt. Această trezire va fi o lucrare pregătitoare, nu de înviere deplină, care va necesita întreaga mie de ani. Dar asigurarea divină este că situaţia va fi fost rezolvată pentru întreaga lume, astfel că atunci când vor ieşi afară din mormânt în viitor, vor fi în mâinile Răscumpărătorului, a cărui Împărăţie va fi pe tot pământul. Ei vor avea ocazia să fie ridicaţi din nou la ceea ce a fost pierdut. Perfecţiunea umană a fost pierdută, care include nu numai sănătatea fizică perfectă, ci şi puterea mintală perfectă; căci puterea mintală depinde de creier, este afectată de creier, precum şi de corp, aşa încât oamenii sunt acum într-o stare muribundă, mintal, moral şi fizic. Nimeni dintre cei nedrepți nu va fi înviat pe deplin din imperfecţiune la perfecţiune, până la sfârşitul miei de ani. Toţi cei care vor răspunde la aranjamentele binefăcătoare îşi vor asigura ceea ce Adam a avut la început - starea de om perfect. Cei care nu vor fi ascultători de cerinţele Împărăţiei lui Hristos vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua, alături de cei ce se află în Iad și care vor fi înviați atunci pentru pedeapsa eternă în Iazul de Foc. „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani” (Apoc. 20:5). Când sentinţa a venit asupra lui Adam, el a fost scos afară din Eden. Toţi copiii lui s-au născut muribunzi şi sunt încă într-o stare muribundă. De aceea, ridicarea omului din păcat şi moarte va fi aducerea lui la perfecţiune deplină - viaţă perfectă. Acesta va fi un proces treptat. Vor fi „făcuţi” tot mai vii şi tot mai puţin morţi, pe măsură ce mia de ani se va scurge, şi nimeni nu va primi darul vieții depline prin Înviere până nu va fi ridicat la starea perfecţiunii - viaţa perfectă în chipul lui Dumnezeu, care a fost pierdută prin Adam. La sfârşitul domniei de o mie de ani a lui Hristos, întregul pământ va fi fost adus la perfecţiune.

CÂND „DUHUL ŞI MIREASA ZIC: „VINO!”: Lucrarea domniei de o mie de ani a lui Mesia va fi să facă astfel cunoscut Mesajul/Cuvântul curat al lui Dumnezeu. Cu toţii vedem, când privim în urmă, că oamenii sinceri, în cea mai mare parte, nu au avut parte de un Mesaj curat despre Dumnezeu, și, mai ales, despre Iisus. Domnul însă va turna Duhul Sfânt peste toată carnea/făptura, şi cunoştinţa Domnului va acoperi întreg pământul cum apele acoperă fundul mării (Isa. 11:9; Hab. 2:14). Fiecare nedrept înviat  va veni la cunoaşterea completă a adevărului şi va avea ocazia să ajungă la perfecţiune deplină, făcută posibilă prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos. Lumea „nedrepților” va cunoaşte Adevărul, și Adevărul îi va putea face liberi. Cei care vor primi Adevărul vor primi libertate şi în cele din urmă vor ajunge la libertatea care aparţine fiilor lui Dumnezeu.

OBIECTIVUL ÎNCERCĂRII INDIVIDUALE A OMENIRII: Toţi oamenii vor avea nevoie să fie puşi la încercare ca să se vadă dacă, având cunoştinţa pe care o vor fi primit, vor accepta sau nu Planul lui Dumnezeu. Dacă vor accepta, vor fi declaraţi vrednici de viaţă veşnică. Dacă nu vor veni în armonie, vor fi declaraţi vrednici de moarte veşnică. Dar această judecată va fi dată de către Hristos şi Mireasa Lui. Astfel vedem că peste lumea nedrepților înviați vine o judecată sau încercare mare, pentru a li se da ocazia de a decide dacă sunt sau nu sunt de acord cu aranjamentele Împărăţiei lui Hristos. În lucrarea de judecare, Biserica va fi asociată cu Hristos. Citim că Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit” (Fapt. 17:31), Hristos, Capul şi Biserica, Trupul Său. Precum şi: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Cor. 6:2). De aceea, judecata sau încercarea adevăraților creștini are loc înainte, ca să poată fi pregătiţi pentru a încerca sau judeca lumea.

„AȘTEPT ÎNVIEREA MORȚILOR ȘI VIAȚA VEACULUI CE VA SĂ VIE”: Estimările care se fac cu privire la numărul oamenilor care au trăit vreodată pe Pământ oscilează între 20 şi 30 de miliarde, conform unor studii. Oricare ar fi cifra corectă, doi factori sunt siguri: 1)  Dumnezeu ştie cu exactitate numărul celor care au trăit şi are puterea de a aduce la viaţă pe oricine doreşte El; 2) numărul actual fără precedent al populaţiei lumii, - peste 8 miliarde -, reprezintă desigur numai o parte neînsemnată din numărul total de oameni care au trăit în tot cursul istoriei. Concluzia este inevitabilă: fără îndoială, marea majoritate a oamenilor sunt morţi şi orice speranţă de viaţă viitoare completă, - cu trup și suflet -, pentru ei depinde de înviere. Dar de ce au murit ei? Şi au ei vreo speranţă de a mai trăi vreodată? În jurul anului 36, apostolul Petru a declarat: „Căci îmi dau seama că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice neam, omul care se teme de El şi practică dreptatea este acceptat de El … Dumnezeu l-a ridicat pe Acesta (pe Iisus Hristos) în a treia zi şi i-a dat dreptul să se arate nu tuturor oamenilor ci martorilor numiţi în prealabil de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut cu El după învierea sa din morţi. Pe de altă parte ne-a poruncit să predicăm oamenilor şi să le depunem mărturie completă că El a fost rânduit de către Dumnezeu ca să fie judecătorul celor vii şi al celor morţi. Despre El depun mărturie toţi profeţii că oricine îşi pune credinţa în El obţine prin numele său iertarea păcatelor.” Faptele 10:34-43. Dacă miliarde de oameni au coborât în mormânt, aceasta se datoreşte, practic, păcatului moştenit de la primul om -  Adam. „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea şi astfel moartea s-a răspândit la toţi oamenii ... Prin greşeala unui singur om moartea a domnit ca rege” (Romani 5:12, 17). Dar Hristos a murit şi a înviat - prin credinţa în sângele vărsat de El, oricine dintre „cei vii şi cei morţi” poate obţine iertarea păcatelor şi poate fi eliberat de sub domnia tiranică a morţii. Pentru aceasta, majoritatea omenirii va avea nevoie de înviere. De aceea Pavel scrie: „Deoarece moartea a venit printr-un om (Adam), învierea morţilor a venit de asemenea printr-un om (Iisus)” (I Corinteni 15:21). Hristos a confirmat acest lucru când a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care are credinţă în Mine, chiar dacă moare, va trăi în veci.” (Ioan 11:25). Moartea şi învierea lui Hristos constituie fundamentul speranţei în înviere. Biblia arată că Hristos nu va judeca singur pe „cei vii şi pe cei morţi.” Prezentând o viziune revelată, apostolul Ioan a scris: „Şi am văzut tronurile şi acolo erau cei care şedeau pe ele şi le-a fost dată puterea de a judeca. Da, am văzut sufletele celor executaţi cu securea pentru mărturia pe care ei au depus-o pentru Hristos şi pentru că ei au vorbit despre Dumnezeu şi pe cei care nu slujiseră nici fiarei, nici imaginii ei şi care nu primiseră semnul pe frunte şi pe mână. Şi ei au fost înviați şi au domnit ca regi cu Hristos timp de o mie de ani. Fericit şi sfânt este oricine are parte de această primă înviere; asupra acestora a doua moarte n-are nicio putere, dar ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor domni ca regi cu El timp de o mie de ani”. - Apocalipsa 20:4, 6. Printre primii dintre aceşti viitori regi şi preoţi care au murit ca martori fideli ai lui Iisus şi ai Tatălui său, au fost cei 11 apostoli. În Luca 22:28-30 Iisus îi descrie pe aceştia cum stau pe tronuri împreună cu El în Împărăția Sa „pentru a judeca pe cele douăsprezece triburi ale lui Israel”. Alte versete arată că acest unic privilegiu de a fi regi şi preoţi asociaţi cu Hristos se limitează la cei 144 000 de evrei credincioși, la Biserică și la Sfinții de orice fel/clasă (Sfinții Vechiului Testament, Sfinții din Era Bisericii și Sfinții din Marele Necaz) „răscumpăraţi de pe pământ” sau „dintre oameni” (Luca 12:32; Apocalipsa 14:1-4). Învierea tuturor celor chemaţi să domnească cu Hristos poartă pe drept cuvânt numele de „prima înviere.” Ea se numeşte astfel deoarece precedă în timp învierea la viaţă pe pământ a oamenilor „nedrepți”. Aceasta îi pune într-o poziţie importantă, deoarece niciun alt om nu poate „fi făcut perfect/desăvârșit”, fără mijlocirea acestor comoștenitori/coregenți, care sunt în acelaşi timp preoţi, regi şi judecători (Evrei 11:40/b; Apocalipsul 22:1, 2). În sfârşit, învierea lor este superioară învierii la viaţă pe pământ a „nedrepților” pentru că fiind „una cu Hristos” ei sunt ridicaţi la o viaţă în nedescompunere şi nemuritoare, ca fii spirituali ai lui Dumnezeu. - Romani 6:5. Pe parcursul Mileniului vor fi înviați cei nedrepți, cum am menționat deja în mai multe rânduri. Aceștia vor atinge, în cele din urmă, perfecţiunea umană. Ei vor fi în aceeaşi stare perfectă în care au fost Adam şi Eva în grădina Eden. Atunci va avea loc încercarea finală care le va hotărî soarta eternă. (Apocalipsa 20:7-10, 12, 15). Aceia care se vor dovedi fideli lui Dumnezeu și Fiului Său prin această încercare finală vor fi „declaraţi drepţi/neprihăniți” şi vor intra în „glorioasa libertate a copiilor lui Dumnezeu” pe Noul Pământ. Ei vor primi garanţia divină a vieţii veşnice, spre deosebire de Adam care a căzut la probă şi căruia i-a fost interzis accesul la „pomul vieţii” de către heruvimii trimişi de Dumnezeu. - Geneza 2:9; 3:22-24. Întrucât, toţi nedrepții care vor fi înviaţi în timpul domniei de 1 000 de ani a lui Hristos vor avea astfel prilejul de a se dovedi demni de a avea numele înscrise pentru totdeauna în „sulul vieţii/cartea vieții” lui Dumnezeu şi de a trăi veşnic în prezența Lui pe Noul Pământ, învierea lor are perspective infinit mai bune decât cea cunoscută de câţiva oameni care au fost înviaţi în timpurile biblice, dar care au murit din nou (I Regi/Împărați 17:17-24; II Regi 4:17-37; 13:20, 21; Matei 9:18, 23-26; Luca 7:11-15; Ioan 11:38-44; Faptele 9:36-41; 20:7-12).Tocmai pentru a obţine această „înviere mai bună” sub domnia lui Mesia, au rămas fideli lui Dumnezeu până la moarte bărbaţii şi femeile din vechime. - Evrei 11:10, 13, 14, 35.

ÎNVIEREA ŞI JUDECATA: Aceia care vor fi înviați pentru Judecată nu trebuie confundaţi cu „cei nedrepţi” pe care îi menţionează Pavel în Faptele 24:15. De ce afirmăm acest lucru - deoarece Pavel își exprimă nădejdea că va fi o înviere atât a celor drepți cât și a celor nedrepți! Nu poți să ai nădejde la o înviere pentru condamnarea eternă!! Pentru acești înviați, destinați condamnării eterne, nu există nădejde! Apoi, noi ne exprimăm această nădejde prin afirmația din Crezul creștin - „Aștept învierea morților și viața veacului/erei ce va să vină”. Nu mărturisim că așteptăm învierea pentru Judecata Finală, spre a avea „parte” de condamnarea eternă!

4. Un studiu pentru cei … descumpăniți/dezorientați - Mia de ani sau miile de ani? (Apoc. 20):

 Încep să cred că Biblia sinodală 1982 (retipărită în 1988) este una dintre cele mai ideologizate versiuni  pe care le-am întâlnit vreodată. Exemplu, pentru aspectul ce ne interesează: expresia „ta chilia ete” (o mie de ani) care apare de 6 ori în Apoc. 20, este tradusă prin „mii de ani”. De ce? Fiindcă „o mie de ani” dă naşterea doctrinei mileniste, iar Ortodoxia este amilenistă, deci în consecinţă şi textul biblic trebuie „ameliorat” şi „amilenizat”!! Justificarea traducerii „mii de ani” este dată de pr. Ioan Mircea (revizor al NT 1979, preluat în Biblia 1982) în al său năstruşnic Dicţionar al Noului Testament (art. „Împărăţia de mii de ani”). Să-i dăm „microfonul” autorului, fiindcă „toată pasărea pe limba ei piere”: „Ca să se traducă „o mie de ani” ar fi trebuit să fie sau subiectul la singular (to chilia etos) sau (en chilia etos). Notă: hen este scris en (cu un h lin/aproape mut şi accent ascuţit!).” Secvenţele propuse (to chilia etos sau hen chilia etos) sunt imposibile în greacă!!  În plus, există la Josephus, Antichităţi, 12.208, secvenţa „ta chilia talanta” (o mie de talanţi) care nu poate în niciun caz să fie tradusă cu „mii de talanţi”, fiindcă în context se precizează mai înainte (12.203) că este vorba de 1000. Modul în care au procedat cei câţiva teologi care au revizuit NT 1979 (vezi pagina de jurnal a lui Bartolomeu Anania) îmi dă temei să cred că Biblia din 1982 este unică între toate traducerile europene făcute în sec. XX, prin gradul ei de ideologizare!! P.S. Bartolomeu Anania, în traducerea lui, dă o explicaţie amatoristă în nota de subsol de la Apocalipsa 20, favorizând „miile de ani”, dar foloseşte şi „o mie de ani” (de 2x din 6x). Nu prea înţeleg de ce să-i ameţim pe cititori în felul ăsta. Măcar Biblia 1982 este consecventă în ideologia ei. Mai observăm că până și Biblia Romano-Catolică, ediția 2020, traduce cu „mia de ani”, asta deși Biserica Romano-catolică este și ea amilenistă!! Ar fi interesant să consultați și Biblia de la București, 1688, prima traducere ortodoxă integrală, unde apare „mia de ani” (sic!).

STUDII NOI:

1. Voievodul misterios:

  Una din aparițiile insolite de pe paginile prorociilor lui Ezechiel este acest „voievod/domn/viceîmpărat” misterios care va conduce poporul Israel în vremurile viitoare, legate de împărăția terestră a lui Israel. El apare pentru prima dată în capitolul 34, ca o alternativă viitoare la păstorii nevrednici (Ezec. 34:1-9), care l-au nimicit pe Israel de-a lungul istoriei: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe păstori! Îmi voi lua înapoi oile din mâinile lor, nu-i voi mai lăsa să-Mi pască oile, şi nu se vor mai paşte nici pe ei înşişi; căci Îmi voi izbăvi oile din gura lor, şi nu le vor mai sluji ca hrană!” (Ezec. 34:10). „De aceea, aşa le vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Iată că voi judeca între oaia grasă şi oaia slabă. Pentru că aţi izbit cu coasta şi cu umărul, şi aţi împuns cu coarnele voastre toate oile slabe, până le-aţi izgonit, voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie jaf, şi voi judeca între oaie şi oaie. Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte, şi anume pe Robul Meu David; El le va paşte, El va fi păstorul lor. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voivod/domnitor în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!” (Ezec. 34:20-24). Cine este acest „voievod/păstor” care va domni în mijlocul Israelului restaurat, regenerat, reînviat și reunit? Singurul lucru clar din acest pasaj este că va fi cineva prin care Dumnezeu însuși Își va manifesta în mod personal grija desăvârșită pentru Israel: „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, mă voi îngriji Eu însumi de oile Mele, şi le voi cerceta! Cum îşi cercetează un păstor turma când este în mijlocul oilor sale împrăştiate, aşa Îmi voi cerceta Eu oile, şi le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori şi negură. Le voi scoate dintre popoare, le voi strânge din felurite ţări, şi le voi aduce înapoi în ţara lor; le voi paşte pe munţii lui Israel, de-a lungul râurilor, şi în toate locurile locuite ale ţării. Le voi paşte pe o păşune bună, şi stâna lor va fi pe munţii cei înalţi ai lui Israel; acolo se vor odihni într-un staul plăcut, şi vor avea păşuni grase pe munţii lui Israel. Eu însumi Îmi voi paşte oile, Eu le voi duce la odihnă, zice Domnul Dumnezeu.” „Voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea rănită, şi voi întări pe cea slabă. Dar voi păzi pe cele grase şi pline de vlagă: vreau să le pasc cum se cade” (Ezec. 34:11-16). „Voi încheia cu ele un legământ de pace, şi voi îndepărta din ţară toate fiarele sălbatice; ele vor locui în linişte în pustie, şi vor putea dormi în mijlocul pădurilor. Le voi face, pe ele şi împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare; le voi trimite ploaie la vreme, şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată! Pomul de pe câmp îşi va da roada, şi pământul îşi va da rodurile. Ele vor fi liniştite în ţara lor şi vor şti că Eu sunt Domnul, când voi rupe legăturile jugului lor, şi când le voi izbăvi din mâna celor ce le asupresc. Nu vor mai fi de jaf între neamuri, nu le vor mânca fiarele din ţară, ci vor locui în linişte, şi nu le va mai tulbura nimeni. Le voi pune un răsad căruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame în ţară, şi nu vor mai purta ocara neamurilor” (Ezec. 34:25-29). Ce să înțelegem din numirea simbolică pe care o va purta acest misterios „voievod păstor”? „Robul Meu David va fi voivod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!” (Ezec. 34:24). Solemnitatea acestei declarații este completată de descrierile din finalul capitolului: „Şi vor şti astfel că Eu, Domnul, Dumnezeul lor, sunt cu ele, şi că ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu.” ,,Voi sunteţi oile Mele, oile păşunei Mele, şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu” (Ezec. 24:30-31). A doua oară când apare misteriosul „voievod/păstor” este în capitolele care descriu viața din Israel din vremea împărăției viitoare: „Voi face din ei un singur neam în ţară, pe munţii lui Israel; toţi vor avea un singur împărat, şi nu vor mai fi două neamuri, nici nu vor mai fi împărţiţi în două împărăţii”. „Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Nici nu se vor mai spurca, prin idolii lor, cu urâciunile lor, şi cu toate fărădelegile lor. Îi voi scoate din toate abaterile cu care au păcătuit, şi-i voi curăţi; ei vor fi poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor. Robul Meu David va fi împărat peste ei, şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile mele şi le vor împlini. Vor locui iarăşi în ţara, pe care am dat-o robului Meu Iacov, şi pe care au locuit-o şi părinţii voştri. Da, vor locui în ea, ei, copiii lor, şi copiii copiilor lor, pe vecie, şi Robul Meu David va fi voivodul lor în veci. Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veșnic cu ei; îi voi sădi şi-i voi înmulţi, şi voi pune locaşul Meu cel sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Şi neamurile vor şti că Eu sunt Domnul, care sfinţeşte pe Israel, când Locaşul Meu cel sfânt va fi pentru totdeauna în mijlocul lor” (Ezec. 37:22-27). A treia oară, misteriosul „voievod/păstor” apare în capitolele 40-48 ale cărții, care descriu Noul Ierusalim și reașezarea poporului în privilegiile și destinul mesianic de preoție a întregului pământ: „În ce priveşte pe voivod, voivodul va putea să şadă sub ea, ca să mănânce pâinea de jertfă înaintea Domnului. El va intra pe drumul care dă în tinda porţii, şi va ieşi pe acelaşi drum” (Ezec. 44:3). Singura referință din afara cărții lui Ezechiel cu privire la un „voievod/păstor” se găsește în cartea apocaliptică a profetului Zaharia: „În ziua aceea, voi căuta să nimicesc toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului. Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut. În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim, ca jalea din Hadadrimon în valea Meghidonului. Ţara se va jăli, fiecare familie deosebit: familia casei lui David deosebit, şi femeile ei deosebit; familia casei lui Natan deosebit, şi femeile ei deosebit; familia casei lui Levi deosebit, şi femeile ei deosebit; familia lui Şimei deosebit, şi femeile ei deosebit; toate celelalte familii, fiecare familie deosebit, şi femeile ei deosebit. În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor, pentru păcat şi necurăţie” (Zah. 12:9-13:1). Simetria cu descrierile din Ezechiel este evidentă. Pasajul din Zaharia se referă însă fără nicio îndoială la Iisus-Mesia, Marele Păstor și Împărat al Israelului, cum găsim scris și în Ieremia 23:5; 30:8-10. Această identificare cu Fiul lui Dumnezeu, „voievod-păstor” al lui Israel este confirmată și de o profeție a lui Osea: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce, şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă” (Osea 3:5). Textul Bibliei suportă identificarea lui Iisus din Nazaret cu împăratul David, ca tip profetic. Tălmăcirea aceasta a fost făcută de Petru în predica rostită la Rusalii: „Căci David zice despre El: Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima, şi mi se veseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde: căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor, şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea. Mi-ai făcut cunoscut căile vieţii, şi Mă vei umplea de bucurie cu starea Ta de faţă. Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor, să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi. Fiindcă David era prooroc, şi ştia că Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe scaunul lui de domnie, despre învierea lui Hristos a proorocit şi a vorbit el, când a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor, şi trupul lui nu va vedea putrezirea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, şi noi toţi suntem martori ai lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi. Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: Domnul a zis Domnului meu: Şezi la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale. Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Iisus, pe care L-aţi răstignit voi.” (Fapte 2:25-36). Petru a avut îndrăzneala să facă această tălmăcire profetică pentru că fusese de față când Domnul Iisus o aplicase prima dată: „Pe când erau strânşi la un loc Fariseii, Iisus i-a întrebat: Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este? Al lui David, I-au răspuns ei. Şi Iisus le-a zis: Cum atunci David, fiind însuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice: Domnul a zis Domnului Meu: Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale? Deci, dacă David Îl numeşte Domn, cum este El fiul lui? Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea, n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări.” (Mat. 22:41). Mai mult, Ezechiel ne descrie revenirea „slavei Domnului” în prezența unei ființe divine. Într-adevăr, în templul din împărăția viitoare nu va mai fi „sfânta și sfânta sfintelor”, nu va mai fi altarul de aur al tămâierii, nu va mai fi sfeșnicul cu lumini, nu va mai fi masa punerii pâinilor înaintea Domnului, nici chivot și nici heruvimi. Toate acestea și-au aflat împlinirea profetică în ființa și lucrarea Domnului Iisus. Rugăciunile și celelalte simboluri nu vor mai fi necesare pentru că însuși Domnul va fi în mijlocul lor: „El mi-a zis: Fiul omului, acesta este locul scaunului Meu de domnie, locul unde voi pune talpa picioarelor Mele; aici voi locui veșnic în mijlocul copiilor lui Israel! Casa lui Israel şi împăraţii lor nu-Mi vor mai pângări Numele Meu cel sfânt, prin curviile lor şi prin trupurile moarte ale împăraţilor lor la moartea lor, ca atunci când îşi puneau pragul lor lângă pragul Meu, stâlpii lor lângă stâlpii Mei, şi nu era decât un zid între Mine şi ei. Aşa au pângărit ei Numele Meu cel sfânt cu urâciunile pe care le-au săvârşit; de aceea i-am mistuit în mânia Mea. Acum vor depărta de la Mine curviile lor şi trupurile moarte ale împăraţilor lor, şi voi locui veșnic în mijlocul lor.” (Ezec. 43:7-9). Singura problemă cu această interpretare a pasajelor din Ezechiel care vorbesc despre misteriosul „voievod/păstor” este ridicată de două pasaje extinse în care Dumnezeu vorbește despre un alt personaj, un „domnitor” care va conduce poporul de la Ierusalim. Acest domnitor apare prima dată când se vorbește despre împărțirea țării ca moștenire prin tragerea la sorț: „Pentru domnitor veţi osebi un loc lângă cele două laturi ale părţii sfinte şi ale moşiei cetăţii, de-a lungul părţii sfinte şi de-a lungul moşiei cetăţii, la apus de partea de apus şi la răsărit de partea de răsărit, pe o lungime cât una din părţi, de la hotarul de apus până la hotarul de răsărit” (Ezec. 45:7). Ni se mai spune că acest „domnitor” „va fi dator să dea arderile de tot, darurile de mâncare şi jertfele de băutură la sărbători, la lunile noi, la Sabate, la toate adunările de sărbătoare ale casei lui Israel. El va îngriji de jertfa ispăşitoare, de darul de mâncare, de arderea de tot, şi de jerfa de mulţumire, ca să se facă ispăşire pentru casa lui Israel” (Ezec. 45:17). Spre deosebire de jertfele din Vechiul Testament care erau prevestitoare, jertfele din împărăția viitoare vor fi „commemorative”, aducând aminte oamenilor de marea jertfă a lui Hristos. Mai mult, acest „domnitor”  „Va aduce în ziua aceea, pentru el şi pentru tot poporul ţării, un viţel ca jertfă de ispăşire. În timpul celor şapte zile ale sărbătorii, va aduce ca ardere de tot Domnului, şapte viţei şi şapte berbeci fără cusur, în fiecare din cele şapte zile, şi un ţap ca jerfă de ispăşire în fiecare zi. Va adăuga şi darul de mâncare: câte o efă de fiecare viţel, şi o efă de fiecare berbece, cu câte un hin de untdelemn de efă. În ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, la sărbătoare, va aduce timp de şapte zile aceleaşi jertfe de ispăşire, aceleaşi arderi de tot şi acelaş dar de mâncare împreună cu untdelemnul” (Ezec. 45:22-25). Capitolul 46 completează cele spuse mai sus cu alte atribuții și obligații pe care le va avea în Noul Ierusalim* din Împărăția Mesianică acest „domnitor” care va veghea ca totul să fie făcut așa cum se cuvine. Ezechiel ne spune că omul acesta va avea o familie și urmași: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul: Dacă domnitorul dă unuia din fiii săi un dar luat din moştenirea sa, darul acesta va rămânea al fiilor săi, ca moşia lor prin drept de moştenire. Dar dacă dă unuia din slujitorii lui un dar luat din moştenirea lui, darul acela va fi al lui până în anul slobozeniei, apoi se va întoarce înapoi domnitorului; numai fiii lui vor stăpâni ce le va da din moştenirea lui. Domnitorul nu va lua nimic din moştenirea poporului, nu-l va despuia de moşiile lui. Ci, ce va da de moştenire fiilor săi, va lua din ce are el, pentru ca niciunul din poporul Meu să nu fie îndepărtat din moşia lui!” (Ezec. 46:16-18). Când totul părea așa de clar și limpede, indicând că Domnul Iisus va domni pe tronul de la Ierusalim ca „voievod/păstor”, acest ultim amănunt dă toată interpretarea peste cap! Cine va fi acest „domnitor” cu statură de om și cu comportament total uman? Să fie acest „domnitor” alt personaj decât „voievodul/păstor” despre care ne-a vorbit Ezechiel în celelalte capitole? Să recapitulăm deocamdată ce cunoaștem. Capitolul 46 din profeția lui Ezechiel conține informații despre sistemul de jertfe care va fi reluat în timpul Împărăției Viitoare Milenare. Țineți minte că atunci va fi o domnie a evreilor peste întreg pământul. Ei vor fi atunci un neam de preoți. Peste tot pământul se va instaura Sabatul evreiesc, parte din sărbătorile evreiești și se vor reinstitui jertfele descrise în primele șapte capitole ale cărții Leviticul. Deși interpretarea este complexă, suntem înclinați să spunem că acest „domnitor” pomenit de Ezechiel va fi chiar regele David, înviat din morți și reașezat pe tron ca reprezentant direct al „voievodului/păstor”, Iisus Hristos. Asta ridică însă o altă problemă! Va putea un David înviat din morți să aibă iar o familie și copii? Este o întrebare căreia nu-i putem da încă un răspuns mulțumitor. Un singur lucru este sigur: la ora la care scria profeția primită de la Dumnezeu, Ezechiel știa că împăratul David murise deja de aproximativ 400 de ani. În ce sens îi mai pomenește atunci el numele în viitor? Cu siguranță, Ezechiel, ca și toți sfinții din Vechiul Testament, credea în înviere. Ezechiel a vorbit atunci de un David care a înviat din morți. Din perspectiva noastră, David a și plecat din locuința morților. S-ar putea foarte bine ca el să fi fost unul din aceia ale căror morminte s-au deschis în dimineața învierii și care s-au înălțat la cer după ce li s-au arătat celor din cetate: „Iisus a strigat iarăşi cu glas tare, şi Şi-a dat duhul. Şi îndată perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră, au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate, şi s-au arătat multora” (Matei 27: 50-53).

