„APOCALIPSA” - CHEMAREA LA
TRANSCENDENȚĂ! - PARTEA A PATRA! O NOUĂ REVIZUIRE
CAPITOLUL 20 - Lucrurile de la urmă:
legarea lui Satana, cea dintâi înviere, Împărăția de o mie de ani:
Ultimele capitole (20-22) sunt capitolele mele
preferate din Apocalipsa. Mă bucur de ele cu bucuria descrisă de apostolul
Petru: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare;
la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un
loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în
inimile voastre” (2 Petru 1:19). De fiecare dată când ajung la
Apocalipsa 20 îmi pare rău că evenimentele descrise sunt consemnate parcă „pe
scurt” și în grabă. Gândiți-vă că Apocalipsa a dedicat unei perioade de șapte
ani din Necazul cel Mare toate capitoltele de la 6 la 19, iar perioadei de o
mie de ani îi acordă doar câteva versete din capitolul 20. Mi-ar fi plăcut ca
să fie adunate aici toate elementele acestei perioade și să zăbovim în detaliu
asupra fiecăruia din ele. De ce oare n-a făcut așa Duhul Sfânt? Primul motiv
este că mai toate elementele Împărăției vitoare au fost deja pomenite și
prezentate în celelalte cărți ale Bibliei. Al doilea este că, oricât ni s-ar
spune, nu vom putea pătrunde în realitatea acestor evenimente pentru că ele
sunt deasupra capacității noastre actuale de a înțelege. Vom vorbi despre
Împărăția Milenară, de exemplu. Aici nu i se acordă decât șase versete
succinte. Unii le consideră, așa cum deplângea Beniamin Fărăgău într-unul
din studiile sale, drept „șase versete otrăvite” rătăcite într-o culegere de
descoperiri adevărate. M-am bucurat să-l ascult cu cât dor a vorbit însă el
despre ele. Mileniul este contestat de foarte mulți, iar venirea lui
nu este așteptată aproape de nimeni. Mișcarea „milenaristă” a fost
caracterizată pe nedrept „eretică” și oricine încearcă în România să se mai
atingă de acest subiect a pierdut din start. Îmi aduc aminte că prin anii
90, Jody Dillow, trimisul bisericii păstorite de John
MacArthur, care venea în România pentru a ține cursuri de BEE (Bible
Education by Extension) cu păstori și lideri de biserici, a stârnit o
reacție alergică atunci când a programat una din lecții despre „mia de ani”.
Păstorii români i-au reproșat imediat că este o învățătură bazată doar pe șase
versete dintr-una din cele mai metaforice cărți ale Bibliei. Jody a făcut ochii
mari și le-a promis că a doua zi va vorbi despre Mileniu, fără să pomenească de
loc textul din Apocalipsa. Așa a și făcut. A doua zi a fost una din cele mai
fascinante călătorii prin profețiile Bibliei. Jody a luat ițele profețiilor din
cărțile străvechi și a țesut covorul multicolor al planului minunat promis de
Dumnezeu pentru evrei și nu numai pentru ei. Rând pe rând, cam toate
cărțile profetice au fost arătate ca având în finalul ultimelor capitole sau
versete pasaje cu trimitere directă la gloria viitoare păstrată de Dumnezeu
pentru copiii Săi. Fără venirea Împărăției Milenare, această mulțime de
profeții ar rămâne neîmplinite, neputincioase sau, și mai rău, mincinoase.
Reticiența și reținerea ascultătorilor lui s-a topit repede și au fost
înlocuite cu emoția unei sinteze care arunca dintr-o dată altă lumină asupra
revelației. Totul s-a încheiat cu emoție și anticipație. Mileniul sau Mia de
ani este ținta profețiilor legate de destinul terestru al planului mesianic cu
poporul Israel. Vechiul Testament mustește cu aluzii la el. Așa cum am mai
scris, cartea Apocalipsa nu poate fi pătrunsă decât de cei suficient
familiarizați cu restul Bibliei. Paranteza dintre cea de a patra și cea de a
cincea „nimicire” a dușmanilor lui Dumnezeu cuprinde trei evenimente distincte:
legarea lui Satana (20:1-3), cea dintâi înviere (20:4-5) și împărăția de o mie
de ani (20:4). Pentru unii, acestea sunt concepte stranii și va trebui să ne
familiarizăm puțin cu ele.
1. Legarea lui Satana pentru o mie de ani: „Apoi am
văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia
Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi,
care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a
aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să
nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea,
trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme” (Apocalipsa 20:1-3). Textul folosește patru nume diferite care-l identifică pe cel
rău: balaur, șarpele cel vechi, Diavolul (pârâșul) și Satana (împotrivitorul).
Din acest fapt și din faptul că această entitate va fi legată vedem clar că
este vorba despre o persoană reală, nu despre o „influență” sau un „principiu
al răului”. Satana nu este omnipotent (atotputernic) deși este
numit în alte părți ale Scripturii „domnul puterii văzduhului” (Efes. 2:2),
„dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4:4), „stăpânitorul întunericului acestui
veac” (Efes. 6:11-12). Ioan ne spune că „un înger”, nici măcar un înger de rang
mare a putut pune mâna pe el și l-a legat. Cred că acest înger este același pe
care l-am văzut în Apocalipsa 9:1-2 când a răsunat pe Pământ cea de a cincea
trâmbiță. Se pare că el este responsabil cu cheia „adâncului”. Dumnezeu și
Satana nu evoluează pe același palier existențial. Dumnezeu este
Creator. Satana este o simplă creatură. Nu, istoria nu este o înfruntare între
doi adversari de forțe egale,Yin și Yang, cum cred orientalii și nici
înfruntarea din interiorul unui dumnezeu care poate fi când bun, când rău, cum
spunea misotheismul lui Goethe. Unii au obiectat la textul din Apocalipsa
spunând că nu poți să legi un „spirit” imaterial cu un lanț de fier. Dar textul
nu spune nicăieri că lanțul a fost de fier, ci doar că a fost „un lanț mare”.
Așa ceva mai apare și în alte locuri din Scriptură: „Căci dacă n-a
cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau
înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată …” (2
Petru 2:4), „El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri
veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au
părăsit locuinţa” (Iuda 6). Cel ce a legat extraordinara putere
creatoare în atom și ține galaxiile suspendate în spațiu îl poate lega și pe
Satana. Nu este important ce fel de natură a avut această restrângere, ci că
Satana a putut fi legat și ținut în adânc pentru o mie de ani. Dumnezeu are
putere asupra lui și și-o exercită când și cum dorește, conform cu planul pe
care-l are cu lumea. Observați că Satana nu este aruncat deocamdată
în „iazul de foc, care arde cu pucioasă” unde au fost aruncați deja Fiara și
Profetul Mincinos (Apoc. 19:20), pentru că Dumnezeu mai are ceva de făcut
pentru el la finalul celor o mie de ani. Ioan ne spune că atunci „va fi
dezlegat” (Apoc. 20:7). Pentru o mie de ani, Diavolul va fi legat în „adânc”,
care este un fel de temniță, de închisoare temporară pentru îngerii căzuți.
Aduceți-vă aminte cu câtă groază au pomenit demonii de „adânc”, atunci când au
avut de-a face cu Domnul Iisus în ținutul gherghesenilor: „Când a
văzut pe Iisus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui şi a zis cu
glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt?
Te rog nu mă chinui. Căci Iisus poruncise duhului necurat să iasă din omul
acela, pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit, legat cu cătuşe la
mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul prin
pustii. Iisus l-a întrebat: Cum
îţi este numele? „Legiune”, a
răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi
dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc” (Luca
8:28-31). În Apocalipsa 9 am văzut cum 200 de milioane de
demoni au fost eliberați temporar din „adânc” pentru a-i chinui pe locuitorii
Pământului. Toți aceștia, împreună cu căpetenia lor cea mare, Satana, vor fi
trimiși iar în adânc și legați acolo pe durata Împărăției terestre. Omenirea nu
va mai fi infectată cu influența lor pe Pământ. Nu vor mai exista ideologii
satanice, nici filozofii satanice, nici moralitate satanică, nici teorii
juridice satanice, nici teorii sociale satanice, nici teorii militare satanice,
nici teorii economice satanice, nimic din toate acestea. Pe tot Pământul nu vor
exista decât elementele agendei de conducere a Domnului Iisus Hristos. Dacă am
fi deja în Împărăția lui Dumnezeu, cum cred amileniștii, Satana ar trebui să
fie legat și n-ar mai exista influența lui asupra oamenilor! Nu aceasta este
însă realitatea pe care o experimentăm zilnic. Iată ce ne spune apsotolul
Petru: „Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul
vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte
şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Va veni însă o zi în
care Împărăția lui Hristos cu oamenii va debuta pe Pământ, iar pentru aceasta
Satana, marele nostru dușman, va trebui legat cu un lanț mare și trimis în
„adânc”.
2. Cea dintâi înviere: „Şi am văzut nişte scaune
de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am
văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi
din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi
icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au
împărăţit cu Hristos o mie de ani. Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au
sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi
sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio
putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu
El o mie de ani” (Apoc. 20:4-6). Este
pentru prima oară când întâlnim expresia „cea dintâi înviere” în cartea
Apocalipsei. Conceptul, mai puțin băgat în seamă, nu este nici el nou în Noul
Testament. Iată un text complementar din scrierile apostolului Pavel: „Căci
Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu
trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor învia cei morţi în
Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună
cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna
cu Domnul” (1 Thesaloniceni 4:16). Pavel
nu-i menționează în text pe „cei răi”. Învierea despre care vorbește el este
rezervată doar pentru creștini. Revenind la analiza textului din Apocalipsa, remarcăm
două categorii de beneficiari ai celei dintâi învieri. Ele urmează metafora
secerișului anual: adunarea snopilor, adunarea spicelor rămase și pleava de la
urmă care va fi arsă în foc. Adunarea snopilor a început cu „pârga celor
adormiți”, Iisus Hristos și sfinții care au ieșit din morminte odată cu
Învierea Lui: „Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a
rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au
despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor, care muriseră,
au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în
sfânta cetate şi s-au arătat multora” (Matei
27:51-53). Adunarea snopilor se va
declanșa plenar la Răpirea Bisericii, înainte de Necazul cel Mare (1 Tes.
4:13-18). La începutul Împărăției de o mie de ani va exista o strângere a
spicelor rămase, iar după Împărăția de o mie de ani vor învia păcătoșii, pleava
care va fi aruncată în foc. În capitolul 20 din Apocalipsa sunt descrise cele
trei cete distincte afectate de înviere. Cea dintâi este ceata celor
descriși așa: „Şi am văzut nişte scaune de
domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata” (Apoc. 20:4a). Aceștia
nu pot fi decât cei douăzeci și patru de bătrâni care sunt deja în sala
tronului ceresc cu care am făcut cunoștință în Apocalipsa 4:4-5. Ei îi
reprezintă pe cei din Biserica răpită deja la Cer înainte de Necazul cel mare.
Ei sunt snopii marelui seceriș de suflete din vremea Bisericii. Cea de a doua ceată sunt sfinții din Necazul cel Mare,
identificați prin cuvintele: „Şi am văzut sufletele celor
ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului
lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu
primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână” (Apoc. 20:4b). Acești sfinți
martirizați pentru credința lor reprezintă spicele răzlețe rămase în urma
secerătorilor. Ni se spune despre aceste două
cete că „au înviat”, adică au fost morți și au fost readuși la viață. Țineți
minte că Ioan a văzut sub altarul din Cer „sufletele celor ce
fuseseră înjunghiați” din pricina Cuvântului și din pricina
mărturisirii pe care o ținuseră sub teribila domnie a lui Antihrist. „Ei
au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani” (Apoc. 20:4). Aceste două cete de sfinți fac parte din
cea dintâi înviere. Următoarele cinci versete din Apocalipsa 20 vorbește despre
o a treia ceată distinctă numită „ceilalți morți”, despre
acare aflăm că: „ … n-au înviat până ce nu s-au sfârșit cei o mie de
ani”. Este clar că avem de a face cu două învieri ale
celor morți, cea dintâi va fi a celor neprihăniți, iar cea de a doua va fi a
celor „răi”, iar intervalul dintre aceste două evenimente distincte va fi de
cel puțin o mie de ani. Unii spun că nu putem face o doctrină bazată doar pe un
singur verset din Biblie. Lor le răspundem că tot așa a fost și cu naștera
Domnului din fecioară, care n-a apărut decât o singură dată în Vechiul
Testament. În Apocalipsa, prima înviere apare de trei ori! În plus, nici
nu trebuie să depindem doar de textul din Apoxalipsa 20 ca să vestim că „cei
neprihăniți” vor învia înaintea celor „răi”. Limbajul altor texte din Noul
Testament implică acest lucru. Ele ne vorbesc despre dualitatea învierii: „Îţi mărturisesc
că slujesc Dumnezeului părinţilor mei după Calea pe care ei o numesc partidă;
eu cred tot ce este scris în Lege şi în Proroci şi am în Dumnezeu nădejdea
aceasta, pe care o au şi ei înşişi, că va fi o înviere a celor drepţi şi a
celor nedrepţi” (Fapte 24:14-15). „Nu
vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte
vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au făcut binele vor
învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată”
(Ioan 5:28-29). Textul spune clar că
cei ce au făcut binele vor învia pentru viață și nu vor ajunge la învierea
pentru judecată! Aceasta este promisiunea Domnului Iisus: „Adevărat,
adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis
are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a
trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5:24). Luca folosește aceeași
terminologie a unui dublu caracter al învierii. Există „învierea celor
neprihăniți”, deosebită de învierea celor răi: „Şi va fi ferice de tine,
pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească, dar ţi se va răsplăti
la învierea celor neprihăniţi” (Luca 14:14). Luca ne spune că ea va
avea un caracter selectiv, afectându-i doar pe unii „dintre cei morți”, nu pe
toți: „Iisus le-a răspuns: Fiii veacului acestuia se
însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de
veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu se
vor mărita” (Luca 20:34-35). La fel
este și în Evrei 11:35: „ … unii, ca să dobândească o
înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost
chinuiţi”. Există deci această „înviere mai bună” de care vor avea
parte doar fericiții copii ai lui Dumnezeu! Revenind la Apocalipsa
20, textul continuă cu această afirmație cât se poate de clară și de
limpede: „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au
parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi
preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani”
(Apoc. 20:6). Moartea este separarea
sufletului de trup. Aceasta este cea dintâi moarte. După Judecata de la urmă
(descrisă în ultima parte a acestui formidabil capitol), sufletele celor
păcătoși vor fi trimise departe de fața lui Dumnezeu în cea de a doua moarte.
Ei vor ajunge în „iazul de foc și pucioasă” unde vor arde pentru totdeauna, ca
bogatul nemilostiv din relatarea Domnului Iisus (Luca 16:19-31). Această „a
doua moarte” nu are nicio putere asupra celor ce au avut parte de cea dintâi
înviere în Hristos. Conceptele legării lui Satan și a celei dintâi învieri sunt
strict necesare pentru înțelegerea învățăturii despre Împărăția terestră a
Domnului Iisus.