2. Un râu cum n-a mai fost altul!

 Când Dumnezeu va înnoi toate lucrurile de pe pământ (Fapte 3:21), oamenii vor experimenta normal realități care le categorisim acom drept „supranaturale”. În afara „ferestrelor” dinspre celelalte dimensiuni ale lumii lor lui Dumnezeu, Biblia ne oferă câteva „ferestre” și înspre realitățile din viitorul acestei planete. Departe de a vorbi doar despre un final catastrofic care va culmina cu Judecata, Biblia ne lasă să anticipăm o vreme în care planeta va intra într-un alt climat de viață, în care lucrurile se vor petrece cu totul altfel decât se petrec ele astăzi. „M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de sub pragul casei, dinspre răsărit; căci faţa casei era spre răsărit. Apa se pogora de sub partea dreaptă a casei înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miază- noapte, şi m-a făcut să ocolesc pe din afară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit, cu măsura în mână, a măsurat o mie de coţi, şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăşi o mie de coţi, şi m-a pus să trec prin apă, şi apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi m-a trecut prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri. A măsurat iarăşi o mie de coţi, şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă încât trebuia să înot - un râu, care nu se putea trece. El mi-a zis: Ai văzut, fiul omului? Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului. Când m-a adus înapoi, iată că pe malul râului erau o mulţime de copaci pe amândouă părţile. El mi-a zis: Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se pogoară în câmpie, şi se varsă în mare şi vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul, şi vor fi o mulţime de peşti; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, dela En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor întinde mrejile; vor fi peşti de felurie soiuri, ca peştii mării celei mari, şi vor fi foarte mulţi. Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi frunzele lor ca leac.” (Ezec. 47:1-12). Pasajul ne descrie un râu care izvorăște din Templu și curge până în Marea Moartă. Informația este senzațională pentru că în Ierusalim n-a existat și nu există niciun râu. Capitala Israelului este un unicat în rândul capitalelor din istorie și pentru faptul că ea n-a fost așezată pe malul unui râu! De fapt, Israelul întreg este o țară cu foarte puține râuri. Cel mai mare dintre ele, Iordanul, aduce viață vegetației din zona central nordică, dar când ajunge în sud este adunat într-o depresiune capcană care-l sleiește de toate puterile. Valea Iordanului face parte dintr-o ruptură de falie a scoarței terestre. Această ruptură de falie se întinde de la valea Kara Su, din Turcia, până la cascada Victoria din sudul Zambiei, în continentul african. Cel mai jos punct al acestei crăpături din scoarța terestră se află acolo unde este colectată apa Iordanului într-o baltă uriașă, numită Marea Moartă. Izvorând puternic din muntele Hermon, Iordanul găsește foarte curând adâncitura crăpăturii din platforma continentală și curge de-a lungul ei formând Iordanul superior, lacul Hule, Marea Galileii. În vechime, Iordanul superior și lacul Hule formau împreună o zonă mlăștinoasă care se vărsa în Marea Galileii (208 m sub nivelul mării). Astăzi, întreaga regiune a fost drenată și folosită cu mare succes în agricultură. Marea Galileii, amintită mai des doar în Noul Testament, este o oglindă de apă lată de 13 km și lungă de 21 km. Ea a mai fost numită și „Marea Chineret” („harpă”) (Num. 34:11), „Marea Ghenezaret” (Matei14:34; Luca 5:1) sau „Marea Tiberiadei” (Ioan 21:1). În linie dreaptă, distanța străbătută de Iordan între Marea Galileii și Marea Moartă este de aproximativ 97 de km.. Din cauza meandrelor largi pe care le face în solul foarte ușor de erodat, lungimea Iordanului între aceste două puncte este însă de mai bine de 325 de km. Solul faliei prin care curge Iordanul este foarte bogat în săruri minerale, așa că apele Iordanului cară spre Marea Moartă o cantitate foarte mare de sare. Privită de la înălțime, albia Iordanului este ca o vale în interiorul unei alte văi. Pe malurile râului s-a dezvoltat o vegetație bogată, pe alocuri luxuriantă, cu pâlcuri de copaci asemănători vegetației din junglă. Cei din vechime i-au spus „desișul Iordanului” (Zah. 11:3). Vegetația este întreținută și de faptul că Iordanul își inundă malurile pe durata sezonului ploios. Marea Moartă este cea mai joasă mare dintre toate mările lumii. Suprafața ei se află cu 395 m sub nivelul mărilor și oceanelor, iar adâncimea ei maximă este de 765 m sub nivelul mării. De-a lungul timpului, a fost numită: „Marea Sărată” (Gen. 14:3), „Marea câmpiei” (Ios. 3:16), „Marea de răsărit” (Zah. 14:8). Iosif Flavius a numit-o „Marea de asfalt”, iar arabii îi spun astăzi „Marea lui Lot”. Este interesant că Marea Moartă nu este menționată nicăieri în Noul Testament. În sezoane cu precipitații medii, Iordanul aduce în Marea Moartă aproximativ șase milioane de tone de apă. Climatul extrem de arid, cu călduri caniculare, provoacă însă o evaporare foarte puternică. Concentrarea de sare din apă este de 26 la sută. Din această cauză, în Marea Moartă nu trăiesc niciun fel de pești. Este o „mare moartă”, nume care i-a fost dată pentru prima dată de greci. Ruptura de falie continuă spre Marea Roșie și Africa, formând „Arabah”, o vale uscată lungă de 298 km.. Ea duce la golful „Acaba”, unde există încă și astăzi portul Elat, Ețion Gheber-ul din vechime, cetate dată de Faraon ca zestre pentru fata măritată cu împăratul Solomon. Așezându-i într-un teritoriu fără resurse naturale formidabile, Dumnezeu i-a obligat pe evrei să învețe că fericirea și nefericirea lor va depinde întotdeauna de felul și măsura în care „vor asculta de Domnul!” Ploaia timpurie, necesară pregătirii pământului pentru semănat, și ploaia târzie, necesară pentru legarea în rod, au fost întotdeauna semne ale suveranității lui Dumnezeu asupra destinului național al acestui popor: „Să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, care dă ploaie la vreme, ploaie timpurie și târzie, și ne păstrează săptămânile hotărâte pentru seceriș.” (Ier.5:24). În peisajul și economia Israelului, vestea că într-o bună zi, apele Mării Moarte vor fi „vindicate” nu poate fi privită decât ca o veste bună! Ce fel de rău este însă acela descris de Ezechiel? El izvorăște de sub Templul din Ierusalim și, mergând spre răsărit, va transforma toată zona: „apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă” (Ezec. 47:10). „Pe malurile lui de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi frunzele lor ca leac” (Ezec. 47:11-12). Primul lucru pe care-l putem spune despre acel rău este că izvorăște dintr-un loc special. Izvorul va fi o apariție neașteptată și, în mare măsură, inexplicabilă. Sub Ierusalim n-au existat și nu există izvoare. Pentru supraviețuirea în timpul asediului, împăratul Ezechia a captat un izvor din afara zidurilor cetății și l-a adus înăuntru la scăldătoarea Siloam, printr-o serie de tunele săpate în stâncă (2 Regi 20:20; 2 Cron. 32:30). Sub Ierusalim există cavități mari și secetoase din care s-a excavat piatră pentru clădirile de deasupra. Oriunde au săpat, evreii din toate generațiile n-au găsit niciun singur firicel de apă. De unde va izvorî atunci râul miraculos despre care ne vorbește Ezechiel? Din harul lui Dumnezeu? Deși nu-i poate mulțumi pe speologi și geografi, acesta este singurul răspuns pe care-l putem da la această întrebare. Același Dumnezeu care le-a dat copiilor Săi apă din stânca deșertului (Exod 17:6), le-o va da și din stânca pe care va fi reclădit Templul din vedenia lui Ezechiel. Noul Testament ne spune că stânca din care au băut evreii în pustie a fost Hristos (1 Cor. 10:4), așa că izvorul râului de la Ierusalim va fi, putem spune noi, Dumnezeu însuși! Al doilea lucru pe care-l putem spune despre râul miraculos este că el răstoarnă legea entropiei și, în loc să scadă în debit din cauza evaporării și a pierderii prin umezirea malurilor, el crește în debit și crește surprinzător de repede. De unde? Singurul răspuns și la această întrebare este: din harul divin! La fiecare o mie de coți (aproximativ 300 de metri) nivelul apei acestui rău va crește într-o progresie geometrică de la 50 de centimetri, la 100 de centimetri, iar apoi la peste 200 de centimetri. Al treilea lucru pe care-l aflăm despre râul descris de Ezechiel este că apele lui vor avea proprietăți miraculoase. Malurile lui vor fi pline de vegetație, de pomi cu roade diferite pentru fiecare lună și cu frunze care vor avea proprietăți medicinale extraordinare. Al patrulea lucru pe care-l aflăm despre râu este că el se va vărsa în Marea Moartă cam pe la mijlocul ei, în dreptul localității En-Ghendi, va reuși să contrabalanseze nivelul de chimicale mortale acumulat de-a lungul secolelor și va transforma această oglindă de apă într-un paradis pentru pescari: „ … şi vor fi o mulţime de peşti; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, dela En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor întinde mrejile; vor fi peşti de felurie soiuri, ca peştii mării celei mari, şi vor fi foarte mulţi.” Al cincilea lucru, și el foarte curios, pe care-l aflăm despre acest râu este că el nu va „vindeca” și extremitățile mării: „Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării”, probabil ca un semn de aducere aminte. Al șaselea lucru pe care-l putem spune despre acest râu este că descrieri ale lui se mai găsesc și în alte cărți ale Bibliei, ceea ce face ca o interpretare alegorică sau simbolic-spirituală să fie foarte puțin probabilă. Iată câteva pasaje: „În vremea aceea, va picura must din munţi, şi va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un izvor va ieşi de asemenea din Casa Domnului, şi va uda valea Sitim” (Ioel 3:18). Expresia „în vremea aceea” ne trimite în viitor la contextul în care Israelul este refăcut după marea conflagrație de la Armaghedon în vederea intrării în împărăția de o mie de ani. „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zah. 14:8). Aluzia la permanentizarea debitului de apă ne face să înțelegem că Israelul nu va mai depinde de regimul ploilor și ciclul agricol se va schimba. Este interesant că Zaharia ne spune că o parte a râului se va îndrepta în cealaltă direcție și se va vărsa în Mediterana. Contextul este iar împărăția milenară, când Domnul va stăpâni peste întreg pământul. Al șaptelea lucru demn de remarcat este că,deși nu este același râu, acest râu este asemănător cu cel descris în cartea Apocalipsei. Amândouă sunt manifestări ale slavei și harului dumnezeiesc. Pasajul din Apocalipsa 22 descrie starea eternă, când nu va mai fi Templu, dar un râu asemănător cu cel din mileniu va revărsa binecuvântarea și viața pretutindeni: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor” (Apoc. 22:1-2). Se pare că și râul din Noul Ierusalim va avea același scop ca și râul din Mileniu, vindecarea celor înstrăinați de Dumnezeu și bolnavi de … moarte. Un râu nou dintr-o lume nouă. Când am intitulat acest studiu „Un râu cum n-a mai fost altul” m-am gândit că el va face parte dintr-o altă ordine de creație, de dincolo de orizontul lumii căzute în care trăim noi astăzi. În economia planului lui Dumnezeu există „vremuri” și „soroace”, „veacuri” și administrații (dispensații) diferite. Una a fost viața oamenilor înainte de izgonirea din rai și alta după aceea. Într-un fel au stat lucrurile în lumea dinainte de potop și cu totul altfel stau ele astăzi. Una a fost viața naturii atunci când toate viețuitoarele erau ierbivore și altfel s-au comportat ele după potop când Dumnezeu a îngăduit ca unele viețuitoare să devină carnivore: „Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi, şi le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă, şi umpleţi pământul. S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre! Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde” (Gen. 9:1-3). Un studiu despre diferitele epoci ale vieții pe pământ ar fi fascinant în sine, dar nu este obiectul studiului nostru de față. Totuși, ca să putem înțelege puțin din natura și rostul râului descris de Ezechiel, o privire generală este folositoare.

a. Apostolul Petru și schimbările epocale: Una din informațiile generice care subliniază diferențele dintre lumea dinainte și de după potop o găsim în scrierile apostolului Petru. Neșcolitul pescar care a avut nevoie de traducător ori de câte ori a ieșit dincolo de granițele vorbitorilor de aramaică n-a fost totuși așa lipsit de cunoștințe cum îl cred unii. Petru n-a stat degeaba la picioarele Domnului Iisus.Curiozitatea lui a obținut răspunsuri care stâmpără astăzi curiozitatea noastră. Anticipând atacurile din partea celor care nu cred în planul lui Dumnezeu, apostolul Petru scrie: „Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau dela începutul zidirii! Căci înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate, prin acelaş Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi. Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde” . (2 Petru 3:3- 10).

b. Apostolul Pavel și schimbările epocale: Nu numai Petru, dar și apostolul Pavel scrie lucruri pe care oamenii nu le-au descoperit decât în ultimele două secole. Râmânem stupefiați să citim ce scrie el despre diferențe între strălucirea stelelor, fenomen folosit astăzi în spectrografia astrală și despre deosebiri de ordinul numărului de cromozoni în materia creaturilor vii: „Nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor, altul al peştilor. Tot aşa, sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este strălucirea trupurilor cereşti, şi alta a trupurilor pământeşti. Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii, şi alta este strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea” (1 Cor. 15:39-41). Apostolul preia aceste informații și le aplică la schimbările colosale care vor avea loc în natură și în corpul uman în lumea de dincolo de moarte: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi înviază în neputrezire; este semănat în ocară, şi înviază în slavă; este semănat în neputinţă, şi înviază în putere. Este semănat trup firesc, şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc, vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc. Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.” (1 Cor. 15:43-53). Apostolul Pavel ne spune că existența de acum este stânjenitoare pentru cei care au fost înnoiți deja prin Duhul lui Dumnezeu. Cei care sunt ai lui Hristos trăiesc un paradox: deși, prin nașterea din nou, ei fac parte dintr-o creație nouă, - „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (zidire) nouă” (2.Cor.5:17) -, sunt siliți să trăiască până „la înnoirea tuturor lucrurilor” (Mat. 12:28) într-o lume veche și într-un trup care aparține creației păcătoase. Apostolul abordează această problemă într-o sclipitoare argumentație pe care o găsim în epistola către creștinii din Roma. Plecând de la stânjenitoarea existență în materia acestui veac, Pavel vorbește despre cele două principii diferite care guvernează lumea căzută în păcat și lumea viitoare, izbăvită de sub blestemul păcatului: „Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte? Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii” (Rom. 7:14-25; 8:1-2). Râul descris de Ezechiel face parte din lumea nouă pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru copiii Lui în împărăția milenară. El se manifestă „altfel” decât râurile pe care le vedem noi astăzi pentru că face parte dintr-o altă lume, eliberată de sub legea morții și a păcatului. Râul creștea „din sine”, fără afluenți. Inexplicabil sub legile naturii căzute de astăzi, dar foarte „normal” pentru natura refăcută din vremurile viitoare. Împreună cu descrierea pomilor de pe malurile râului, această creștere a râului văzut de Ezechiel este un aspect pe care Biblia ne lasă să-l vedem ca pe o fereastră înspre lumea viitoare, în care entropia va fi înlocuită cu dezvoltarea pozitivă. Prin entropie se înțelege degenerarea continuă a tuturor lucrurilor, victime ale blestemului „stricăciunii” (cum îl numește Pavel). Acum, sub imperiul entropiei necruțătoare, tot ce este mai vechi este neapărat și mai rău, mai stricat, mai putred, mai ruginit, mai neputincios, mai nerodnic. La înoirea tuturor lucrurilor din împărăția viitoare lucrurile vor fi exact invers! Astfel, râul neimaîntâlnit, în loc sa scadă în debit, crește văzând cu ochii, devine mai puternic și se oferă cu o mai mare dărnicie cu cât se îndepărtează de izvor. Împreună cu descrierera pomilor de pe malurile râului, descrierea ciudățeniei acestui râu ne prilejuiește o întâlnire cu realități viitoare, în care entropia va fi înlocuită cu dezvoltarea pozitivă. Pomii de pe margine rodesc și ei în fiecare lună, fără să obosească, fară să îmbătrânească, iar frunzele lor servesc la vindecarea Neamurilor. Orice lucru din noua ordine divină din împărăție va fi caracterizat de această binecuvântată dezvoltare pozitivă: cu cât ceva va exista mai îndelungat, cu atât va deveni mai viril, mai puternic, mai împlinit și mai roditor. Trecerea timpului îi va măsura creșterea, nu decadența, ci capacitatea de a deveni, de a crește, de a se împlini exponențial. Împărăția va fi o avanpremieră a eternității! Vreau să vă mai arăt încă două pasaje care ne vorbesc despre extraordinara schimbare viitoare. Unul este încheierea argumentației din pasajele deja citate din epistola către Romani și vorbește despre nădejdea creștină într-o ieșire din imperiul stricăciunii (entropie) spre o lume înnoită prin har: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemenea, şi firea (creația, natura) aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o - cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.” (Rom. 8:18-25).

c. Profetul Isaia și schimbările epocale: Al doilea pasaj este într-una din profețiile pe care le-a făcut Isaia despre vremurile împărăției mesianice, când viețuitoarele de pe pământ vor reveni la relațiile lor dinainte de căderea omului în păcat: „Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu, şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii, şi copilul înţărcat va băga mâna în vizunia basilicului. Nu se va face niciun rău şi nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr.” (Isaia 11:6-9). Când o profeție este repetată înseamnă că împlinirea ei este absolut sigură. Așa face și Isaia. Textul din capitolul 11 este repetat întocmai în capitolul 65: „Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice Domnul.” (Isaia 65:25). Propulsat printr-un veritabil tunel al timpului, Ezechiel ne vorbește despre lucrurile viitoare. Nu ne spune prea multe, dar ceea ce ne spune ne umple de uimire. Deocamdată cunoaștem în parte și propovăduim în parte, cum a scris apostolul Pavel (1 Cor. 13:9-10). Știm foarte puține despre vremurile care vor veni. Ceea ce știm este însă destul ca să ne dăm seama că va fi … cu mult mai bine.

3. Templul lui Ezechiel - basm sau reportaj la fața locului?

 Vedeniile despre noul Templu de la Ierusalim i-au fost date lui Ezechiel pe 28 Aprilie, 573 î.H., în prima zi de Paști. Se împliniseră douăzeci și cinci de ani de când evreii erau robi în Babilon, iar praznicul Paștilor trebuie să le fi trezit nostalgii după zilele ieșirii lor din Egipt. Paștile marca și cea dintâi zi a anului religios (Exod 12:2), așa că Dumnezeu a găsit cu cale să le vestească slava de care se va bucura Israelul atunci când Mesia își va instaura împărăția pe pământ. În vedenie, Ezechiel este dus încă o dată în Israel, dar spre deosebire de celelalte „vizite” profetul nu mai vede oameni păcătoși, țara devastată sau Templul întinat de idolatrie. Moise a primit planurile pentru facerea cortului când se afla pe un munte. La fel și Ezechiel. Moise n-a intrat el însuși în țara promisă, ci doar a privit-o de departe (Deut. 34:1-4). La fel și Ezechiel. Dumnezeu i-a arătat țara și noua ei împărțire pe seminții tot de pe un munte înalt. Cei care caută nod în papură susțin că viitorul Ierusalim nu poate fi pe locul de acum pentru că locația nu corespunde cu descrierea unui munte înalt. Ei uită însă de marile schimbări de relief care se vor petrece în țară la venirea lui Mesia (Zah. 13:4, 10). Dumnezeu le-a promis evreilor că se vor închina pe un munte foarte înalt (Ezec. 20:40) și că domnia mesianică se va exercita de pe un astfel de munte (Ezec. 17:22-23). Și alți profeți, Isaia și Mica, vorbesc despre plasarea tronului divin pe un munte înalt. Israelul va fi înălțat nu numai fizic, ci și spiritual, devenind centrul de închinare pentru lumea întreagă: „Proorocia lui Isaia, fiul lui Amoţ, asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului. Se va întâmpla în scurgerea  vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul” (Isaia 2:1-4). „În vremile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim Cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; niciun neam nu va mai trage sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa să facă război; ci fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului oştirilor a vorbit” (Mica 4:1-4). Capitolele 40-48 ale cărții lui Ezechiel sunt și cele mai controversate. În funcție de preferințele escatologice, interpretările date acestor capitole au fost și sunt foarte diferite. Problema cea mare este dacă descrierile din aceste capitole trebuiesc interpretate literal sau figurativ. 1. Cu alte cuvinte, ceea ce scrie Ezechiel este vis sau realitate? 2. Se referă aceste descrieri la o realitate deja depășită sau la una care n-a venit încă? 3. Dacă aceste lucruri nu s-au împlinit încă, se vor împlini în împărăția de o mie de ani sau reflectă numai o realitate spirituală cerească? 4. Oricare ar fi plasarea în timp, care este raționamentul pentru reluarea sistemului de jertfe de la Templu? Să le luăm pe rând: Vis sau realitate ? Cu toate că descrierile din ultimele capitole apar într-o carte cu multe pasaje care pot fi interpretate figurativ, avem multe indicii care ne îndreptățesc să credem că citim descrierea unor realități fizice, reale și vizibile. Primul argument este că aceste realități sunt măsurabile. Ni se dă cât este exact înâlțimea zidului, care sunt dimensiunile curții interioare și a sanctuarului (Ezec. 40:5, 47, 4). La fel de amănunțit măsurate sunt și celelalte detalii care apar în text. Ce rost ar fi avut să ni se dea atâtea amănunte despre dimensiuni fizice dacă întreaga clădire ar fi doar una … spirituală? Mai mult, descrierea din text are un foarte pronunțat caracter vizual. „Odăile lăturalnice erau unele peste altele, în număr de treizeci, aşezate în trei caturi; ele dădeau în nişte îmbucături de zid făcute anume pentru odăile acestea din jur împrejurul casei, aşa că se sprijineau pe ele, şi nu pe zidul casei. Odăile, cu cât erau mai sus, cu atât erau mai încăpătoare, şi te suiai la ele ocolind; căci te suiai împrejurul casei pe o scară şerpuitoare. Astfel era mai mult loc, ca lărgime, în partea de sus a casei, şi din catul de jos te suiai în catul de sus prin cel de la mijloc. De jur împrejurul casei se vedea o pardoseală ieşită în afară. Odăile lăturalnice aveau nişte temelii, şi erau de o prăjină întreagă, adică şase coţi la unghi. Zidul de afară al odăilor lăturalnice avea o grosime de cinci coţi”. (Ezec. 41:6-9). Precizia cu care ne sunt descrise amănunte aparent nesemnificative ne îndeamnă să credem că avem de-a face cu elaborate construcții materiale, nu cu figuri simbolice ca foarte cunoscutele „fiare” descrise de profetul Daniel sau „femeia îmbrăcată cu purpură și stacojiu” descrisă de apostolul Ioan în cartea Apocalipsa. Singurul loc în care Biblia ne mai dă o astfel de descriere amănunțită a dimensiunilor este în cazul construcției Cortului Întâlnirii (Exod. 25). Important de subliniat este și intenția cu care i-au fost date lui Ezechiel toate aceste măsurători, pentru ca el să arate aceste planuri celor din Israel; „Tu, însă, fiul omului, arată Templul acesta casei lui Israel; ei să-i măsoare planul, şi să roşească de nelegiuirile lor. Dacă vor roşi de toată purtarea lor, arată-le chipul casei acesteia, întocmirea ei, ieşirile şi intrările ei, toate planurile şi toate legile ei; zugrăveşte-le-o sub ochi, ca să păzească toate planurile ei, toate poruncile ei şi toate orânduirile ei, şi să facă întocmai după ele. Aceasta este legea privitoare la Casă”. (Ezec. 43:10-12a). Dacă descrierile ar fi doar pentru un simbolism imaginar, instrucțiunile acestea n-ar avea niciun sens. Ele nu au rost decât în varianta existenței unei astfel de clădiri reale în viitor. Evreilor li se cere să respecte cu strictețe planurile date de Dumnezeu pentru viitorul proiect în construcție. La fel s-au petrecut lucrurile și atunci când a fost vorba despre indicațiile primite de evrei cu privire la Cortul Întâlnirii și la Templul zidit de Solomon. Activitatea profeților a presupus întotdeauna contactul cu alte dimensiuni ale realității și primirea de revelații din alte puncte ale axei de scurgere a timpului. Gândirea omenească, exersată doar pe scurgerea în sens unic a vectorului de timp, dinspre trecut, prin prezent spre viitor are mari probleme când este vorba despre mesajele profetice. Ea trebuie „încovoiată, curbată” ca să poată accepta ceea ce ne descrie Ezechiel în ultimele capitole ale cărții lui. În esență, Dumnezeu îl duce pe Ezechiel în viitor ca să măsoare dimensiunile unei construcții a Templului care nu exista încă, iar apoi i se spune să le spună evreilor că trebuie să le respecte întocmai în procesul de construcție (!!!) Ezechiel este invitat de Dumnezeu în viitor, vede Templul și cetatea, iar apoi se întoarce în prezent și spune celor ce-l iau în serios să facă întocmai cum a văzut el acolo. Este o veritabilă călătorie dus-întors printr-un tunel al timpului, care ridică întrebări insurmontabile pentru mintea noastră. Iată una din ele: ar fi putut evreii să facă și altfel decât arătau planurile aduse de Ezechiel? În cazul acesta, clădirea viitoare mai putea arăta așa cum i-o arătase Dumnezeu? Extinzând puțin aria nedumeririlor, am putea întreba: în ce măsură pot oameni altera viitorul pe care deja îl cunoaște Dumnezeu? Dacă nu, atunci de ce insistă așa de mult ca oamenii să facă „exact” după modelul ales de Dumnezeu? Aceeași situație a fost când Dumnezeu l-a dus pe Moise pe muntele Sinai, i-a arătat viitoarea clădire a Cortului și apoi i-a spus „să facă după chipul care i s-a artătat pe munte” (Exod 25:40; 26:30; Num. 8:4). Moise a ascultat de porunca lui Dumnezeu și a vegheat ca totul să fie făcut întocmai: „Moise a cercetat toate lucrările; şi iată, le făcuseră cum poruncise Domnul, aşa le făcuseră. Şi Moise i-a binecuvântat.” (Ex. 39:43) „Moise a făcut întocmai cum îi poruncise Domnul; așa a făcut.” (Exod 40:16). Ceva asemănător s-a petrecut și cu David, care a primit planurile viitorului Templu direct din mâna lui Dumnezeu: „Vezi acum că Domnul te-a ales, ca să zideşti o casă care să-I slujească de locaş sfânt. Întăreşte-te şi lucrează.” David a dat fiului său Solomon, chipul prispei şi clădirilor, odăilor vistieriei, odăilor de sus, odăilor dinlăuntru, şi al odăii pentru scaunul îndurării. I-a dat planul a tot ce avea în minte cu privire la curţile Casei Domnului, şi toate odăile dejur împrejur pentru vistieriile Casei lui Dumnezeu şi vistieriile sfântului locaş, şi cu privire la cetele preoţilor şi Leviţilor, la tot ce privea slujba Casei Domnului, şi la toate uneltele pentru slujba Casei Domnului. I-a dat chipul uneltelor de aur, cu greutatea celor ce trebuiau să fie de aur pentru toate uneltele fiecărei slujbe; şi chipul tuturor uneltelor de argint, cu greutatea lor, pentru toate uneltele fiecărei slujbe. A dat greutatea sfeşnicelor de aur şi a candelelor lor de aur cu greutatea fiecărui sfeşnic şi a candelelor lui; şi greutatea sfeşnicelor de argint, cu greutatea fiecărui sfeşnic şi a candelelor lui, după întrebuinţarea fiecărui sfeşnic. I-a dat greutatea de aur pentru mesele pâinilor pentru punerea înainte, pentru fiecare masă; şi greutatea de argint pentru mesele de argint. I-a dat chipul furculiţelor, lighenelor şi ceştilor de aur curat; chipul potirelor de aur, cu greutatea fiecărui potir, şi a potirelor de argint, cu greutatea fiecărui potir; şi chipul altarului tămâii în aur curăţit, cu greutatea lui. I-a mai dat şi chipul carului heruvimilor de aur, care îşi întind aripile şi acopăr chivotul legământului Domnului. Toate acestea, a zis David, toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui”. (1 Cron. 28:10-19). Precedentele acestea ne îndreptățesc să credem că ceea ce a văzut Ezechiel n-a fost un simbolism spiritual, ci o splendidă construcție materială, gândită de Dumnezeu și dăruită evreilor sub forma unor planuri foarte minuțios alcătuite. Interpretarea literală a ultimelor capitole din Ezechiel ridică probleme insurmontabile doar pentru cei în a căror escatologie nu mai există niciun rol viitor pentru poporul Israel. Doctrina înlocuirii lui Israel de Biserică în toate planurile legate de viitorul oamenirii îi obligă pe acești teologi să caute interpretări alegorice pline de speculații subiective la textele lui Ezechiel sau să le … ignore în întregime. În trecut sau în viitor? Argumentele pentru care clădirea văzută de Ezechiel este încă în viitor sunt de natură arhitecturală, topografică și teologică. Din punct de vedere arhitectural, dimensiunile precizate de Ezechiel în capitolele 40-48 nu corespund cu niciuna din clădirile Templelor pre sau post exilice. Nici Templul lui Solomon, nici Templul lui Zorobabel și nici Templul lui Irod de pe vremea Domnului Iisus nu se încadrează în dimensiunile planurilor din cartea lui Ezechiel. Aspectul general al Templului descris de Ezechiel este total diferit de planurile templelor precedente. Topografic, Ezechiel descrie un râu care izvorăște de sub podeaua Templului și curge spre răsărit spre valea Iordanului (Ezec. 47:1-12). Așa ceva n-a existat și nu există încă în această regiune. Chiar și relieful zonei descrise de Ezechiel este diferit. El nu seamănă cu ceea ce a fost sau ceea ce este astăzi în Israel, dar corespunde cu schimbările majore produse de evenimentele catastrofice din vremurile de pe urmă, așa cum sunt ele descrise în alte cărți profetice: „Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele!” (Is. 40:4). „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miază noapte, iar jumătate spre miazăzi.” (Zah. 14:4). Teologic, tiparul de închinare și slujbele preoțești descise de Ezechiel, deși sunt asemănătoare cu ceea ce găsim scris despre ele și în alte cărți ale Bibliei, n-au fost respectate întocmai niciodată în trecut. Este interesant și sugestiv că în Templul lui Ezechiel nu va mai sluji un Mare Preot, nu va mai fi o „sfântă a sfintelor”, nicio masă a punerii pâinilor înaintea Domnului, iar dimensiunile construcției sunt suficient de mari să poată cuprinde cam 12 catedrale europene de mărime mijlocie. Situația descrisă de Ezechiel este o teocrație idilică care n-a existat în istorie. O mărturie în favoarea acestui fapt este aparenta lipsă de interes a celor întorşi din exil pentru aceste capitole din cartea lui Ezechiel. Ei nu au încercat să transpună în practică nici măcar acele elemente care le stăteau în putere, cum ar fi fost de exemplu confirmarea urmaşilor lui Ţadoc (Ezec. 44:15-16). Și încă un amănunt, ni se spune clar că slava lui Dumnezeu va locui iarăși în Templul văzut de Ezechiel. Toți comentatorii sunt unanimi în părerea că slava lui Dumnezeu a părăsit Templul zidit de Solomon înainte de distrugerea acestuia. Nici Templul lui Zorobabel și nici varianta lui extinsă de Irod n-au mai fost umplute de slava prezenței divine, înainte de distrugerea lor în anul 70 d.H.. Astăzi Templul nu mai există, așa că dacă suntem convinși că slava Domnului se va întoarce în Templu, cum ne spune Ezechiel, asta trebuie să se întâmple într-o clădire viitoare. În mileniu sau în eternitate ? Dacă suntem de acord că Templul văzut de Ezechiel este o clădire reală care va fi ridicată în viitor, trebuie să vedem dacă el va fi ridicat în vremea împărăției milenare sau este rezervat doar un plan pentru eternitate. Problema nu este ușoară pentru că profeții au combinat adesea descrierile acestor două epoci în textul acelorași versete și pentru că există multe similarități între natura elementelor din mileniu și din eternitate. Descrierile făcute de Ezechiel nu sunt suficiente pentru a rezolva această dilemă. Trebuie să le completăm cu alte descrieri din cărțile profetice, mai ales cu acelea din ultimele capitole ale Apocalipsei. În urma unei analize atente, vom ajunge la concluzia că Templul descris de Ezechiel este din mileniu, nu din eternitate. Argumentele sunt iar de natură arhitectonică, topografică și teologică. Arhitectural, dimensiunile precizate de Ezechiel sunt deosebite de dimensiunile descrise ale „cetății” din Apocalipsa (Apoc. 21:15-17). Topografic, Ezechiel a descris cetatea mărginită într-o parte de mare (Ezec. 47:15), dar în eternitate „marea nu va mai fi” (Apoc. 21:1). Teologic, Ezechiel descrie în detaliu Templul din Ierusalim, dar, în relatarea lui Ioan, în Templul nu va mai exista. Singurul Templu va fi ființa întreită a dumnezeirii care va fi „totul și în toți”: „În cetate n-am văzut niciun Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei.” (Apoc. 21:22). Ce fel de jertfe vor fi acolo ? Una din marile probleme ridicate de vedeniile Templului viitor din cartea lui Ezechiel este prezența preoției și a jertfelor: „Dar preoţii, Leviţii, fiii lui Ţadoc, cari au păzit slujba locaşului Meu celui sfânt când se rătăceau copiii lui Israel dela Mine, aceia se vor apropia de Mine să-Mi slujească, şi vor sta înaintea Mea ca să-Mi aducă grăsime şi sânge, zice Domnul Dumnezeu.” (Ezec. 44:15). Ce rost mai au toate acestea după ce Hristos a devenit Marele nostru Preot, iar Jertfa Sa a înlăturat necesitatea oricăror alte jertfe? „Şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai pe sus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi. În adevăr, Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi slăbiciunii; dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune pe Fiul, care este desăvârşit pentru veșnicie. Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică. Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine însuşi, ca marele preot, care intră în fiecare an în Locul prea sfânt cu un sânge, care nu este al lui; fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa. Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.” (Evrei 7:27-28; 9:11-12, 26-28). N-ar fi oare un sacrilegiu să credem că Domnul Iisus nu este sfârșitul legii sacramentale? N-ar fi mai bine să căutăm o interpretare metaforică, spirituală pentru aceste pasaje? Răspunsul la ambele întrebări este: Nu! Nu există motiv să credem că o preoție ceremonială însoțită de jertfe ar fi în viitor cu totul în afara voiei lui Dumnezeu pentru poporul Său, Israel. Dimpotrivă, așa ceva ar arăta în sfârșit frumusețea slujbei dumnezeiești, iar poporul Israel ar arăta întregii lumi că puterea lui Dumnezeu i-a transformat dintr-un neam încăpățânat și pornit spre idolatrie, într-o națiune aflată în sfârșit într-o relație unică și privilegiată cu El. În al doilea rând, jertfele care vor fi aduse vor fi comemorative, nu eficace. Dacă stăm să ne gândim bine, așa au fost de fapt toate jertfele din legământul mozaic. Ele nu rezolvau problema. Ci doar subliniau necesitatea unei rezolvări: „În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi odată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate? Dar aducerea aminte a păcatelor este înoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele.” (Evrei 10:1-4). Singura diferență dintre jertfele din trecut și cele din viitor este că cele dintâi erau anticipative, iar cele din urmă vor fi comemorative. Jertfele din sistemul mozaic priveau înainte spre ceva ce era încă neclar. Jertfele descrise de Ezechiel vor privi înapoi, dintr-o înțelegere corectă și completă a lucrării lui Dumnezeu. Dacă jertfele din împărăția milenară i se par cuiva stranii, îl sfătuiesc să se gândească puțin la Cina Domnului, pe care o luăm noi astăzi. Ea este o privire în trecut, o comemorare, a Jertfei de la Calvar. Cina nu ne mântuiește. Ea ne aduce doar aminte cum, unde și cine a fost „urzitorul” mântuirii noastre. Nimănui nu i-ar trece prin cap că repetarea Cinei Domnului ar fi astăzi ceva inutil și irelevant (1 Cor. 11:23-26). Mai mult, creștinii cred că vor lua iar Cina împreună cu Domnul lor în Împărăție! Tot așa va fi și cu jertfele pentru poporul Israel. În împărăția milenară, Israelul, nu Biserica, va fi instrumentul lui Dumnezeu pentru binecuvântarea lumii, iar repetarea jertfelor va fi modul lor de a-și aminti despre ceea ce a săvârșit Hristos pentru lume la Cruce. Dacă veți citi cu atenție și veți compara jertfele mozaice cu jertfele și sărbătorile din împărăția milenară veți descoperi că în viitor nu va mai fi ținută „Ziua Ispășirii” și vor mai fi și alte deosebiri care vor indica faptul că lucrarea săvârșită de Iisus Hristos la Calvar a schimbat pentru totdeauna relația pe care o are Dumnezeu cu oamenii. Ca națiune, Israelul va avea nevoie de o canalizare a emoțiilor profunde pe care le vor trăi după ce se vor întoarce și-L vor recunoaște pe Dumnezeu în „cel pe care L-au străpuns”: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut. În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim, ca jalea din Hadadrimon în valea Meghidonului. Ţara se va jăli, fiecare familie deosebit: familia casei lui David deosebit, şi femeile ei deosebit; familia casei lui Natan deosebit, şi femeile ei deosebit; familia casei lui Levi deosebit, şi femeile ei deosebit; familia lui Şimei deosebit, şi femeile ei deosebit; toate celelalte familii, fiecare familie deosebit, şi femeile ei deosebit.” (Zah. 12:10-14). Jertfele îi vor proteja pentru totdeauna de pericolul de a uita ce preț s-a plătit pentru iertarea și salvarea lor. În lumina acestor argumente, vă propun să citiți ultimele capitole ale cărții lui Ezechiel în sensul cel mai literal cu putință! Este normal să nu înțelegem tot ce vom găsi acolo, pentru că noi cunoaștem în parte și propovăduim în parte. Când va veni ceea ce este desăvârșit, acest „în parte” care ne obturează viitorul se va sfârși. Cu siguranță, cel mai important element din noul Templu va fi că Dumnezeu va locui împreună cu oamenii: „Şi din ziua aceea, numele cetăţii va fi: ,Domnul este aici!” (Ezec. 48:35).

Concluzie: Ideile mari din fascinanta descriere a noii ordini divine din ultimele capitole ale cărții lui Ezechiel ne dau elementele principale din care este țesută întrega carte: (1) separarea de păcat și nelegiuire, (2) închinarea, (3) vremea împlinirilor profetice, (4) glorificarea Numelui divin și (5) suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. Cea dintâi vedenie din cartea lui Ezechiel ni l-a arătat pe Dumnezeu coborând în slava Sa împreună cu îngerii ca să-și împlinească planurile pe pământ. Ultimele capitole ni-L prezintă în toată plinătatea prezenței Sale cu o slavă care luminează întreaga creație. Până atunci, Domnul Iisus ne-a lăsat pe pământ nu numai ca să ne rugăm „Doamne, vie Împărăția Ta”, ci și să facem ceea ce depinde de noi ca să grăbim împlinirea acestei rugăciuni: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea/dreptatea.” (2 Petru 3:11-13). Lucrăm alături de Cel care a spus: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ!” De ce altceva am avea nevoie? Astăzi, profeția lui Ezechiel este printre cele mai citite și studiate cărți ale Bibliei. Cei perspicaci ați găsit, cred, și care este motivul acestei pasiuni: Israelul se pregătește să-și reia rolul păstrat în destinul lor mesianic deîndată ce „vremea neamurilor” se va încheia: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit, astfel: Fiul omului, prooroceşte, şi spune: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Văitaţi-vă! ... Nenorocită zi! Căci se apropie ziua, se apropie ziua Domnului, zi întunecoasă: aceasta va fi vremea neamurilor.” (Ezec. 30:1-3). „Vor cădea sub ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor.” (Luca 21:24). Se fac pregătiri mari, se fac măsurători, se pregătesc schițe, se fac desene, se taie blocuri mari de piatră, se refac îmbrăcămințile preoțești, se toarnă unelte pentru Templu și altarul jertfelor … toate acestea după cartea lui Ezechiel, până la literă! S-au identificat deja cei din seminția din care trebuiesc selectați preoții și sunt pregătiți prin studii intense în locuri sigure, deasupra forfotei mulțimilor care ar putea să-i întineze. Mai au încă de prăsit o vacă roșiatică … fără niciun fir de păr de altă culoare (Num. 19:1-22). Au găsit-o, după ultimile informații! Piatra din capul unghiului viitoarei temelii este deja gata. Cartea lui Ezechiel a fost neglijată pentru că nu s-au îndeplinit încă condițiile pentru împlinirea ei. Astăzi, zilele acelea sunt mult mai aproape de noi decât ne dăm noi seama … Mai marii lumii suspectează că există o „conspirație mondială” a evreilor care plănuiesc reconstrucția Templului din Ierusalim. Ceea ce nu știu ei este că sămânța acestei conspirații a fost semănată acum aproape 2600 de ani într-o carte obscură peste care s-a așezat între timp praful uitării! Dumnezeu însă veghează!

CAPITOLELE 21 - 22 - discuții preliminare pe țărmul eternității: De ce ne-ar interesa să studiem ultimele două capitole ale Apocalipsei? În primul rând pentru că ni s-a dat sfatul acesta: „Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” (Coloseni 3:1-3). Un creștin înviat împreună cu Hristos trebuie și are datoria să-și formeze o perspectivă cerească asupra vieții. El trebuie să știe să așeze tot ceea ce i se întâmplă în contextul veșniciei. În al doilea rând, un astfel de studiu este o ofertă extraordinară! Gândiți-vă ce s-ar petrece cu umanitatea dacă s-ar afla ceva despre o altă civilizație din Univers, dacă am avea acces la lucrurile de acolo! Ei bine, ni se oferă ceva cu mult mai interesant. Nu este vorba despre ce fac „alții”, ci despre ce se va întâmpla cu „noi” când nu vom mai fi pe planeta aceasta. Ne interesează direct și personal! Apocalipsa  cap. 21 și 22 descriu noua creație din „debutul eternității noastre”. Am o reținere ori de câte ori ajung să citesc sau să vorbesc din aceste ultime două capitole ale Apocalipsei. Știu, am putea trece superficial peste text ca un patinator care alunecă pe suprafața lacului înghețat indiferent la adâncimea apei de dedesupt și ne-am putea mulțumi doar cu atâta. Ar fi însă o pierdere incalculabilă. Informațiile care ne sunt oferite prin descoperire dumnezeiască aici sunt despre eternitatea care ne așteaptă și descriu câteva din realitățile menite să ne umple de entuziasm uimit ființa. De fiecare dată când citesc aceste două capitole descopăr elemente noi din lumea care mă cheamă și care mă așteaptă. Inima mea se umple atunci de dragoste și dor. Știu, „ce vom fi nu s-a arătat încă”, dar avem aceste două capitole din Apocalipsa care ne ajută să privim prin crăpătura ușii. Știu, cunoaștem acum doar „în parte”. Asta nu înseamnă că trebuie să neglijăm partea aceasta mică pe care ni s-a dat să o cunoaștem! Cum să descrii ceea ce este imposibil de descris? Cum să vorbești despre lucrurile cerești când altuia i-a fost interzis acest lucru? Iată doar două din întrebările la care trebuie să căutăm măcar un răspuns parțial înainte de a părăsi „ceea ce știm” ca să pășim înspre „ceea ce nu există încă”. Despre dificultatea de a povesti lucrurile de dincolo de ecosistemul spațiu-timp în care ne-a limitat deocamdată Dumnezeu evoluția am mai scris în comentariul făcut la Apocalipsa 4. Poate că voi relua aici câteva fraze. Realitatea acestor limitări este scoasă în evidență de apostolul Pavel înaintea filozofilor atenieni, „mari căutători după Dumnezeu”. Apostolul le spune dur, dar extrem de clar că toate strădaniile lor după „dumnezeul cel necunoscut” sunt timp pierdut și caznă fără răsplată: „El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul Lui” … (Faptele Apostolilor 17:26-28). Un mucalit cu un deosebit simț al umorului a spus: „Căutările filozofilor după Dumnezeu în lumea rațiunii și a speculațiilor seamănă cu ambiția unor orbi care caută într-o cameră întunecată o pisică neagră, care a plecat în altă parte”. Vă propun, așadar, o discuție preliminară abordării revelațiilor din ultimele două capitole ale Apocalipsei. Vom discuta despre problema accesului la aceste revelații, despre dificultatea raportării la niște realități care seamănă între foarte puțin, până la „deloc” cu realitatea pe care o experimentăm noi astăzi. Vom încerca să răspundem la trei întrebări: 1. Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?; 2. Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus?; 3.Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?

1. Problema accesului la aceste revelații - Cum de ni s-a spus? Dacă descoperirile din aceste două capitole date lui Ioan spre a le împărtăși cu noi reprezintă ceva din sfera „celui de al treilea cer”, cum explicăm că avem acces la ele, dacă apostolului Pavel i-a fost interzis să ne spună ceea ce a văzut când a fost el acolo? „E nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi descoperirile Domnului. Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a fost în trup sau fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Corinteni 12:1-4). Dumnezeu are planuri și misiuni diferite pentru oameni și situații diferite. Această realitate ne-a fost arătată de Richard Wurmbrand într-un Paști în care a aflat că unii creștini l-au judecat prea aspru și l-au cam „scărmănat” pe apostolul Petru pentru lepădarea lui în curtea Marelui Preot. „Fraților”, a spus el atunci, „nu vă grăbiți să judecați pe nimeni! Numai Dumnezeu are dreptul s-o facă. Nu este treaba noastră. Doar Dumnezeu știe ce, de ce și pentru ce. El are planuri diferite pentru oameni diferiți și vremuri diferite. Planuri diferite pentru oameni diferiți.  Voi îl judecați aspru pe Petru, dar nu-l băgați în seamă pe Ioan. Știi cum a ajuns Petru „vinovat”, urmându-l pe Iisus „de departe”, la focul din curtea Marelui Petru? Textul spune clar, dar voi nu vedeți! L-a băgat acolo Ioan, pentru că Ioan se cunoștea foarte bine cu cei de acolo. Petru a fost în curte. Ioan a fost în casa Marelui Preot. Vă  întreb: Nu știa Domnul Iisus că Ioan, ucenicul drăgăstos care se rezema la masă cu capul pe pieptul Lui se ducea din când în când acasă la Marele Preot?” Mulți frați creștini, care îl ascultau, au mărturisit că, au simțit cum le ard urechile. Au pus mâna pe  Biblie, au citit și au văzut acolo pentru prima dată că a fost exact așa cum văzuse Richard Wurmbrand … Șah, mat! „Și asta nu doar acolo. S-a mai întâmplat și altă dată în alte părți. Eroii noștri luați captivi în Babilon au fost patru tineri neîncovoiați înaintea idolatriei. Oare chiar așa a fost? Întotdeauna? Ia gândiți-vă și întrebați-vă: Unde au fost Daniel când cei trei prieteni ai lui au refuzat în valea Dura să se închine chipului ridicat de Nebucadnețar? De ce n-a fost și el aruncat în cuptorul aprins? Și-a plecat piciorul?” Pe unii frați îi lua deja amețeala. Richard avea darul ăsta, de a despica capul cu un trăsnet și să te lase apoi să-ți revii singur din năuceală. Au urmat momente de mare stânjeneală pentru mulți frați. „Și invers! Când Daniel a fost aruncat în groapa cu lei unde au fost cei trei prieteni ai lui? Ei au ascultat porunca împăratului și nu s-au rugat în perioada aceea cu fața spre Ierualim?” Personal, am călătorit rapid cu mintea la Babilon și i-am căutat peste tot cu imaginația mea. Nu i-am găsit. Au început însă să mă muncească alte întrebări. Cele puse de Richard începuseră să facă pui în mintea mea. „Dar la chipul turnat, numai trei evrei au refuzat să se închine? Toți, absolut toți ceilalți, mii și mii de evrei, s-au închinat la porunca împăratului? Și când a fost interzisă rugăciunea, numai Daniel a continuat să se roage? Ce au făcut celelalte mii de evrei? Vă aud predicând că Daniel nu s-a întinat niciodată cu vinul și bucatele alese de la masa împăratului, dar nici asta nu este adevărat. În capitolul 10 se spune că în anul acela, Daniel „nu s-a spurcat” decât exact douăzeci și una de zile. În restul anului a mâncat de la masa împăratului și a băut vinul ales de acolo”. Personal, am pus iar mâna pe Biblie și, iar ca pentru prima dată, am citit uimit exact acele lucruri. „Nu vă grăbiți să judecați pe nimeni. Dumnezeu are planuri diferite pentru oameni diferiți. Este liber și suveran s-o facă, fără să ne explice nouă de fiecare dată”. Dacă ne însușim acest punct de vedere al fratelui Richard Wurmbrand, apostolul Ioan și apostolul Pavel sunt două persoane cu misiuni diferite în contexte diferite, iar Dumnezeu a putut să facă cu unul ceea ce nu a vrut să facă prin celălalt. Nu uitați că profetului Daniel i s-a spus: „Iar vedenia cu serile şi dimineţile de care a fost vorba este adevărată. Tu pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri îndepărtate.” (Daniel 8:26). „Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). În timp ce apostolului Ioan i s-a poruncit exact invers: „Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10). Deși au fost amândoi răpiți în slavă, apostolul Pavel nu ne-a spus nimic, în timp ce Ioan a primit porunca să noteze totul, nu că aceasta ne-ar ajuta teribil de mult. Studiul acesta ne arată ce greu putem pătrunde în revelațiile dumnezeiești. Asemenea famenului etiopian spunem și noi: „Cum să înțelegem dacă nu ne va călăuzi cineva?” Doamne, ajută neputințelor noastre! Consecvent metodei sale, apostolul Ioan ne prezintă o altă septadă, enumerând șapte lucruri din nouă creație: (1) un cer nou - Apocalipsa 21:1; (2) un pământ nou - Apocalipsa 21:1; (3) Noul Ierusalim - Apocalipsa 21:9-23; 22:5; (4) noile Neamuri - Apocalipsa 21:24-27; (5) un râu nou - Apocalipsa 22:1; (6) un nou pom al vieții - Apocalipsa 22:2; (7) un nou Tron - Apocalipsa 22:3-4.

2. Problema dificultății de a înțelege niște realități care seamănă între foarte puțin și chiar deloc cu realitatea pe care o experimentăm astăzi - Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus? Lucrurile cu care ne vom întâlni în ultimele două capitole din Apocalipsa „sunt din altă lume”, din hiperspațiul de dincolo de experiența noastră curentă. Ne vom întâlni cu ceea ce comentatorii numesc „antropomorfisme”, adică cu pasaje în care lucruri din lumea noastră sunt folosite pentru a descrie lucruri din lumea lui Dumnezeu. De exemplu, deși Dumnezeu este Duh și nu are forme trupești, Biblia vorbește despre „mâna lui Dumnezeu” și despre „urechea lui Dumnezeu”. În alte părți ni se spune că lui Dumnezeu „i-a părut rău” sau că „s-a răzgândit”, expresii care nu se pot împăca cu un Dumnezeu omniștient și atotștiutor. Dorind să comunice cu noi, Dumnezeu a ales să folosească limbajul nostru și lucruri care ne sunt familiare în această lume a oamenilor. Aduceți-vă aminte sau recitiți ceea ce am scris la debutul studiului în capitolul 4 al Apocalipsei: Capitolul 4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie” într-un „aici” care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo”, în „hiperspațiu” și pe care a încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea noastră. Relatarea lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea cercetătorului de laborator care-L pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop, ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care relatează măreția misterioasă a unor lucruri pe care nu le poate neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la pământ ca mort” ca în capitolul întâi al cărții este doar pentru că, între timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea despre care ne scrie. Prin Ioan, asistăm și noi la un copleșitor spectacol de lumini și sunet care-ți taie respirația și te face să cazi în admirație și adorare. Vom citi, vom da liber imaginației, dar, v-o spun de pe acum, le vom pătrunde doar în parte și numai în măsura în care cunoaștem „tot” restul Bibliei, pentru că toate temele care izvorăsc și curg în celelalte cărți ale Sfintelor Scripturi se varsă în cartea Apocalipsei așa cum râurile se varsă toate până la urmă în ocean. Am să încerc să ilustrez această simetrie organică a temelor biblice printr-un tabel de covergență tematică. Veți avea probabil, ca și mine, senzația că am citit despre aceste convergențe tematice, dar nu am fost suficient de atenți ca să le și înțelegem. Fiecare dintre aceste schimbări ne introduc într-o realitate pentru care nu avem corespondent actual. Vom încerca să analizăm ceea ce ne spune apostolul Ioan despre ele, dar trebuie să acceptăm încă din startul acestui studiu că ne va fi foarte greu să înțelegem. Va trebui să admirăm fără să putem spune că am ajuns să înțelegem deplin. Nu vor fi lucruri stranii, nemaiîntâlnite, ci lucruri despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea Apocalipsei este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul Bibliei. Iată în rezumat imaginile din Apocalipsa 21 și 22 împreună cu alte texte în care au mai apărut anterior în Scripturi. Cerurile noi din Apocalipsa 21:1 au mai fost menționate în alte părți ale Bibliei: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru“ (Isaia 66:22). „Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.” (2 Petru 3:13). Noul Ierusalim amintit în Apocalipsa 21:2 nu este nici el o noutate, căci și el a mai fost amintit în Biblie: „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apocalipsa 21:2). „Dar Ierusalimul cel de sus este slobod şi el este mama noastră” (Galateni 4:6). „Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Cortul lui Dumnezeu cu oamenii prezentat în Apocalipsa 21:3 a fost prezentat anterior în cartea profetului Ezechiel: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalispa 21:3). „Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veşnic cu ei; îi voi sădi şi-i voi înmulţi şi voi pune Locaşul Meu cel Sfânt în mijlocul lor pentru totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Ezechiel 37:26-27). Dispariția lacrimilor și tânguirilor anunțată în Apocalipsa 21:4 a fost prevestită în cartea profetului Isaia: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4). „(Domnul) nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit” (Isaia 25:8). „Apa vieții” pomenită în Apocalipsa 21:6 a fost și ea vestită de profetul Isaia și a fost integrată în vocabularul Domnului Iisus: „Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21:6). „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!” (Isaia 55:1). „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (Ioan 4:14). „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:37-38). „Muntele înalt” care apare în Apocalipsa 21:10 ne-a mai fost prezentat în cartea profetului Ezechiel : „Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu …” (Apocalipsa 21:10). „M-a dus acolo, în nişte vedenii dumnezeieşti, şi m-a aşezat pe un munte foarte înalt; spre miazăzi de acest munte era ceva ca o cetate zidită” (Ezechiel 40:2). „Cetatea cu pietre scumpe” vestită în Apocalipsa 21 ne-a mai fost prezentată și în cartea profetului Isaia: „Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu, a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist” (Apocalipsa 21:18-21). „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato! Iată, îţi voi împodobi pietrele scumpe cu antimoniu şi-ţi voi da temelii de safir. Îţi voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe şi tot ocolul de nestemate” (Isaia 54:11-12). Faptul că vom trăi în lumina prezenței lui Dumnezeu nu este o surpriză în Apocalipsa 21 pentru că am fost anunțați de acest plan încă din vremurile străvechi: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22-23). „Scoală-te, luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine! …  Nu soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu lumina ei, ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi Dumnezeul tău va fi slava ta. Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi” (Isaia 60:1,19-20). Râul cu apa vieții din Apocalipsa 22 ne este deja familiar din cărțile Vechiului Testament: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:1-2). „Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt” (Psalm 46:4 - T.M.). „Drept răspuns, Iisus i-a zis: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este Cel ce-ţi zice:Dă-Mi să beau! tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10). Iar dorința împlinită ca omul să vadă fața lui Dumnezeu este o temă care a străbătut toată Biblia: „Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22:4). „Domnul a zis: Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod 33:20). „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei 5:8). „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13:12). „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Dumnezeu a avut grijă să pună aceste imagini în Biblie ca să ne familiarizeze măcar în parte cu lumea viitoare. Nu vor fi deci lucruri stranii, ne maiîntâlnite, ci lucruri despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea Apocalipsei este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul Bibliei. Până atunci „cunoaștem în parte” prin pasaje de descoperiri profetice. Pentru că se cade și este locul, vă invit să contemplați imaginile profetice dintr-un loc la care nu vă gândiți, din cartea psalmilor. Vă recomand psalmul 46 - T.M., pe care sunt sigur că-l veți înțelege altfel dacă ați parcurs ultimele capitole ale acestui studiu împreună cu noi: Psalmul 46: Către mai-marele cântăreţilor. Un psalm al fiilor lui Core. De cântat pe alamot. O cântare. ¹ Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.² De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.³ Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii. ⁴ Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu,sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt. ⁵ Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină;Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. ⁶ Neamurile se frământă, împărăţiile se clatină dar glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte de groază. ⁷ Domnul oştirilor este cu noi, Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. ⁸ Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ. ⁹ El a pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărâmat arcul şi a rupt suliţa, a ars cu foc carele de război. ¹⁰ „Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” ¹¹ Domnul oştirilor este cu noi. Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.

Reflecții suplimentare: Viziunea lumii care vine este aceea care echilibrează mintea, așa ca lucrurile care sunt văzute să nu obțină controlul asupra sentimentelor, care au fost cumpărate cu un preț infinit de Mântuitorul lumii. Prin lucrarea Duhului Sfânt lucrurile nevăzute și veșnice sunt aduse înaintea sufletului și avantajele comorilor veșnice și nepieritoare sunt făcute să apară înaintea ochilor sufletești în frumusețea lor atrăgătoare. În acest mod noi învățăm să privim la cele nevăzute și veșnice și să apreciem mustrările lui Hristos la o valoare mai mare decât comorile lumii. Hristos, prin sacrificiul Său, plătind plata păcatului, nu doar l-a mântuit pe om, ci a recâștigat stăpânirea pe care omul a pierdut-o. Tot ceea ce a fost pierdut de primul Adam va fi restaurat de Cel de-al doilea. Dumnezeu a creat pământul să fie locuința ființelor sfinte și fericite. Această țintă va fi pe deplin împlinită atunci când, reînnoit prin puterea lui Dumnezeu și eliberat de păcat și suferință, el va deveni o casă eternă pentru cei mântuiți. Teama de a face moștenirea viitoare să pară prea materială a condus pe mulți să spiritualizeze chiar adevărurile care ne conduc să o privim ca și casă a noastră. Hristos și-a asigurat ucenicii că El se duce să pregătească locașuri pentru ei în casa Tatălui Său. Aceia care acceptă învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi cu totul ignoranți cu privire la căminul ceresc. „Și ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, așa sunt lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce îl iubesc”. Limba omenească nu este în stare să descrie răsplata neprihăniților. Aceasta va fi cunoscută numai de cei ce o privesc. Nicio minte mărginită nu poate cuprinde slava paradisului Pământului Nou și Cerului Nou.  În Biblie, moștenirea celor salvați este numită o țară. Există un Păstor ceresc care-și conduce turma la fântâni de apă vie. Pomul vieții își dă fructele în fiecare lună și frunzele copacului sunt pentru vindecarea neamurilor. Există câteva ape curgătoare limpezi ca cristalul și lângă ele se unduiesc copaci ce aruncă umbrele lor asupra cărărilor pregătite pentru mântuiții Domnului. Acolo, câmpiile întinse se află între dealuri și munți, iar munții lui Dumnezeu își ridică vârfurile lor semețe. Pe aceste plaiuri liniștite, lângă aceste ape de viață, mântuiții vor găsi o casă la fel ca peregrinii și pribegii. 