3. Împărăția lui Hristos: Perioada de o mie de ani în care Hristos va domni pe Pământul
acesta este menționată de șase ori în Apocalipsa 20:1-7 și este cunoscută de
majoritatea creștinilor sub numele de „Mileniu”, de la cuvântul latin „mille”
care înseamnă o mie și „annum” care înseamnă ani. Este regretabil însă că acest
nume a fost preferat aceluia de „Împărăție”, pentru că Domnul Iisus nu ne-a
învățat în „Tatăl nostru” să ne rugăm nu pentru Mileniu, ci pentru
venirea „Împărăției” Lui! Da, oricine rostește rugăciunea „Tatăl
nostru”, crede implicit în mia de ani și se roagă pentru ea! Vă propun
să renunțăm în acest studiu la termenul „mileniu“ (care a fost comprimis de așa
zisă mișcare a mileniștilor) și să ne oprim asupra aceluia de „Împărăție“.
Durata este secundară, esențială este Împărăția!
Un caracter dublu așezat în două faze: Promisiunea despre Împărăția lui Dumnezeu are un
caracter dublu: terestru și ceresc. Cine citește cu atenție va observa că
există în Biblie texte care descriu o Împărăție terestră și există alte texte
care descriu o împărăție cerească. Împărăția terestră este poarta intermediară
care ne poartă spre Împărăția cerească. Aceasta este și succesiunea din
ultimele capitole ale Apocalipsei. În faza Împărăției terestre intră și oameni
muritori care vor avea copii, vor putea alege să I se supună sau să nu I se
supună lui Dumnezeu și vor fi supuși morții. În treapta cerească a Împărăției
vor intra numai oameni în trupuri proslăvite care vor avea acces în multiplele
dimensiuni ale hiperspațiului. În Apocalipsa 20 ne vom întâlni cu Împărăția
terestră, iar în Apocalipsa 21 ne vom întâlni cu Împărăția cerească,
caracterizată sumar prin expresia „ceruri noi și un pământ nou”.
A cincea împărăție mondială: În cartea profetului Daniel am fost anunțați că
vor mai fi pe pământ încă patru „imperii mondiale”, patru „împărății ale
neamurilor” și că acestea vor fi făcute praf de „împărăția de la urmă”. O
„piatră”, care se va desprinde fără ajutorul vreunei mâini omenești va lovi
chipul din vedenia lui Daniel la nivelul picioarelor, îl va preface în praf
împrăștiat de vânt și va instaura pe pământ o împărăție „care va umple tot
pământul”. O putem numi deci fără să greșim: „Împărăția pietrei”! Cele
patru împărății din profeția lui Daniel au fost împărății reale, așa că n-avem
altă alternativă decât să credem că și această ultimă împărăție va fi tot la
fel de reală pe pământ. Am văzut deja în Apocalipsa 19:11-21) cum Iisus Hristos
va reveni cu armata Sa pe Pământ și va zdrobi pe Antihrist și pe toți aceia
care se vor alia cu el. Este evenimentul anunțat cu atâta precizie
de însuși Domnul Iisus: „Când va veni Fiul
omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al
slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi
va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va
pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci, Împăratul va zice
celor de la dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de
moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”
(Mat. 25:31-34). Domnul Iisus nu se ține de
povești și nici nu minte. El ne promite că toți cei care sunt ascultători de El
vor intra într-o Împărăție reală, cu toate elementele unei Împărății terestre.
Le vom enumera în continuare pe fiecare dintre ele. Fiți atenți toți,
chiar și cei care cred că, despre Împărăția de o mie de ani scrie „doar în
Apocalipsa”!
1. Forma de guvernământ: Împărăția va fi împlinirea unui anunț străvechi din
cartea Genezei: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici
toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, Şi de El vor
asculta popoarele” (Geneza 49:10). Va fi o teocrație. Dumnezeu va
domni în persoana Domnului Iisus Hristos, așa cum a fost vestit la
debutul Noului Testament: Îngerul i-a zis:
Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu. Şi iată
că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele
Iisus. El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; şi Domnul
Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăţi
peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit” (Luca
1:30-33). Promisiunea făcută Mariei are șase verbe la
timpul viitor. Patru din ele s-au împlinit deja prin faptul că Maria a avut un
„fiu”,al cărui nume a fost „Iisus”. El a fost „mare” și a fost chemat Fiul
Celui Preaînalt”. Nu încape nicio îndoială că la fel de literal vor fi
împlinite și celelalte două: „va împărăți peste casa lui Iacov în veci” și
„Împărăția Lui nu va avea sfârșit”.Să ne amintim de mărturia pe care a
depus-o Domnul Iisus înaintea lui Pilat: „Da”, a răspuns Iisus. „Eu
sunt Împărat. Eu pentru aceasta M-am născut
şi am venit în lume” (Ioan 18:37). Destinul lui
Iisus nu s-a schimbat după Înviere. Timp de 40 de zile, El s-a
arătat ucenicilor și a vorbit cu ei „despre lucrurile privitoare la Împărăţia
lui Dumnezeu”. Singurul lucru pe care nu li l-a spus lor a fost data
inaugurării acestei Împărății. De aici și curiozitatea lor: „Doamne, în
vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” (Fapte
1:3-7). Împărăția terestră este un imperativ în planul lui Dumnezeu cu lumea: „Căci trebuie
ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (1
Cor. 15:25). Profetul Daniel descrie venirea Împărăției lui Hristos astfel: „M-am
uitat în timpul vedeniilor mele de noapte şi iată că pe norii cerurilor a venit
unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus
înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca
să-i slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile.
Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia
Lui nu va fi nimicită niciodată” (Daniel 7:13-14). Nu este clar dacă Iisus Hristos în trup proslăvit
de om va sta pe tron sau dacă David, reprezentantul său va ocupa funcția
aceasta. Există texte, cam obscure cei drept, care par a anunța că Dumnezeu îl
va învia pe David și-i va da această cinste: „După aceea, copiii lui
Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul
lor David şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui în vremurile de
pe urmă” (Osea 3:5). „Ci vor sluji Domnului, Dumnezeului lor, şi împăratului
lor David, pe care li-l voi scula” (Ieremia 30:9). „Eu,
Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor.
Eu, Domnul, am vorbit!” (Ezechiel 37:24). „Robul
Meu David va fi împărat peste ei şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma
poruncile Mele, vor păzi legile mele şi le vor împlini” (Ezechiel 37:25). Isaia ne spune că … „Luna va fi acoperită
de ruşine şi soarele, de groază, căci Domnul oştirilor va împărăţi pe Muntele
Sionului şi la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui” (Isaia
24:23) … așa că David va fi doar un reprezentant cu autoritate
delegată și va fi chemat uneori „domnitor”: „Domnitorul
va aduce în ziua aceea, pentru el şi pentru tot poporul ţării, un viţel ca
jertfă de ispăşire” (Ezechiel 45:22). Nu cred că există nimeni care să creadă că
Domnul Iisus ar trebui să mai aducă jertfă pentru sine. El s-a adus deja jertfă
„pe Sine”! Din guvernarea Împărăției vor face parte cei uniți organic cu
Hristos, Mireasa care a devenit între timp una cu El. Un rol distinct îl vor
avea cei doisprezece ucenici ai Domnului: „Iisus le-a răspuns: Adevărat
vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al măririi
Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de
domnie şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Matei
19:28). Expresia „la înnoirea tuturor
lucrurilor” trebuie să se refere la Împărăția Milenară, pentru că
niciunul din ucenici nu s-a bucurat de această cinste deocamdată. Se pare că ea
a intrat în vocabularul și în nădejdea ucenicilor, pentru că o întâlnim în
predica lui Petru de la templul din Ierusalim: „Pocăiţi-vă
dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să
vină de la Domnul vremurile de înviorare şi să trimită pe Cel ce a fost
rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie
să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor -
despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci
din vechime” (Fapte 3:19-21). Unii
obiectează spunând că nu văd cum s-ar putea face ca oameni cu trupuri
proslăvite să locuiască alături de oameni în trupuri muritoare. Ei uită însă că
așa ceva s-a întâmplat deja cu Domnul Iisus cel înviat din morți! El s-a arătat oamenilor de nu mai puțin de unsprezece
ori după patima Sa, iar ucenicii au stat iar împrenă cu El în acea perioadă de
patruzeci de zile menționată în Faptele Apostolilor: „După patima Lui,
li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de
patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia
lui Dumnezeu” (Fapte 1:3). Nu vă amintiți că El a mâncat
și a băut împreună cu ei, a mers împreună cu ei fie în drum spre Emaus, fie
înspre Muntele Măslinilor de unde s-a și înălțat la Cer? „El i-a
dus până spre Betania. Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat. Pe când
îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi a fost înălţat la cer” (Luca
24:50-51). Chiar și în Vechiul Testament, Dumnezeu și
îngerii Lui au venit la Avraam și „au mâncat și au băut” împreună (Gen.
18:1-18). Dacă acei îngeri au mers la Sodoma și au fost așa de naturali că
oamenii nici nu și-au dat seama, nu se va putea ca să fim și noi așa, că vom fi
ca acei îngeri? Vom fi la fel ca ei în „veacul vitor”: „Iisus
le-a răspuns: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte
de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici nu
se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii. Şi vor fi fiii lui Dumnezeu,
fiind fii ai învierii” (Luca 20:34-36). Există un text în Isaia care nu-și are corespondent în
experiența umană și care anunță vremea când oamenii vor împărtăși ceva din
puterea lui Dumnezeu: „Nu ştii? N-ai auzit?
Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu
oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă
tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii
obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul
îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc, umblă, şi
nu ostenesc” (Isaia 40:28-31). Așa ceva
se va putea spune doar de aceia care vor învia în putere, cum spune apostolul
Pavel: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire
şi învie în neputrezire; este semănat în ocară şi învie în slavă; este
semănat în neputinţă şi învie în putere. Este semănat trup firesc şi învie
trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc” (1 Cor
15:42-43).
2. Locul scaunului de domnie: Locul scaunului de domnie din Împărăția Milenară va fi la
Ierusalim. Atunci se vor încheia „vremurile Neamurilor”, o perioadă de timp în
care Neamurile au avut rolul determinant în istorie: „Vor
cădea sub ascuţişul sabiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile, şi
Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” (Luca 21:24). Capitala Israelului va fi reclădită la dimensiuni pe care nu
le-a cunoscut până atunci. Cetatea cea nouă va avea 25 de kilometri pătrați,
înconjurată cu un zid înalt străpuns de câte trei porți pe fiecare parte, cu un
total de douăsprezece porți, câte una pentru fiecare seminție a lui Israel
(Ezechiel 48:15-18, 30-35). De fapt, toată țara lui Israel își va
schimba înfățășarea. Nu uitați că lumea va trece printr-un mare cutremur de
pământ care va împărți Ierusalimul și va produce schimbări majore de relief
peste tot: „Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete şi s-a
făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare cum, de când este omul pe pământ,
n-a fost un cutremur aşa de mare. Cetatea cea mare a fost împărţită în
trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte
de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei
Lui. Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit” (Apocalipsa 16:18-20). Templul nu va fi reconstruit în Ierusalim, ci în mijlocul
unei uriașe porțiuni de teren închinate Domnului (Ezechiel 48:10, 20, 21). Asta
îl va plasa cam pe unde a fost istoric Șilo, locul de odihnă al Cortului
întâlnirii după ce evreii au cucerit țara Canaan. De la templu la Ierusalim va
exista un „bulevard” lung cam de 20 de kilometri, cu pomi pe o parte și pe
cealaltă: „Acolo se va croi o cale, un drum, care se va
numi Calea cea sfântă: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci
va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte
nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi niciun leu şi
nicio fiară sălbatică nu va apuca pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei
răscumpăraţi vor umbla pe ea. Cei izbăviţi de Domnul se vor întoarce şi
vor merge spre Sion cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa
capul, veselia şi bucuria îi vor apuca, iar durerea şi gemetele vor fugi!”
(Isaia 35:8-10). Profetul Zaharia ne spune
că: „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim şi vor curge
jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara,
şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea,
Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zah.
14:8-9). Apele acestui râu vor izvorî de fapt de sub
noul Templu și curgerea lui va inversul entropiei de azi, debitul crescând
odată cu scurgerea lui la vale: „M-a adus înapoi la uşa
casei. Şi iată că ieşea apă de sub pragul casei, dinspre răsărit, căci faţa
casei era spre răsărit. Apa se pogora de sub partea dreaptă a casei înspre
partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de miazănoapte, şi m-a
făcut să ocolesc pe dinafară până la poarta de răsărit. Şi iată că apa curgea
din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre răsărit cu măsura în
mână, a măsurat o mie de coţi şi m-a trecut prin apă; apa îmi venea până la
glezne. A mai măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a pus să trec prin apă, şi
apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi şi m-a trecut
prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri. A măsurat iarăşi o mie de coţi,
şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de adâncă
încât trebuia să înot – un râu care nu se putea trece. El mi-a zis: „Ai văzut,
fiul omului?” Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului. Când m-a
adus înapoi, iată că pe malul râului era o mulţime de copaci pe amândouă
părţile. El mi-a zis: Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se
pogoară în câmpie şi se varsă în mare şi, vărsându-se în mare, apele mării se
vor vindeca. Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe
unde va curge râul şi va fi o mulţime de peşti, căci pe oriunde va ajunge apa
aceasta, apele se vor face sănătoase şi pretutindeni pe unde va ajunge râul
acesta va fi viaţă. Pescarii vor sta pe malurile lui, de la En-Ghedi până
la En-Eglaim, şi vor întinde mrejele; vor fi peşti de felurite soiuri, ca
peştii Mării celei Mari, şi vor fi foarte mulţi. Mlaştinile şi gropile ei
nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării. Dar, lângă râul acesta,
pe malurile lui, de amândouă părţile, vor creşte tot felul de pomi roditori.
Frunza lor nu se va veşteji şi roadele lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună
vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din Sfântul Locaş. Roadele lor vor
sluji ca hrană şi frunzele lor, ca leac” (Ezechiel 47:1-12 și, așa cum vom
vedea, Apocalipsa 22:2). Templul
cel nou va avea cinci sute de prăjini pe fiecare latură (Ezechiel 42:15-20),
mult mai mult decât a fost primul Templu. Dumnezeu ne dă o descriere amănunțită
a Templului în Ezechiel 41:1 până în Ezechiel 44:31. Ce scrie acolo nu s-a
potrivit nici cu Templul micuț rezidit de Zorobabel, nici cu Templul restaurat
de Irod. Cum astăzi nu mai există Templu, singura concluzie este că descrierea
este a unui templu care va exista în timpul Împărăției de o mie de ani.