 Cu o uimită admirație vă îndemn să pășim împreună prin cele șapte lucruri din noua creație și să privim smeriți de pe țărm spre eternitatea care ne așteaptă. Doamne, deschide-ne ochii să vedem!

1. Un cer nou - Apocalipsa 21:1: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Avem de a face cu o nouă vedenie: „Apoi am văzut…”. În ea apare acest „cer nou”. Terminologia vine din limbajul Vechiului Testament. O întâlnim în cartea profetului Isaia: „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru” (Isaia 66:22).

Ce înseamnă de fapt „cer”? Pentru a ne disciplina cât de cât imaginația, și pentru a o feri de excesele ei, este bine să ne întoarcem puțin la locul în care a apărut prima oară termenul „cer”, la primul capitol din cartea Genezei. „Dumnezeu a zis: Să fie o întindere între ape şi ea să despartă apele de ape. Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii. Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua” (Geneza 1:6-8). „Dumnezeu a zis: Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii” (Geneza 1:14). „Cerul este o întindere”, un spațiu creat și intrinsec legat de noțiunea de timp. Biblia Cornilescu traduce în alte locuri acest lucru cu termenul „boltă”: „Îl înfăşoară norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă o străbate!” (Iov 22:14). „A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar între lumină şi întuneric” (Iov 26:10). „El Şi-a zidit cămara în ceruri, Şi-a întemeiat bolta deasupra pământului; cheamă apele mării şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui!” (Amos 9:6). Expresia „boltă” exclude imaginea unui plan bidimensional și trimite automat la ideea de „spațiu”, de întindere spațială. Bolta este întotdeauna localizată „sus”. Așa este și cu ideea de „cer” în Biblie. Cerul este „deasupra” realității noastre limitate, în hiperdimensiunile superioare ale existenței create de Dumnezeu. De exemplu, în Apocalipsa 4:1-2, lui Ioan i se poruncește: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și am văzut că în cer era pus un scaun de domnie …” Am să reiau aici câteva din lucrurile spuse în comentariul făcut la capitolul 4 din Apocalipsa. Unde este cerul? Apostolul Ioan nu a fost răpit „sus” într-o dimensiune a spațiului actual, pentru că ce este sus pe o parte a sferei pământului este „jos” pe cealaltă. Ioan a fost „promovat” sus în ideea ridicării lui în alte realități ale hiperdimensiunilor de dincolo de lumea noastră. Am spus intenționat „spațiul cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este singura cale ce pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor purta când în cer, când pe pământ. În originalul ebraic, pentru termenul „întindere” este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri” pomenite de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut: „Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie) … ” Este fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3; 21:10). Termenul „întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de „spațiu” delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere”, adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între „apele de sus și apele de jos” identifică spațiul atmosferic care înconjoară pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din Univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i știm astăzi. Dincolo de acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței ființelor cerești. El este „supranatural” pentru că nu face parte din limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l numim „hiperspațiu”, un domeniu de existență cu mult mai multe dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru.  HIPERSPAȚIU - Spațiu diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru, atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația, supercorzile etc..). Bineînțeles că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate fi „imanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea. Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim într-un Univers, ci într-un Multivers: „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm 68:33; 148:4 - T.M.). Trecerea dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este „foarte departe”, cum propunea Mihail Eminescu: „Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe,/ Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe./ Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele -/ Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele.” Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu, îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult, demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul lui Dumnezeu poate să ne „umple” pe dinăuntru! În revelația Scripturii, „cerul” este legat direct de sfera de existență a lui Dumnezeu. Creatorul este „deasupra” lumii noastre, în sensul că este net superior, este „dincolo”, neîncăput și nelimitat de lumea noastră. De aceea I se mai spune și „cel Preaînalt”!  Acest nume divin este legat de dimensiuni, de hiperdimensiuni și de transcendența lui Dumnezeu. Pururi, El va rămâne „mai presus” de orice se poate crede sau gândi. Dumnezeu este neimaginabil, un Creator care nu poate încape în dimensiunile Creației. Îngăduiți-mi o mică explicație: Particula „prea” din termenul „Preaînalt” este caracteristică limbii ebraice și ea nu-și are corespondent în limbajul experienței noastre de fiecare zi. Gradele noastre de comparație pentru adjective și adverbe sunt: pozitiv, comparativ și superlativ. Spunem că ceva este: fericit, mai fericit, cel mai fericit sau foarte fericit. Biblia traduce însă în limba română un grad de comparație ebraic atunci când vorbește despre „preafericitul Dumnezeu” sau de noțiunea de „preasfânt” aplicată fie la una din încăperile Cortului Întâlnirii, fie de-a dreptul lui Dumnezeu. Ortodoxia vrea să sublinieze apartenența Fecioarei Maria la dimensiunile cerești numind-o „preacurată” și „preasfântă”. Ideea este de „ceva de dincolo de lumea noastră obișnuită”, ceva ce nu încape în percepția noastră obișnuită. Când îi cântăm lui Dumnezeu, vrem ca mesajul nostru să ajungă dincolo de tavan în bolțile cerului. De aceea noi Îl „preamărim” pe Dumnezeu. Numele  de „Dumnezeu Preaînalt” este o definiție care aparține unei alte ordini de lucruri de deasupra lumii noastre. Este una din cele mai străvechi numiri ale „Dumnezeului transcendent”. Ea apare în viața, activitatea și limbajul lui Melhisedec, preot al Salemului venit dintr-o amintire comună a omenirii izvorâte din Noe: „Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin - el era preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului! Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile pentru tine.” Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului, …” (Gen. 14:18-22). Un element sau o persoană este definit ca „preaînalt”, atunci când nu încape într-o dimensiune anumită a lumii, este „mai presus” de ea, locuind în multe alte dimensiuni și chiar dincolo de toate acestea. Este vorba despre ieșirea spre hiperdimensiuni paralele cu lumea noastră. Imaginea aceasta este o reprezentare grafică în două dimensiuni. Ea implică ideea de spațiu, dar o și deformează. Cele trei ceruri nu sunt „unele după altele”, ci unele în altele, paralele și întrepătrunse unul cu celălalt. Cât poate dura o astfel de călătorie din lumea noastră într-un alt cer? Tâlharul pocăit de pe cruce a aflat că transportarea se face instantaneu, într-un „interval” nesupus scurgerii timpului așa cum îl cunoaștem noi astăzi: „Iisus a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23:43). A treia zi, după calendarul nostru, când Maria a vrut să-L cuprindă, Domnul i-a zis: „Nu mă ţine”, i-a zis Iisus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Cum de a putut să-l ducă Domnul Iisus pe tâlhar în rai „astăzi”, când peste trei zile încă „nu se suise” la Tatăl? Singura explicație logică este că există un „astăzi” din afara timpului cunoscut de noi, o altfel de scurgere a evenimentelor din hiperdimensiunile lumii lui Dumnezeu. Ca să-l deosebesc de cronologia planetei Pământ, eu l-am numit „timpul profetic”, ca un prezent continuu pe care se poate aluneca după voie în viitor și în trecut. Filmele științifico-fantastice de astăzi ne-au adus ideea de „portal”, de ușă care poate apărea oriunde înlesnindu-ne trecerea dintr-un Univers în altul. Ideea nu este nouă. Ea i-a venit și patriarhului Iacov! În urma visului în care a văzut o scară pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și se coborau deasupra capului său, Iacov a exclamat: „(…) Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu n-am ştiut. I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16-17). Sunt aproape sigur că majoritatea celor ce au citit acest pasaj nu au observat anomalia din text. Îngerii sunt prezentați ca ființe înaripate, deci, în mod normal, ei nu au nevoie de o „scară” cu trepte pe care să urce ca oamenii! Ideea revelației din vis era că Dumnezeu veghează continuu asupra lui Iacov, oriunde ar merge! Că lumea nevăzută este mult mai aproape de el decât își poate da el seama! Aparițiile îngerilor și „teofaniile” Îngerului Domnului din Vechiul Testament s-au produs tocmai prin astfel de intrări ale ființelor din hiperspațiu în Universul nostru cu patru dimensiuni. Acești musafiri n-au venit la noi din depărtări infinite, ci din eternitatea de lângă noi, din Împărăția Cerurilor. Un cer nou înseamnă o lume nouă! Cerul cel nou pe care l-a văzut apostolul Ioan în Apocalipsa 21 nu trebuie confundat cu un alt cer, dar de aceeași natura cu cel de astăzi. Termenul grec folosit în original (kainos) nu este cronologic, ci calitativ. „Un cer nou” va fi un cer total diferit de acesta, cu alte dimensiuni și cu un acces liber înspre alte ceruri din creația lui Dumnezeu și mai ales cu „cel de al treilea cer”, acolo unde este prezența copleșitoare a lui Dumnezeu. Aduceți-vă aminte cu câtă minuțiozitate a ținut Ezechiel să ne descrie vedenia din primul capitol al cărții sale și totuși, cât de insuficiente ne sunt cuvintele lui pentru a ne putea imagina ce a văzut el acolo. Când apar hiperdimensiunile altei creații, imaginația noastră este neputincioasă. De aceea nici în Apocalipsa nu vom putea pătrunde total în esența lucrurilor descrise. Va fi însă așa de net superior acestei creații actuale, așa de desăvârșit în împlinirile personale pe care ni le va oferi încât ni se promite că „nici nu ne va mai trece prin minte să ne amintim de prima creație”! „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). Apocalipsa 21 și 22 marchează trecerea noastră dincolo de limitările „stării smerite” în care am fost închiși datorită „căderii” primilor oameni în păcat. De atunci, heruvimii cu sabia înfocată au retezat accesul nostru în lumea părtășiei cu Dumnezeu. Nu ne mai putem întoarce în rai. Apocalipsa 21 semnalizează redeschiderea drumului înapoi, recăpătarea accesului și reașezarea noastră în atmosfera unei eternități fericite. Vedenia unui cer nou definește intrarea noastră în gloria lucrurilor eterne, împlinirea unor năzuințe înscrise și întreținute de Dumnezeu în noi până și în modelul de rugăciune „Tatăl nostru”. Sunt sigur că ați observat sau că măcar ați intuit ceva transcendental atunci când ați rostit primele ei cuvinte: „Tatăl nostru care ești în ceruri” (la plural) (…) precum în cer așa și pe pământ” (Matei 6:9-10). Noutatea pe care trebuie să o comunicăm unora este însă că noi nu vom exista etern „în cer”, ci vom trăi pe un pământ nou!

Studiu special - Apocalipsa 21.1-3: Dumnezeu va locui cu oamenii!!

Starea eternă, după Împărăția de o mie de ani (21.1-8): Ioan își ridică ochii să privească scenele fericirii veșnice într-un Cer Nou și un Pământ Nou. Pe pământul de acum marea este marele element care desparte și în sarea apei ei curg necurățiile realizate de om în starea lui păcătoasă, și ele sunt făcute inofensive. Ea nu va mai fi necesară în ziua aceea binecuvântată, când nu mai sunt necurății și despărțiri. Primele opt versete ale capitolului 21 ne dau, deci, starea eternă care va urma mileniului și va rămâne.

Dumnezeu Însuși va locui cu omul (21.2-3): Trăsătura principală a acestei stări va fi locuirea lui Dumnezeu cu oamenii în cortul Său, care este identificat cu cetatea sfântă, Noul Ierusalim, cetate „împodobită ca o mireasă pentru soțul ei”. Aceasta pare să fie un amestec neobișnuit de simboluri pe care nu ne amintim să le fi văzut în capitolele 17 și 18, la pretențiile false de a fi biserica, reprezentată de Babilonul cel mare și de femeia atrăgătoare - o desfrânată. În acest nou Ierusalim avem în simbol Biserica lui Dumnzeu care este mireasa lui Hristos. Ea coboară „de la Dumnezeu”, deoarece ea este în întregime lucrarea Sa și vine „din cer”, pentru că din cer i-a fost chemarea și spre cer a plecat la venirea Domnului Iisus pentru toți sfinții Săi. În acea ordine eternă a lucrurilor, gândurile proeminente sunt Dumnezeu și Omul. Persoanele Dumnezeirii nu sunt accentuate, deși Ele sunt prezente, așa cum erau cuprinse în Elohim, tradus Dumnezeu în Geneza 1.1. Distincțiile dintre oameni, cum sunt națiunile, se făcuseră ca rezultat al păcatului, de aceea aici ele dispar. A fost întotdeauna scopul lui Dumnezeu să locuiască împreună cu omul; o indicație se află în Proverbe 8.31. Când omul a fost creat în nevinovăție, apropierea lui Dumnezeu nu era mai mult decât ce citim în Geneza 3.8, că El îl vizita „în răcoarea zilei”. Când Israel a fost răscumpărat din Egipt, Dumnezeu Și-a făcut locuința în cort, în mijlocul lor. Acum prin Duhul, Biserica este locuința Sa. În starea eternă dorința Sa de a locui va fi în final împlinită; și va fi într-o măsură deplină - locuința lui „Dumnezeu Însuși”.

Cortul lui Dumnezeu (21.3): Cetatea sfântă este numită „cortul lui Dumnezeu”, îndreptându-ne astfel gândurile la cel dintâi tip al locuirii lui Dumnezeu printre cei din poporul Său. Sunt două cuvinte în Noul Testament traduse „temple”. Unul înseamnă întregul clădirilor sfinte și altul numai sanctuarul lăuntric. Cel dintâi cuvânt nu este folosit niciodată în Apocalipsa; întotdeauna al doilea. Astfel în capitolul 15.5 avem „templul cortului mărturiei”; adică locul preasfânt sau sanctuarul dinăuntru al cortului. Din nou, în capitolul 21.22 citim că nu este loc preasfânt în cetatea cerească „pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic și Mielul sunt templul ei”. Aceasta ne poate ajuta să înțelegem de ce cortul și nu templul este cuvântul potrivit în versetul 3, deși în epistolele lui Pavel biserica este numită templul (sfânta sfintelor) lui Dumnezeu. Toate activitățile răscumpărării lui Dumnezeu au avut în vedere locuirea Sa cu oamenii și de aceea, ridicându-Și cortul, El Își exercită puterea în binecuvântare. Totuși foarte puțin se spune despre partea pozitivă a acestui fapt. Se pare a fi rezumate la două fapte. Întâi, oamenii vor locui în prezența lui Dumnezeu. În al doilea rând, ei vor fi în relație cu El ca fii și astfel, ca învingători, vor moșteni toate. Dar cât de mult se cuprinde în aceste fapte! A-L cunoaște pe Dumnezeu și a locui înaintea Lui într-o relație apropiată trebuie să depășească în binecuvântare chiar și moștenirea tuturor lucrurilor.

2. Un Pământ Uou! Dacă, studiind Apocalipsa ați simțit că vă fuge pământul de sub picioare, nu sunteți singuri: „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). Însă pentru „afonii speriați care au coșmare” la gândul că ne vom petrece eternitatea agățați de norișori și vom cânta mereu la niște harpe, am o veste bună! Eternitatea nu va fi straniu diferită de viața noastră de astăzi. Nici măcar nu vom sta „în cer”, cum simplifică caricatural unii, ci vom evolua pe un Pământ infinit superior celui de astăzi și ne vom bucura de împliniri personale la fel de infinit de superioare. Pământul nou este al doilea element al existenței noastre viitoare pe palierul superior al eternității. Ar fi trebuit să știm că Pământul acesta pe care locuim acum n-are viitor. Domnul Iisus ne-a spus-o și vestea a fost așa de importantă, de epocală, că a fost trecută în trei dintre cele patru Evanghelii: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:25; Marcu 13:31; Luca 21:33).După Cerul și Pământul care „au fugit dinaintea lui Dumnezeu și n-a mai fost loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11), sub Cerul cel Nou apre și un Pământ Nou. Va fi un Pământ „cu totul altfel”! Cum adică? Nu știu decât foarte puține lucruri despre el! Iată-le:

Un Pământ fără apă! Singurul indiciu descriptiv despre Pământul cel Nou este că „marea nu va mai fi”. Știm că trupurile noastre sunt compuse 2/3 din apă. Sângele nostru este 90% apă. Dacă nu bem apă, ne deshidratăm și murim. Planeta noastră „albastră” este deosebită de toate celelalte planete din Sistemul Solar prin faptul că are apă, are un sistem hidrologic. Două treimi din suprafața planetei sunt și ele acoperite cu apă. Tot ce există biologic, ființează datorită apei! „Marea”, o imensitate lichidă, este emblematică pentru un ecosistem bazat pe apă. Când nu va mai fi „marea” vor fi altfel de condiții. Va fi altfel? Trebuie să fie altfel! Michio Kaku, celebrul om de știință, povestește că în copilăria sa californiană petrecută la San Francisco, obișnuia să meargă într-o grădină japoneză ca să privească peștii frumos colorați. „Aveau ochii așezați lateral și nu puteau privi „în sus”. Din punctul lor de vedere lumea de deasupra luciului apei nu exista. Dacă mi-aș fi întins mâna, l-aș fi apucat pe unul din ei și l-aș fi ridicat din apă ar fi fost uimit să ne vadă respirând … aer. Dacă l-aș fi băgat apoi înapoi în apă, vă dați seama ce fel de povestiri ar fi avut el să le spună celorlalți pești ca el? Ei bine, oamenii de știință de azi, am ajuns la concluzia că noi suntem peștii aceia și că există un alt tărâm al existenței în alte dimensiuni, în hiperspațiu”. Viața acolo este altfel! Acel „altfel” care va veni nu va fi însă straniu, nepotrivit, incomod, ci va fi un mediu desăvârșit pentru desăvârșirea noastră viitoare: „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, …” (Evrei 12:22-23).

Un pământ fără un sistem planetar heliocentric: Ce pare sigur este că nu vom mai aparține unui sistem planetar heliocentric. Vom citi din restul capitolului 21 că Pământul cel Nou nu va mai avea Soare și nu va mai avea Lună. Nu vom mai avea nevoie de un corp ceresc care să răspândească lumina care întreține viața, pentru că vom umbla în lumina binefăcătoare a prezenței divine. „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23). Pur și simplu „nu va mai fi noapte” (Apocalipsa 21:25). Oare va mai trebui să dormim? Nu va mai fi apă, așa cum o știm noi, și nu va mai fi lumina aceasta cu care ne-am obișnuit. Lumina și apa sunt suportul vieții biologice. Pe Pământul cel Nou va fi însă un altfel de șuvoi vital, izvorât din tronul lui Dumnezeu și vom fi îmbăiați într-o slavă binefăcătoare a feței lui Dumnezeu și a Mielului.

Un Pământ pentru o natură „duhovnicească”! Nu ni se spune ce formă va avea Pământul cel Nou și nici dimensiunile lui viitoare. Știm însă indirect că vom exista pe el într-o natură nesupusă putrezirii, numită „trup duhovnicesc”: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă.  Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:42-49). Expresia „trup duhovnicesc” este îmbrățișarea unui paradox. Un duh nu are trup, este exact opusul materiei. Ce se ascunde în spatele expresiei „trup duhovnicesc” numai Dumnezeu știe! Este suficient să ne aducem aminte de posibilitățile extraordinare avute de persoana lui Iisus Hristos după învierea din morți. „Vom fi ca El!” „Să purtăm chipul lui” înseamnă să ne îmbrăcăm și noi într-un astfel de trup care poate călătorii instantaneu prin hiperdimensiunile Cerurilor lui Dumnezeu, care poate consuma hrană, dar căruia hrana nu-i este strict necesară, care poate trece prin ziduri și uși încuiate și care poate sta la masă cu oamenii, care poate prinde pești și poate face un foc pe malul apei, care poate păși pe un drum prăfuit de țară, dar care se poate și înălța oricând la Cer! Mai vreți și alte detalii? Cam asta este tot ce putem spune: vom fi înviați, ni se va da un trup proslăvit nemuritor, nesupus putrezirii și vom exista într-o lume minunată, mult peste circumstanțele „stării noastre smerite” cu care ne confruntăm astăzi. Epistola către evrei ne spune că vom fi reașezați, în ordin de mărime și importanță, „deasupra îngerilor”. Gândiți-vă la tot ce au putut face îngerii descriși în Biblie și bucurați-vă că vom face tot ceea ce au făcut ei, ba încă și mai mult! Asta ar fi suficient ca să ne stimuleze imaginația. Vom cunoaște o altfel de viață, cu un principiu vital de existență total schimbat. Inerția gândirii ne face să ne imaginăm Pământul cel Nou asemănător cu Pământul pe care-l cunoaștem, cu forma aproximativă a unei sfere. N-avem însă garanția că va fi așa. S-ar putea să aibă o cu totul altă formă și alte dimensiuni. Cel mai important element al Pământului Nou nu va fi însă … Pământul, ci Noul Ierusalim!

3. Un Ierusalim nou - Apocalipsa 21:9-23; 22:5:

 Cel mai nepământean element din noua creație va fi acest Ierusalim nou! „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:2-5). În istoria planului de salvare a omenirii există trei cetăți Ierusalim. Primul este Ierusalimul, orașul cel vechi, cum se numește și astăzi, cetatea iebusiților cucerită de împăratul David în străvechiul Canaan. Ca o prevestire a slavei lui viitoare a fost numit chiar „cetatea cea sfântă”: Isaia 52:1; Neemia 11:1; Daniel 9:24. La fel este numit și în Noul Testament: Matei 4:5; 27:53; Apocalipsa 11:2. Asta nu a însemnat însă că fiecare din locuitorii cetății a fost sau este sfânt, ci că cetatea a fost pusă de o parte pentru un scop specific al lui Dumnezeu. Vremelnic, ea va deveni scaunul de domnie al lui Antihrist, dar are dincolo de aceasta un destin special divin. Asta este tot! Noi nu venerăm „locuri sfinte”! Dincolo de cel de al doilea Ierusalim reclădit de Dumnezeu în domnia lui terestră milenară, ne întâlnim aici cu cel de al treilea Ierusalim. Și acesta este o cetate sfântă. Mult mai sfântă ca celelalte două, atât pentru că Domnul Iisus va domni de acolo, cât și pentru că toți locuitorii ei vor fi sfinți ai Domnului! „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:27). „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). Această a treia apariție a Ierusalimului este anunțată prima dată în Apocalipsa 3:12: „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou”. Cum să nu ne intereseze ceva de care se va lega identitatea noastră eternă? Textul citat mai sus ne spune că ea va avea o bază întreită: un Nume derivat direct de la Dumnezeu Tatăl, un nume derivat din adresa noastră specifică din Noul Ierusalim și un al treilea nume derivat din legătura directă cu numele cel nou pe care-l va purta în eternitate Fiul lui Dumnezeu, Mirele nostru Iisus Hristos!

I. Ierusalimul ceresc deja … există! Probabil că acesta este unul din lucrurile surprinzătoare pe care ni le spune Biblia despre această cetate. De două mii de ani, creștinii se apropie de Ieruslimul ceresc. Știu, este puțin cam greu să răsturnăm cronologia cu care suntem obișnuiți. Ba încă trebuie să o abandonăm cu totul ca să putem pătrunde dincolo de ea în timpul profetic și să ne bucurăm de anunțul făcut de Duhul Sfânt în epistola către Evrei: „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (Evrei 12:22-24). Nu este loc acum să facem o scurtă analiză a acestui verset extraordinar! Suficient să spunem că, în prezentul etern, Dumnezeu vede toate lucrurila ca deja întâmplate, în timp ce noi, aflați în timp terestru, ne aflăm încă în călătorie spre aceste lucruri! Apocalipsa nu ne va vorbi despre „adunarea în sărbătoare a sfinților”, ci ne va da doar perspectiva prezenței noastre în cetatea eternă.

II. Ierusalimul este antiteza Babilonului cel Mare: Finalul Apocalipsei ne descoperă și finalul luptei dntre Babilon și Ierusalim. Am văzut împreună cum a fost distrusă cetatea răzvrătirii. Acum asistăm împreună la inaugurarea Ierusalimului biruitor. Planul lui Dumnezeu de a face pace (Ierușalaim - Cetatea Păcii) se va împlini. Aceasta este logica desfășurării istoriei lumii. Ea este subliniată de un amănunt trecut prea adesea cu vederea. Și distrugerea Babilonului și inaugurarea Ierusalimului ceresc sunt anunțate de același crainic ceresc de mare importanță. „Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei! Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie” (Apocalipsa 17:1-3) „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:10). În Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca să poată vedea Mireasa, nevasta Mielului. Babilonul a căzut, Noul Ierusalim se coboară.

III. Ierusalimul cel nou este nădejdea credincioșilor: Ierusalimul ceresc a fost ținta tuturor credincioșilor care au umblat cu Dumnezeu în istorie. Spre el a privit prin credință patriarhul Avraam: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate” (Evrei 11:13-16). Avraam a aflat de la Dumnezeu mult mai multe lucruri decât ne sunt scrise în textul Bibliei. Domnul Iisus ne spune că, nu știm când și cum, Avraam a văzut viitorul: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56). Epistola către Evrei adaugă știrea că Avraam a trecut prin toate necazurile, a acceptat să nu primească nicio palmă de pământ din țara promisă și a rezitat tentației de a se întoarce în Ur din cauza unei revelații prin care Dumnezeu i-a arătat Ierusalimul ceresc: „Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:9-10). Nu doar Avraam a primit această promisiune!

IV. Ierusalimul cel Nou este împlinirea promisiunii făcute de Domnul Iisus ucenicilor: Probabil că Noul Ierusalim există deja în casa Tatălui despre care ne-a vorbit Domnul Iisus în Ioan 14. Este locul pe care ni-l pregătește El, pentru ca acolo unde este El să fim și noi. „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:1-3). La reintegrarea umanității în eternitatea sfințeniei divine, în Universul nou creat de Dumnezeu în Cerul Nou și pe Pământul cel Nou se va coborî „din cer de la Dumnezeu” Ierusalimul cel nou. Iată ce ne mai spune Ioan: „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu.” Aruncând o privire de ansamblu asupra Apocalipsei putem spune că ni L-a descoperit pe Fiul lui Dumnezeu în trei ipostaze: Domn peste biserici (Apocalipsa 1:1 - 3:22); Leu peste neamuri (Apocalipsa 4:1 - 20:15); Miel între cei credincioși (Apocalipsa 21:1 - 22:21). Uneori, trecem prea repede peste amănunte care s-ar putea să fie cheia acestor descrieri. De ce oare cel care vorbește cu Ioan este unul din îngerii purtători ai celor șapte potire ale mâniei divine? Și ce fel de „munte foarte înalt” a fost acela pe care a fost dus Ioan? Este un element de relief al Noului Pământ? Sau este o construcție spațială simbolică asemănătoare cu expresia „pe muntele lui Dumnezeu”? Și de ce a trebuit să fie neapărat „foarte înalt”? Observații avem, dar explicații sunt foarte puține. S-ar prea putea ca acest „munte înalt”, expresie folosită și în Isaia 14:13 unde se vorbește despre căderea lui Lucifer, să fie o denumire a aspectului piramidal cu multe paliere în care este rânduită creația lui Dumnezeu. „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt. Dar ai fost aruncat în Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului”!  (Isaia 14:12-15).

V. Ierusalimul cel Nou - desăvârșirea descrisă, dar nepătrunsă: Să revenim însă la descrierea Noului Ierusalim. Vom simți împreună ceva din ceea ce a simțit profetul Ezechiel când a privit ceva din splendoarea unei alte lumi: „Lumina ei era ca o piatră preascumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul.  Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi şi spre apus, trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă. I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie” (Apocalipsa 21:9-21). Lucrurile din Univers nu au „culoare”! Toate culorile există în interiorul luminii, iar lucrurile ne apar colorate diferit în funcție de ce lungimi de undă ale luminii absorb și ce frecvențe reflectă. Un obiect violet, de exemplu absoarbe toate lungimile radiației de lumină (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo) cu excepția radiației percepută ca lumină violet. Ce trebuie remarcat în descrierea Ierusalimului cel Nou este că toate „materialele de construcție” sunt substanțe care permit luminii să treacă prin ele. Ele nu sunt opace, ci transparente sau translucide. Până și forma pe care o va avea aurul în eternitate este „ca sticla străvezie”! În Noul Ierusalim, oamenii vor umbla în Lumina Slavei lui Dumnezeu, iar făclia ei este Mielul”. Vă las pe voi să desenați sau să vă imaginați  această scenă! Eu am să vă privesc așa cum l-am privit și pe Ezechiel în strădaniile lui neputincioase. Absența Soarelui și a Lunii (probabil și a celorlalte stele) este compensată de o lumină atmosferică izvorâtă din Dumnezeu și Hristos, care penetrează peste tot prin zidurile de „aur curat, ca sticla curată” sau „ca sticla străvezie” (Apoc. 21:18, 21) și prin porțile de pietre nestemate, răspândind energie și viață. Sub influența ei binefăcătoare, oamenii nu vor mai avea nevoie de refacerea prin somn în timpul nopții, așa că „noapte nu va mai fi” (Apocalipsa 21:25).

VI. Ierusalimul cel Nou este cetatea tuturor sfinților proslăviți! Putem emite părerea că, după nunta Mielului cu Biserica, în Noul Ierusalim vor fi integrați toți sfinții lui Dumnezeu din toate veacurile. Oricum, textul ne spune că nu este vorba despre „Mireasa Mirelui”, ci de mireasa devenită între timp soția Mielului, intrată deci într-o altă fază a unirii ei cu Hristos. Porțile cetății-soție a lui Hristos combină grupul celor douăsprezece seminții ale lui Israel așezate deasupra celor douăsprezece porți, cu numele celor doisprezece apostoli așezate pe cele douăsprezece temelii ale ei. Chiar măsurată în unități de lungime cu care suntem familiarizați, viitoarea cetate este impresionantă. Baza ei este un pătrat cu latura de aproximativ 1.380 de mile (2220 km. pe 2220 km.).  Dimensiunile Noului Ierusalim nu trebuie să ne sperie, pentru că nu ni se spune nicăieri care vor fi dimensiunile Pământului cel Nou din vremurile viitoare! Cert este că va fi o clădire făcută în întregime de Dumnezeu și potrivită pentru ființele proslăvite care o vor locui.