Descrierea lui Ezechiel nu poate fi nici a unui templu din creația
cea nouă, pentru că în Ezechiel ni se spune despre un rău care curge în două
mari, iar în Apocalipsa se va spune în următorul capitol: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ
nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu
mai era” (Apocalipsa 21:1). Mai mult, ni se spune că în noua
creație nici nu va mai exista un templu: „În cetate n-am văzut niciun Templu,
pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei”
(Apocalipsa 21:22). Parte din schimbarea de relief din Israel se va
întâmpla la revenirea Domnului. Iată ce scrie profetul Zaharia: „Picioarele
Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa
Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre
răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se
va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi. … Toată ţara va
ajunge ca şesul Iordanului, de la Gheba până la Rimon, la miazăzi de Ierusalim,
iar Ierusalimul va fi înălţat şi va rămâne liniştit la locul lui” (Zaharia
14:4, 10-11). Ezechiel ne spune că numele nou care se va da
Ierusalimului va fi „Domnul este aici!” (Ezechiel 48:35). Întraga țară a lui
Israel va suferi transformări remarcabile. Granițele Israelului se
vor extinde la dimensiunile promisiunii pe care i-a făcut-o Dumnezeu lui
Avraam, de la pârâul Egiptului până la răul Eufrat, de opt ori mai mare decât
acela pe care l-a ocupat Israelul în istorie. „În ziua
aceea, Domnul a făcut un legământ cu Avram şi i-a zis: Seminţei tale
dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat” (Geneza 15:18). Convertirea evreilor la Mesia-Iisus Hristos va
aduce împlinirea plenară a profeției profetului Ioel, doar parțial împlinită la
Rusalii. Cunoștința de Dumnezeu va umple Pământul și toate Neamurile vor
recunoaște prerogativele lui Israel: „Şi
multe popoare şi multe neamuri vor veni astfel să caute pe Domnul
oştirilor la Ierusalim şi să se roage Domnului. Aşa
vorbeşte Domnul oştirilor: În zilele acelea, zece oameni din toate limbile
neamurilor vor apuca pe un iudeu de poala hainei şi-i vor zice: Vrem să mergem
cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zaharia 8:22-23). „Slava lui Dumnezeu” care a părăsit Templul înainte de robia
babiloniană (Ezechiel 10:18-20; 11:22-23), se va întoarce și va locui în
Templul cel nou (Ezechiel 43:1-5).
3. Atmosfera din Împărăție: Foarte multe lucruri vor fi „altfel”:
(1)
Satana va fi legat (Apocalipsa 20:1-3): Omul nu
va mai putea să dea vina pe Satana pentru neascultările lui! Vom vedea atunci
dacă „omul este bun de la natură”! Testul va dura … o mie de ani. Toți
locuitorii Pământului se vor afla sub influența binefăcătoare a Duhului lui
Dumnezeu și a Fiului lui Dumnezeu. Sub influența prezenței lui Hristos,
Împărăția se va bucura de pace, așa cum vestește Isaia într-un mesaj preluat
apoi literă cu literă, într-un „plagiarism” biblic și de profetul Mica: „Se va
întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca
cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor şi toate neamurile se vor
îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice:
„Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să
ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea
şi din Ierusalim, Cuvântul Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El
va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor
făuri fiare de plug şi din suliţele lor, cosoare: niciun popor nu va mai scoate
sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiu” (Isaia 2:2-4; Mica 4:3-4).
(2.) Țara
va conoște o fertilitate și o abundență deosebite: Canaanul care a fost ocupat prima dată de evrei
sub comanda lui Iosua era cunoscut ca o țară unde curge lapte și miere, cu tot
felul de fructe. Dar rămânerea lor într-o țară binecuvântată a fost
condiționată de ascultarea față de Dumnezeu (Deuteronom 11:13-17). Dumnezeu
le-a rânduit anotimpuri cu „ploaie timpurie”, care prefgătea pământul pentru
arătură și „ploi târzii” care hrăneau o recoltă bogată. Împărăția viitoare va
asigura cele mai bune condiții pentru agricultură: „În vremea aceea, va
picura must din munţi şi va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda
vor fi pline de apă. Un izvor va ieşi, de asemenea, din Casa Domnului şi va uda
valea Sitim” (Ioel 3:18). Vor fi posibile recolte multiple, așa cum
anunță profeția: „Iată, vin zile, zice
Domnul, când plugarul va ajunge pe secerător şi cel ce
calcă strugurii, pe cel ce împrăştie sămânţa, când mustul va picura din munţi
şi va curge de pe toate dealurile” (Amos 9:13). „Pustia
şi ţara fără apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca
trandafirul; se va acoperi cu flori şi va sări de bucurie, cu cântece de
veselie şi strigăte de biruinţă, căci i se va da slava Libanului, strălucirea
Carmelului şi a Saronului. Vor vedea slava Domnului, măreţia Dumnezeului
nostru” (Isaia 35:1-2). „În locul spinului
se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinilor va creşte mirtul. Şi lucrul
acesta va fi o slavă pentru Domnul, un semn veşnic, nepieritor” (Isaia
55:13). „Nu vă temeţi, fiare de pe câmp, căci izlazurile pustiei
iarăşi vor înverzi, pomii îşi vor da roadele, smochinul şi viţa îşi vor da
rodul lor. Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă în
Domnul, Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite
ploaie timpurie şi târzie, ca odinioară. Ariile se vor umple de grâu, vor
geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn, vă voi răsplăti
astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazam, oştirea
Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră. Veţi mânca şi vă veţi
sătura, şi veţi lăuda Numele Domnului, Dumnezeului vostru, care va face minuni
cu voi şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară! Şi veţi şti că Eu
sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu este altul
afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară” (Ioel 2:22-27,
de citit și Psalmul 67 - T.M.).
(3.) Vor fi mari schimbări în regnul animal: În Împărăție vor fi restaurate relațiile dintre animale de
dinaintea potopului, când toate erau ierbivore: „Atunci, lupul
va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul,
puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un
copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca
împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura
bortei năpârcii şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului” (Isaia
11:6-8). Nu trebuie să „spiritualizăm” aces text. Nu
sunt lucruri nemaipomenite. Așa a fost întreaga creație în vremea de la
începutul istoriei. În finalul ei, Dumnezeu o va ridica pe culmi încă neatinse.
Vom vedea că în condițiile „noii creații” din capitolele următoare ale
Apocalipsei, va fi desfințată entropia generală care le trage pe toate spre
stricare, spre degenerare. Aduceți-vă aminte de cuvintele aspotolului
Pavel: „Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu de voie, ci din
pricina celui ce a supus-o - cu nădejdea însă că şi ea va fi izbăvită din
robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui
Dumnezeu. Dar ştim că, până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă
durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi
roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică
răscumpărarea trupului nostru. Căci
în nădejdea aceasta am fost mântuiţi.“ (Romani 8:20-24). Împărăția de o mie de ani va fi un fel de avampremieră a
acestor schimbări totale din noua creație.
(4.) Va crește durata vieții oamenilor: „Nu vor mai fi în el
nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci
cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în
vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Asta înseamnă că vârsta de o sută de ani va fi
vârsta copilăriei. Oamenii vor trăi ca pe vremea patriarhilor câteva sute de
ani: „Nu vor zidi case ca altul să locuiască în ele, nu vor sădi vii
pentru ca altul să le mănânce rodul, căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele
copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mâinilor lor” (Isaia 65:22). „Cuvântul
Domnului oştirilor a vorbit astfel: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Am o
mare râvnă pentru Sion şi sunt stăpânit de o râvnă plină de mânie pentru el.
Aşa vorbeşte Domnul: Mă întorc iarăşi în Sion şi vreau să locuiesc în mijlocul
Ierusalimului. Ierusalimul se va chema: Cetatea cea credincioasă şi muntele
Domnului oştirilor se va chema: Muntele cel sfânt. Aşa vorbeşte Domnul
oştirilor: Iarăşi vor şedea pe uliţele Ierusalimului bătrâni şi femei în
vârstă, fiecare cu toiagul în mână, din pricina marelui lor număr de zile”
(Zaharia 8:1-4). Știm din capitolele
precedente ale Apocalipsei că va fi un enorm cutremur de Pământ
care va reașeza relieful planetei. Munții nu vor mai fi, iar insulele vor
dispare. Isaia ne-a spus și el despre vremurile viitoare: „Un glas
strigă: Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum
pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice
deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile, în vâlcele! Atunci
se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea,
căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 40:3-5). Probabil că cea mai mare schimbare va fi
determinată de refacerea „canopiei de apă” care a acoperit pământul înainte de
potop. Radiațiile cosmice vor fi astfel reduse și tot ecosistemul planetar va
fi mult mai prielnic vieții, cu o temperatură moderată pe toată suprafața
globului. Vor dispare calotele polare care acoperă acum vegetația tropicală de
altădată, iar regiunile de pustie vor fi pline iar de verdeață și flori. „Voi
face să izvorască râuri pe dealuri şi izvoare în mijlocul văilor; voi preface
pustia în iaz şi pământul uscat în şuvoaie de ape; voi sădi cedri,
salcâmi, mirţi şi măslini în pustie; voi pune chiparoşi, ulmi şi merişori
turceşti la un loc în pustie, ca să vadă cu toţii şi să ştie, să priceapă
şi să înţeleagă că mâna Domnului a făcut aceste lucruri şi Sfântul lui Israel
le-a zidit” (Isaia 41:18-20). Israelul
își va împlini în sfârșit destinul de a fi o binecuvântare pentru
toate Neamurile. Dumnezeu îi va face „cap, iar nu coadă” (Deuteronom 28:13).
Neamurile care vor încerca să fie ostile Israelului vor fi nimicite: „Porţile
tale vor sta veşnic deschise, nu vor fi închise nici zi, nici noapte, ca să
lase să intre la tine bogăţia neamurilor şi împăraţii cu alaiul lor. Căci
neamul şi împărăţia care nu-ţi vor sluji vor pieri şi neamurile acelea vor fi
în totul nimicite. Slava Libanului va veni la tine, chiparosul, ulmul şi
merişorul (cimişirul), cu toţii laolaltă, ca să împodobească locul sfântului
Meu Locaş, căci Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele
Mele. Fiii asupritorilor tăi vor veni plecaţi înaintea ta şi toţi cei ce
te dispreţuiau se vor închina la picioarele tale şi te vor numi Cetatea
Domnului, Sionul Sfântului lui Israel.”
(Isaia 60:11-14). Pământul
va fi stăpânit de Iisus Hristos „cu un toiag de fier”, adică cu o
autoritate totală care va pedepsi imediat orice neascultare. De aceea „nu se va
face niciun rău pe totă fața pământului”. S-ar putea ca cele scrise
mai sus să nu vă umple de bucurie, dar vă dați seama ce simte un evreu când
citește toate aceste lucruri? Nu, Domnul nu a lepădat pe poporul său, cum ne
explică apostolul Pavel. Alunecarea lor temporară din palnul mesianic a fost
rânduită de Dumnezeu pentru mântuirea Nemurilor și alegerea Bisericii: „Întreb
dar: S-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea
lor, s-a făcut cu putinţă mântuirea neamurilor, ca să facă pe Israel
gelos; dacă, deci, alunecarea lor a fost o bogăţie pentru lume şi paguba
lor a fost o bogăţie pentru neamuri, ce va fi plinătatea întoarcerii
lor? V-o spun vouă, neamurilor, întrucât sunt apostol al neamurilor,
îmi slăvesc slujba mea, şi
caut, ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să
mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii,
ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? … Fraţilor, pentru ca să
nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte
din Israel a căzut într-o împietrire care va ţinea până va intra numărul deplin
al neamurilor. Şi atunci, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris:
Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov.
Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi şterge păcatele.
În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru, dar
în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din pricina părinţilor lor. Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de
darurile şi de chemarea făcută” (Romani 11:11-15; 25-29). Înțelegeți acum sursa optimismului evreilor? Și nu doar ei,
dar și noi vom avea parte să împărtășim autoritatea și stăpânirea lui Hristos.
Iată ce este scris despre Hristos: „Ea a născut un fiu, un
copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu
un toiag de fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul
Lui de domnie” (Apocalipsa 12:5). „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca
să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier.
Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului
Dumnezeu” (Apocalipsa 19:15). Și iată ce este scris pentru noi: „Celui
ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi
da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier, şi
le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl
Meu” (Apocalipsa 2:27). Și când te gândești că rugăciunea cea mai răspândită pe Pământ,
pe care unii o repetă cu o neatentă inconștință, este cea mai sublimă și cea
mai supremă cerere a copiilor lui Dumnezeu din toate timpurile: „Tatăl
nostru care ești în ceruri … vină/vie Împărăția Ta” (Matei 6:10; Luca
11:2). Perioada milenară va fi caracterizată, așadar, de o
conducere dreaptă, totuși binefăcătoare. La sfârșitul veacurilor de conducere
greșită, păcătoasă a oamenilor, cu toate mizeriile care o însoțesc, se va arăta
perfecțiunea și gloria domniei divine sub Hristos ca Fiu al Omului și Împărat
al lui Israel. Totuși păcatul nu va fi cu totul absent, după cum ne arată Isaia
65.20 și după cum vom vedea, mai ales, în momentul dezlegării lui Satan!
Lucrurile de la urmă - Nimicirea ultimilor vrăjmași: Gog, Magog, Satana și
a celor păcătoși: Iată un studiu de care ne apropiem cu trepidația unor
sentimente amestecate. Pe de o parte experimentăm bucuria pentru biruințele lui
Dumnezeu, pe de altă simțim tristețe pentru mulțimea oamenilor care vor merge
în focul cel veșnic. După paranteza care ne-a vorbit despre legarea Satanei,
prima înviere și Împărăția de o mie de ani, reluăm istoria nimicirii dușmanilor
lui Dumnezeu și vom parcurge ultima revoltă împotriva lui Dumnezeu, cu
nimicirea lui Satan și cu sfârșitul celor păcătoși. Mileniul va fi și marea
demonstrația prin care Dumnezeu va arăta că omul este pornit spre rău nu doar
din cauza ispitirilor satanice, ci și din natura lui. Omenirea va trebui condusă
„cu un toiag de fier” pentru că altfel ar lua-o razna. Cel care va muri la o
sută de ani va muri ca blestemat, din cauza neascultării lui, iar la finalul
celor o mie de ani, când Satana va fi dezlegat iarăși, el nu va trebui să
depună mari eforturi ca să înșele iar neamurile: „Când se vor împlini
cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa lui ca să
înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe
Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul
mării” (Apocalipsa 20:8). Dezlegarea lui Satana va produce o
scurtă rebeliune a color nemântuiți care au trăit în Împărăția de o mie de ani.
Ea se numește generic „Gog și Magog” pentru că este o renaștere a duhului de
împotrivire care a adunat popoarele lumii la marea bătălie de la Armaghedon. Se
va dovedi astfel că vina pentru răutatea oamenilor nu poate fi dată în
întregime pe influențarea lor de Satana. Inspirat de „Paradisul
pierdut” al lui John Milton, Lord Byron a
scris un poem celebru numit „Cain”. În el, întâiul născut al
lui Adam, refuză să participe la rugăciune și la închinarea față de Dumnezeu.
El se răscoală împotriva lui Dumnezeu pentru că „nu este drept”, spune el, nu
i-a dat aceeași șansă ca tatălui său Adam, ci a fost „forțat” să trăiască și
mai ales să moară într-o lume căzută. Cain întruchipează într-un fel protestele
tuturor urmașilor lui Adam care, crezându-se mai buni, contestă deciziile
înțelepciunii divine. Crescuți pe vremea când Satana a fost legat, oamenii
nemântuiți din Împărăția Milenară vor da pe față răutatea din inimile lor,
ținută în frâu doar atunci când Mielul i-a condus „cu un toiag de fier”.
Nimicirea lui Gog și Magog: Ce ni se spune despre această ultimă rebeliune? „Când se
vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat şi va ieşi din temniţa
lui ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe
Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul
mării. Şi ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor
şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit” (Apoc.
20:7-9). Ni se spune că va fi inițiată de Satana: „va ieși ca
să înșele Neamurile”. Cei o mie de ani de temniță nu i-au schimbat în
niciun fel caracterul și pornirile. Ni se spune că va avea caracter
mondial: „Neamurile, care sunt în cele patru colțuri ale pământului”,
„Numărul lor va fi ca nisipul mării”. Inima omului nenăscut din nou,
chiar după ce a trăit o mie de ani sub influența lui Iisus Hristos, este la fel
de rea și înșelătoare, un veritabil butoi de pulbere gata să explodeze la cea
mai mică scânteie! Ni se spune că va fi o reeditare a conflictului
lui Gog și Magog. Ni se spune că va fi printr-un război
împotriva Ierusalimului: „au înconjurat tabăra sfinților și cetatea prea
iubită”. Ni se spune că nu va fi nicio luptă, ci Dumnezeu îi va nimici
imediat: „Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit”.
Nimicirea lui Satana: Ioan ne
spune simplu că Dumnezeu a încheiat foarte repede și de data aceasta definitiv conflictul
multimilenar cu Satana. Textul contrazice orice formă de
„anihilare”, de „aneantizare”, de „nimicire spre neființă”! Entitățile acestea
care au perturbat și pângărit sfințenia lumii lui Dumnezeu vor continua să
sufere veșnic. Satana va fi acolo împreună cu Fiara și cu Profetul Mincinos.
Lucrul acesta și locul acesta a fost pregătit de Dumnezeu înainte de
întemeierea lumii noastre. Satana s-a răsculat în sferele cerești, dar a fost
înfrânt și pedepsit prin evoluția lui în lumea noastră: „ Apoi
va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor,
în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor
lui!” (Matei 25:41 vezi și 2 Petru 2:4 și Iuda 6). Atunci se va
încheia „conflictul angelic” declanșat în sferele cerești, focarul în care a
fost creat și așezat omul. Probabil că unul din motivele pentru care Satana îi
convinge pe oameni să nu citească Apocalipsa este și acela că nu vrea ca ei să
afle care îi va fi sfârșitul, căutând să ducă împreună cu el cât mai mulți ignoranți!
El nu poate suporta gândul că omul, o creatură infinit mai neînsemnată ca el,
va ajunge în Împărăția Harului divin în timp ce el se va perpeli etern în
flăcări.
Judecata de la urmă: Judecata aceasta este confundată și combinată de mulți cu
judecata neamurilor descrisă în Matei 25: 31-46. Există însă mari deosebiri între cele două. Judecata
descrisă de Domnul Iisus în Matei nu este Marea Judecată de la urmă, pentru că
are următoarele caracteristici: 1. Cei judecați - Neamurile; 2.
Timpul - la Revenirea Domnului Iisus, după Necazul cel Mare și înainte de
Împărăția terestră (Apoc. 19); 3. Locul - Tronul slavei Sale, aici pe
Pământ; 4. Criteriul judecății - Atitudinea față de martorii lui Hristos
în Necazul cel Mare; 5. Rezultatul - unii sunt răsplătiți, alții sunt nimiciți. Răsplătirea
celor de la Judecata Neamurilor va fi să intre în Împărăția terestră a Fiului
lui Dumnezeu: „Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui:
Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a
fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei. 25:34). Răsplătirea
celor din ziua Marii Judecăți de la urmă va fi cu totul … alta. Așa cum vom
vedea din studiul acestui capitol. Oricâte lămuriri am avea însă, problema
evenimentelor de la urmă va rămâne totuși pentru majoritatea confuză, iar
pentru cei studioși, incompletă. Așa cum spunea și apostolul Pavel: „Cunoaștem
în parte și propovăduim în parte”. Este greu să plasezi cu certitudine
evenimentele despre care vorbește apostolul Pavel: „Nu ştiţi că sfinţii
vor judeca lumea?” (1 Cor. 6:2) și „Nu știți că
noi vom judeca pe îngeri?” (1 Cor. 6:3). Ambele presupun că Biserica
va trece ea însăși printr-o judecată de curățire anterioară. Nu știm totul, dar
ceea ce știm este suficient ca să ne alerteze și să ne facă să ne pregătim cum
se cuvine pentru ceea ce ne așteaptă. Să citim, acum, mai întâi textul
din Apocalipsa capitolul 20, care ne descrie cea mai solemnă și mai
serioasă scenă, pentru că descrie cel mai tragic eveniment din istoria
omenirii, sala Judecății de la urmă dinaintea merelui tron alb al lui
Dumnezeu: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi
alb şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu
s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţi, mari şi mici,
stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise.
Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost
judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.
Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au
dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.
Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc.
Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris
în cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:11-15). Să
privim împreună la scena judecății, la standardul de justiție și la sentința
pronunțată.
Scena Judecății de la urmă: În terminologia unui tribunal, aceasta este „ultima
înfățișare în fața dreptății divine”. Nu va fi un tribunal ca toate tribunalele
și nu va fi o procedură ca procedurile obișnuite. Nu vor fi dezbateri despre
vinovăție sau nevinovăție. Va fi un acuzator, dar nu va exista un avocat al
apărării. Nu vor exista dezbateri, doar o scurtă citire a capetelor de acuzare,
fără martori și fără circumstanțe atenuante. Va fi un Judecător suprem lipsit
de simpatie, care va pronunța o sentință la care nu există drept de apel, o
pedeapsă din care nu se poate ieși prin cauțiune și din care nu se poate evada. Locul unde
se va desfășura această Mare Judecată va fi undeva între Pământ și Cer, între
cea dintâi creație și creația cea nouă. Indiferent și independent de
lucrurile create, plasat în „neființa creată” din afara lumii materiale, există
acest scaun de domnie mare și alb adus la ființă din Dumnezeu și pentru
Dumnezeu. Este mare în importanță cosmică și alb ca semn al neprihănirii
absolute: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi pe Cel ce
şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc
pentru ele” (Apoc. 20:11). „Domnul împărăţeşte în veac şi Şi-a
pregătit scaunul de domnie pentru judecată” (Psalm 9:6 - T.M.). Este
scena pe care a văzut-o și profetul Daniel: „Mă uitam la aceste
lucruri până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile
a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte
lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui,
ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii
de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui.
S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile.” (Daniel 7:9-10). Dar ce
înseamnă „Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit
loc pentru ele”? Aceasta este o afirmație imensă,
atotcuprinzătoare. Pământul primei creații a fost reașezat
și refăcut pe timpul Împărăției Milenare, dar tot purtător de germenele
păcatului pângăritor a fost. El nu are loc în eternitate! Avem
aici procesul de dizolvare a creației vechi, învechite ca o haină. „Nu
s-a mai găsit loc pentru ele!” Apocalipsa 21 descriind faza cerească a
Împărăției lui Hristos, va debuta cu afirmația: „Am văzut un cer nou și
un pământ nou; pentru că cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră, și marea nu
mai era” (Apoc. 21:1). Unii fizicieni susțin că lumea există în
Cosmosul actual prin echilibrul dintre materie și antimaterie, așa cum pentru
fiecare cifră reală există una imaginară (1,-1; 2,-2; etc.). Dacă
materia s-ar întâlni cu antimateria ar rezulta energie creatoare de o lume
nouă, la fel cum numerele reale și negative s-ar îndrepta unele spre celelalte,
s-ar uni în locul lui zero și s-ar despărți apoi într-o altă axă a numerelor.
Este imaginea pe care ne-a dat-o apostolul Petru. De unde ar fi știut „pescarul”
din Galileia despre astfel de lucruri dacă n-ar fi stat de vorbă cu Cel înviat
în Seminarul celor 40 de zile? „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ.
În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de
mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde. … aşteptând
şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri şi
trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa
Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea.”
(2 Petru 3:10, 12-13). Biblia are un mesaj clar pentru ecologiștii
panicați care se tem că stricăm Pământul: Dacă vi se pare că acum este stricat,
așteptați să vedeți ce va face mânia lui Dumnezeu din sistemul acesta blestemat
din pricina păcatului! Nu încercați să salvați planeta, ci grăbiți-vă să vă
salvați pe voi înșivă!! Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia: „Ridicaţi
ochii spre cer şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca
un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină şi locuitorii lui vor muri
ca nişte muşte, dar mântuirea Mea va dăinui în veci şi neprihănirea Mea nu va
avea sfârşit” (Isaia 51:6). „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ
nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui
nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). Dr. Donald Grey Barnhouse a
spus: „Cerurile materiale și Pământul pe care-l cunoaștem acum vor avea un
sfârșit. Ele nu vor fi doar curățate sau reabilitate, ci vor fi pur și simplu
distruse, vor înceta să mai existe, vor trece printr-o inversare a procesului
creației, au fost făcute prin Cuvântul Domnului din nimic și se vor întoarce
prin același Cuvânt al Domnului în nimic.” Cel care stă pe scaunul de
domnie mare și alb este Iisus Hristos, persoana desemnată de Sfânta
Treime să conducă procesul. El s-a calificat prin două argumente: 1) este
alesul Tatălui s-o facă și (2) a trăit experiența umană, „a fost
ispitit ca și noi, dar fără păcat”: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci
toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul
cum cinstesc pe Tatăl” (Ioan 5:22-23). „Şi I-a dat putere să judece,
întrucât este Fiu al omului” (Ioan 5:27). „Dumnezeu nu ţine seama de
vremurile de neştiinţă şi porunceşte, acum, tuturor oamenilor de pretutindeni
să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după
dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat
tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”
(Fapte 17:30-31). Mulțimea celor acuzați care
stau înaintea Lui este imensă și impresionantă, alcătuită din toți oamenii care
în toate veacurile au ales să nu asculte de Dumnezeu: „Şi am văzut pe
morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie” (Apoc.
20:12). Îi putem numi generic „păcăliții istoriei”, cei
care crezând că-L pot păcăli pe Dumnezeu s-au păcălit pe ei înșiși, lăsându-se
înșelați de dușmanul sufletelor lor, Satana. Acum îl vor urma pe Satana
în locul de peseapsă veșnică. Satana, Profetul Mincinos și fiara se află deja
în „iazul de foc și de pucioasă” și-i așteaptă! Cum
vor putea aceștia „să stea în picioare” înaintea scaunului de
domnie, când nu va exista ceva pe care să se așeze? Îmi veți spune că este greu
de priceput. Vă voi răspunde că nu este greu, este … imposibil!!
Doar când vom ieși din limitările experiențelor noastre terestre vom putea
pricepe! Cine sunt cei din mulțimea imensă care stă înaintea
scaunului de judecată? Există, nu uitați, două judecăți, pentru că
există două învieri, așa cum a spus Domnul Iisus în Evanghelia lui Ioan: „Nu
vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi
cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele. Cei ce au
făcut binele vor învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul vor învia
pentru judecată” (Ioan 5:28-29). Există judecata pentru răsplata
creștinilor prin examinarea faptelor celor din Biserica lui Hristos descrisă în
1 Corinteni 3:10-15 și explicată iar în cea de a doua epistolă către cei din
Corint: „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului
de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după
binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni
5:10). Toți copiii lui Dumnezeu din Biserică vor supraviețui Judecății
pentru fapte, chiar dacă unii vor ajunge de cealaltă parte a ei „ca prin foc”,
adică fără nicio răsplătire. Curățați prin focul acestei judecăți, ei vor sta
apoi pe tronuri alături de Hristos și „vor judeca lumea”! Cea de a
doua judecată nu va fi pentru „răsplată”, ci pentru „pentru pedeapsă” și vor
ajunge la ea toți cei care n-au vrut să creadă în Dumnezeu și să fie salvați
prin credința în jertfa Lui ispășitoare. Judecata celor răi va avea
loc la sfârșitul istoriei lumii. Toți cei care n-au fost înviați până atunci
împreună cu sfinții înviați odată cu Iisus, împreună cu toți credincioșii morți
la Răpire, împreună cu credincioșii martirizați în Necazul cel Mare și împreună
cu cei proslăviți prin moarte în timpul Împărției terestre, vor învia pentru
această Mare Judecată de la urmă. Miliarde și miliarde de oameni vor sta fără
excepție și fără deosebire („cei mici și mari”) înaintea
scaunului mare și alb al lui Hristos. Va fi o părtășie teribilă
acolo, cei morți, suflete moarte înviate în trupuri moarte într-o părtășie a
groazei și a disperării! Oameni mici și femei pierdute care s-au complăcut
toată viața în fleacuri și în lucruri de nimic, toți cei care s-au pângărit în
certuri, bârfe, mici înșelătorii, viclenii de duzină, minciunele, furtișaguri,
vulgarități de mahala, glume vulgare vor fi acolo. Tot acolo vor fi și cei
considerați pentru o vreme „mari”, un Napoleon, un Alexandru
cel Mare, un Hitler, asasini care au mâinile pătate de sângele
a milioane și milioane de oameni. Acum toți și fiecare în parte va fi judecat
și condamnat, o gloată înspăimântată adunată pentru prima și ultima oară ca
să-și primească osânda binemeritată! Așa cum spune autorul
Epistolei către Evrei: „Grozav lucru este
să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei
10:31). Am privit de aproape scena marii Judecăți. Să trecem acum la …
Standardul de justiție - capetele de acuzare: Ioan scrie: „Nişte cărţi au fost deschise.
Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost
judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.
Fiecare a fost judecat după faptele lui” (Apoc. 20:12-13). Standardul
judecății va fi sfințenia absolută a lui Dumnezeu. Toți cei care nu s-au
refugiat sub sângele răscumpărător al lui Iisus Hristos vor fi osândiți de
acest standard: „Căci toţi au păcătuit şi sunt
lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). În
fața sfințeniei absolute care zice că „plata păcatului este moartea”, nimeni nu
poate spune că este „fără de păcat”: „Căci cine
păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă se face vinovat de
toate” (Iacob 2:10). Tragedia este că oamenii din acea mulțime imensă
ar fi putut avea și ei parte de harul iertării și ar fi putut avea numele
scrise în cartea vieții, dar … n-au vrut! Și noi am fost ca ei, dar am fost
salvați de la osândă: „Pe voi, care eraţi morţi în
greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu
v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A
şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic,
şi l-a nimicit pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:13-14). Pentru
refuzul harului manifestat în sângele lui Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu
care ridică păcatul lumii, majoritatea imensă a oamenilor din istorie vor sta
la Judecata de la urmă în fața standardului de sfințenie absolută a lui
Dumnezeu și-și vor primi „sentința”.