VII. Ierusalimul cel Nou nu va mai avea un templu! Un ultim amănunt despre Noul Ierusalim este lipsa unui Templu: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22-23). Dumnezeu este asociat în Biblie cu lumina, la fel cum este asociat și Domnul Iisus în Evanghelii: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:4-9). Viața nu poate exista acolo unde nu este lumină! Eternitatea va face ca lumina emanată din Dumnezeu să pătrundă în toată creația. Asta va face ca obiectele descrise în Noul Ierusalim să fie ca pietrele prețioase sau ca sticla. Vom fi îmbăiați continuu într-o binefăcătoare lumină divină!

4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou - Apocalipsa 21:24-27:

 Aceasta este una din tainele pe care nu le pot încă pătrunde. Dacă toți sfinții veacurilor au fost integrați în Noul Ierusalim, cine sunt aceste „Neamuri” (în original „popoare”) care trăiesc pe Pământul cel Nou? Facem o presupunere: la sfârșitul Împărăției Milenare nu toți oamenii îl vor urma pe Satana când va fi dezlegat pentru puțină vreme. Cei care nu-l vor urma, cu trupuri schimbate pentru Împărăția de o mie de ani, dar totuși muritori, vor fi răpiți la cer ca Enoh și Ilie, vor fi ținuți de Dumnezeu „undeva”, separat, până când Cerurile Dintâi și Pământul vor fi arse, iar ei vor coloniza Pământul din noua creație. Apa vieții ar fi pentru aceștia, transformându-i din ființe muritoare în ființe nemuritoare. „Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:24-27). Din versetele de mai sus deducem că vor exista oameni care nu vor avea locuința în Ierusalimul cel Nou, ci într-un alt loc de pe Pământul cel Nou. N-ar avea niciun rost ca Dumnezeu să facă un Pământ Nou dacă n-ar exista oameni care să-l populeze! Las la o parte discuțiile despre poziția Noului Ierusalim față de Noul Pământ și este foarte greu să accept că Ierusalimul va fi un fel de satelit al Pământului din care vom putea coborâ când vrem pe Pământ. Textul spune că cei de pe Pământ vor avea acces la cetatea sfântă! Mai deducem și că acești locuitori ai Noului Pământ vor fi suficient de mulți ca să se grupeze în unități naționale mari, conduse de persoane care vor purta titlul de „împărați”. Toți aceștia vor avea acces în Noul Ierusalim și îl vor vizita ca să aducă „slava și cinstea lor” înaintea lui Dumnezeu. Al treilea lucru pe care-l deducem din text este că aceste popoare vor fi exclusiv alcătuite din oameni neprihăniți, al căror nume a fost scris „în cartea vieții Mielului”. Aceleași Neamuri sunt amintite apoi și în capitolul următor: „În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Am citit zeci de comentarii la acest text, dar încă n-am găsit o explicație mulțumitoare. Majoritatea caută să minimalizeze importanța expresiei „vindecarea Neamurilor”, spunând că este un alt fel de a zice „întreținerea plenară a sănătății”, pentru că în noua creație nu vor mai exista boală și suferință. Mi se pare o eludare a subiectului. Cel mai cinstit ar fi să recunoaștem că nu știm despre ce este vorba! Oare de ce numai Neamurile vor avea nevoie de „vindecare”? Cei din Biserică și din Israel nu vor mai avea nevoie? Cum se face că nu fructele, ci frunzele pomului vor sluji la vindecarea Neamurilor? Ne lovim din nou de limitele cunoașterii noastre parțiale și trebuie să așteptăm vremea când acest „în parte” se va sfârși. Am găsit comentatori care insistă asupra ideii de repopulare a Pământului și de o administrație socială care are nevoie iar de niște „împărați ai pământului” pomeniți în Apocalipsa 21:24. Mi-e frică de o așa mare îndrăzneală și prefer să tac în această privință. Am învățat că acolo unde Biblia tace, trebuie să tac și eu. Trebuie însă să vorbim puțin despre acest misterios râu cu apă vie. 

5. Un râu nou cu apă vie - Apocalipsa 22:1:

 „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună” (Apocalipsa 22:1). Putem presupune că noua creație nu va mai fi „hidrologic”, bazată pe un circuit al apei, pentru că „marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Nu se poate să nu ne punem atunci întrebarea: Ce este cu râul acesta și de ce fel de apă este vorba? Scriptura se tălmăcește tot prin Scriptură așa că trebuie să căutăm ceva despre această realitate scris într-o altă carte a Bibliei. Găsim foarte repede și găsim tocmai într-una din celelalte cărți scrise de același autor! În Evanghelia lui, apostolul Ioan amintise despre această „apă vie”, o apă misterioasă oferită de Domnul Iisus în cea din urmă zi a marelui praznic din Ierusalim: „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Iisus a stat în picioare şi a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă proslăvit” (Ioan 7:37-39). Mintea sănătoasă ne îndeamnă să spunem că râul cel nou din Apocalipsa 22 este lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Nu vă grăbiți să mă contraziceți! Nu sunt eu primul care am ajuns la această concluzie! Dacă vă uitați la trimiterea de sub versetul din Ioan 7:38 veți găsi o referință la Apocalipsa 22:17, iar de acolo suntem trimiși prin altă referință la Apocalipsa 21:6: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino! Şi cine aude să zică: Vino! Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21:6). Râul acesta izvorăște „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului” și nu produce o vegetație obișnuită. Singurul pom care se adapă din apa lui este „pomul vieții”! „ … pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună” (Apocalipsa 22:2). Aceasta nu este o vegetație obișnuită, cum am citit de multe ori în inerția imaginației noastre, roabă la lumea de acum, ci este „pomul vieții” despre care am citit în Geneza că a fost așezat de Dumnezeu în raiul primilor oameni! „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Geneza 2:9). Foarte interesant, rostul frunzelor din pomul care se adapă din râul cu apă este să „vindece Neamurile”, expresie ce pare a sugera că omenirea de pe Pământul cel Nou va avea nevoie de o transformare asemănătoare cu cea pe care am avut-o noi când am fost „născuți din nou” prin Duhul Sfânt! Revenind la descrierea din Apocalipsa, râul cu apa vieții curge „în cetate”, adică în Noul Ierusalim.  Expresia „pomul vieții  (la singular deci!) era în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului (la plural!)” are aerul descrierilor despre roțile Slavei divine din primul capitol al cărții profetului Ezechiel. Nu ni se spune că erau mai mulți pomi ai vieții care erau pe cele două maluri și în mijlocul pieții cetății, ci că această performanță va fi realizată de un singur pom miraculos, care adăpat din râul cu apă vie va rodi douăsprezece feluri de rod, „rodind în fiecare lună”. Presimt că avem de-a face cu o realitate în hiperdimensiuni pe care nu le putem pătrunde acum, dar care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu în Cerul Nou și în Pământul cel Nou.

Să recapitulăm:

§  râul cel nou va ieși din scaunul de domnie al Tatălui și al Fiului;

§  nu va conține apă obișnuită, ci apă vie;

§  va uda un element central cu o destinație necesară, pomul vieții;

§  care va fi  concomitent și în mijlocul cetății, dar și pe cele două maluri ale lui;

§  producând roduri proaspete în cele douăsprezece luni;

§  iar frunzele acestui pom irigat de apa vie vor „vindeca” Neamurile, care trăiesc nu în cetate, ci de pe suprafața Pământului.

 Eu cred că toate acestea ne vorbesc despre Duhul Sfânt. În plus, unul din ultimele versete ale Apocalipsei spune: „Celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” Iar această invitație este făcută nu de altcineva, ci chiar de … Duhul și Mireasa! Exact Biserica celor născuți din nou împreună cu Duhul Sfânt, Cel care face acum lucrarea de vindecare, de naștere din nou a oamenilor! Dacă le punem pe toate împreună, cel puțin pentru mine, este destul de clar cu ce fel de râu nou vom avea de a face în noua creație.

6. Un nou pom al vieții - Apocalipsa 22:2:

 Râul va fi plin „cu apa vieții”, numire care pe mine iar mă depășește ca și influența lui asupra pomului vieții. Scena îmi aduce aminte de hiperdimensiunile în care opera „Îngerul Domnului” în stare să tăbărască, el unul singur, „în jurul celor ce se tem de El”. Citim acum că acest „pom al vieții”, la singular, se va afla „în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, … rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună”. Cum poate un singur pom să ocupe atătea locuri concomitent vă las pe voi să vă imaginați! Dacă am încerca să desenăm un asemenea pom ar ieși ceva monstruos! Imaginațivi-l cu un trunchi uriaș suspendat în spațiu astfel ca rădăcinile lui să poată fi în același timp și în piața cetății și pe cele două maluri ale râului. Avem aceleași dificultăți cu cele întâlnite la descrierea „slavei Domnului” din debutul cărții profetului Ezechiel. Pentru mine, este evident că avem de-a face cu ceva care există în hiperdimensiunile unui altfel de spațiu. Acest pom al vieții este într-o rezonanță profetică simetrică cu pomul vieții așezat de Dumnezeu pentru primii oameni în rai (Geneza 2:9). Este clar că se anulează „căderea” primilor aomeni și umanitatea este reașezată în condițiile de la început. Dar cum poate rodi „în fiecare lună” într-o cetate în care „nu va mai fi noapte” și nu înțeleg cum se vor măsura atunci zilele? Doar dacă nu cumva Dumnezeu folosește iar un „antropomorfist”, ca să ne spună ceea ce altfel n-am putea pricepe. Asta ca să nu remarcăm o altă ciudățenie! În Noul Ierusalim nu va mai exista „pomul cunoștinței binelui și răului”.  S-ar putea să fie semn că el și-a jucat rolul pe care i l-a destinat Dumnezeu în istorie și nu mai este!

7. Un nou Tron - Apocalipsa 22:3-4:

 Pentru mine este clar și evident! Avem de a face iar cu descrierea unor realități dintr-o altă sferă de existență, cu totul deosebită de a noastră, mult mai compelxă și mai  completă. Cerul Nou și Pământul Nou vor fi integrate în hiperdimensiunile lumilor lui Dumnezeu, cu acces direct la tronul slavei și la părtășia continuă și benefică a vieții care curge dinspre Dumnezeu înspre toate făpturile create de El: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5). Va fi împlinirea speranței apostolului Ioan: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Care va fi legătura dintre „Cerul cel Nou” și „Cel de al Treilea Cer” al prezenței divine? Nu știu, dar cred din toată ființa că există în hiperdimensiunile Slavei o succesiune de văluri pe care le vom pătrunde succesiv și după care Dumnezeu se va ascunde mereu, imposibil de cuprins și infinit superior tuturor lucrurilor create. Și mai cred că, dintre toate făpturile create, oamenii uniți cu Hristos vor avea un statut privilegiat pentru că „ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor”. În felul acesta, paradisul pierdut va fi paradisul recâștigat prin Hristos. Expresia: „S-a isprăvit!” din Apocalipsa 21:6 este ecoul strigătului care a răsunat pe crucea de la Calvar, iar scurtele versete care-i urmează ne întorc la un rezumat minim al întregii Apocalipse: „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:6-8). Perspectivă glorioasă de care vom avea parte este: vom „împărăți în vecii vecilor.” Ca să putem împărăți vor trebuie să existe lucruri peste care să putem împărății. Aceasta ne deschide perspectiva activității noastre în alte Universuri ale creaturilor lui Dumnezeu și implicarea noastră în felul în care Dumnezeu își administrează creația! La fel cum examenele pe care le-ai dat la  școală te-au calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi existența, testele și încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună cu Hristos în viața de apoi. Uită-te țintă la premiu. Viața aceasta este povestea scurtă; viața de dincolo este povestea întreagă. Să-L vezi pe Iisus față în față  și să domnești împreună cu El pentru totdeauna este cea mai glorioasă perspectivă, nu-i așa?

Studiu suplimentar: Apocalipsa 21.8 - Despărțirea veșnică de Dumnezeu a celor care au trăsăturile diavolului: Însemnătatea teribilă a versetului 8 este evidentă. Ea este în contrast cu învingătorii din versetul 7 și în amândouă versetele suntem purtați dincolo de limitele timpului și în întinderea fără sfârșit a eternitășii. Regiunea aceea limitată, arzând cu judecata sfântă a lui Dumnezeu, va fi a doua moarte pentru cei aruncați acolo. Cea dintâi moarte nu este anihilare. Dacă ar fi fost, n-ar putea fi a doua. Moartea este despărțirea sufletului de trup. A doua moarte va fi despărțirea completă și absolută a tuturor legăturilor care sunt cu Dumnezeu: totală despărțire de tot ce se cuprinde în cuvintele viață, și lumină, și dragoste. Va fi o existență, dar nu viață în sensul deplin și propriu al cuvântului. Lista celor peste care cade pedeapsa aceasta este instructivă și întunecată. Începe cu cei fricoși și necredincioși. Fiind fără credință, ei s-au temut de om și nu L-au mărturisit pe Iisus ca Domn al lor. Cei care poartă caracterul diavolului, care este un ucigaș, și s-au asemănat prin poftele și apucătuile lor cu puterile întunericului, vin imediat. Lista se termină cu „toți mincinoșiiˮ, pentru că a minți este o altă caracteristică a diavolului, și înșelăciunea ia o varietate de forme subtile. Învingătorii din versetul 7 sunt fii ai lui Dumnezeu. Cei condamnați din versetul 8 se recunosc ei înșiși ca fii ai celui rău. Ei îi împărtășesc soarta. Dincolo de punctul unde am ajuns, Scriptura nu ne mai duce. Starea eternă este ceva ce se află dincolo de capacitatea minților noastre. Dumnezeu va fi atunci totul în toți, dar nu este dată în detaliu nicio descriere. Dacă ar fi fost dată, ne-ar fi de neînțeles în starea în care suntem acum; putem deduce acest lucru din ceea ce ne spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 12.4. Găsim totuși învățătură adâncă în ceea ce ni se spune.

Apocalipsa 22 - Integrare în eternitate:

 În această discuție pe țărmul eternității am ajuns împreună să dăm un răspuns la cea de a treia întrebare pe care o pun cei ce studiază Apocalipsa: Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus? Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?După ce am enumerat cele șapte lucruri noi din lumea viitoare, rămâne să dăm un răspuns la întrebarea: Asta este tot? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus? Ni s-a spus că toți păcătoșii din toate veacurile, demonii și oamenii, inclusiv Satana, falsul profet, Antihristul și toți ceilalți sau fost aruncați în iazul etern cu foc și pucioasă. Ei au fost alungați de la fața lui Dumnezeu și din prezența sfinților și a ființelor neprihănite. Au ajuns într-un loc de totală izolare și de veșnică suferință. În plus, tot Universul pe care-l cunoaștem astăzi, cu miliardele de galaxii și planete a fost desfințat. Totul a fost redus la energia pură a focului. Dumnezeu a făcut din această energie un alt Univers care n-a cunoscut întinarea păcatului. Se crează o lume nouă de oameni noi! Pentru această afirmație, ne bazăm pe două versete din Noul testament: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa 21:5). Această creație nouă este conectată direct cu lumea prezenței divine. Între ea și restul creației este unitatea recâștigată prin Hristos: „ … căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:9-10). Ni s-a mai spus și că cei șapte dușmani ai lui Dumnezeu au fost nimiciți cu desăvârșire. Știm că după toate aceste lucrări săvârșite de Iisus Hristos, însuși Fiul I se va supune Tatălui, în ordinea eternă a lucrurilor: „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:27-28). Aceasta este limita orizontului profetic la care avem acces prin ceea ce ni s-a revelat în Biblie. Dar, oare, numai atâta este? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a pus? Apocalipsa cuprinde doar o parte din ceea ce ni s-ar fi putut spune. Ea „selectează” evenimente și elemente pentru ca să aflăm doar ceea ce ne este de folos deocamdată pentru a ne entuziasma de viitor și pentru a ne motiva la o viață trăită în sfințenia care ne așteaptă. Sunt multe alte lucruri, stări și evenimente pe care suntem lăsați să le percepem doar aluziv sau, și mai subtil, remarcându-le absența. Ele se aseamănă cu bucățile unui mozaic sublim. Iată câteva dintre ele:

1. Doar în parte despre celelalte făpturi cerești: Interesant! Apocalipsa 21 și 22 nu ne spun nimic despre „alte făpturi” pomenite anterior în cărțile Noului Testament. Nu-i întâlnim în text pe îngeri, pe serafimi și pe heruvimi și nu ni se spune nimic despre interacțiunea oamenilor din noua creație cu ei. Nu-l găsim pe arhanghelul Gabriel care a anunțat nașterea Domnului, nici pe arhanghelul Mihail care s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9), nu-i întâlnim pe fiii lui Dumnezeu din cartea Iov, nici pe cei din „sfatul  (consiliul) străjerilor” din 1 Regi 22:19-22 sau din cartea Daniel 4:17. Nu ni se spune nimic despre miile de îngerii mijlocitori „care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze” (Iov 33:23) și nici de „adunarea în sărbătoare a îngerilor” (Evrei 12:22) sau despre cele trei grupe de șapte îngeri care au declanșat pedepsele mâniei divine asupra Pământului! Nu-i întâlnim nici măcar pe cei patru heruvimi teribili care stau în jurul tronului din slava cerească! Se pare că ni se descrie „numai” partea noastră dintr-o realitate cu mult mai multe Universuri. Am putea spune că Împărăția lui Dumnezeu există în multe alte lumi, adică există un Multivers de Universuri! Prin natura Sa, Dumnezeu este omniprezent, făptura Lui fiind și imanentă (locuind în creație) și transcendentă (existând în afara ei și independent de ea). Orice încercare de a-L localiza pe Dumnezeu nu-L cinstește, ci-L dezonorează. Când ni se va spune în acest capitol că „Dumnezeu va fi cu oamenii” și că „ei vor umbla în lumina Lui” nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este un fel de extraterestru superior care se va mărgini în final să stea cu oamenii. Dacă ne închipuim că El va fi aici și nicăieri în altă parte, ne închipuim greșit. Acesta este un antropomorfism obraznic și  antropocentric! „Iată că cerurile cerurilor nu-L pot încape”, ne spune Solomon, convins că templul zidit la Ierusalim nu-L va coborî pe Dumnezeu la nivelul nostru. Faptul că Dumnezeu își va face simțită plenar prezența Lui în Noul Ierusalim nu-I desfințează omniprezența Sa, ci înseamnă că El alege să se facă accesibil și nouă. Asta nu înseamnă că nu mai există heruvimi cu patru fețe, roțile slavei și tot ceea ce am întâlnit deja în sala tronului pe marea de sticlă asemeni cristalului.

2. Doar în parte despre Cerurile lui Dumnezeu: Ca să ne dăm seama desptre această pluralitate a eternității este suficient să vă întreb: „De unde s-a coborât cetatea sfântă, Noul Ierusalim?” Veți alerga la text și vom citi împreună: „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:2-3). Noul Ierusalim a „coborât” în Cerul cel Nou „din cer de la Dumnezeu”, adică din altă parte. Mai există și mereu va mai exista un „în altă parte”!  Iar faptul că Dumnezeu va veni să locuiască împreună cu oamenii nu desfințează în niciun fel faptul că El va putea fi concomitent în altă parte, în Cerul de unde s-a pogorât Noul Ierusalim! Dumnezeu va putea să fie și aici și acolo, și în Cerul nostru și în Cerul Lui și dincolo de toate Cerurile, pentru că este Omniprezent! El există pretutindeni în același timp! Omenirea cea nouă va exista în ecosistemul unui Cer Nou și a unui Pământ Nou, dar asta nu înseamnă că nu există ceea ce Biblia numește „cerurile cerurilor”, creația multiplă a lui Dumnezeu, fiecare populată cu alte feluri de făpturi. „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţilor 8:27). „Dar cine poate să-I zidească o casă, când cerurile şi cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde? Şi cine sunt eu, ca să-I zidesc o casă, decât doar ca să ard tămâie înaintea Lui?” (2 Cronici 2:6). „Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu!“ (2 Cronici 6:18). „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta” (Neemia 9:6). „Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt făcute sul ca o carte şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum cade frunza de smochin”  (Isaia 34:4). Tot ceea ce ne-a fost sugerat în Epistola către Evrei există! Lucrurile din sistemul de închinare de la templu au fost numai „umbra” unor realități care există în hiperdimensiunile celui de al Treilea Cer: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul.  … Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis, să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”. (Evrei 8:1-2,5). „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:11-12). Realitățile acelea cerești n-au încetat să existe atunci când au dispărut cerurile vechi și Pământul. Ele n-aveau de ce să fie distruse! Ne-am întâlnit cu ele ori de câte ori Apocalipsa ne-a ridicat de pe Pământ în Hiperspațiul Ceresc. „Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră” (Apocalipsa 6:9). „Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu …” (Apocalipsa 9:13). „ Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea:S-a isprăvit!”  (Apocalipsa 16:17).

3. Doar în parte despre Duhul Sfânt: Un alt „mare absent” al ultimelor capitole este … Duhul Sfânt! Caracteristic dar curios în aceeași măsură, cea de a treia persoană a Sfintei Treimi  apare doar aluziv și activ doar în susținerea lucrărilor făcute de Tatăl și de Fiul. Eu cred că El este râul de apă vie izvorât din tronul Tatălui și al Mielului, râul care alimentează noul pom al vieții ale cărui frunze vindecă Neamurile. Nu ni se spune însă foarte clar lucrul acesta. Cea de a treia persoană a Sfintei Trimități își păstrează caracterul și în eternitate. El mai apare doar încă o dată în textul Apocalipsei, când dinăuntrul Bisericii și împreună cu ea, strigă și cheamă: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17).

4. Doar în parte despre integrarea în Împărăția plenară a lui Dumnezeu:  Foarte puțini cititori dau importanță diferitelor „împărății” despre care vorbește Biblia. Pentru majoritatea, ele sunt tot una și este suficient că ele identifică ceva ce nu este din lumea noastră. Un cititor cu discernământ va observa însă că avem de a face cu sfere de existență distincte. Trebuie să încercăm să înțelegem care este și va fi relația dintre diferitele „împărății” pomenite în Biblie. Partea finală a Apocalipsei anunță că „ni se dă acces” la prezența divină, că vom deveni asemenea Lui în natură, nu că El va deveni dintr-o dată ca unul din noi! Dumnezeul cel viu nu este ca „vrăjitorul din Oz”, un omuleț ascuns deocamdată după o perdea, pe care-l vom descoperi în final drept unul ca noi, cu probleme și năzuințe neîmplinite. Nu! Departe de noi o asemenea blasfemie! Dumnezeu care ne dă „mai mult decât putem noi cere sau gândi” va rămâne pururi „mai mult decât ce putem noi crede sau gândi”. Iată ce știm parțial despre Împărăția Lui cea veșnică - Noul Testament ne vorbește despre:

1. Împărăția în forma ei tainică: „Fariseii au întrebat pe Iisus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: Uite-o aici sau Uite-o acolo! Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 18:20-21). Acest text interzice identificarea împărăției cu orice formă sau denominație a bisericii din vreamea de acum. Nici catolicismul, nici ortodoxia n-ar trebui să aibe pretențiile unei existențe parohiale cu autoritate asupra unor teritorii sau asupra unor națiuni. Astăzi, Împărăția lui Dumnezeu se află doar în inimile oamenilor!

2. Împărăția Fiului, atât în forma ei milenară, cât și în forma ei perfectă, amândouă vizibile, nu tainice: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea: Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari! Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă!” (Apocalipsa 19:5-7). Aceste împărății sunt intergate în ceea ce Biblia numește generic Împărăția Cerurilor, termen folosit o singură dată în Vechiul Testament (Daniel 11:4) și de 30 de ori în Noul Testament, interesant, numai în Evanghelia scrisă de Matei prioritar pentru poporul evreu: „Dar vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8:11).

3. Împărăția lui Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare formă a domniei lui Dumnezeu, pe care „cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde”: „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Împăraţilor 8:27). „Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:28). Ca să respectăm terminologia Scripturii, împărăția lumii acesteia va trece în mâna Dumnezeului nostru, apoi Împărăția terestră a lui Hristos va fi integrată în Împărăția Cerurilor, iar după aceea, această Împărăție a Cerurilor va fi și ea integrată la rândul ei în Împărăția lui Dumnezeu, „pentru ca El să fie totul în toți”:  „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:27-28).

4. Împărăția lui Dumnezeu va fi noul nostru loc de activitate! Apocalipsa ne spune că în Împărăția lui Dumnezeu vom face două lucruri: „vom împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5) și că vom fi „robii Lui care îi vom sluji” (Apocalipsa 22:3). Cele două nu se exclud una pe cealaltă. Vom exercita o autoritate delegată, așa cum au avut și ucenicii: „Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20). Dacă Împărăția lui Dumnezeu s-ar reduce doar la Pământul cel Nou și la Noul Ierusalim nu ne-am putea împlini o astfel de misiune. Dacă toți vom împărății, atunci cine ne vor fi supuși? Asupra cui ne vom exercita autoritatea? „Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21). Nu se poate vorbi despre domnie fără existența unor lucruri peste care să se exercite această domnie. Ne așteaptă contactul și interacțiunea cu miliardele de ființe ale Multiversului Împărăției lui Dumnezeu. Eternitatea va fi lumea lumilor lui Dumnezeu, iar câmpul nostru de misiune va fi pretutindeni unde ne va trimite Dumnezeu să-L reprezentăm și să-I facem cunoscută voia! Aceasta a fost tema anticipată încă din primul capitol al Apocalipsei: „Ale Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1:5-6).

5. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție fără de sfârșit! Logica experienței noastre actuale cere ca totul și toate să aibă o țintă, o finalitate. Nu ne împăcăm prea bine cu conceptul de eternitate. Înțeleptul Solomon a spus-o cel mai bine: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11). Când vom urca la palierul superior al hiperdimensiunilor, timpul își va pierde din importanța actuală. Vom dobândi o „logică nouă” corespunzătoare cu condițiile noi în care vor exista. Biblia ne descrie în finalul Apocalipsei cum timpul terestru se scurge prin timpul profetic asemena unui fluviu în oceanul eternității. Nimeni nu trebuie să perceapă cele scrise în ultimele capitole ale Apocalipsei drept un final al istoriei. Nu există „sfârșitul lumii”! Istoria trece printr-un prag existențial la altul, urcând la un nou palier superior. Ne reintegrăm în eternitate! Am trecut prin „acest veac” al istoriei și am citit profeția despre „veacul viitor” al împărăției terestre. Cu capitollele 20-22 privim crepusculul veacurilor viitoare. „Și vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5). Expresia aceasta de pluralitate, „vecii vecilor”, identifică aventurile viitoare care ne așteaptă. Un „veac” sau „eon” este o perioadă foarte mare de timp: „El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus” (Efeseni 2:6-7). Dumnezeu are încă mari surprize pentru noi. Eternitatea este încă în copilăria ei!

Reflecții suplimentare: 1.  Apocalipsa 22:4-6 - Vom vedea fața Lui și vom reflecta lumina Lui (22.4): să citim aceste cuvinte pline de slavă: „ei vor vedea fața Lui”. Fața Lui este în legătură cu gloria adusă de revelația Sa Însăși. Când legea a fost dată și călcată, Moise a găsit har înaintea lui Dumnezeu și în felul acesta încurajat, a spus: „Arată-mi, Te rog, gloria Ta” (Exod 33.18). Răspunsul a fost: „Tu nu-Mi poți vedea fața, pentru că omul nu poate să Mă vadă și să trăiască.” Sub har contrastul este mare. Noi putem spune: „Dumnezeu a strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Hristos” (2 Corinteni 4.6). Dar ceea ce avem aici depășește cu mult acestea. Aduși în favoarea Lui, vom fi în lumina deplină a cunoașterii lui Dumnezeu, revelată în mod perfect în Hristos. Se va împlini cererea Domnului nostru: „Să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea” (Ioan 17.24). Vom vedea fața lui Dumnezeu pentru totdeauna, privindu-L pe El. În legătură cu aceasta vin următoarele cuvinte: „Numele Lui va fi pe frunțile lor.” În capitolul 13 am văzut că toți cei ce urmau Fiarei trebuiau să aibă semnul sau numele pe frunțile lor, declarând astfel supunerea față de ea și faptul că o reprezentau. Aceștia vor ajunge, după cum am văzut, sub mânia lui Dumnezeu. Noi vom purta numele lui Dumnezeu și al Mielului, în locul cel mai proeminent, declarând supunerea față de El și reflectând asemănarea Sa ca reprezentanți ai Săi. Ar fi dificil să concepi vreun lucru mai binecuvântat decât acesta - să locuiești în lumina Lui și să reflectezi asemănarea Lui pentru totdeauna. Este de notat faptul izbitor al repetării de trei ori a cuvântului „Lui”, nu al „Lor”. Dumnezeu și Mielul sunt amândoi prezentați cu un pronume singular. Ei sunt deosebiți în mod clar, dar Ei sunt una. Este o altă indicație a Dumnezeirii lui Hristos.