Sentința pronunțată la judecata de la urmă: Verdictul dat pentru fiecare om care va sta la Marea Judecată
de la urmă va fi: „Vinovat!” Pedeapsa este descrisă în aceste
cuvinte: „Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de
foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în
cartea vieţii a fost aruncat în iazul de foc” (Apoc. 20:14-15). Statistica
arată că Domnul Iisus a vorbit de trei ori mai mult despre iad decât despre
rai. A fost modul Lui de a-Și arăta dragostea și dovada că Dumnezeu „nu dorește
moartea păcătosului”: „Doresc Eu moartea păcătosului?
zice Domnul, Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de pe
căile lui şi să trăiască?” (Ezec. 18:23). Iazul cu
foc și pucioasă este despărțirea definitivă de Dumnezeu, numită și
„moartea a doua”. Este un loc de chin în care oamenii vor fi torturați de
flăcările remușcărilor, vinovăției, păcatului și ale durerii! Dacă
vă aduceți aminte de relația lui Dumnezeu cu omenirea prin metafora
secerișușui, cu judecata aceasta am ajuns la ultima lui fază. După semănat,
secerat, și vânturat, pleava nefolositoare trebuie aruncată în foc. Așa i-a
avertizat Ioan Botezătorul pe cei din vremea lui, îndemnându-i din toată inima
să se pocăiască: „Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă;
dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, şi eu nu sunt vrednic
să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. Acela
Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge
grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Mat.
3:11-13). Biblia este foarte clară și explicită. Iadul veșnic este un
loc care nu aparține creației actuale, ci este din afara ei și de dicolo de ea.
Creația actuală va exploda într-o zi într-o formă de energie pură din care va
apare o creație nouă. Păcătoșii care mor acum, în veacul acesta al
creației actuale cu timp și spațiu, vor mai muri o dată într-o lume
în care nu mai există timp și spațiu, în pedeapsa veșnică. Iazul de foc
este deja în existență, chiar dacă în prezent nu este ocupat de nimeni. Oamenii
care mor acum, merg în locuința morților, în compartimentul numit iad, iar
demonii rebeli sunt legați în „adânc”. Cei dintâi locuitori ai iazului
cu foc vor fi Fiara și Profetul Mincinos (Apoc. 19:20), iar după încă o mie de
ani, va fi și Satana și toți îngerii răzvrătiți care l-au urmat (Apoc. 20:10).
În urma Judecății de apoi, toți oamenii neîmpăcați cu Dumnezeu vor ajunge și ei
acolo! Se spune că Wolfgang Amadeus Mozart a pus
atâta simțire în compunerea unui recviem, o compoziții despre moarte, comandat
de un eluziv personaj foarte bogat, încât a murit de epuizare. S-a stins
compunând despre stingerea sufletului! Am același sentiment de chin ori de câte
ori trebuie să vorbesc ceva despre chinurile iazului de foc. Sunt teribile! O
metaforă pentru iazul de foc este „Gheena”. Domnul Iisus spune: „ Nu vă
temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai
degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul, şi trupul în gheenă” (Mat.
10:28). Locuința morților, prin iad, a găzduit numai sufletele celor
păcătoși, dar iazul îi va primi după înviere când li se va da un trup veșnic!
Valea Gheenei (Valea Ben-Hinnom) se afla la sud-vest de Ierusalim. Acolo era
groapa de gunoi a orașului. Locul era asociat cu un miros teribil, cu un foc
care nu se stinge, cu fum și cu o lume a viermilor. O altă numire a
pedepsei eterne este „locul de afară”, sau „întunericul
de afară”. „Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi
în întunericul de afară, unde vor fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor” (Matei 8:12). Lumea se îndreaptă irevocabil spre Marea Judecată
de la urmă. Dar numai cei care vor cu tot dinadinsul vor ajunge acolo. Ei aleg
să nu-L primească pe Iisus Hristos ca Mântuitor și Domn, preferând să trăiască
în plăcerile de o clipă ale păcatului, înșelați de Satana care le-a întunecat
mintea și le-a orbit ochii! Mă rog ca acest studiu să ne trezească pe
toți la o viață de veghere și sfințire, pentru că, așa cum vom vedea începând
cu capitolul următor, ne așteaptă creația cea nouă, cu minunatele ei realități
cerești!
REFLECȚII SUPLIMENTARE:
Apocalipsa 20.7-9: Firea
păcătoasă a omului neschimbată și în împărăția de o mie de ani (20.7, 8): în timpul Împărăției de o mie de ani viața omenească pe
Pământ va continua ca în prezent și mulțimi se vor naște în trecerea anilor,
iar cuvintele Domnului: „ce este născut din carne este carne” vor fi tot atât
de adevărate atunci ca și acum. Dacă nu are loc o lucrare a harului în astfel
de inimi, toate tendințele firii păcătoase vor fi prezente, înăbușite de
stăpânirea divină din afară; Satan, instigatorul la rău, nu va fi prezent ca să
lucreze asupra lor. Aceasta justifică faptele deosebit de rele din versetul 8,
care altfel nu s-ar putea explica. La sfârșitul Mileniului Satan va fi dezlegat
din închisoare și i se va permite să-și facă voia. El n-a învățat nimic și n-a
primit vreo corectare. Este absolut neschimbat. Îndată se duce să înșele națiunile.
Oamenii, urmașii lui Adam, în afară de cazul când sunt născuți din nou, sunt de
asemenea neschimbați, cu toate că au trăit sute de ani sub un regim absolut
drept. Prin evanghelie am învățat că „gândirea firii păcătoase este vrăjmășie
împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu și nici nu
poate. Și cei care sunt în firea păcătoasă nu pot să placă lui Dumnezeu”
(Romani 8.7, 8). De aceea este absolut necesară nașterea din nou! Lucrul
acesta va fi arătat din nou într-un fel izbitor la sfârșitul Mileniului.
Oamenii în firea păcătoasă nu pot să fie plăcuți lui Dumnezeu, iar Dumnezeu și
stăpânirea Lui dreaptă nu le este plăcută lor. De aceea la prima ocazie, când
sunt provocați, ei se răzvrătesc.
Națiunile răzvrătite împotriva sfinților și a cetății cea
iubită (Apocalipsa 20.8-9): răzvrătiții vin din toate națiunile, deși „Gog și
Magog” sunt numiți în mod special. Ezechiel 38 și 39 prezic distrugerea marii
puteri de la nord când începe timpul Mileniului - ultima lovitură, se pare, a
conflictului de la Armaghedon. Au trecut o mie de ani, și din nou aflăm
reprezentanți ai acelei puteri luând conducerea în mișcarea împotriva lui
Dumnezeu. Marile teritorii rusești sunt destul de clar indicate în capitolele
lui Ezechiel, și chiar în timpul nostru spiritul împotriva lui Dumnezeu pare să
se pregătească aici. Obiectivul lor este tabăra sfinților și cetatea cea
iubită, în centrul căreia va sta templul lui Dumnezeu, de unde va ieși și
autoritatea și binecuvântarea timpului Mileniului. Este curată răzvrătire
împotriva lui Dumnezeu. Ea cere o judecată meritată, și o primește. Foc din Cer
îi mistuie și acest teribil episod duce la sfârșitul perioadei milenare și a
tuturor veacurilor timpului, încât ajungem pe pragul stării eterne. Capitolul
nostru continuă să prezinte faptele lui Dumnezeu în judecarea păcatului, și
guvernamentală și eternă. Nu se menționează ce se întâmplă cu pământul material
(decât că „pământul și cerul au fugit și nu s-a mai găsit loc pentru ele” în
versetul 11), până ajungem la cel dintâi verset din capitolul următor, și
atunci ni se spune că Cerul și Pământul dintâi „trecuseră”. Trebuie să ne
referim la 2 Petru 3.7, 10 pentru detalii mai precise, și atunci aflăm că focul
este folosit pentru aceasta. Deci s-ar putea foarte bine ca această cădere a
focului din Cer ca să mistuie pe răzvrătiți este de asemenea un act al lui
Dumnezeu care dă drumul forțelor atomice care vor produce ceea ce a prezis
Petru.
Apocalipsa
20.10: Diavolul aruncat în iazul de foc: ultimele 6 versetele din acest capitol ne dau
rezultatele judecăților de la urmă ale lui Dumnezeu; nu partea lor materială,
ci partea morală și spirituală. Se termină cu izvorul oricărui rău. În tot
Universul, cum ne revelează Scriptura, Satan a fost rebelul original. În lumea
aceasta el a introdus păcatul pe calea amăgirii. Numele lui, diavol,
înseamnă acuzator, calomniator și, prin defăimarea lui împotriva lui Dumnzeu și
a cuvântului Său, a amăgit-o pe Eva, după cum Geneza 3 poartă mărturie. Ca o
ființă spirituală măreață, având puteri uriașe ale inteligenței, dincolo de ce
este uman, n-a fost nicio dificultate să-l amăgească pe om. Tot așa lucrează el
și astăzi și va lucra până la sfârșit. Dar s-a ajuns acum la limita determinată
de Cel ce este Atotputernic și el este aruncat în „focul cel veșnic, pregătit
diavolului și îngerilor lui”,despre care a vorbit Domnul în Matei 25.41. Aici
focul este numit ca un „iaz”, care dă ideea unui loc închis, limitat. În el
fuseseră aruncați Fiara și Profetul fals/mincinos când începe timpul
Mileniului, iar acum, la sfârșitul acestei perioade, citim că ei sunt deja, nu
că vor fi. Focul nu i-a distrus.
Suntem foarte obișnuiți cu focul și efectele lui în lucrurile materiale; dar,
din câte știm, focul nu are vreun efect asupra ființelor spirituale. Gândim
deci că fraza aceasta este simbolică, întocmai ca multe altele din cartea
aceasta, dar ea rămâne ca simbolul necazului și chinului arzător al judecății
lui Dumnezeu, care și pentru diavol va însemna un chin „zi și noapte, în vecii
vecilor”.
Apocalipsa
20:12-15: Morții judecați după faptele lor, după cele scrise în cărți
(20.12): marea judecată finală a
păcătoșilor fi bazată nu pe ceea ce știa Dumnezeu despre ei că vor fi, ci pe
ceea ce ei înșiși s-au arătat a fi în faptele lor exterioare. Despre aceste
fapte s-a păstrat o „însemnare” înaintea lui Dumnezeu. Este de
remarcat că la sfârșitul Vechiului Testament se vorbește despre o „carte
de aducere aminte” scrisă înaintea Domnului pentru cei ce se temeau de
El (Maleahi 3.16); Noul Testament la încheierea lui vorbește despre „cele
scrise în cărți”, pe baza cărora sunt condamnați cei necredincioși. În
timpul nostru știm cum să înregistrăm vorbirea și faptele oamenilor în așa fel
încât să fie păstrate pentru generațiile viitoare. Ceea ce oamenii învață să
facă în mod imperfect, Dumnezeu a făcut de veacuri în mod perfect! Un gând
îngrozitor pentru fiii oamenilor păcătoși!
Marea
și locuința morților dau înapoi pe morți (20.13): cam trei sferturi din suprafața Pământului este mare,
ocean. Dacă unii dintre morți ar putea fi trecuți cu vederea în ceasul acela,
ar fi cei care și-au găsit îngroparea în întinderea largă și în adâncurile
imense ale apei. Dar marea le va da înapoi. Moartea este văzută ca ținând
trupurile oamenilor și locuința morților (hadesul/iadul) ținând sufletele lor.
Amândouă vor lăsa libere prada lor, pentru ca trupurile și sufletele lor să fie
unite din nou! Ei au păcătuit în trupurile lor, și în trupurile lor vor fi
condamnați. Și din nou este subliniat: „judecați fiecare potrivit
faptelor lor”.
Moartea
a doua: iazul de foc (20.14-15): moartea și hadesul vor avea numai pe cei
nemântuiți, de aceea versetul 14 arată faptul solemn că toți cei din ele își
vor găsi locul în iazul de foc, și în felul acesta moartea și
hadesul nu vor mai fi! Acestea două n-au fost permanente; amândouă au avut un
scop provizoriu și acum el se termină. Versetul 15 arată același fapt teribil
într-un alt fel. Dacă scrierea „cărților” a condamnat pe oameni într-un fel
pozitiv, „cartea vieții” a lucrat într-un mod negativ. Dacă numele lor nu este
scris în această carte, acest fapt le pecetluiește soarta.
Comentariu suplimentar 1 - de avut în vedere:
Apoi este descris un alt fapt de o importanţă
imensă: Satan este legat. Nu-i mai este îngăduit să se plimbe şi să dea
târcoale încoace şi încolo prin lume, înlănţuind-o în vicleniile lui şi
târând-o la nimicire. „Apoi am văzut un înger coborându-se din cer, având cheia
Adâncului şi un lanţ mare în mână. El a pus mâna pe balaur, şarpele cel vechi,
care este Diavolul şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani.” Aceasta nu este
încă judecata sa finală. „L-a aruncat în Adânc, l-a închis şi a pecetluit
intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o
mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp.” Apoi ochii
noştri sunt întorşi de la aceste scene îngrozitoare şi duşi spre o altă scenă,
potrivită să mângâie şi să bucure inima. „Şi am văzut nişte scaune de domnie;
şi celor ce au stat pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce
li se tăiase capul din cauza mărturiei lui Iisus şi din cauza Cuvântului lui
Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei și icoanei ei și nu
primiseră semnul pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos
o mie de ani.” Nu presupunem că ar fi necesar să demonstrăm pe larg că nu
trebuie să luăm acest verset ca reprezentând numai creştinismul şi urmările
sale. Majoritatea acelora care citesc aceste pagini, dacă nu toţi, înţeleg că
este vorba de o înviere adevărată. Acesta nu este un limbaj figurat, ca atunci
când este spus despre fiul risipitor: „Acest frate al tău era mort şi a înviat …
” sau când se vorbeşte despre restaurarea Israelului, care este comparată cu o
înviere dintre cei morţi (Romani 11.15. comparaţi Ezechiel 37 şi Daniel 12) pentru
restul lumii. Viziunea ne arată scaune de domnie şi pe cei care le ocupă, apoi
alte persoane care le sunt asociate; explicaţia pe care autorul insuflat o dă
acestei scene arată că este vorba de „prima înviere”, învierea dintre cei morţi
a celor drepţi. Să analizăm diferitele grupuri ale celor care au parte de prima
înviere. În primul rând citim: „Am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au
stat pe ele li s-a dat judecata.” Când Ioan îi vede, scaunele de domnie erau
deja ocupate; în loc de a fi obiectele judecăţii, aceia care sunt aşezaţi pe
ele exercită judecata, pentru că ea le este dată. Cine sunt aceste persoane pe
care le vedem astfel învestite cu o autoritate de judecată atât de glorioasă şi
care domnesc împreună cu Hristos, aşa cum vedem mai departe? Evident, sunt
aceiaşi sfinţi pe care i-am văzut mai întâi reprezentaţi prin bătrâni, în Cer,
apoi prin bătrâni şi cele patru făpturi vii, în urmă prin mireasă și cei
chemaţi la ospăţul nunţii, şi în sfârşit prin armatele care ies din Cer în
suita Domnului. Nu mai este vorba, în punctul în care viziunea ne-a condus, de
a vesti căile şi sfaturile lui Dumnezeu, nici de a lupta împotriva Fiarei şi a
împăraţilor. De aceea profetul întrebuinţează alte figuri. Este vorba de o
împărăţie și vedem scaune de domnie pe care sunt aşezaţi aceia care domnesc
împreună cu Hristos. Cu această ocazie, să remarcăm în treacăt că limbajul
simbolic este tot atât de hotărât ca oricare altul; departe de a fi lipsit de
precizie, el nu lasă deloc să rămână ceva vag și, ba mai mult, el posedă o
energie care îi este specifică. Al doilea lucru care se cuvine să-l observăm
aici este că Ioan vede suflete - sufletele acelora care fuseseră decapitate
pentru mărturia lui Iisus si pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă ne ducem cu
gândul la capitolul 6.9, vom recunoaşte acolo pe aceşti martiri văzuţi sub
altar, ca cenuşa unei arderi-de-tot oferită lui Dumnezeu. Ei strigaseră către
Stăpânul lor suveran să răzbune sângele lor asupra duşmanilor lor şi li se
spusese să aştepte încă puţin timp, până ce alţii, împreună slujitori cu ei şi
fraţii lor, aveau să fie omorâţi. Aici aceştia din urmă apar de asemenea.
Aceştia sunt martirii care au suferit când Fiara s-a ridicat sub ultima sa
formă, cu ambiţiile ei de blestem şi când a doua Fiară a pus să fie omorâţi
toţi aceia care nu voiau nici să adore Fiara, nici să se închine icoanei ei,
nici să primească numărul numelui ei (capitolul 13). Ei formează a treia clasă
menţionată în acest pasaj. Cei dintâi sunt aceia care îl urmau pe Hristos când
El a ieşit din Cer. Ei erau deja înviaţi din morţi și slăviţi; de aceea ei sunt
imediat văzuţi aşezati pe scaune de domnie, în timp ce celelalte două clase de
persoane sunt încă în starea de duhuri despărţite de trup. „Şi sufletele”, este
spus despre ele; dar nu este niciun motiv pentru a nu lua acest cuvânt în
sensul simplu şi literal. Sunt „sufletele”, nu persoanele (trup si suflet)
celor ce au fost decapitaţi. Ioan vede starea în care ele se găsesc mai întâi.
Trebuie în plus să avem grijă să nu amestecăm laolaltă cele două clase de pe
urmă, cum o fac traducerile obişnuite. Trebuie să citim „ … şi ale celor care
nu se închinaseră fiarei și icoanei ei şi nu primiseră semnul pe frunte şi pe
mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.” Astfel, cei pe care
i-am văzut mai întâi ca duhuri despărţite de trup, „sufletele”, au fost
înviate, reunite cu trupurile lor și ei au înviat şi au împărăţit cu aceia care
erau deja aşezaţi pe scaune de domnie. Nimic mai simplu şi mai frumos decât
felul în care acest verset 4 rezumă toată Apocalipsa. Viziunile acestei cărţi
profetice nu se deschid prin răpirea sfinţilor în Cer, ci arătându-i, chiar de
la început, deja slăviţi. Ei sunt adesea aşezaţi înaintea văzătorului și
totdeauna într-o stare completă, care nu implică nicio adăugare la numărul
lor. Răpirea Bisericii şi a sfinţilor Vechiului Testament, răpiţi toţi
împreună ca să întîmpine pe Domnul, trebuie deci deja să fi avut loc. De
aceea îi vedem însoţind pe Domnul când iese din Cer şi apoi aşezaţi pe scaunul
de domnie. Când Hristos vine să ocupe scaunul de domnie care îi aparţine, ei,
prin har, iau locul pe scaunele lor. Apoi sfinţii care au suferit pentru
Hristos, în timp ce aceştia dintâi erau în Cer, înviază şi trăiesc. Domnul nu
lasă pe niciunul lipsit de această fericire. Toţi acei care au suferit, fie în
primele persecuţii ale perioadei apocaliptice (capitolul 6), fie în acelea care
au venit mai târziu (capitolul 13.15), până la nimicirea Babilonului, toţi sunt
acum înviaţi dintre cei morţi şi introduşi astfel într-o stare potrivită pentru
a domni cu Hristos, în aceeaşi măsură ca sfinţii din Vechiul Testament şi din
Biserica însăşi. „Ei au înviat” este spus; si înţelesul pe care noi îl dăm
acestei expresii este confirmat de ceea ce urmează: „Ceilalţi morţi n-au înviat
până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere”. Nu trebuie
totuşi să presupunem că toţi cei care au parte de prima înviere, înviază în
aceeaşi clipă. Aceasta ar fi o greşeală. Cu siguranţă există (fără să socotim
învierea celor răi la sfârşit), două mari acte de înviere; unul când, într-o
clipă, într-o clipeală din ochi, sfinţii Vechiului Testament și Biserica
(morţii în Hristos) vor învia, și când sfinţii vii vor fi schimbaţi şi toţi
împreună vor fi răpiţi în Cer; celălalt, când după ce Satan a fost legat, după
judecata Babilonului, a Fiarei şi a prorocului mincinos, martirii acestor
vremuri din urmă vor învia pentru a domni cu Hristos. Şi nu menţionez ceea ce
ar avea un caracter excepţional sau deosebit, ca de exemplu, învierea celor doi
martori din capitolul 11, care, fiind omorâţi, au înviat după trei zile și
jumătate şi s-au urcat la Cer. Vorbesc de două acte generale în care două clase
de sfinţi sunt înviaţi. Chipul în care Scriptura vorbeşte despre înviere, lasă
din plin loc la această interpretare; căci, când este spus: „Eu îl voi învia în
ziua de la urmă”, ziua de la urmă nu înseamnă un simplu moment, ci o perioadă
de timp. Cu siguranţă, dacă noi considerăm ca o totalitate pe sfinţii Vechiului
Testament şi Biserica, și ca o altă totalitate pe sfinţii apocaliptici (dacă eu
pot să-i desemnez astfel), cei dintâi înviază toti în aceeaşi clipă; şi
ceilalţi toţi de asemenea în aceeaşi clipă; dar între învierea celor două clase
există un interval de timp. Nu numai că nu există o singură expresie în
cuvântul lui Dumnezeu, care să includă că toţi sfinţii din toate epocile
înviază în acelaşi moment, dar Cuvântul ne arată, din contră, că trebuie să
existe mai multe acte în prima înviere. Pasajul cu care ne ocupăm face să se
vadă lucrul acesta şi nu există deloc altă interpretare care să poată să
mulţumească pe deplin. Aşa fiind lucrurile, o mare lumină se află aruncată
asupra întregii cărţi. Şi ce vom spune de înţelepciunea minunată a Domnului?
Aceasta este „prima înviere”; nu înseamnă că toţi sfinţii au fost înviaţi
înainte ca să înceapă Împărăţia de o mie de ani, astfel că, atunci când
Împărăţia lui Hristos soseşte, toţi au avut parte de prima înviere: Hristos
Însuşi, „pârga” înviată cu mai mult de nouăsprezece veacuri înainte de Biserică,
apoi Biserica împreună cu sfinţii Vechiului Testament şi în sfârşit sfinţii
apocaliptici, cu cel puţin câţiva ani după Biserică. Noi avem astfel o vedere
exactă şi adevărată a acelora care participă la învierea dintre cei morţi.
„Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de
întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi
ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împăraţi cu El o mie de ani.” S-a
observat pe bună dreptate că această expresie: „Ei vor fi preoţi ai lui
Dumnezeu şi ai lui Hristos” face zadarnică interpretarea care ar vrea să vadă
în acest pasaj o înviere figurată, aceea a principiilor creştinismului. Este
limpede, într-adevăr, că dacă nişte principii pot să domnească, este absurd să
ne gândim că ele pot să fie preoţi. Acest titlu este o răsplată personală
acordată acelora care au suferit. Când cei o mie de ani s-au împlinit, Satan
reapare pe scenă, spre durerea şi ruina neamurilor care nu sunt născute din
Dumnezeu. Dar aceasta este pentru ultima oară în diferitele economii ale lui
Dumnezeu. „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din
închisoarea lui şi va ieşi să însele neamurile, care sunt în cele patru colţuri
ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război”. Aceasta este
de o mare importanţă morală. Slava chiar a Împărăţiei nu-l ocroteşte pe omul
firesc când el este expus atacurilor duşmanului. Naţiunile din Mileniu, „al
căror număr este ca nisipul mării”, devin prada Satanei. „Şi ei s-au suit pe
faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită.”
Cetatea cea iubită este Ierusalimul; tabăra sfinţilor este, presupun, un cerc
mai vast, care îmbrăţişează tot Israelul și neamurile care, fiind întorşi la
Dumnezeu, nu se lasă amăgiţi de Satan. Este aici un contrast evident cu starea
pe care o presupune ogorul amestecat cu grâu şi cu neghină, care reprezintă
creştinătatea la sfârşitul veacului. Grâul şi neghina cresc împreună până ce
judecata le desparte. La sfârşitul Mileniului, cei drepţi şi cei răi formează
două clase bine distincte şi despărţite, cu toate că, chiar atunci, apare o
linie de demarcaţie care există între tabăra sfinţilor şi Ierusalim, cetatea
cea iubită pe pământ, în care se găsesc iudeii. Cei nenascuţi din nou dintre
neamuri îi înconjoară acum cu armatele lor nenumărate, asemănătoare unor nori
de lăcuste care merg să devasteze şi să nimicească totul. „Dar din cer s-a
coborât un foc şi i-a mistuit. Şi Diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în
iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi
chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.” Atunci urmează o scenă și mai
solemnă; din toate acelea pe care noi putem să le privim, cea mai potrivită ca
să inspire groaza; dar, în acelaşi timp, aceea spre care creştinului îi place
să privească, ca trebuind să suprime pentru totdeauna orice urmă de rău şi să
îndreptăţească binele acolo unde omul a dat totdeauna faliment. Aici nu apare
decât un singur scaun de domnie. Este Dumnezeu, judecîndu-l pe om - este judecata
veşnică. Când Dumnezeu îşi va exercita judecăţile Sale providenţiale, alte
scaune sunt în jurul scaunului Său de domnie, cum am văzut la începutul
viziunilor apocaliptice (Capitolul 4). Când Hristos în persoană vine să judece
şi să cârmuiască pe cei vii (versetul 20.4), sunt iarăşi scaune, căci sfinţii
înviaţi împărătesc cu El. Dar, acum nu este decât un singur scaun de domnie:
Hristos judecă pe cei morţi. „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb şi
pe Cel care şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai
găsit loc pentru ele”. Ca învăţătură, acest verset este de o mare importanţă,
în ceea ce el dovedeşte într-un chip hotărâtor că nu există niciun temei în
părerea în mod general primită, că întoarcerea Domnului are loc numai în acest
moment. Acest eveniment ne este totdeauna prezentat ca petrecându-se pe
pământul locuibil, pământul actual. Dar, dacă Domnul n-a venit deja pentru
pământ, înainte de ceea ce ne este înfăţişat aici, nu există lume în care El să
poată să vină, deoarece cerul şi pământul au fugit. Ideea obişnuită că venirea
Domnului n-are loc decât în acest moment, este în contradicție cu ceea ce
descrie acest verset chiar, fără a vorbi de alte părţi ale Scripturii. Este
destul, pentru a vedea lucrul acesta, de a cerceta şi de a crede Cuvântul lui
Dumnezeu. Este adevărat că noi vedem apoi cerul cel nou și pământul cel nou;
dar cine ar vrea să pretindă că aceasta este sfera venirii Domnului? Pe acest
pământ El va veni, şi nu numai pe pământul cel nou, în starea veşnică. În această
lume chiar, în care a suferit, după Scripturi, El va reveni. Dar, pentru
judecata veşnică, pământul şi cerurile de acum au fugit; apoi vedem Universul
cel nou şi veşnic. Hristos trebuie, deci, să fi revenit mai înainte pe pământul
actual. Cu aceasta se potriveşte capitolul 19, care ni-L arată ieşind din Cer
pentru judecata pământului. El vine spre această lume, să răzbune pe poporul
Său împotriva fiarei și prorocului mincinos, împotriva împăraţilor și armatelor
lor; apoi sfinţii împărătesc cu El. Nu înseamnă că eu aş spune că ei locuiesc
pe pământ; El şi sfinţii slăviţi au locuinţa lor sus; totuşi asupra acestei
lumi chiar, ei domnesc în timpul arătat. Atunci, cum am văzut, vine ultima
încercare a neamurilor, după ce Împărăţia şi-a împlinit durata sa. Diavolul
dezlegat amăgeşte încă o dată carnea şi sângele, ca şi în toate celelalte
epoci. Slava care se desfăşoară într-un chip vizibil în timpul acestei perioade
nu are nicio eficacitate pentru a schimba inima omului; cu toate că, în absenţa
duşmanului şi înaintea prezenţei plină de autoritate a marelui împărat, ea îi
dă, timp de multă vreme, o ascultare pregătită. Acest veac va putea fi acela al
cârmuirii lui Dumnezeu şi al binecuvântării pentru om, dar nu este ceea ce îl
poate schimba pe om. Chiar vestirea harului lui Dumnezeu rămâne fără putere,
dacă nu pătrunde până la inimă prin puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt.