Niciodată noapte (22.5): fiind aduși astfel în strălucirea luminii vii, toată întunecimea morții s-a dus pentru totdeauna și nu mai este nevoie de vreo lampă neînsemnată a omului. Capitolul nostru începe cu viața și continuă cu lumina. Dragostea nu este menționată, este numai dedusă, deoarce cetatea este mireasa, soția Mielului, și aceasta, fără îndoială, pentru că este vorba de cetate, care face cunoscut nu dragostea, ci este centrul administrării divine.

A domni în vecii vecilor (22.5): cuvintele de la sfârșitul descrierii sunt: „ei vor domni în vecii vecilor.” După cum am învățat la începutul cărții, sfinții sunt făcuți o împărăție de preoți pentru Dumnezeu; adică ei sunt preoți și regi. Mai departe, după cum apostolul Pavel a spus corintenilor, „sfinții vor judeca lumea”. Și iarăși, „noi vom judeca pe îngeri”. Acesta este gândul lui Dumnezeu, hotărât de mult timp. Acum îl aflăm că este adus la îndeplinire. Aici sunt lucruri care se ridică mai presus de puterile noastre slabe de înțelegere în prezent. Totuși ele sunt, binecuvântat fie Dumnezeu, în mod profund reale, stabilite la timpul lor, pentru a fi stabilite pentru totdeauna. În versetul 5 am citit ultimul cuvânt al revelației profetice și în el am fost conduși spre o condiție de binecuvântare mult mai presus de cele mai înalte gânduri ale noastre. În Geneza 3 l-am văzut pe om depărtându-se de lumina lui Dumnezeu - atât cât i-a fost dăruită - s-a afundat în noapte spirituală și a devenit un sclav al păcatului. Aici îi vedem pe oamenii răscumpărați care au primit „plinătatea harului și darul liber al dreptății” arătat în lumina veșnică și ei vor domni în viață, prin Acel unul singur, Iisus Hristos, așa cum a scris apostolul Pavel în Romani 5.17.

Afirmarea adevărului revelat (22.6): de aceea nu suntem surprinși că versetul 6 ne dă o afirmare solemnă a adevărului despre viitorul minunat dezvăluit. Apostolii au făcut cunoscut puterea și venirea Domnului, iar Petru ne asigură că ei n-au urmărit niște basme meșteșugit alcătuite (vezi 2 Petru 1.16). Aici contemplăm slăvi care se întind în eternitate și care ar fi dincolo de credință, dacă nu ne-ar fi fost garantate ca „vrednice de crezare și adevărate”.

2. Apocalipsa 22:7-9: Iată, Eu vin curând (22.7): totodată ele sunt lucruri „care trebuie să aibă loc în curând”. Afirmația aceasta intenționează desigur să ne comunice că noi trebuie să socotim timpul potrivit estimării divine și nu a noastră. Cuvântul tradus „curând” este aproape același întâlnit și în versetul 7, unde avem cea dintâi dintre cele trei anunțuri: „Eu vin curând”, care se întâlnesc în versetele de încheiere a acestei cărți. Ce înseamnă pentru noi multe secole nu sunt decât câteva minute pe ceasul mare al lui Dumnezeu. Înclinăm să gândim totuși că acest cuvânt înseamnă că, atunci când are loc o lucrare divină, ea este marcată de iuțeală, repreziciune, așa cum se spune în Romani 9.28: „Domnul va îndeplini pe deplin și repede pe pământ cuvântul Său.” Când va veni Domnul Iisus, nu vor fi manifestări încete și de lungă durată, ci va fi ca fulgerul, o clipă. În timp ce așteptăm venirea Lui, binecuvântarea noastră stă în ținerea spuselor profeției pe care o cercetăm. Vom „păzi” cuvintele ei dacă le păstrăm în gândurile noastre în așa fel încât ele ne vor guverna viața. Am auzit despre studiul profeției ca fiind doar un lucru intelectual. Desigur, s-ar putea să fie numai atât, dar intenția lui nu este numai atât. Dacă păzim spusele profeției, vom fi îmbogățiți cu înțelegerea scopului pe care îl are Dumnezeu, cu planurile pe care le are înaintea Sa și căile pe care se va ajunge la împlinirea lor. Vom fi de asemenea binecuvântați de siguranța biruinței depline care va încununa toate judecățile și căile Sale.

A te închina numai lui Dumnezeu (22.8-9): efectul tuturor acestora asupra lui Ioan a fost foarte mare, așa cum în adevăr trebuie să fie asupra noastră care le citim. Impulsul de a te închina era drept, fără îndoială, deși a cădea la picioarele îngerului era un lucru greșit. Faptul acesta a fost respins îndată de înger, pentru că el avea mai degrabă locul unui rob, și în privința aceasta era egal cu Ioan și cu profeții, sau chiar cu toți cei care își iau locul de ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm. Niciun înger nu va accepta ca cineva să i se închine lui, deși dorința cea mai aprinsă a lui Satan, marele înger căzut, aceasta era, așa cum ni se arată în Matei 4.9.3.

Apocalipsa 22.16: Iisus, steaua strălucitoare de dimineață: în timp ce Apocalipsa se apropie de sfârșit, Iisus ni Se prezintă nu numai în felul în care să ne întoarcem înapoi la prezicerile Vechiului Testament a răsăritului Soarelui dreptății, ci în al doilea rând, în legătură mai distinct cu nădejdile Noului Testament. El fusese prezis venind ca o „stea a lui Iacov” (Numeri 24.17) fără vreo referință la dimineață. Ca Steaua strălucitoare a dimineții, Iisus ni Se prezintă ca Acela care vine mai înainte de răsăritul zilei și ca o garanție a ei. Acum Israel nu-L cunoaște în felul acesta, pentru că a fost respins și tratat ca înșelător. Biserica, și numai Biserica Îl cunoaște în caracterul acesta și are dreptul să-și mențină aceste speranțe cerești, centrate în El, care se vor realiza mai înainte de a se arăta ziua glorioasă pentru Israel și pentru Pământ. În felul acesta, în versetul 16 Domnul Iisus ni Se adresează personal ca Acela în care sunt centrate toate speranțele și pentru Cer și pentru Pământ, și El Se dezbracă de Sine Însuși, pentru a vorbi astfel, de toate titlurile și onorurile Sale, pentru ca mai simplu și efectiv să Se prezinte pe Sine Însuși. În felul acesta Se adresează mai direct inimilor celor ai Săi. Ca urmare este un răspuns imediat.

Iisus, Rădăcina și Vlăstarul lui David: versetul 16 are în el un element de contrast dacă îl comparăm cu cel dintâi verset al cărții. Descoperirile profetice date de Dumnezeu lui Iisus Hristos și transmise nouă de îngerul Său prin Ioan, acum sunt complete. Îngerul prin care au fost comunicate a dispărut. Iisus Însuși rămâne și în versetul acesta și în cele următoare se aude numai glasul Lui. În primul rând El aprobă tot ceea ce a fost transmis prin slujirea îngerului și ceea ce a fost trimis de El. Nu trebuie să gândim că mărturia profetică a fost ceva mai jos decât divină, deși a ajuns la noi în felul acesta. Mărturia a fost dată în cele șapte biserici din Asia, cum se precizează în capitolul 1.4, dar prin ele este intenționată iluminarea întregii Biserici universale până ce va veni El. După ce a aprobat întreaga carte, Domnul Iisus, folosind numai numele Său personal, ni Se prezintă în două feluri. Întâi, ca Rădăcina și Vlăstarul lui David, care ne dă demnitatea Sa în omenire pentru împărăție și pentru stăpânirea întregului Pământ. Dacă citim Psalmul 78.65-72 - T.M. și apoi 2 Samuel 23.1-5, observăm că, aceste pasaje arată cum printr-o intervenție specială a puterii divine David a fost ridicat în poziția împărătească, și cum el a fost o imagine imperfectă a Unuia infinit mai mare care avea să coboare din el în ce privește trupul. De aceea în Isaia 11.1 se vorbește de Hristos ca de o Ramură care iese din tulpina lui Isai și un Vlăstar din rădăcinile căruia vor fi roade. Aici El ni Se prezintă clar ca vlăstar al lui David. Dar în același capitol din Isaia, în versetul 10, El este prezentat ca „Vlăstarul lui Isai” care va fi „în ziua aceea” și corespunde cu ce avem în capitolul nostru. El este „tulpină” și „rădăcină” în Isaia; este „Vlăstar” și „rădăcină” în Apocalipsa. În cele dintâi cuvinte este proeminent gândul omenirii Lui; în cuvintele din urmă, Dumnezeirea Lui. Și apoi - revenind la 2 Samuel 23 - când în cele din urmă El stăpânește peste oameni în dreptate și în temere de Dumnezeu, El va fi „ca lumina dimineții, ca răsăritul soarelui în dimineața fără nori”. În imaginea aceasta izbitoare și poetică se arată începutul zilei strălucitoare a Mileniului Pământului, când El va veni.

4. Apocalipsa 22.17: Invitația de a veni și cei ce n-au venit: a doua propoziție se referă la cei care au auzit acest strigăt dar până acum încă nu i s-au alăturat lui. Este vreunul dintre cititori în situația aceasta? Atunci ești invitat să fii împreună cu Duhul și Mireasa și să-ți adaugi acest „Vino” la al lor. Cu cât înțelegem mai mult partea noastră în Adunare și locul pe care Adunarea îl are ca mireasă a lui Hristos, cu atât mai mult vom dori venirea Mirelui. Propozițiile a treia și a patra cuprinse în versetul 17 ne dau siguranța fericită că până ce va veni El, apa vie pe care o dăruiește Evanghelia este la dispoziția fiecărui suflet însetat. Dacă Domnul nostru vorbește, așa cum face aici, noi care suntem niște simpli robi ai Săi ne putem adresa cu îndrăzneală oamenilor cu aceleași cuvinte, plini de încredere. Este o bucurie să știm că întocmai cum ne putem îndrepta spre El care este Steaua strălucitoare de dimineață și-I spunem: „Vino!” tot așa ne putem îndrepta spre oameni în general și către cei însetați în special și să-i îndemnăm să vină să ia apa vieții, fără plată. Până ce această perioadă a harului va fi înlocuită cu o perioadă a judecății, invitația Evangheliei trebuie să fie făcută cunoscut. Ea este pentru „oricine vrea” și putem fi siguri că în final se vor găsi unii care prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu vor voi să ia.

Duhul și Mireasa spun: Vino! Putem afla încurajare în faptul că la sfârșitul acestei cărți, și de fapt al Noului Testament ca întreg, Duhul Se arată că încă a rămas, și Mireasa ca încă existând ca o entitate pe Pământ. Decăderea care s-a arătat atât de trist în Biserica de nume, după cum este indicat profetic în capitolele 2 și 3, n-a oprit lucrarea Unuia și n-a distrus pe celălalt. Duhul locuiește în Biserică, în Mireasă, și de aceea într-un glas se aude răspunsul: „Vino!” acesta este faptul; dar avem să ne cercetăm pe noi înșine dacă suntem în totul în armonie cu acest strigăt. Ne temem că prea mulți creștini urmăresc încă îmbunătățirea lucrurilor de pe Pământ sau cât de cât evenimente pentru o condiție ideală a lucrurilor care să fie produse prin predicarea Evangheliei, punând mare accent pe implicațiile lor sociale, și de aceea cu greu s-ar alătura acestui strigăt.

5. Apocalipsa 22.18-19: Cine adaugă sau scoate ceva din Cuvântul lui Dumnezeu: este un fapt deosebit de solemn în versetele 18 și 19. A falsifica o parte din Cuvântul lui Dumnezeu este un lucru de care se presupune că nu se va face vinovat un credincios adevărat. Să notăm că păcatul acesta poate fi făcut adăugând unele cuvinte sau scoțând din ele. În zilele de altădată primul păcat a fost cel al fariseilor, al doilea cel al saducheilor. Unii adăugau tradiția lor, care avea ca efect desființarea adevăratului Cuvânt al lui Dumnezeu. Ceilalți adoptau vederi raționaliste și refuzau să creadă în înviere, sau în îngeri, sau în duh și în felul acesta înlăturau mult din Cuvântul divin. Deși numele acestora sunt învechite, spiritul lor este viu și astăzi, iar avertizarea aceasta este foarte necesară. Amenințarea din ultima parte a versetului 19 este foarte gravă: scoaterea părții lui de la pomul vieții. Trebuie să notăm că schimbarea „cuvintelor” este interzisă. Avem un anunț final chiar aici la sfârșit, că toate cuvintele Scrierilor divine sunt inspirate. Inspirația cuvânt cu cuvânt este susținută chiar la sfârșit. Dacă nu am avea o inspirație cuvânt cu cuvânt, n-am avea deloc inspirație. Este ușor de înțeles acest lucru, dacă ne îndreptăm gândurile la aranjamentele din lume. Legile țării nu sunt desigur inspirate, dar ele sunt autoritate și au fost decretate de Parlament în formă scrisă, frază cu frază, cuvânt cu cuvânt. În Curtea de Apel se face frecvent caz de însăși cuvintele legii, știind că ele sunt valabile și nu pot fi desconsiderate sau alterate. Dacă un avocat dă la o parte cuvintele legii într-o acțiune legală și pretinde să interpreteze ceea ce se numește „spiritul legii” separat de cuvintele ei, va fi repede dovedit că este greșit și numai cuvintele ar avea autoritate și ar guverna acel caz. Să ținem seama de cuvintele acestei profeții și de fiecare altă parte a Scrierilor divine.

6. Apocalipsa 22.20: Ultimele cuvinte ale Domnului Iisus: „Eu vin curând”: în versetul 20 avem ceea ce putem privi ca ultimele cuvinte ale binecuvântatului nostru Domn în Sfintele Scripturi - ultimul Său cuvânt inspirat către Biserica Sa. El tocmai mărturisise despre integritatea și autoritatea cuvântului Său sfânt, însă spunând „dacă adaugă cineva la acestea” (versetul 18), gândim că El Se referea la tot conținutul acestei cărți minunate, în adevăr la tot ce avem în Scripturi. Iar ultimul cuvânt al mărturiei Sale este: „Da, Eu vin curând.” În felul acesta pentru a treia oară în acest capitol de încheiere El anunță venirea Sa. Dat fiind acest lucru, cât de extraordinar este faptul că însuși gândul venirii Sale s-a dus din gândirea Bisericii timp de veacuri, și chiar a fost tăgăduit sau explicat greșit. Fără îndoială explicația stă în faptul că Biserica a alunecat în lume și și-a îndreptat gândurile spre Pământ, așa cum i s-a spus în scrisorile către Pergam și Tiatira în capitolul 2. Înșelată de ispitele pământești, venirea lui Hristos ceresc și-a pierdut atracția. Să privim la El, pentru ca nu cumva același proces să aibă loc în inimile și în viețile noastre. Dacă știm care este în adevăr partea și perspectiva noastră, vom afla că venirea Sa este atractivă mai mult decât pot spune cuvintele, iar răspunsul nostru va fi desigur, așa cum este indicat aici: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Nu putem dori amânare și adăugăm cu entuziasm: „Așa să fie!” Vino repede, așa cum ai spus, Doamne Iisuse! Dumnezeu să ne întărească la fiecare credința și încrederea în baza cărora acesta să fie adevăratul răspuns al tuturor inimilor noastre.

Cap. 21 - comentariu suplimentar 1 - de avut în vedere:

 În primele opt versete ale capitolului 21 vedem Cerul Nou şi Pământul Nou; dar în plus, lucru groaznic de spus, iazul de foc. Trebuie să fie astfel, deoarece, aşa cum am citit la sfârşitul capitolului precedent, acolo sunt aruncaţi toţi aceia care nu sunt scrişi în cartea vieţii. Fapt solemn şi pe care noi suntem obligaţi să-l vestim este că, chiar și în această stare perfectă şi veşnică, iluminată de lumina cerului şi a pământului, în care niciun rău nu va putea să intre, se găseşte tot răul care a existat vreodată, toţi răii din orice neam şi din orice veac, aruncaţi în iazul de foc, care rezultă dintr-o judecată veşnică. Remarcaţi un alt fapt important. Toate diferitele nume ale lui Dumnezeu (date adică lui Dumnezeu în fiecare epocă) dispar. („Dumnezeul Atotputernic” al patriarhilor; „Iehova” pentru Israel; „Tatăl” pentru noi; Dumnezeul suveran, personal al cerurilor şi al pământului în mileniu (Geneza 17.1; Exod 6.3; 3.15); Ioan 20.17; Geneza 14.18; comparaţi 2 Evrei 7; Psalmi 110 şi Zaharia 6.13). Acum este Dumnezeu și omul. Nu mai este vorba de neamuri, de ţinuturi separate, nici de familii, de popoare şi de limbi. Este starea veşnică; de fapt, este cea mai completă descriere pe care ne-o dă Biblia despre ea. Dar este încă un punct interesant de scos în evidenţă. Cu toate că orice deosebire între oameni a dispărut complet şi că ei au de a face direct cu Dumnezeu - vorbesc de oamenii înviaţi dintre cei morţi sau strămutaţi - noi vedem totuşi „sfânta cetate, noul Ierusalim, despărţită de restul acelora care umplu noul cer şi noul pământ. Acesta este un fapt de o mare importanţă, pentru că dacă noul Ierusalim este, cum mi se pare evident, mireasa, şotia Mielului, atunci această stare aparte există pentru veşnicie. „Şi am auzit un glas tare, care venea din cer, zicând: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii!” Adică locuinţa sau cortul lui Dumnezeu este privit ca un obiect aparte, în legătură, fără îndoială, cu oamenii, dar nu confundat cu ei. Oamenii nu sunt consideraţi ca făcând parte din acest cort, ei coexistă cu el. „El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Toate lucrurile sunt făcute noi şi „Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate noi.” El însuşi garantează faptul acesta şi zice lui Ioan: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate.” Nu mai rămâne nimic de făcut. „Apoi mi-a zis: S-a sfârşit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui care îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. Cel care va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu îi voi fi Dumnezeu şi el îmi va fi fiu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi, ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” Aici se face, în şirul viziunilor, o schimbare vrednică de luat în seamă, dar uşor de înţeles; căci este evident că, în ordinea cronologică, nimic nu poate să vină după ceea ce tocmai am văzut, adică starea veşnică. Trebuie neapărat să ne întoarcem înapoi pentru a contempla un obiect important în profeţie și care nu putea fi descris mai înainte, fără să întrerupem cursul profeţiei. Este aici ca şi cu ceea ce am avut în capitolul 17. În cursul profeţiei, Babilonul este menţionat de două ori; prima dată în seria avertismentelor şi a judecăţilor lui Dumnezeu (capitolul 16.19). Numai atunci vine descrierea Babilonului, care n-ar fi putut să fie introdusă cum trebuie în altă parte, fără să întrerupă curentul valului profetic. Regăsim aici aceeaşi ordine şi, ceea ce face lucrul mai izbitor, este asemănarea introducerii în ambele cazuri. „Apoi unul din cei şapte îngeri, care avuseseră cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte nenorociri, a venit și a vorbit cu mine, şi mi-a zis: Vino aici, să-ţi arăt mireasa, şotia Mielului!” Se vede că sunt aproape aceiaşi termeni ca cei care încep capitolul 17; gândesc că aceasta nu este fără motiv şi că Dumnezeu a vrut să stabilească această asemănare, pentru a face să iasă în relief în ochii noştri contrastul între două obiecte care ne sunt înfăţişate. Aici, în capitolul 21, de la versetul 9, nu avem continuarea profeţiei, ci descrierea sfintei cetăţi, numită mai înainte în starea veşnică, după cum capitolul 17 cuprindea descrierea cetăţii corupte, a cărei judecată fusese anunţată. Babilonul, cu falsele sale pretenţii la un caracter de biserică, dar în realitate ucigaşă, era în acelaşi timp vinovată de a fi corupt pe împăraţii pământului. Aici vedem sfânta cetate, coborând din Cer de la Dumnezeu, mireasa, şotia Mielului, deosebindu-se în chipul cel mai complet de prostituata cea mare. În această cetate cerească, după venirea lui Hristos, împăraţii pământului aduc slava lor și cinstea lor, dar nu există atunci nicio stare de beţie a neamurilor, nicio întinare de desfrânare, de închinare la idoli, nici de sânge vărsat. Babilonul, această îngrozitoare parte opusă a sfintei cetăţi, caută, în ambiţia sa pământească, favoarea împăraţilor pământului şi a maselor populare; cealaltă, mireasa, suferă acum şi va domni atunci. Faptul de a privi cu atenţie pe una aruncă  multă lumină asupra celeilalte. Dar insist încă asupra importanţei extreme care există de a lua seama că avem aici o vedere retrospectivă asupra miresei, Noul Ierusalim. Astfel dispare dificultatea pe care o întâmpinăm, luând ultima viziune a acestei cărţi ca făcând parte din seria profetică, care începe cu capitolul 19 şi se termină la versetul 9 din capitolul 21. Aceasta este o digresiune, destinată, readucându-ne înapoi, să ne facă să cunoaştem caracterul Babilonului şi să arate cum acest caracter a forţat din punct de vedere moral judecata lui Dumnezeu să se exercite asupra ei. În acest capitol 21 ne este dată descrierea miresei, soţia Mielului, şi aflăm aici cum Dumnezeu Se va sluji de ea pentru a răspândi bunuri nelimitate, binecuvântarea și slava în timpul Mileniului; tot aşa Diavolul, în timpul perioadei actuale, a întrebuinţat si va întrebuinţa Babilonul pentru a împlini planurile sale de răutate. După cum cetatea dezordinii omeneşti a fost arătată în relaţiile sale josnice și ruşinoase cu Fiara, la fel sfânta cetate este văzută în legăturile sale curate şi slăvite cu Mielul. „Apoi unul din cei şapte îngeri care avuseseră cele şapte potire pline cu cele din urma şapte nenorociri a venit si a vorbit cu mine si mi-a zis : Vino aici, să-ţi arăt mireasa, soţia Mielului!” Şi m-a dus în Duh pe un munte mare și înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu”. Profetul nu este dus într-un pustiu: el este aşezat pe „un munte mare şi înalt” pentru a vedea, nu marea, ci sfânta cetate, Ierusalimul. Cetatea sfântă este văzută acum ca vasul sfânt al puterii divine pentru a cârmui pământul în timpul mileniului, „având slava lui Dumnezeu. Strălucirea ei era ca o piatră de iaspis, cum este cristalul.” Apoi vine o descriere a zidurilor sale, a porţilor sale, a temeliilor sale şi a aşezării sale generale. „Ea avea un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.” Era important, tocmai pentru că este mireasa, şotia Mielului, de a arăta ceva asemănător. Cu toate că Biserica nu poate să aibă niciodată nimic pământesc, vedem totuşi că Dumnezeu nu uită deloc căile Sale faţă de poporul Său. Cât despre îngeri, ei nu sunt acolo decât în calitate de uşieri, dacă se poate spune astfel; și, referitor la cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, numele lor singure sunt scrise pe porţi, dar nimic nu arată că ei fac parte din cetate: numele lor sunt scrise pe dinafară. Această cetate va reaminti mereu pe aceia care au venit înainte ca Israel să fie restaurat aici pe pământ, după cum, fără nicio îndoială, ea va servi pentru binecuvântarea acestui popor în timpul Mileniului. Dar aceasta nu va fi numai pentru el singur, cu toate că el are locul său special, cum este drept; vedem în plus că cetatea priveşte spre cele patru părţi ale Universului. „Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; si spre apus, trei porţi.” „Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.” Aceştia par să fie (în afară de Iuda Iscarioteanul, cum se înţelege) cei doisprezece care au fost în chip mai deosebit uniţi cu Hristos, când El mergea pe calea Sa de durere pe pământ. Aceasta nu vrea să spună că acela care a fost, în slujba Sa, mai onorat ca niciunul dintre cei doisprezece, acela pe care Domnul l-a folosit pentru a arăta poziţia Bisericii în locurile cereşti, nu va avea locul său cu totul special în această scenă slăvită. Dar Dumnezeu este suveran; mai mult, El lucrează cu o înţelepciune totdeauna cu mult mai presus de aceea a omului şi menţine pretutindeni principiile Sale. Cei doisprezece apostoli ai Mielului au,  aic, locul care li se cuvine şi, cu toate că putem să fim încredinţaţi că acela pe care Dumnezeu îl va atribui lui Pavel nu va fi inferior, mi se pare că acesta n-ar putea fi al lui. „Şi cel care vorbea cu mine avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea este în patru colţuri si lungimea ei este cât lărgimea.” Ea este completă și desăvârşită, cum se cuvine caracterului său de atunci. Avem apoi descrierea cetăţii însăşi, zidurile materiale din care este construită, temeliile şi porţile sale, lucruri asupra cărora nu mă voi întinde. Dar mai departe ne este înfăţişat de către văzător un punct de cea mai înaltă importanţă: „În ea n-am văzut templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic şi Mielulu templul ei.” Aceasta nu este o lipsă; dimpotrivă, este dovada părtăşiei celei mai nemijlocite cu Dumnezeu. Un templu ar presupune un intermediar; absenţa templului este un câştig și nu o pierdere pentru cetate. Aceasta stabileşte o mare diferenţă între Ierusalimul pământesc şi cetatea cerească; într-adevăr, dacă există în descrierea lui Ezechiel un lucru mai remarcabil decât altul, acesta este templul. Se înţelege: un templu se potriveşte pământului; dar aici nu este templu. Cetatea cerească, care este expresia completă a binecuvântării, nu are templu, pentru că în întregime ea este un templu. Întrucât este vorba de templu, Domnul Dumnezeu este templul ei, la fel şi Mielul. „Cetatea n-are nevoie nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze”. Nici aceasta nu putem s-o privim ca o pierdere. Pentru oraşul şi ţara de pe pământ, lumina lumii va fi ca aceea a soarelui şi lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare (Isaia 30.26), dar aici nu există niciunul din aceşti luminători; luminile create nu mai sunt pentru cetatea de sus, „căci o luminează slava lui Dum-nezeu şi făclia ei este Mielul”. Ce câştig imens! „Neamurile vor umbla în lumina ei”. Reiese clar de aici că „neamurile” nu sunt în cetate. „Şi împăraţii pământului îi vor aduce slava şi cinstea lor”, nu „în ea”, ci ei îi vor aduce slava, adică este arătarea respectului pe care ei îl dau. „Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă acolo nu va fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în urâciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” Tot ceea ce, din punct de vedere moral este necorespunzător cetăţii sfinte îşi găseşte aici dreapta condamnare; dar, în acelaşi timp, harul suveran trebuie de asemenea să fie manifestat.