Într-un cuvânt, nicio mărturie nu poate să aibă efect; nicio muncă, nicio
putere, nicio slavă nu poate să producă nimic, dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu
lucrează în suflet prin Duhul Său. Dar în aceasta ne este arătat - ceea ce are
o mare importanţă - adevărată natură a împărăţiei sau a domniei de o mie de
ani. „Această zi” nu înseamnă o epocă în care toată lumea va fi convertită, ci
în care Domnul Iisus va cârmui cu dreptate, în care răul săvârşit pe faţă va fi
imediat judecat și în care binele va fi menţinut într-un chip desăvârşit timp
de o mie de ani. În ce priveşte cârmuirea, totul va fi din punct de vedere
moral potrivit gândului lui Dumnezeu; dar vor fi încă elemente de rău, care,
adevărat, nu vor putea să se arate fără să fie reprimate, dar care nu vor fi
nimicite. Că aceasta este adevărat şi că inima omului, chiar şi sub cârmuire,
nu este reînnoită, vedem clar în aceea că Satan, la sfârşit, amăgeşte pe toţi
aceia care nu sunt convertiţi; şi aceia, ni se spune, sunt nenumăraţi, „ca
nisipul mării”. Să nu fim miraţi mai mult de numărul lor, decât de defecţiunea
lor. Cei o mie de ani de pace şi de belşug vor fi favorizat creşterea unei
populaţii mereu în dezvoltare, cu toate judecăţile divine care deschid această
eră şi care vor fi diminuat în chip deosebit numărul locuitorilor lumii. Ceea
ce va avea loc atunci va depăşi tot ceea ce a fost văzut vreodată pe suprafaţa
pământului. Înainte de începutul acestei perioade, cum ştim, vor avea loc
printre neamurile din Apus şi din Răsărit războaie însoţite de măceluri
îngrozitoare. În afară de asta, judecăţi de un fel sau de altul vor pustii
popoarele. Dar apoi, lumea, copleşită timp de o mie de ani de tot felul de
binecuvântări vremelnice şi pusă sub cel mai minunat dintre guverne,
administrat de Domnul însuşi, se va acoperi de o mulţime nenumărată de oameni
de toate rasele, trăind în prosperitate. Natura va prezenta o stare de rodire
fără seamăn; ea va răspândi cu dărnicie fructele sale și produsele sale asupra
omului care se va bucura din plin de tot ceea ce Dumnezeu a făcut aici pe
pământ. Urmarea acestei stări va fi o creştere de populaţie în aşa fel cum
niciodată n-a existat ceva asemănător de când lumea a fost făcută. Totuşi, cu
toate aceste binecuvântări, Satan va reuşi să târască mulţimea naţiunilor
într-o vastă răzvrătire împotriva acelora care vor fi pe pământ obiectele
favorii speciale a lui Dumnezeu: contra sfinţilor, oriunde ei se vor găsi si
contra cetăţii preaiubite a lui Israel. Atunci vine nu numai nimicirea acestor
răzvrătiţi printr-o judecată divină, ci şi dispariţia cerurilor și a
pământului, iar Iisus Se aşază pe marele scaun de domnie alb. Aceasta este
judecata morţilor ca atare, morţi care acum înviază şi dau socoteală despre
faptele lor. Toţi morţii care n-au avut parte de prima înviere sunt aici. Felul
acestei judecăţi scuteşte neapărat pe sfinţii Mileniului de a trebui să se afle
înaintea scaunului de domnie mare și alb, prin simplul motiv că nu este spus
nicăieri că ei trebuie să treacă prin moarte. Nu există, în Scriptură, nimic
care să poată să ne facă să tragem concluzia că vreun sfânt moare în timpul
domniei de o mie de ani; contrariul este mai degrabă adevărat. Capitolul 65 din
Isaia spune cu siguranţă că, în timpul acestei perioade, moartea nu va
interveni decât ca o judecată adusă de o răzvrătire făţişă; ea va fi urmarea
directă a unui blestem din partea lui Dumnezeu; păcătosul în vârstă de o sută
de ani va fi încă tânăr când va muri. Omul întors la Dumnezeu, nu numai că va
atinge termenul natural (dacă pot să spun astfel) de o mie de ani, dar el va
depăşi această limită. Dacă este viu înainte ca cei o mie de ani să înceapă, el
va fi şi după ce ei se vor fi scurs; de fapt, literalmente, el nu va muri
niciodată, cu toate că eu nu mă îndoiesc că, urmând un principiu general,
sfinţii de pe pământul milenial nu sunt schimbaţi chiar în momentul în care
cerurile şi pământul vor dispărea. Putem, în tot cazul, să afirmăm că, în
această criză supremă, ei vor fi păziţi într-un chip oarecare în armonie cu
înţelepciunea divină, chiar dacă nu I-a plăcut lui Dumnezeu să ne descopere cum
o va face. Acesta este unul din acele lucruri pe care El Şi le-a rezervat,
înaintea cărora o curiozitate îndrăzneaţă trebuie să se oprească şi pe care El
va şti să o împlinească într- un chip desăvârşit. Totuşi El nu ne-a lăsat fără
câteva indicaţii pentru a conduce gândurile noastre. „Carnea şi sângele”, noi o
ştim, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. După datele generale Scripturii,
putem să fim foarte siguri că aceşti sfinţi, luaţi în timpul acestei distrugeri
universale a cerului atmosferic şi a pământului, vor fi transformaţi sub ceruri
noi şi pe pământul cel nou în care „locuieşte dreptatea” (2 Petru 3.13), şi
aceasta, într-o stare nouă, potrivită stării veşnice în care ei vor fi
introduşi. Alţii să speculeze asupra acestui subiect, dacă vor; în ce mă
priveşte, eu sunt încredinţat că acela care încearcă să determine amănuntele în
asemenea materie, îşi consumă forţele pe ceea ce este în afară de puterea
omului. Eu nu ştiu ca Scriptura să trateze undeva despre aceste lucruri, decât
numai punând principii ca acela pe care am căutat să-l aplic. „Şi morţii au
fost judecaţi”, dar nu după cartea vieţii, care n-are nimic de a face cu
judecata. „Şi morţii au fost judecaţi după cele ce erau scrise în cărţile
acelea, potrivit faptelor lor.” Pentru ce cartea vieţii este menţionată? Nu
pentru că numele vreunuia dintre aceia care se găsesc înaintea marelui scaun
alb este scris aici, ci dimpotrivă, ca dovadă că el nu este şi pentru a
confirma astfel ceea ce este scris în celelalte cărţi. Dacă aceste cărţi fac
cunoscut faptele rele ale morţilor care sunt înaintea scaunului de domnie,
cartea vieţii nu prezintă nimic pentru apărarea lor pe terenul harului lui
Dumnezeu. Potrivit Scripturii, niciun nume al acelora care sunt judecaţi nu
este scris în această carte. De o parte se vede întunecatul registru al
păcatelor de netăgăduit; de cealaltă nu se găseşte niciun nume. Astfel, fie
cărţile în care sunt scrise lucrurile după care sunt judecaţi morţii, fie
cartea vieţii, totul lucrează împreună să vestească dreptatea solemnă şi
îngrozitoare a sentinţei finale şi irevocabile a lui Dumnezeu. „Fiecare a fost
judecat după faptele lui.” „Si dacă cineva n-a fost găsit scris în cartea
vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” Cartea vieţii nu pare deschisă aici,
cum am spus, decât pentru a arăta că cei care sunt judecaţi, sunt excluşi din
ea. Aceasta este numai o înviere pentru judecată; nimeni din cei care se găsesc
înaintea scaunului de domnie nu are numele în cartea vieţii. Mai mult, moartea
si locuinţa Morţilor, personificate ca duşmani, iau sfârşit. „Şi Moartea şi
Locuinţa Morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a
doua”. Orice lucrare a Domnului, relativ la suflet și la trup se găseşte astfel
încheiată; tot neamul omenesc este acum în stare de înviere pentru fericire sau
pentru nenorocire, și aceasta pentru totdeauna. Moartea şi Locuinţa Morţilor, care,
timp de atâta vreme au executat sentinţa dată împotriva păcatului într-o lume
unde domnea păcatul (şi îl vor executa, cu toate că ocazional, chiar acolo unde
dreptatea va domni), dispar complet, atunci când toate urmele păcatului sunt
şterse pentru totdeauna.
Comentariu
suplimentar 2:
Împărăția
de o mie de ani (20:1-10): acest pasaj a dat naștere
la multe dezbateri și controverse teologice. Din păcate unii creștini au ajuns
să se certe din pricina acestui text. Sunt doar 10 versete. Poate că i s-a acordat
o importanță prea mare în dezbateri. În cele din urmă cel mai importat lucru
pentru toți creștinii este să trăiască o viață curată și în dragoste și să-L
așteptăm pe Domnul. Nu putem să spunem însă nici că acest pasaj nu are nicio
importantă. El conturează principalele abordări escatologice în teologie. Or
perspectiva escatologică pentru care optăm ne afectează așteptările cu privire
la cursul viitor al istoriei neamurilor, înțelegerea planurilor și a
inimii lui Dumnezeu. Deci o miză tot există! Înainte să prezentăm principalele
trei interpretări ale miei de ani, să enumerăm din text elementele care compun
această mie de ani:
Legarea
lui Satan în adânc pentru o mie de ani ca să nu mai înșele neamurile.·
Învierea
martirilor creștini și a celor ce nu s-au închinat fiarei pentru a împărăți cu
Hristos o mie de ani.·
După
cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat și va înșela neamurile ca să le adune
pentru război și să înconjoare cetatea preaiubită.·
Focul
lui Dumnezeu se coboară din cer și-i mistuie, iar diavolul este aruncat în
iazul cu foc.·
Cum
spuneam sunt trei mari abordări:
a) Interpretarea
amilenistă - Mileniul de fapt nu există ca perioadă escatologică
distinctă ci este doar o prezentare simbolică a istoriei Bisericii. Satan este
legat în Adânc la cruce (sau la finalul primului secol, respectiv după anul 70,
sau al primelor secole, respectiv după creștinarea Imperiului Roman). Învierea
către domnie, este o înviere spirituală (nașterea din nou) în Hristos spre o
împărățire spirituală pe pământ. Este vorba de lucrarea spirituală a Bisericii
pe pământ. La finalul acestei perioade are loc o scurtă răzvrătire a Neamurilor
împotriva Bisericii urmată de a doua venire a lui Hristos.
b) Interpretarea
post-milenistă - Mileniul reprezintă ultima etapă istorică din
lucrarea Bisericii pe pământ. Evanghelia lui Hristos prin mărturia Bisericii va
câștiga inima neamurilor (Apoc.19b) și atunci are loc legarea lui Satan în
adânc. Conducătorii ostili Evangheliei (fiara) și religiile false (prorocul
mincinos) vor dispărea de pe pământ (Apoc.19:20). Pământul va fi transformat în
bine prin Evanghelie. În acest mod va domni Hristos prin Biserică o mie de ani
pe pământ. La finalul acestei perioade are loc o scurtă răzvrătire a Neamurilor
împotriva Bisericii urmată de a doua venire a lui Hristos.
c) Intrepretarea
pre-milenistă - Mileniul reprezintă o perioadă de timp de DUPĂ a doua
venire a lui Hristos (prezentată în Apoc.19b), eveniment care produce legarea
lui Satan în adânc. Creștinii, în frunte cu martirii, vor învia în trupuri de
slavă și vor domni pe pământ împreună cu Hristos o mie de ani. Ei vor avea în
relația cu pământul de atunci un rol similar cu cel al îngerilor pentru
pământul de azi. Pe pământ rămășița lui Israel va conduce un proces al
vindecării spirituale a tuturor neamurilor și în această etapă se vor împlini
sutele de profeții vechi-testamentare care anunță o domnie a binelui pe pământ
prin Israel, dar în care răul nu este încă eradicat total. La finalul perioadei
va avea loc o ultimă răzvrătire a neamurilor împotriva Ierusalimului. Apoi are
loc judecata de apoi și inaugurarea unui cer și pământ nou.
Interpretarea
amilenistă mi se pare cea mai puțin susținută de text. A
fost Satan legat la cruce (sau în primele secole) ca să nu mai înșele
neamurile? Noul Testament ne arată că războiul spiritual se amplifică chiar
după cruce și sunt multe din evanghelii și din epistole care ne spun că
neamurile vor rămâne sub amăgirea celui rău până la a doua venire a lui
Hristos. Oare mulțimea păcatelor din ultimii 2000 de ani ne arată că neamurile
nu mai sunt înșelate de cel rău? Realitatea istorică ne contrazice flagrant.
Originea acestei interpretări (popularizată foarte mult prin scrierile lui
Augustin) este legată de perioada de creștinare (forțată) a Imperiul Roman. Faptul
că Biserica a căpătat putere în Imperiu și a dus-o bine este un motiv să spunem
că a început deja mia de ani? Și cei care vor domni în mia de ani în text sunt
martirii care vor învia. Cum să se refere doar la o înviere în Hristos când
acestora li s-a tăiat deja capul din pricina lui Iisus? Interpretarea
post-milenistă este ceva mai susținută de text decât cea
amilenistă. Însă și aici sunt multe probleme. Am arătat deja că este
nepotrivit să interpretăm Apocalipsa 19b ca biruința Evangheliei asupra neamurilor
și NU ca a doua venire a lui Hristos în slavă. O altă mare problemă a acestei
interpretări este lipsa altor texte din Noul Testament care să anunțe această
mare perioadă de triumf a Bisericii în lume. Cum am precizat deja mai sus,
Evangheliile și epistolele ne prezintă perioada Bisericii până la a doua venire
a lui Hristos, o perioadă în care neamurile vor continua să rămână în marea lor
parte în împietrire, în care vremurile vor fi grele și cei mai mulți oameni
(chiar din Biserică) vor fi neiubitori de Dumnezeu (vezi 2 Timotei cap.3-4), și
în care din pricina înmulțirii fărădelegii dragostea celor mai mulți se va
răci! Fără existența unor texte explicite clare din Noul Testament care să
anunțe o astfel de perioadă de glorie a Bisericii, interpretare post-milenistă
rămâne pură fantezie. O altă problemă majoră a ambelor
interpretări de mai sus o reprezintă scoaterea definitivă a poporului Israel
din planul lui Dumnezeu. Vechiul Testament abundă de profeții care anunță
o perioadă mare de timp în care binele va domni printre neamuri prin
Israel, perioadă în care răul nu va fi încă eradicat definitiv și care se va
finaliza cu o ultimă răzvrătire a Neamurilor prin Gog și Magog. Ce să facem cu
aceste sute de profeții? Răspunsul teologilor amileniști și post-mileniști este
simplu: Israel a fost lepădat definitiv, Biserica l-a înlocuit pe Israel pentru
totdeauna și deci toate promisiunile adresate în vechime lui Israel despre
această minunată perioadă de timp se împlinesc în sens spiritual în Biserică
(mia de ani amilenistă) sau chiar în sens fizic în Biserică (mia de ani
post-milenistă). Toate bune și frumoase, dar ce facem cu Romani cap.9-11?