Cap. 21 (parțial, comentariul intră și în conținutul cap. 22) - MIREASA MIELULUI - comentariu suplimentar 2:

 Finalul cărții ne descrie slava Miresei Mielului sau răsplătirea eternă a slujitorilor Mielului. Este un final potrivit pentru Apocalipsa dar și pentru întreaga Scriptură. El reprezintă esența speranței creștină, rațiunea pentru care ne trăim viața ca și creștini. El este menit să ancoreze credința noastră în minunata răsplătire eternă. Un cer nou și un pământ nou căci cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră (prin foc cum ne prezintă apostolul Petru în 2 Petru cap.3). Dumnezeu NU renunță la creația Sa, nu renunță la pământ. De multe ori creștinii își vizualizează răsplătirea eternă sus în cer. Iată că ea însă va avea loc tot pe pământ. Este evident vorba de unul nou, plin de slavă, fără nicio umbră de rău, păcat sau degradare. Și marea nu mai era. De ce pe pământul cel nou nu mai avem mare? În multe pasaje din Vechiul și Noul Testament marea este un simbol al răului, al răutăților popoarelor, al adâncului întunecat. Chiar în Apocalipsa 13 fiara iese din mare. În Geneza 1, înainte ca Dumnezeu să intervină, pământul este pustiu și gol (sau fără formă), este un adânc de ape plin de întuneric. Este o imagine dezolantă. De unde această realitate întunecată în planul lui Dumnezeu? Există posibilitatea ca acest loc pustiu și întunecat să fie o consecință directă a răzvrătirii lui Lucifer care, prin căderea sa, a afectat o parte din creația lui Dumnezeu. Astfel, de la început adâncul de ape este un simbol al răzvrătirii și întunericului. Dumnezeu intervine apoi în acest haos inițial aducând lumina și apoi uscatul care limitează acțiunea mărilor și pune un hotar mândriei valurilor. Aceste acțiuni ar putea arăta că prin crearea omului Dumnezeu poate da un răspuns strategic la răzvrătirea lui Lucifer. Prezența întunericului și a mărilor în prima creație poate arăta că Dumnezeu își asumă pentru o vreme răzvrătirea lui Lucifer și existența răului nepedepsit. Noua creație din Apocalipsa apare DUPĂ aruncarea lui Satan în iazul cu foc. În această nouă creație nu mai avem nici mări, dar nici noapte (după cum vom vedea la finalul cap.21). Pe acest pământ nou coboară din cer cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Noul Ierusalim apare în contrast evident cu Babilonul, cetatea cea mare și curva curvelor. V.3 ne descoperă identitatea Noului Ierusalim: cortul lui Dumnezeu cu oamenii lui. Este vorba de o cetate VIE, formată din oamenii răscumpărați de pe pământ, care sunt aduși laolaltă pentru a forma un cort, un Templu, o Casă, o Locuință pentru Cel Preaînalt. Deci sfinții nu sunt răsplătiți separat ci ÎMREUNĂ. Ei formează pentru eternitate, un singur trup, o singură mare comunitate. Iată cât de importantă este COMUNITATEA în planul lui Dumnezeu. Nu este loc pentru eroi solitari sau individualism spiritual. Și această comunitate este atât de frumoasă încât devine NOUL Templu al lui Dumnezeu. Dumnezeu renunță la Templul din ceruri și alege să locuiască pentru eternitate în acest nou Templu care este mult mai slăvit decât primul, în care încape mai bine, în care se simte mai bine și care Îl reprezintă mai bine! Iată cât de mare este răsplătirea eternă a sfinților. Răsplata este însuși Dumnezeu, însăși relația cu El. Iar sfinții se vor bucura pentru eternitate de o relație cu totul specială cu Creatorul căci doar ei sunt parte din Mireasa Mielului și doar ei formează acest măreț Cort al lui Dumnezeu! V.4 ne confirmă că pe pământul cel nou nu va mai suferință, moarte, păcat, ispitire. Nu va rămâne nicio rană nevindecată, ci Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii sfinților.Durerea este caracteristică lucrurilor dintâi, dar acestea au trecut și Dumnezeu face toate lucruri NOI. Finalul este de fapt un NOU început (v.5). Astfel se isprăvește sau se împlinește planul lui Dumnezeu cu prima creație (v.6) și Dumnezeu își joacă pe deplin rolul de Alfa și Omega. V.6b-8 ne anunță cine va intra și cine nu va intra în noua creație. Vom observa că acesta este un laitmotiv al finalului cărții și anume să insiste că doar cei credincioși vor avea parte de această minunată răsplătire. Nu oricine va bea din izvorul apei vieții veșnice, ci doar celui ce îi este sete. Doar cel care se lasă cercetat de Dumnezeu și își lasă activă foamea și setea de Dumnezeu va bea din apa vieții. Și va bea fără plată, deoarece toată această imensă răsplătire este un mare dar făcut omului. La fel ca iertarea și mântuirea, răsplătirea este și ea un har 100%. Aceasta NU înseamnă că omul nu face nimic pentru ea: doar cel ce va birui va moșteni aceste lucruri (v.7). Verbul a birui este un verset cheie al cărții. El înseamnă să îți duci credința mântuitoare până la capăt în ciuda obstacolelor, ispitirilor și suferinței de pe drum. Însă noua creație nu este singurul loc destinat oamenilor. Mai este și iazul cu foc (v.8) în care vor fi aruncați cei păcătoși, cei care au slujit diavolului și au ajuns astfel ca acesta, adică într-o stare de împietrire ireversibilă. Din această pricină, pedeapsa lor este una eternă. V.8 conține și o listă de păcate. Unele par mai grave și ne-am aștepta să fie incluse în listă: crima, necurăția sexuală, vrăjitoria, închinarea la idoli. Altele par mai puțin grave (minciuna) și totuși sunt incluse în listă. Poate surprinzător este că în capul listei avem frica și necredința. Dar nu este întâmplător acest lucru. Ne aducem aminte de Numeri cap.14, și de motivul principal pentru care cei ce au ieșit din Egipt, nu au biruit, și nu au ajuns în țara promisă ci au murit în pustie. Frica izvorâtă din necredință a fost motivul. Și cartea Apocalipsei ne avertizează că FRICA este o armă teribilă a celui rău. Seducția poate fi învinsă mai ușor. Dar frica rămâne ultima redută ce trebuie învinsă. Frica de pierdere, de suferință, de prigoană, de moarte ne poate duce la pierderea relației cu Dumnezeu. Există o frică mai mare care o poate învinge: frica de Domnul, frica de a avea parte de pedeapsa Sa eternă, și de a-L pierde pe El pentru totdeauna. După această introducere a lumii noi ce va veni (v.1-8), autorul începe să ne descrie minunata mireasă a Mielului. Îngerul care-l cheamă pe Ioan pentru a-i arăta Mireasa este unul din îngerii care aveau cele 7 potire. Tot unul din acești îngeri l-a chemat pe Ioan în cap.17 pentru a-i arăta curva cea mare. Se accentuează deci din nou contrastul dintre Ierusalim și Babilon, între Mireasă și curva cea mare. În cap.17 Ioan este dus în duhul într-o pustie, acum este dus în duhul pe un munte mare și înalt. Ierusalimul cel nou are slava lui Dumnezeu, adică este plin de prezența Lui și are o glorie ca cea a Celui Prea-Înalt. Lumina ei era ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. În cap.4 Cel ce șade pe tron are înfățișarea unei pietre de iaspis și de sardiu. Este firesc ca cetatea plină de gloria lui Dumnezeu să aibă o înfățișarea ca cea a lui Dumnezeu. Cetatea are strălucire și culoare dar în același timp este transparentă (străvezie ca cristalul). Transparența cetății ne arată curăția ei dar și faptul că prin ea se reflectă în mod perfect lumina slavei lui Dumnezeu. În cele ce urmează, autorul insistă foarte mult asupra zidului și porților cetății. În primul rând suntem uimiți că cetatea mai mare ziduri și porți. În mod cert nu este vorba de zid și poartă fizice dar totuși zidul și poarta trimit la ideea de protecție, de apărare. Dar acum nu mai sunt vrăjmași, nu mai este rău nici în cetate, nici în afara cetății, nu mai sunt ispite, nu mai există Ispititor ca în Eden. De ce prezența unui zid, și de ce se insistă așa de mult pe zidul și porțile cetății? Porțile cetății stau mereu deschise (vezi v.25), deci ele nu au rol de apărare. Atunci, în absența vrăjmașilor ce rol mai poate avea zidul și porțile acestuia? Ar putea avea un rol de delimitare și de definire a identității cetății. În noua creație nu TOTUL va fi cuprins de marea cetate, nu totul va fi parte din noua cetate. Cetatea va delimita doar un spațiu special din noua creație a lui Dumnezeu. Astfel ea va fi delimitată de un mare zid. Pe cele 12 porți sunt scrise cele 12 nume ale celor 12 seminții ale lui Israel, iar pe 12 temelii ale zidului sunt scrise numele celor 12 apostoli ai Mielului. Cetatea pare a fi deci delimitată de apartenența la poporului lui Dumnezeu răscumpărat de pe pământ, reprezentat în Vechiul Testament prin cele 12 seminții ale lui Israel, și în Noul Testament prin cei 12 apostoli. Cei răscumpărați din Vechiul și Noul Testament, evrei și neamuri, Israel și Biserica, sunt aduși laolaltă pentru a forma măreața cetate. Și cine se gândea să excludă pe sfinții Vechiului Testament din cetate sau pe Israel din planul lui Dumnezeu? Nu este suficient de clar că Dumnezeu nu renunță la Israel? Iată că cetatea eternă este plină de nume evreiești, și chiar numele ei este tot evreiesc: Ierusalim. V.15-17 întrerup descrierea zidului și porților cetății pentru a introduce măsurarea cetății. Măsurătoarea ne arată că cetatea este un pătrat, ba mai mult un cub, și unul imens cu latura de 12.000 prăjini (=2100/2200 km). Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon era tot un cub. Acum cetatea sfântă este ea însăși o imensă Sfântă a Sfintelor, plină de prezența lui Dumnezeu! Zidul cetății care are o înălțime de 144 de coți (=69,12 m, probabil) este unul foarte înalt, și totuși este foarte mic în comparație cu înălțimea cetății (=2200 km). Cifra 144 ne aduce aminte de cei 144.000, de floarea făinii a celor neprihăniți, de cei care au biruit fiara. Înălțimea zidului este proiectată după gloria credinței acestora. Cetatea este locuită de biruitorii celui rău, de cei care prin credință au învins pe marele balaur. V.18-21 revin la descrierea zidului și a porților. Se insistă pe cele 12 temelii care sunt 12 pietre prețioase și sunt enumerate aceste 12 pietre. În Vechiul Testament mai găsim două astfel de enumerări de pietre prețioase. Una este în Ezechiel și este menită să descrie slava Tirului sau mai exact slava lui Lucifer înainte de căderea sa. Aceasta include 10 pietre/materiale prețioase. Cealaltă enumerare o găsim în cartea Exodului cu privire la pieptarul Marelui Preot care conținea 12 pietre prețioase, reprezentând cele 12 seminții ale lui Israel. Numărul mai mare de pietre de pieptar (12 față de cele 10 din Ezechiel 28) ne poate arăta că slava Marelui Preot (împlinită cu adevărat în Iisus Hristos) este mai mare decât cea a lui Lucifer înainte de cădere. Dar acum găsim cele 12 pietre împodobind Mireasa Mielului. Mielul practic dăruiește slava Sa Miresei care este, astfel, mai slăvită decât Heruvimul ocrotitor din Ezechiel 28. Porțile cetății sunt și ele 12 mărgăritare, iar cetatea (și ulița ei) este de aur curat, ca sticla străvezie. Aurul curat trimite la caracterul cristic și la credința sfinților ce formează cetatea. Acestea au fost curățite prin focul încercărilor de pe pământ. Sticla străvezie trimite, cum am mai precizat deja, la curăția sfinților și la darul acestora de a reflecta în mod perfect gloria lui Dumnezeu. După ce ne-a descris zidul, porțile și cetatea, autorul face un pas către INTERIORUL cetății. El insistă mai întâi pe ce NU are cetatea. Primul lucru pe care-l aflăm este că cetatea nu are Templu deoarece Domnul și Mielul sunt Templul ei. Templul este Casa Domnului, și locul de întâlnire dintre Dumnezeu și făpturile Sale. Dar acum cetatea însăși este Casa Domnului! Mai mult, cetatea este o imensă Sfântă a Sfintelor. Deci este firesc să nu găsim Templu în cetate! Cetatea însăși este Templul Domnului! Și Domnul Însuși este Templul cetății. Comuniunea dintre Dumnezeu și sfinții ce formează cetatea este desăvârșită! Al doilea lucru care lipsește cetății sunt luminătorii (soarele și luna). Nu mai este nevoie de aceștia deoarece lumina ei este însuși Dumnezeu. Este interesant cum textul trece de la tema luminii fizice (luminătorii) la tema luminii spirituale (Făclia ei este Mielul). Așa cum am comentat deja la începutul capitolului, prezența întunericului fizic în prima creație părea să însemne că Dumnezeu și-a asumat o perioadă nepedepsirea răzvrătirii și răului luciferic. Însă acum, la inaugurarea noii Creații, marele ispititor este deja aruncat în iazul cu foc. Astfel, cetatea nu are Templu, și nici luminători. Dar ce are cetatea? Primul lucru ni se spune că Neamurile își vor aduce slava și cinstea lor în cetate. Se accentuează de două ori această idee (v.24 și v.26). Ce să însemne acest lucru? Sunt două ipoteze: fie neamurile fac parte din identitatea cetății, fie reprezintă vizitatorii cetății. Prima ar sublinia faptul că nu doar evreii credincioși, ci și neamurile răscumpărate vor face parte din Noul Ierusalim. A doua ar reliefa că nu toate neamurile vor face parte din Noul Ierusalim. Există o teorie (inspirată în special din Romani cap.9 unde se precizează că împietrirea temporară a lui Israel a făcut cu putință mântuirea neamurilor) care afirmă că doar cei dintre neamuri mântuiți prin credința în Iisus Hristos în perioada Bisericii vor face parte din Noul Ierusalim. Ceilalți dintre neamuri, mântuiți prin alegerea binelui în Vechiul și Noul Testament, sau prin credința în Iisus Hristos în mia de ani, ar forma aceste Neamuri din finalul cap.21 din Apocalipsa care ar reprezenta doar vizitatorii cetății. Aici ar putea fi incluși poate și cei mântuiți ca prin foc care își pierd răsplata (vezi 1 Cor.cap.3). Cum va fi exact, vom vedea acolo sus. Ce mai găsim în cetate? Alături de slava și cinstea Neamurilor mai găsim râul cu apa vieții, pomul vieții și scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului (22:1-3). Râul cu apa vieții și pomul vieții ne trimit la Grădina Edenului. Noul Ierusalim reprezintă o recuperare a paradisului pierdut, o întoarcere a umanității la armonia din Eden. Dar înseamnă chiar mai mult decât atât. În Edenul lui Adam nu era așezat scaunul de domnie al Domnului (acesta era în ceruri). Dar acum Domnul își așază însuși scaunul Său de domnie în noua creație. Domnul are o nouă reședință, un nou loc de unde va guverna peste toate creațiile Sale toată eternitatea. Slava Noului Ierusalim este deci mai mare decât cea a Edenului din Genesa, și răsplătirea sfinților răscumpărați eclipsează gloria lui Adam însuși. Referirea la neamuri în v.2 ne surprinde din nou: frunzele pomului vieții slujesc la vindecarea neamurilor. Despre ce vindecare să fie vorba? V.27 ne-a asigura că nimic neîntinat nu va intra în ea, ci doar cei neprihăniți scriși în cartea vieții Mielului. V.3 din cap.22 insistă din nou că nimic vrednic de blestem nu va mai fi acolo. În noua creație nu va mai exista Ispititor ca în Eden, sau păcat ca în creația decăzută. Așadar, de unde necesitatea vindecării neamurilor? Modul cel mai simplu de a soluționa această afirmație este să apelăm la dinamica timpului în cartea Apocalipsa. Am văzut până acum că imaginile din Apocalipsa pot glisa rapid în viitor sau în trecut. Astfel v.2 ar face referire la o perioadă de vindecare din trecut: vindecarea neamurilor din perioada Bisericii (prezentul lui Ioan) sau din mia de ani. Dacă însă afirmația din v.2 vizează prezentul Noului Ierusalim, atunci înseamnă că se referă la realități care sunt dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Ea ar confirma că neamurile de la finalul cap.21 ar fi doar vizitatorii din cetate, și că deși eliberate de firea pământească, ele ar avea totuși nevoie de vindecare (din ce pricină, nu știm!). Descrierea Noului Ierusalim se încheie în v.3b-5 cu răsplătirea sfinților ce formează cetatea: aceștia vor sluji Mielului, vor vedea Fața Lui, Numele Lui va fi pe frunților lor, vor fi luminați de Dumnezeu Însuși și vor împărăți în vecii vecilor. Părtășia cu Mielul este răsplata lor (vor vedea Fața Lui), și marele lor privilegiu este slujirea Mielului. Dar a sluji, în Împărăția lui Dumnezeu, înseamnă a împărăți. Deci ei vor guverna împreună cu Mielul tot ce este creat pentru eternitate! V.5 insistă din nou pe absența nopții. Nu va mai exista Ispititor. Posibilitatea căderii nu va mai fi! Acest lucru este foarte important pentru umanitatea răscumpărată. Ea a trăit trauma pierderii paradisului. Este firesc să se întrebe: există riscul să pierdem și acest paradis? Dumnezeu îi asigură că nu. Un pământ și un cer nou, fără de păcat, guvernat de Dumnezeu și în care răsplata este însuși Dumnezeu. Nicio altă religie de pe pământ nu oferă o asemenea speranță. Binele viitor propus de celelalte religii este eclipsat cu ușurință de speranța credinței creștine. Iar modul în care este descris Noul Ierusalim ne arată că răsplătirea sfinților răscumpărați de pe pământ este inimaginabil de mare! Slava lor este mai mare decât cea a îngerilor, decât cea a celor mai slăviți heruvimi, decât cea a lui Lucifer de altădată, decât cea a lui Adam din Eden, decât cea a Templului ceresc din prezent! Ei vor forma Noul Templul al lui Dumnezeu, și vor fi pentru eternitate singura Locuință a lui Dumnezeu și unica Mireasă a Mielului. Doar ei vor ședea pe scaunul de domnie împărățind (slujind) cu Mielul pentru veșnicie!

STUDIU SPECIAL: NOUL IERUSALIM (21, 9-27): tema Noului Ierusalimului, apare într-o descriere detaliată pe care comunitatea în ascultare, în mod spontan, o contrapune viziunii precedente a Babilonului celui Mare: splendoarea lui devine acum sigla binelui şi a triumfului. Splendoarea oraşului este descrisă cu ajutorul aceloraşi imagini (pietre preţioase) care îl descriau pe Dumnezeu şezut pe tronul său (cf. Ap 4, 3; 21, 11). Noul Ierusalim poate fi acum descris în detaliu, începând cu aspectul său exterior, cu ziduri şi porţi. Este înconjurat de ziduri mari şi înalte (v. 12) nu pentru a apăra oraşul, ale cărui porţi sunt mereu deschise, ci asemenea unei frontiere simbolice care separă ceea ce este înăuntru de ceea ce este afară - neamurile, despre care au vorbit. Porţile sunt câte trei pe fiecare latură: cele patru puncte cardinale indică faptul că din orice parte este posibil accesul în oraş, după cum prevăzuse Iisus: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor” (Mt 8, 11). Dimensiunile oraşului sunt imense (cifre care depăşesc imaginaţia) şi perfecte (forma rectangulară, înălţimea egală cu baza). Forma cu bază rectangulară, cu 184 lungimea, înălţimea şi lăţimea egale, duce cu gândul la un cub gigantic, semn al perfecţiunii; în formă cubică era construită şi Sfânta Sfintelor în templu. Dimensiunile sunt pur şi simplu imense: latura megacubului este de peste 2.200 km (12.000 de stadii) şi înălţimea zidurilor de circa 65 m (144 coţi). Dacă fixăm 185 m ca echivalentul unui stadiu, ar fi circa 2.200 km, de 100 de ori estimarea pe care Herodot o făcea suprafeţei Babilonului!! Dacă fixăm 45 cm echivalentul unui cot, se obţin 64,8m pentru înălţimea zidurilor. Materialele preţioase din care era construit oraşul în v.18-21 amintesc de imaginile din v. 11 şi constituie un progres; nu trebuie interpretate separat, ci văzute toate împreună ca un mod de a descrie luminoasa şi splendida frumuseţe a Noului Ierusalim, culme a apropierii şi prezenţei lui Dumnezeu. Există apoi o trimitere mai subtilă. Marele Preot purta o mantie pe care erau fixate 12 pietre, simbol al celor 12 triburi. Când intra în templu şi ajungea în prezenţa lui Dumnezeu, toate cele 12 triburi, reprezentate prin pietrele mantiei, erau în contact cu gloria divină: „Şi va purta Aaron, când va intra în cortul adunării, numele fiilor lui Israel pe hoşenul judecăţii, la inima sa, spre veşnică pomenire înaintea Domnului” (Exod 28, 29). Ceva asemănător fusese anunţat de profetul Ezechiel care conclude astfel descrierea oraşul său ideal: „Oraşul se va numi din acea zi înainte: Acolo este Domnul” (Ez 48, 35). De la examinarea exterioară, se trece acum în interiorul oraşului. Prima surpriză constă în lipsa totală a templelor. Explicaţia este că Dumnezeu însuşi şi Mielul sunt templul său. Autorul vrea să spună că au dispărut toate mijlocirile dintre uman şi divin, fiindcă de acum tot oraşul este sfânt şi comuniunea cu Dumnezeu este spontană. Se observă marele progres: nu doar că Dumnezeu locuieşte cu oamenii, ci Dumnezeu însuşi este casa oamenilor. Se regăseşte aici teologia celei de-a IV-a Evanghelii despre imanenţa reciprocă dintre credincios şi Hristos, de fapt, aici se încheie traiectoria spaţială a lui a crede-a merge-a rămâne: discipolul este cel care vrea să cunoască unde se află Iisus pentru a rămâne cu el (cf. In 1, 39). Aici Dumnezeu vine în întâmpinarea nevoii omului de a sta cu El. Dacă Dumnezeu este prezent, atunci noaptea, simbol al oricărei negativităţi, nu va mai exista (cf. 21, 25b). Lumina veşnică emanată de prezenţa lui Dumnezeu, îi luminează pe toţi. Se împlineşte profeţia din Is 60, 19 şi mai mult încă, se materializează promisiunile lui Iisus care asigurase: „Eu sunt lumina lumii” (In 8, 12). Surprizele şi loviturile de teatru nu au luat sfârşit. Universalitatea fără limite a Noului Ierusalim, care trăieşte prin lumina-viaţă a lui Dumnezeu, nu este o universalitate automată (cf. 21, 27). Mesajul din liric devine exortativ: comunitatea se vede îndemnată să se ţină departe de orice negativitate morală. Porţi deschise da, porţi pe toate cele patru laturile, însă totuşi porţi care fac diferenţa şi separă ceea ce este înăuntru de ceea ce este afară: „Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului” (21, 27). Oraşul lui Dumnezeu, văzut până acum ca oraşul luminii eterne, în acest moment este reprezentat ca oraş al vieţii. Nu este o simplă revenire la primul paradis, evocat de pomul vieţii, ci este desăvârşirea proiectului-Paradis înscris în prima creaţie. Un fluviu cu apă vie, care în Ez 47, 7.12 ţâşneşte din templu şi în In 7, 38, din inima credinciosului, în Ap 22, 1 izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, care substituie templul. Apa este „limpede precum cristalul”, deoarece este apa vieţii înseşi a lui Dumnezeu. Un pom al vieţii din mijlocul pieţei şi pe cele două maluri ale râului semnifică însăşi viaţa lui Dumnezeu, aflată la completa şi permanenta dispoziţie a tuturor: „frunzele... tămăduiesc neamurile” (cf. 22, 2), căci în noua lume nu va mai exista nici boală, nici durere, nici moarte. Atunci „vor vedea chipul lui” (v. 4), pentru că Dumnezeu va locui cu oamenii şi va fi casa lor. În sfârşit, îl vor putea vedea pe Dumnezeu aşa cum este (cf. Mt 5, 8; 1 In 3, 2) şi va fi o deplină fericire, aceea care potoleşte cea mai profundă dintre aspiraţiile omului. Dacă toate acestea sunt adevărate, aşa cum sunt, nu rămâne altceva decât să strigăm: „VINO, DOAMNE IISUSE, Maranà tha!”

STUDIU NOU … MAI NONCONFORMIST: CUM ESTE … RAIUL?

 Pentru foarte mulți oameni Raiul nu este ceva atractiv prin ceea ce oferă. Mulți oameni își doresc să ajungă în Rai doar pentru că este alternativa favorabilă față de Iad. În schimb, marea majoritate trăiește cu impresia că Raiul este un loc plictisitor, unde nu se întâmplă mare lucru, unde totul se reduce la plimbări lungi pe pajiști împreună cu alți locatari ai cerului îmbrăcați în haine albe;  în timpul acestor plimbări se cântă piese corale. Periodic se fac pelerinaje în capitala Raiului unde umbli pe străzi de aur, vezi clădiri din aur, pomii sunt din aur, cu păsărele din aur și fructe dulci ca mierea tot din aur. Plictisitor, zic ei! Dar aceasta este o imagine complet deformată și falsă. Și cel mai probabil că, de-a lungul timpului, Biserica a avut o contribuție majoră în a face neatractiv cel mai minunat loc din Univers. Biblia nu descrie Raiul, pentru că experiența Raiului este dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Lucrurile, emoțiile, ființele, mediul, activitățile din Rai sunt fie la intensități pe care aici nici nu le putem bănui, fie complet diferite de ceea ce cunoaștem, astfel că nu există termeni în vocabularul nostru pentru a realiza o descriere. Știm că Raiul este dimensiunea în care locuiește Dumnezeu și că El vrea ca omul să ajungă acolo. Știm că pentru credincioși Domnul Iisus pregătește lucruri speciale în Rai: mai precis un Pământ nou, o planetă nouă care va face parte din Raiul lui Dumnezeu și pe care vor locui cei răscumpărați după înviere. Un pământ guvernat de însuși Domnul Iisus Hristos. Raiul din perioada cuprinsă între moartea trupească a credinciosului și momentul învierii, este un loc în cer, o locuință intermediară în prezența Lui Dumnezeu și a îngerilor. Ambele zone ale Raiului, atât spațiul locuit de sufletele umane până la înviere cât și cel al Pământului Nou locuit după învierea din ziua de apoi, sunt caracterizate de desfătare, bucurie, pace, uimire, relații, interacțiune, activitate, măreție. Până la urmă, imaginează-ți o listă cu lucrurile pe care ți le dorești să le faci, care îți produc bucurie, după care tinzi: îți place să pictezi, să construiești, să mergi la concerte și evenimente, să călătorești, să faci sport, să explorezi, să gătești, să mănânci, să ai discuții interesante, să petreci timp cu prietenii, să studiezi diverse domenii, să cultivi plante, să crești animale, să înoți în apele albastre ale mării, să escaladezi munții, să zbori purtat de curenți calmi sau să atingi viteze incredibile, să schiezi, să patinezi,  să …, să …, să … . În Rai vei avea posibilitatea să le faci pe toate acestea și altele la care nici nu visezi aici, fără condiționări de genul: „dacă aș avea timp”, „dacă aș avea bani”, „dacă aș fi sănătos”, „dacă ar fi siguranță”, „dacă voi apuca pensia”. De exemplu, gustul pe care ni l-a dat Dumnezeu aici să ne bucurăm de cele mai bune mâncăruri, acolo va fi incomparabil mai sofisticat, incomparabil mai divers, iar hrana va fi inimaginabil mai gustoasă. Sau: adrenalina care aici te face să simți, să ai experiențe memorabile, să cauți momente de trăiri puternice va fi înlocuită în Rai de trăirea unor experiențe și de izbucniri de bucurie care nu se compară cu nimic din ceea ce putem avea aici pe pământ. Ori cel mai grandios eveniment ori spectacol ori festival din lumea aceasta va fi surclasat de orișicâte ori de ceea ce va fi pus în scenele Raiului, de creațiile impresionante, de „Starurile” care vor ține capul de afiș, de tot ceea ce poate încânta simțurile. Fascinația lumii de dincolo este infinită și după primele 10 milioane de ani vei fi încântat să constați că încă n-ai văzut mai nimic, că încă mai sunt atâtea de descoperit, că încă mai ai atîtea idei geniale pe care trebuie să le aduci în realitate, că încă mai sunt atâtea moduri în care trupul tău funcționează, că încă te mai descoperi pe tine, că încă îți mai descoperi un talent, o pasiune! Toate acestea le vei face în cel mai bun trup, în cea mai plăcută companie, în cea mai plăcută părtășie sau, când vrei, în cea mai perfectă solitudine. Dincolo de toate acestea și în primul rând Raiul va fi acel loc în care iubirea lui Dumnezeu va inunda prin Domnul Iisus Hristos viața oricărui credincios pentru veșnicie: o stare de fericire care nu își găsește posibilitatea de exprimare. Fericirea aceea care înflorește din a oferi iubire și a primi iubire, de a fi în prezența persoanei iubite, de a fi copleșit de dragoste și de a descoperi după fiecare val de iubire unul și mai profund, și mai intens, și mai electrizant.

 Este clar, pentru mine cel puțin, că, la momentul actual Raiul este atât o … planetă, - Noul Pământ -, unde se află Noul Ierusalim, unde se duc sufletele credincioșilor adevărați după moartea fizică, dar și un Cer/Spațiu unde legile spațiului-timp în care trăim în trupuri fizice sunt complet surclasate!! În Cerul Raiului nu există bariere de spațiu-timp! Raiul Ceresc este atât o planetă pentru credincioși cât și un Univers întreg URIAȘ, cu mult mai uriaș decât Universul fizic, plin cu alte … planete ale altor lumi necăzute sau planete pe care trăiesc sufletele credincioșilor adevărați ale altor lumi căzute! În acest Univers se poate căplători instantaneu ORIUNDE!! La trecerea în Eternitate oamenii răscumpărați se vor integra în Raiul Ceresc al Noului Pământ în mod deplin, adică vor intra în Universul Raiului ca oameni cu trupuri glorificate, nu doar cu sufletul!! Spațiul Raiului va deveni tot una cu Spațiul omului de astăzi!! Este posibil ca Universul material de astăzi să existe în continuare pentru lumile decăzute care vor trebui, fiecare, la momentul ei, să se integreze în Universul Raiului!

Apocalipsa 22 - Recapitulare, autentificare, șapte promisiuni finale:

 Suntem gata să luăm de la ochii credinței telescopul revelației și să ne întoarcem în cotidian. Mărturisesc lipsa mea de entuziasm în această direcție. Sper să fi determinat prin aceste studii decizia de a privi mai mult la lucrurile de sus și să umblăm prioritar pentru ele. Viața are limite stânjenitoare. Eternitatea este nesfârșit mai largă. Ultimul capitol al Apocalipsei este și „EPILOGUL” cărții. După o scurtă recapitulare (22:3-5), urmează autentificarea cărții (22:5-11), o  septadă a ultimelor promisiuni (22:6-15) și un apel final către cititori (22:16-21).

I. Recapitularea finală este scurtă, dar completă: Nouă ne-a trebuit tot capitolul precedent pentru a spune ceva din elementele integrării noastre în eternitate. Apostolului Ioan, acest meșter artizan al cuvintelor, acest dăltuitor desăvârșit al frazei, reușește să facă acelaș lucru în numai trei versete! „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5). Blestemul va fi înlăturat - o restaurare desăvârșită; tronul divin va fi în mijlocul nostru - o administrare desăvârșită; robii Lui Îl vor sluji - o subordonare desăvârșită; vor vedea fața Lui - o transformare desăvârșită; Numele Lui va fi pe frunțile lor - o identitate desăvârșită; Dumnezeu îi va lumina - o iluminare desăvârșită; vor împărății în vecii vecilor - o promovare desăvârșită.

II. Urmează autentificarea cărții: Apostolul Ioan ne spune că Apocalipsa este completă. Ea este exact atât cât ne trebuie. Nu trebuie adăugat nimic și nu trebuie scos nimic. O putem numi „testamentul testamentului lui Dumnezeu”. Ca să arate clar că aici se încheie cartea, apostolul Ioan scrie o încheiere în aceiași termeni și cu aceleași idei ca și introducerea. Apocalipsa se găsește între două coperți asemănătoare. Prima o confirmă pe cealaltă, închizând astfel între ele conținutul revelației. Avem astfel:

Sursa profeției: Dumnezeu și Iisus: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).

Obiectul profeției: Iisus Hristos: „ … care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Iisus Hristos şi a spus tot ce a văzut” … „şi din partea lui Iisus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului!” … „Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Iisus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus Hristos” (Apocalipsa 1:2,5,9). „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” … „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta” … „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:16,18,20). 

Subiectul profeției: evenimentele viitoare: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).

Mediatorul profeției: îngerul: „Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan,” (Apocalipsa 1:1). „Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate” …„Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui” … „Eu , Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici.” (Apocalipsa 22:6,8,16).

Scribul: Ioan profetul: „Ioan, către cele şapte Biserici care sunt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din partea celor şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie” (Apocalipsa 1:4). „Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea” (Apocalipsa 22:8).

Calitatea: profeție adevărată: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3).  Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10).

Destinatarii profeției: robii Lui: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan” (Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6).

Binecuvântații profeției: ascultătorii: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3). Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa 22:7).

Avertismentul profeției: necredincioșia: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.” (Apocalipsa 1:7). „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 22:11-12)

Pecetluitorul profeției: Alfa și Omega: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Apocalipsa 1:7). „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22:13).

Nădejdea profeției: revenirea Lui: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa 1:7).  „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”… „Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:12, 20).

 Pentru că aici se încheie descoperirile din această carte, Ioan le termină cu un mesaj pozitiv. Urmează …

III. Septada promisiunilor finale: Este o cumulare de șapte promisiuni solemne. Sunt unele din cele mai semnificative cuvinte din Biblie. În ele auzim vocile îngerilor, vocea Domnului Iisus, vocea Duhului Sfânt, vocea Bisericii și vocea lui Ioan. Sunt cuvinte care subliniază responsabilitatea celor ce au citit această carte. Ea poate aduce binecuvântare sau blestem în funcție de atitudinea celor ce i-au citit mesajul. Se cade, așadar, să le analizăm și noi cu toată atenția. Este vorba despre viața și destinul fiecăruia dintre noi. Lasă-le să-ți modeleze întreaga viață, scopurile ei, stilul de viață, prioritățile, scopurile și preocupările de fiecare zi.

1. Promisiunea autenticității: „Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa 22:6). Spre deosebire de alte cărți ale oamenilor care conțin punctele lor de vedere, speculațiile lor și priceperea lor în mijloacele de amăgire, Apocalipsa este izvorâtă direct din inima și din mintea lui Dumnezeu. Versetele de mai sus sunt asemenea unei notarizări legale cu „apostilă”, care stabilește că ceea ce este scris este în întregime legal și autentic, fără putința de a mai adăuga sau scoate ceva din varianta finală. „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” (Apocalipsa 22:18-19).

2. Promisiunea revenirii Lui: „Şi iată, Eu vin curând!” (Apocalipsa 22:7a).

3. Promisiunea binecuvântării pentru cei ascultători: „Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa 22:7b). Aceasta se adaugă celor făcute biruitorilor din bisericile amintite în capitolele 2 și 3 ale Apocalipsei.

4. Promisiunea integrării în rândul creaturilor cerești: „Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu” (Apocalipsa 22:8-9). În toată Biblia, îngerii au fost apariții grozave și înspăimântătoare. În pragul veșniciei, Ioan experimentează pentru noi integrarea în rândul făpturilor cerești. Declarația îngerului este ca un discurs de acceptare și o inițiere în lumea care ne așteaptă.

5. Promisiunea înțelegerii Apocalipsei: „Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape. Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” (Apocalipsa 22:10-11). Iată un verset care trebuie arătat tuturor celor care pretind că nu putem studia Apocalipsa pentru că este o carte imposibil de înțeles și aplicat în viață. Lumea caută inițiere în taine ascunse. Dumnezeu și-a așezat adevărul „la vedere”, ca să fie aflat de toți.

6. Promisiunea răsplătirii la cea de a doua venire: „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22:12). Domnul Iisus nu i-a mințit pe ucenicii Lui! El vrea ca fiecare generație să-L aștepte cu înfrigurare în anticiparea lucrurilor glorioase pe care ni le-a pregătit. Toate lucrurile își au un sfârșit, iar sfârșitul tuturor lucrurilor este legat de persoana și lucrarea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

7. Promisiunea răsplătirii celor ce și-au spălat hainele: „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!” (Apocalipsa 22:14-15). Cartea aceasta nu este doar o ducumentare care să ne satisfacă nouă curiozitatea. Ea este o motivație pentru schimbarea vieții prin acceptarea spălării în sângele răscumpărător al Mielului lui Dumnezeu. Persoana Lui împarte lumea în două categorii: cei salvați și cei pierduți pe vecie; cei care au fost iertați prin pocăință și credință și cei care au ignorat persoana și lucrarea lui Iisus Hristos. Aceștia vor rămâne în afara binecuvântărilor cerești, purtându-și pedeapsa păcatele lor în eternitate.

Cap. 22 - comentariu suplimentar 1:

 O altă descriere glorioasă urmează după aceasta, la începutul capitolului 22. „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, strălucind ca cristalul, izvorând din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Nu mai sunt fulgerele şi tunetele şi glasurile, caractere ale perioadei tranzitorii de judecată care umple intervalul între răpirea Bisericii şi domnia împreună cu Hristos, ci figura întrebuinţată aici se potriveşte acestui timp în care Hristos şi Biserica domnesc în pace: „Un râu cu apa vieţii, strălucind ca cristalul, izvorând din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul străzii ei și pe cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea neamurilor.” Pomul vieţii nu poartă numai ceea ce producea primul, ci acum, după plinătatea proviziei harului lui Dumnezeu faţă de om, el dă mai întâi pentru omul în slavă, cele douăsprezece feluri de rod, apoi ceea ce se potriveşte de asemenea omului pe pământ, o porţie pe care o dă bunătatea unui Dumnezeu care Se arată în împărăţia Sa. „Nu va mai fi niciun blestem. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea. Robii Lui îi vor sluji.” Versetul 6 confirmă încă odată toate aceste cuvinte şi, în legătură cu ele, venirea Domnului este înfăţişată pentru a întări însemnătatea ei. „Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel care păzeşte cuvintele prorociei cărţii acesteia.” Atunci este afirmat din nou caracterul acestei profeţii, caracter care derivă din faptul că creştinismul a luat deja locul său: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta.” În timpul lui Daniel şi pentru Daniel însuşi, cartea era pecetluită (Daniel 12.4,9); era atunci caracterul vechilor prorocii, dar nu al cărţii lui Ioan. „Şi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta, căci timpul este aproape.” Vremea nu era aproape în epoca lui Daniel. Pentru Biserică, vremea este totdeauna aproape. În caracterul său propriu, ca si în lucrurile care sunt partea sa, ea nu cunoaşte deloc timpul. Tot ceea ce aparţine trupului lui Hristos este în afara pământului şi a lumii. Biserica este din Cer; şi, în Cer nu există nici timp, nici ceva care să-l măsoare. Există în Cer luminători care marchează vremurile şi anotimpurile pentru pământ. Dar Biserica se compune din persoane chemate în afara pământului și ea nu este din lume; în consecinţă, pentru ea vremea este totdeauna aproape. De îndată ce Hristos a fost vestit ca aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi, prin urmare, chiar de la începutul creştinismului, El era de asemenea înfăţişat ca fiind gata să judece viii şi morţii (1 Petru 4.5) şi El rămâne astfel până în vremea de azi. Biserica se continuă, potrivit voii Domnului. El poate, după planurile pe care le-a făcut, să prelungească sau să scurteze acest interval de timp care este în întregime în mâinile Sale, dar Biserica nu are nimic de a face cu timpurile şi evenimentele. Pentru iudeu, dimpotrivă, există neapărat date; pentru el, mari schimbări trebuie de asemenea să aibă loc şi de aceea, deoarece Daniel îi reprezintă pe iudei, diferenţa rămâne vădită. Pentru creştin, această carte nu este pecetluită. Totul este deschis, pentru că Duhul Sfânt locuieşte în noi, „căci Duhul cercetează toate, chiar cele mai adânci lucrări ale lui Dumnezeu.” Găsim, în legătură cu această cartea, avertismentul cel mai solemn. „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este drept să trăiască şi mai departe în dreptate. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!” Timpul despre care se vorbeşte aici nu ne priveşte deloc pe noi, ci pe aceia care vor fi pe pământ după ce noi vom fi departe. Totul este fixat atunci. Nu va mai fi timpul de a căuta îndurarea: oricare ar fi starea în care Domnul ne va găsi le venirea Sa, totul este încheiat şi fixat, nu mai este cazul de schimbare. În consecinţă, citim: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine.” Vedem că aceasta se referă la ceea ce a fost înainte - nu numai la venirea Sa pentru noi care păzim cuvintele profeţiei din această carte, ci şi pentru cei pe care îi va găsi aici pe pământ, „pentru a da fiecăruia după cum este fapta lui.” După aceasta Iisus Se prezintă El însuşi şi în acelaşi timp anunţă că a trimis pe îngerul Său. „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească aceste lucruri în biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.” Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică „Vino!” Şi cel însetat să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Astfel Hristos, înfăţişat nu numai ca Rădăcina şi Sămânţa lui David, dar şi ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă, face să ţâşnească, sub acţiunea Duhului Sfânt, manifestarea de sentimente din inima Bisericii. Ea nu poate să audă vorbindu-se despre El în legătură cu acest punct de vedere, fără să dorească îndată ca El să vină. Ea nu zice, este adevărat: „Vino repede”; aceasta n-ar fi potrivit nici cu ea, nici cu creştinul. Ceea ce ni se potriveşte este răbdarea aşteptării. Dimpotrivă, cât este de preţios pentru inimă că El este Cel care zice: „Eu vin repede!” Şi Hristos singur, în Scriptură, vorbeşte totdeauna astfel. Cât despre noi, nu putem spune numai: „Vino!” Noi dorim fără îndoială ca El să vină curând, dar îi lăsăm Lui să hotărască momentul venirii, pentru că noi cunoaştem dragostea Sa şi putem să ne încredem în El. Noi ştim că, dacă El întârzie, nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui (2 Petru 3.9), ci are o îndelungă răbdare pentru mântuirea tuturor. Şi, cine ar vrea să lipsească sufletul de mântuire sau să-L împiedice pe Domnul de a o arăta? „Şi Duhul si Mireasa zic: Vino!” Lui Iisus I se adresează acest suspin. Spre care altul ar putea să fie îndreptat? Mireasa face să se urce spre Mire această dorinţă, iar Duhul Sfânt dă putere acestei revărsări a inimii sale. Dar, în afară de asta, este de asemenea un mesaj pentru alţii, un cuvânt adresat acelora care aud. „Cine aude să zică: Vino!” Ei sunt invitaţi să rostească aceeaşi chemare. Dacă credeţi, nu vă temeţi deloc, chiar dacă nu veţi avea decât puţină cunoştinţă: Domnul nu uită nici nu dispeţuieşte pe aceia care prin comparaţie cu alţii ar fi lipsiţi de pricepere. Tocmai această clasă de persoane o are El în vedere, în invitaţia făcută acelora care aud, de a spune: „Vino!” Mireasa reprezintă pe aceia care au în mod normal stăpânirea şi se bucură de drepturile lor. Mulţi n-au ajuns încă la acest punct, dar Domnul nu-i uită. „Cine aude să zică: Vino!” A fi auzit numai glasul Său este, la urma urmei, punctul de plecare al oricărei binecuvântări. Nu este bucuria deplină, dar de aceasta depinde totul. Este drumul care conduce la tot, este luarea în stăpânire şi bucuria actuală pentru toate. „Cine aude” să fie deci încurajat să zică: „Vino!” Nu este nimic în Iisus care să poată sau să trebuiască să vă oprească, nici să vă cauzeze vreo teamă. În El însuşi, vă veţi bucura, chiar dacă n-aţi fi avut aici pe pământ deplina cunoştinţă a tot ce este El. Dar în acelaşi timp când Biserica zice lui Hristos: „Vino!” şi când invită pe cei care cred să se unească fără teamă cu ea în această chemare, ea nu-i uită pe aceia care sunt nişte sărmani păcătoşi, fie că ei au convingerea adâncă despre faptul acesta, fie că ei simt numai o dorinţă produsă de harul lui Dumnezeu, ceea ce este cea mai slabă expresie a nevoii unui păcătos. Astfel Domnul găseşte loc pentru tot ceea ce este roadă propriului Său har - pentru chemarea de har, de asemenea, chiar dacă omul încă nu a dat un răspuns. Totuşi dispreţul harului duce neapărat la judecată. Cartea se termină după un avertisment solemn către aceia care ar adăuga sau ar scoate ceva din conţinutul ei. „Cel care dă mărturia despre aceste lucruri, zice: Da, Eu vin repede. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” „Da, Eu vin curând”; cât de preţioase sunt aceste cuvinte după o atât de lungă aşteptare! După atâtea dureri, încercări, greutăţi, primejdii, cât este de plăcut să ai un astfel de cuvânt, rostit de Acela care este sfânt şi Adevărat şi care cu siguranţă are să vină în credincioşia iubirii Sale. El nu va uita să împlinească făgăduinţa pentru care a dat o arvună inimilor noastre. El vine, şi pentru noi aceasta va fi în curând. Să poată inimile noastre, eliberate de orice piedică, să răspundă nestânjenit „Amin” la cuvântul Său de iubire şi de adevăr! Harul Său să fie cu toţi!

Cap. 22 - comentariu suplimentar 2:

 Pasajul 22:6-20 reprezintă încheierea sau epilogul cărții. Finalul cărții subliniază câteva idei foarte importante.

1. Ioan este surprins a doua ora încercând să se închine îngerului. Observăm că tot în contextul slavei Miresei el simte o nevoie extrem de intensă de a se închina. Slava Miresei este deci cu adevărat apogeul revelației și a gloriei planului lui Dumnezeu!

2. Se insistă de câteva ori că lucrurile vestite se întâmpla repede și că Iisus vine curând. Tocmai din această pricină profeția nu trebuie pecetluită (ca cea a lui Daniel din vechime). Deci Apocalipsa a fost dăruită pentru a fi înțeleasă tocmai pentru că vremea este aproape. După 2000 de ani de istorie ne întrebăm ce înseamnă acest misterios în curând? Teologii care văd profețiile din Apocalipsa axate în special pe evenimentele din primul secol/primele secole (căderea Ierusalimului din anul 70/căderea Romei) rezolvă mai ușor această problemă. Însă Hristos cred că ne vorbește aici cu claritate despre revenirea Sa în slavă. Ce înseamnă în curând? Ar putea însemna că pentru Dumnezeu timpul curge altfel (vezi 2 Petru cap.3a), dar și faptul că evenimentele finalului pot începe oricând în istorie, și, astfel, trebuie să fim mereu în veghere.

3. V.11-15 pune din nou în contrast destinul celor credincioși cu cel al celor necredincioși. Dumnezeu va da fiecăruia după fapta lui. Nu toți vor fi pedepsiți, și nu toți vor fi mântuiți. Revelația Apocalipsei ne cheamă la sfințire. Cel necurat să fie necurat mai departe și să suporte consecințele, iar cel neprihănit să se sfințească mai departe pentru a se bucura de răsplătire.

4. Cel ce a adeverit toate aceste lucruri este Iisus, unicul și adevăratul Mesia al Vechiului Testament (rădăcina și sămânța lui David și Luceafărul de dimineață!). Vestirea Sa este o mare chemare la mântuire (VINO!). Duhul și Mireasa întăresc această chemare. Este posibil ca strigătul VINO! Al Duhului și Miresei să însemne și o chemare a Mirelui.

5. Apocalipsa este o carte sacră și inspirată, și mesajul ei este complet și mântuitor. Ea este o sinteză a planului lui Dumnezeu și a Evangheliei lui Hristos. De aceea, cel care adaugă sau scoate ceva din această carte, se atinge de Evanghelie, și din această pricină se sortește singur la pierzanie eternă.

6. Cartea se încheie cu rugăciunea: Vino, Doamne Iisuse! Este răspunsul așteptat din partea Miresei la această minunată revelație. Întreaga viață de sfințire și așteptare a Miresei de pe pământ trebuie să fie un strigăt profund către urechea Mirelui: Vino, Mire drag!

Apocalipsa 22 - Testul final: De ce trebuie să revină Iisus Hristos? „Eu , Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă”. Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:16-17). Înainte de a începe testul nostru, dați-mi voie să plec de la o altă întrebare: De ce a fost scrisă Apocalipsa? Nu pentru că apostolul Ioan a vrut-o și nu pentru că Biserica ar fi cerut-o. Autorul ei este Dumnezeu, iar intenția cu care ne-a trimis această „descoperire a descoperirilor”, această chemare a transcendenței este „mărturia lui Iisus Hristos” care este duhul tuturor profețiilor (Apocalipsa 19:10). Singura soluție pentru problemele istoriei și pentru viața fiecăruia dintre noi ne-a fost dată de Dumnezeu și este: Iisus Hristos! El este „soluția finală” a lui Dumnezeu! Orice altă soluție filozofică, politică, administrativă sau militară propusă de altcineva este „antihristică”. Dacă ar fi existat o altă soluție petru lume și pentru viața ta, Dumnezeu, ca un Tată ideal, nu și-ar fi trimis Fiul să moară. Aceasta a rămas convingerea scribului ales de Dumnezeu să aștearnă pe hârtie această carte: „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti - prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5:9-12). „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul!” (2 Ioan 7). Viața noastră a fost salvată prin prima venire a lui Iisus Hristos. Ea va fi proslăvită la cea de a doua Sa venire. După întunericul care domnește acum peste lume, venirea Domnului Iisus va inaugura pentru noi  zorii unei eternități fericite, simbolizate metaforic prin apariția Lui ca „luceafăr de dimineață”. Este o numire interesantă din cauza lui Lucifer, arhanghelul care ar fi trebuit să dea tonul în ierarhia slavei lui Dumnezeu, dar s-a pervertit și a ajuns să răspândească întunerecul. Iisus Hristos poartă profetic numirea de „Luceafăr” pentru că „El este lumina care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9). El trebuie să revină în lume pentru că este Lumina lumii! Vestea aceasta apare de trei ori în textul Noului Testament: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1:19). „Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă” (Apocalipsa 2:28). „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22:16). La prima venire, Fiul lui Dumnezeu a început o lucrare pe care și-o continuă astăzi la dreapta Tatălui și pe care o va desăvârși la cea de a doua Lui venire.

 Așadar, de ce trebuie să revină Iisus Hristos? Aceasta este întrebarea-test din care se vede cât de mult am înțeles mesajul transcendental al Apocalipsei. Vă ofer nouă răspunsuri valabile pe care le-au dat teologii la această interogare.

1. Promisiunea lui Dumnezeu o cere: Vechiul Testament este plin de promisiuni mesianice. De la Gen. 3:15 la Maleahi 4:2, cineva a numărat nu mai puțin de 333 de promisiuni mesianice. Cele peste 100 de profeții despre prima venire s-au împlinit întocmai. Intrarea călare pe măgăruș, împărțirea hainelor Lui, mâinile și picioarele străpunse, respingerea Lui profețită în Isaia 53, puteau fi considerate drept „simbolice” înainte de venirea lui Hristos. Noul Testament ni le prezintă însă în împlinirea lor literală „ca să se împlinească Scriptura” (Mat. 26:56, cf. 2:15; 4:14-16; 8:17; 12:17-21; 13:35; 21:4-5; 27:35; Ioan 12:38; 15:25; 19:24, 28). Biblia spune că „Dumnezeu nu poate să mintă” și că El nu se răzgândește (Numeri 23:19; Tit 1:2). El va împlini tot ce a promis. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos trebuie să vină iarăși.

2. Învățătura lui Iisus o cere: Învățăturile date de Hristos în timpul vieții pământești sunt pline de referințe la cea de a doua venire a Sa. (Matei 24-25; Luca 21). Când era la judecată, Iisus și-a apărat dumnezeirea printr-o declarație îndrăzneață despre revenirea Sa în termeni de slavă: „Da, sunt” i-a răspuns Iisus. „Și veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Marcu 14:62). În noaptea vânzării Lui, Domnul le-a spus ucenicilor: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi” (Ioan 14:2-3). Nu numai credibilitatea Tatălui este la mijloc, ci și credibilitatea Fiului. Dacă Iisus nu se întoarce, El este dovedit ca mincinos.

3. Mărturia Duhului Sfânt o cere: Duhul Sfânt este „Duhul Adevărului” (Ioan 14:17; 15:26) și mărturisește prin autorii Noului Testament despre revenirea lui Iisus Hristos. Fie că este vorba despre apostolul Pavel (1 Corinteni 1:4-7; Filipeni 3:20; Coloseni 3:4; 1 Tesaloniceni 4:16-17; etc.), fie că este vorba despre apostolul Petru (1 Petru 1:13; 5:4; 2 Petru 3), sau de apostolul Ioan (1 Ioan 3:2), Duhul Sfânt depune mărturie despre ceea ce ne-au spus și Tatăl și Fiul, anume că Domnul Iisus Hristos trebuie să vină iarăși.

4. Destinul Bisericii o cere: În prezent, Dumnezeu „Și-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele” (Fapte 15:14) și își adună aleșii în trupul Bisericii. Ea trebuie să ajungă Mireasa pe care o va prezenta Dumnezeu Fiului Său, la cea de a doua Lui venire. Pavel folosește imaginea nunții în 2 Corinteni 11:2: „Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată”. Nunta este o imagine foarte potrivită pentru felul în care poartă de grijă Hristos pentru Biserică (Matei 25:1-13; Efeseni 5:25-27; Apocalipsa 19:6-9). Putem fi siguri că Iisus Hristos se va întoarce să-și ia la Sine Mireasa, cum a promis (Ioan 14:2-3).

5. Stricăciunea lumii o cere: Lumea este un loc al stricăciunii și trebuie să fie pedepsită „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16:27). „Vine ceasul când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată” (Ioan 5:28-29). Binecuvântata nădejde a celui credincios (Tit 2:13) va aduce pentru lume groaza judecății (1 Tesaloniceni 1:7-10; Iuda 14-15; Apocalipsa 19:11-16). Domnul Iisus trebuie să se întoarcă să judece lumea. Dreptatea lui Dumnezeu o cere.

6. Viitorul lui Israel o cere: Pe vremea lui Pavel, Neamurile veneau în Biserică în număr mult mai mare decât evreii. În Romani 11, apostolul le precizează: „Și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului” (v.17) „să ști că va veni o vreme când ramurile naturale ale măslinului vor fi altoite înapoi (v. 23-24)”. Acest eveniment este asociat de Pavel cu revenirea lui Hristos (v. 26). „În ziua aceea, evreii Îl vor boci pe Cel pe care L-au străpuns” (Zaharia 12:10) și Dumnezeu le va da mântuirea (Romani 11:26).

7. Persoana lui Hristos o cere: Ultima imagine a lui Hristos pe care au văzut-o oamenii a fost aceea de la Calvar: un om murind în agonia neputinței. După înviere, El nu s-a mai arătat lumii. Va trebui ca lumea să-L vadă iarăși ca să știe cu cine au avut de a face: „Vor fi semne în soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare” (Luca 21:25-27). „Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa 1:7).

8. Destinul lui Satan o cere: Satan, deși învins deja de Hristos la Cruce, mai este încă „domnul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11; 2 Corinteni 4:4; Efeseni 2:2; 6:12; 1 Ioan 5:19). Ca adevărat Domn al lumii, Hristos trebuie să se întoarcă și să pună capăt domniei lui Satan. În Apocalipsa 5, când Hristos primește sulul cu cele șapte peceți, actul de proprietate al acestei lumi, El dezlănțuiește șirul celor șapte judecăți ale peceților (Apocalipsa 6-7). Urmează apoi șirul de judecăți ale trâmbițelor (Apocalipsa 8-9) și ale potirelor (Apocalipsa 16). La sfârșit, după un ultim efort al Satanei de a păstra stăpânire asupra lumii, Hristos însuși se va întoarce să-și răpună dușmanul și să-l arunce în pedeapsa veșnică a iazului de foc (Apocalipsa 19). Cu aceasta, biruința lui Hristoa asupra impostorului uzurpator va fi definitivă.

9. Nădejdea sfinților o cere: Pavel vorbește despre sfinți care vor avea parte de o premiere suplimentară: „De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”  (2 Timotei 4:8). Iar apostolul Ioan spune: „Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2). Ioan adaugă: „Cine are în el nădejdea aceasta se curăță după cum El este curat” (v. 3). Acesta este testul unei escatologii corecte. Nădejdea revenirii Domnului Iisus trebuie să-i facă pe cei ce cred în ea să se pregătească în curățire continuă. Este nădejdea venirii Lui motivație pentru sfințirea ta? Mai degrabă decât să fi preocupat obsesiv cu evenimentele politice ale acestei lumii, ai face bine să fi preocupat cu starea inimii tale înaintea lui Dumnezeu. Ești gata să-L întâmpini pe Hristos? Poți spune și tu aprins de iubire: „Vino Doamne Iisuse”? (Apocalipsa 22:20).

LA FINAL DE DRUM! Am întreprins lectura Apocalipsei ca pe un pariu: am fi capabili să citim şi să descifrăm o carte recunoscută ca fiind dificilă? Fiecare va răspunde pentru sine, examinând cât de pozitivă şi stimulativă a găsit-o pentru propria inteligenţă şi pentru propriul suflet şi o va folosi mai bine pentru propria viaţă spirituală. Unele referinţe sunt obligatorii. În vreme ce este răspândită convingerea că Apocalipsa este o aglomerare informă de episoade, cercetarea modernă a demonstrat că Apocalipsa este logică şi are o temă clară. Nu este imposibil de recunoscut şi o structură care are în „septenari/septade” pilonii săi de susţinere: şapte mesaje ale lui Hristos către şapte biserici din Asia Mică, şapte sigilii deschise de Hristos-Mielul, şapte urgii dezlănţuite de sunetul a şapte trâmbiţe, şi şapte sălbăticiuni dezlegate de vărsarea a şapte cupe/potire. Restul Apocalipsei pregăteşte sau completează septenarele, şi conduce la luminoasa concluzie a cărţii. Interpretând septenarul deschiderii sigiliilor cărţii divine după acelaşi criteriu aplicat septenariilor trâmbiţelor şi cupelor, care sunt septenarii ale urgiilor, cercetătorii moderni fac din Apocalipsă o carte a „catastrofelor”, uitând faptul că această carte cuprinde și partea luminoasă a revenirii Domnului, ă Împărăției Mesianice și  a Cerului Nou și Pământului Nou. Apocalipsa rămâne unul dintre textele cele mai misterioase şi mai fascinante ale Bibliei, cu siguranţă, nu unul dintre cele mai uşoare. Cine se pregăteşte să o citească este prins în bogăţia de imagini şi, poate, riscă să piardă din vedere planul său unitar. Noi am încercat să clarificăm şi să simplificăm.  Reluând principalele etape ale drumului nostru grăbit, după o primă privire sumară asupra cărţii pentru a o insera în filonul apocaliptic şi pentru a o cunoaşte în linii mari,  am abordat textul însuşi fiindcă doar printr-o lectură directă a Cuvântului lui Dumnezeu se poate ajunge la a-l înţelege. Scrisorile ne-au pus în legătură cu o realitate eclezială multiformă: am fost stimulaţi pentru o revizuire personală şi comunitară, ţinând ochii fixaţi asupra lui Hristos care ne propunea punctele unui examen de conştiinţă. Au apărut momente de mare consolare, dar şi de reproş, finalizat însă cu o ameliorare. Am avut un suspin de uşurare când am văzut că Mielul era în măsură să deschidă peceţile cărţii şi să interpreteze sensul istoriei. Am încetat să ne mai simţim nişte naufragiaţi aruncaţi de valuri şi am început să înţelegem că deasupra noastră se construieşte planul lui Dumnezeu care este un proiect al iubirii. Pentru a-l înţelege mai bine, am descifrat simbolurile. Cu o rapidă călătorie am trecut în revistă partea centrală a cărţii pentru a ne da seama de o situaţie care, validă în vremea lui Ioan, se repropune punctual în oricare perioadă a istoriei: viaţa fiecăruia şi a comunităţii este traversată de durere, şi totuşi aceasta nu distruge viaţa fiindcă este susţinută de o speranţă care vine de sus. Prezenţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos în lumea oamenilor nu anihilează puterea răului care poate face în carne răni mortale. Răul nu este absent în istoria noastră personală sau în cea comunitară şi poate, de asemenea, să dea impresia că ne conduce nestingherit. Bătălia finală cu victoria totală şi definitivă a binelui, asigură pe toţi că va fi răsplătită credinţa în Dumnezeu: toţi trebuie să ştie să lupte, siguri de victoria care se obţine în Hristos, pentru Hristos şi cu Hristos. Lui cinstea şi gloria în veci! Dacă la final Apocalipsa rămâne totuşi o enigmă, sper că a devenit O PLĂCUTĂ ENIGMĂ, care merită să fie tot mai bine cunoscută şi descifrată. Pariul, totuși, continuă. Există oameni care studiază Apocalipsa pentru aspectul ei senzațional. Unii sunt curioși dacă regina Angliei este Izabela din Apocalipsa sau dacă Papa de la Roma este Antihrist sau măcar profetul mincinos! Eu am ales aspectul spiritual al lucrurilor. Dacă am reușit să provoc în voi o curiozitate care a fost apoi satisfăcută de revelația lui Dumnezeu sunt mulțumit. Mi-am îndeplinit misiunea. Pentru mine, Apocalipsa este un studiu permanent. Revin mereu să beau din izvorul acesta de apă vie, să mă hrănesc cu bucatele acestea alese. Fac și facem parte din aceia cărora Dumnezeu le-a promis că va veni să stea la masă cu noi. Vom cina mereu cu El și El va cina cu noi. Marele ospăț de-abia începe!