Trebuie să le tăiem cu foarfecul din Scriptură, căci în aceste capitole Pavel
ne spune cât se poate de clar, negru pe alb, că Dumnezeu nu a lepădat pentru
totdeauna pe Israel, că acesta rămâne poporul ales, că Biserica nu l-a înlocuit
ci a fost altoită în măslin tocmai cu rolul de a-l revigora pe Israel și de a-l
face gelos, că Israel mai are un rol important în istorie, că acesta se va
întoarce ca întreg la Dumnezeu la finalul perioadei Bisericii și că tocmai
întoarcerea lor va declanșa pentru neamuri un bine și un har și mai mare decât
cel reprezentat de istoria Bisericii. Și Pavel afirmă toate acestea
citând din Vechiul Testament exact textele care vorbesc despre restaurarea
deplină a lui Israel. Deci el confirmă că aceste texte nu se referă doar la
Biserică, ci așteaptă încă o împlinire chiar prin Israelul istoric. Teologia
paulină face astfel necesară o perioadă de timp între a doua venire a lui
Hristos și inaugurarea cerului și pământului nou, perioadă în care să se
împlinească promisiunile lui Dumnezeu pentru Israel. Astfel apariția
miei de ani în Apocalipsa 20 nu ne surprinde, și nu trebuie să-i
găsim interpretări fanteziste, ci se potrivește ca o mănușă cu teologia Noului
Testament. Este adevărat că Israel este menționat doar aluziv în
textul din Apocalipsa cap.20a (cetatea preaiubită menționată
în v.9) și se insistă mai mult pe rolul martirilor din mia de ani. Aceasta
poate fi din pricină că Apocalipsa este adresată Bisericii și vrea să
sublinieze în primul rând destinul glorios al acesteia după a doua venire a lui
Hristos. Dar o corelare cu Romani cap.9-11 și cu escatologia Vechiului
Testament ne arată și rolul lui Israel cu privire la această perioadă. De ce se
insistă că cei care vor învia vor fi martirii și cei ce nu s-au închinat
fiarei? Poate că doar aceștia vor avea un rol privilegiat în mia de ani. Sau
poate că ei sunt în text reprezentanții tuturor creștinilor. Pavel ne explică
în 1 Tes. cap.4 că la doua venire a lui Hristos nu vor învia doar martirii ci
toți cei credincioși. Într-adevăr, par a fi doar două învieri: prima a celor
neprihăniți (ferice de ei căci nu vor fi atinși de moartea a doua) și, după mia
de ani, cea a celor nelegiuiți spre judecată și pierzare eternă. A doua
venire a lui Hristos este un eveniment măreț a cărei importanță ar explica
legarea celui rău în Adânc. Dar de ce este nevoie de această perioadă de o mie
de ani? Și mai ales de ce TREBUIE (cum spune v.3) ca diavolul să fie dezlegat
pentru puțină vreme la finalul miei de ani? Și de ce diavolul este aruncat în
iazul cu foc doar după mia de ani? În primul rând mia de ani face posibilă
împlinirea promisiunilor istorice pentru poporul Israel. Ni se arată astfel
inima lui Dumnezeu pentru acest popor, dar și credincioșia Domnului față de
Avraam, David și față de propriile promisiuni. De asemenea pare o etapă
necesară în biruința binelui asupra răului. Pare o etapă necesară din revelația
divină, din discursul lui Dumnezeu față de problema răului. Ea ne arată că
oamenii, fără un Ispititor, aleg mai degrabă binele. De asemenea ne arată
împietrirea iremediabilă a Ispititorului și de ce acesta NU mai poate fi iertat
sau recuperat. Când i se dă drumul, după o mie de ani de pedeapsă, el alege din
nou să facă răul și să lupte împotriva planurilor lui Dumnezeu. De asemenea se
arată și slăbiciunea oamenilor și pământului din care răul NU este extras
definitiv. Textele despre mia de ani din Vechiul Testament ne arată că oamenii,
deși nu vor mai avea un ispititor din afară, vor trăi încă în firea pământească
și vor mai face păcate, deși imens mai puține. Însă când apare Ispititorul
surprinzător de multe Neamuri (ca nisipul mării - vezi v.8)
vor fi înșelate și se vor aduna împotriva cetății preaiubite. Soluția rămâne o
transformare totală, un cer nou și un pământ nou, și oameni doar în trupuri de
slavă (vezi cap.21 din Apocalipsa). În contrast cu Neamurile care se lasă
înșelate, Israel rămâne credincios până la finalul miei de ani. E marea
victorie a lui Dumnezeu în istorie. El a pariat pe acest popor. În primă fază
părea că a pierdut pariul, însă în cele din urmă îl câștigă. În Eden, cel rău
capătă drept de acțiune asupra pământului prin neascultarea lui Adam și prin
neascultarea Evei. Se pare că el poate fi dat definitiv afară din creație prin
luarea testului pierdut de primii oameni, adică printr-un act total de
ascultare al OAMENILOR. Și în acest act este nevoie și de ascultarea
lui Adam dar și de ascultarea Evei. Testul picat de Adam este luat de al doilea
Adam, de Mesia, de Omul Iisus Hristos. Dar ascultarea Sa nu-L alungă pe cel rău
din creație. Este nevoie și de ascultarea Evei. Aceasta are două faze:
ascultarea de Domnul a Bisericii, și ascultarea de Domnul al lui Israel.
Ascultarea Bisericii culminează cu biruința acesteia asupra fiarei! Ascultarea
lui Israel străbate mia de ani și culminează la finalul miei de ani! Doar când
Eva își ia pe deplin testul pierdut în Eden, cel rău poate fi aruncat pentru
totdeauna din Creație. Este logic să fie astfel. Așa se explică întreaga
rațiune a planului istoric al lui Dumnezeu. El nu este un Tiran care face tot
ce vrea. Variabila este credința oamenilor. Iată de ce nu-l judecă el pe Satan
de la început ci vrea ca acesta să fie judecat prin ascultarea oamenilor,
după cum ne spune și Pavel: Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe
satan sub picioarele voastre. (Romani 16:20). Cel rău este învins prin
discurs, iar în acest discurs ascultarea oamenilor are un rol esențial. Cel
care a intrat în creație prin neascultarea Evei, este dat afară definitiv
tocmai prin ascultarea acesteia de Domnul! Observăm deci că această mie de ani
nici nu apare din senin și nici nu este fără rost. Ea este vestită de profeții
din vechime și de apostolul Pavel și are un rol important în discursul divin
față de problema răului.
Judecata
de apoi (20:11-15): observăm că de-abia după această mie de ani, cerul și
pământul infectat de păcat, dispar (v.11). Acum ar avea loc a doua înviere care
este în principal spre judecată și pierzare eternă. Morții sunt judecați după
faptele lor. Oricine nu este găsit scris în cartea vieții este aruncat în iazul
cu foc. Se pare că cei ce au parte de această judecată sunt sortiți
pieirii. Există și teorii care susțin că nu toți cei ce au parte de
această judecată sunt aruncați în moartea a doua. De prima înviere ar beneficia
în primul rând Biserica și sfinții Vechiului Testament. Dar sunt unii oameni
neprihăniți din istorie (atât din Vechiul și Noul Testament) care, deși nu au
fost expuși revelației speciale prin Legea lui Moise sau Evanghelia lui Iisus
Hristos au avut credință în Creator și au ales binele. Numele lor ar fi scris
în cartea vieții și cu toate că au parte de judecata de apoi, NU sunt aruncați
în iaz de foc, ci sunt mântuiți pentru veșnicie. Cum va fi exact nu știm. Ce
știm însă este că trebuie să fim neprihăniți și credincioși până la capăt
pentru a avea numele scris în cartea vieții.
ÎMPĂRĂȚIA DE O MIE DE ANI -
Studii speciale:
Prima parte:
Apocalipsa lui
Ioan capitolul 20: „1. Apoi am văzut coborându-se din
cer un înger care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare. 2. El a pus
mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este diavolul și Satana, și l-a
legat pentru o mie de ani. 3. L-a aruncat în Adanc/Abis, l-a închis acolo și a
pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele neamurile, până se vor
împlini cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puțină
vreme. 4. Și am văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a
dat judecata. Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina
mărturiei lui Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, și ale celor ce nu
se închinaseră fiarei și icoanei/imaginii ei și nu primiseră semnul ei pe
frunte și pe mână. Ei au înviat și au împărățit cu Hristos o mie de ani. 5.
Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit cei o mie de ani. Aceasta este
întâia înviere. 6. Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de întâia înviere!
Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoți ai lui Dumnezeu
și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani. 7. Când se vor împlini
cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat 8. și va ieși din temnița lui, ca să
înșele neamurile care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe
Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. 9. Și
ei s-au suit pe fața pământului, și au înconjurat tabăra sfinților și cetatea
preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit. 10. Și diavolul,
care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara
și prorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor.” Va
domni Hristos Domnul, o mie de ani literari pe pământ sau nu va domni?
Interpretăm literal sau simbolistic mia de ani, despre care vorbește Apocalipsa
în capitolul 20? Există deosebiri între perioada actuală și cea a Mileniului?
Iată câteva întrebări pe care doresc să le abordez. În primul rând
a-și vrea să vedem plasarea acestui eveniment.
Plasarea acestui
eveniment: În viitor după evenimentele Necazului
celui Mare. „19. Și am văzut fiara și pe împărații pământului și oștile lor
adunate ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe cal și cu oastea Lui. 20.
Și fiara a fost prinsă. Și, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care
făcuse înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și
se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de
foc care arde cu pucioasă. 21. Iar ceilalți au fost uciși cu sabia care ieșea
din gura Celui ce ședea călare pe cal. Și toate păsările s-au săturat din
carnea lor.” „1. Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ținea în mână
cheia Adâncului și un lanț mare. 2. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel
vechi, care este diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani. 3.
L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui, ca
să nu mai înșele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea
trebuie să fie dezlegat pentru puțina vreme.” Evenimente premergătoare
instaurării Împărăției milenare: Cuvântul lui
Dumnezeu (Ap.19.13.), cu oștile Lui din cer (Ap.19.14.), vin să pună
capăt domniei lui Antihrist și împăraților cu care este aliat (Ap.
19.19.). „13. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este:
„Cuvântul lui Dumnezeu.” 14. Oștile din cer Îl urmau călare pe cai albi,
îmbrăcate cu în subțire, alb și curat. 19. Și am văzut fiara și pe împărații
pământului și oștile lor adunate ca să facă război cu Cel ce ședea călare pe
cal și cu oastea Lui.” Antihristul pierde lupta, după care atât el, cât și
profetul mincinos sunt prinși și aruncați de vii în Iazul de foc. Aceștia sunt
primii doi locatari ai Iazului de foc. „20. Și fiara a fost prinsă. Și,
împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care făcuse înaintea ei semnele
cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei și se închinaseră icoanei ei.
Amândoi aceștia au fost aruncați de vii în iazul de foc care arde cu pucioasă.”
Satana este prins și el și aruncat în Adânc/Abis (nu în Iaz ) pe o perioadă
limitată de timp (Ap. 20.3.) „3. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo și a
pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înșele neamurile, până se vor
împlini cei o mie de ani.” Se pare că în cer sunt convocați cei care au
fost decapitați în Necazul cel Mare pentru înviere (Ap.20.4.a.). „4. Și am
văzut niște scaune de domnie; și celor ce au șezut pe ele li s-a dat judecata.
Și am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui
Iisus și din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, …” Ei sunt înviați și
împărățesc cu Unsul (Mesia), o mie de ani (Ap.20.4.b.). „Ei au înviat și au
împărățit cu Hristos o mie de ani.” Învierea acestor martiri este dată ca
Întâia înviere - Ap.20.5. „5. Ceilalți morți n-au înviat până nu s-au sfârșit
cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere.” Unsul împărățește o mie de ani:
„El va domni în Ierusalim pe tronul lui David” (Zah.14.16.) „16. Toți cei ce
vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în
fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor, și să
prăznuiască sărbătoarea Corturilor.” Preoți îi vor fi, cei martirizați de
Antihrist (Ap. 20.6.). „6. Fericiți și sfinți sunt cei ce au parte de
întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoți
ai lui Dumnezeu și ai lui Hristos și vor împărăți cu El o mie de ani.” În
Mileniu se va ține iar sărbătoarea Corturilor (Zah.14.16-19.). Posibil ca în
timpul primei astfel de sărbători să fie instaurată Împărăția. „16. Toți cei ce
vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în
fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oștirilor, și să
prăznuiască sărbatoarea Corturilor. 17. Dacă unele din familiile pământului nu
vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul
oștirilor, nu va cădea ploaie peste ele. 18. Dacă familia Egiptului nu se va
sui, dacă nu va veni, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeași
urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască
sărbatoarea Corturilor. 19. Aceasta va fi pedeapsa Egiptului și pedeapsa
tuturor neamurilor care nu se vor sui să prăznuiască sărbatoarea Corturilor.”
Va fi o perioadă
de pace și prosperitate pe pământ (Is.19.23-25.): „23. În aceeași vreme, va fi un drum care va duce din
Egipt în Asiria: asirienii se vor duce în Egipt, și egiptenii, în Asiria, și
egiptenii împreună cu asirienii vor sluji Domnului. 24. Tot în vremea aceea,
Israel va fi al treilea, unit cu Egiptul și cu Asiria, ca o binecuvântare în
mijlocul pământului. 25. Domnul oștirilor îi va binecuvânta și va zice:
„Binecuvântat să fie Egiptul, poporul Meu, și Asiria, lucrarea mâinilor Mele,
și Israel, moștenirea Mea!”” Va fi cea mai binecuvântată perioadă din istoria
omenirii pe toate planurile (Is.65.18-25.): „18. Ci vă veți bucura și vă veți
înveseli pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în
veselie, și pe poporul lui, în bucurie. 19. Eu însumi Mă voi înveseli
asupra Ierusalimului și Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el
de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul țipetelor. 20. Nu vor mai fi în el
nici copii cu zile puține, nici bătrâni care să nu-și împlinească zilele. Căci
cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, și cel ce va muri în
vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos. 21. Vor zidi case și
le vor locui; vor sădii vii și le vor mânca rodul. 22. Nu vor zidi case, ca
altul să locuiască în ele; nu vor sădi vii, pentru ca altul să le mănânce
rodul; căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, și aleșii Mei se
vor bucura de lucrul mâinilor lor. 23. Nu vor munci degeaba și nu vor avea
copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămânță binecuvântată de Domnul,
și copiii lor vor fi împreună cu ei. 24. Înainte ca să Mă cheme, le voi
răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta! 25. Lupul și mielul
vor paște împreună, leul va mânca paie ca boul, și șarpele se va hrăni cu
țărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice
Domnul.”
Amilenismul spune:
„Nu există o împărăție fizică pe pământ. Împărăția este prezentă în momentul de
față în lume și Iisus Hristos conduce Biserica Sa, prin cuvânt și Duh. Ei
consideră că Împărăția viitoare și desăvârșită, se referă la un pământ nou și o
viață nouă în cerul nou.” Cu alte cuvinte ei cred că: Satana a fost
înfrânt și în prezent este legat; Mileniul reprezintă prezența
Bisericii în lume; învierea celor drepți și nedrepți are loc simultan la
întoarcerea lui Hristos; nu există niciun sens în care Mileniul să se refere la
o Împărăție materială pământească; Biserica este urmașa lui Israel în planurile
lui Dumnezeu.
Contraargumente
la poziția amilenistă: Conform logicii
evenimentelor, Diavolul este legat după ce Antihrist și profetul
mincinos sunt aruncați în Iazul de foc. În istoria omenirii aceste două
personaje încă nu și-au făcut apariția; nu am auzit predicator (amilenist),
care să nu dea pe Satana, printre cei trei mari vrăjmași ai omului:
firea, lumea și Satana; Mileniul va fi dominat de pace. Unde este ea în
asa-zisa „Eră a Bisericii”? Da, cred că o găsim din plin în așa numitul „Ev
mediu întunecat” și în cele două războaie mondiale!; dacă Diavolul a fost
legat, cred că amileniștii trebuie să îi mai scurteze din lanț, deoarece este
atât de lung încât pierde și distruge de peste 2.000 de ani, sufletele a
miliarde de oameni. Pasaje din Scriptură care atestă prezența Satanei atât în
cer cât și pe pământ în această perioadă a Bisericii: Iisus spune că
a văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer. Luc.10.17-19: „17.
Cei șaptezeci s-au întors plini de bucurie și au zis: Doamne, chiar și dracii
ne sunt supuși în Numele Tău. 18. Iisus le-a zis: Am văzut pe Satana căzând ca
un fulger din cer. 19. Iată că v-am dat putere să călcați peste șerpi și peste
scorpioni și peste toată puterea vrăjmașului: și nimic nu vă va putea vătăma.”
Petru ne avertizează că diavolul ne dă târcoale. 1Pet.5.8: „8. Fiți
treji și vegheați! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un
leu care răcnește și caută pe cine să înghită.” Pavel ne îndeamnă cum să luptam
cu șarpele cel vechi. Ef.6.11-17: „11. Îmbrăcați-vă cu toată armura lui
Dumnezeu, ca să puteți ține piept împotriva uneltirilor diavolului. 12. Căci
noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor,
împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac,
împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. 13. De aceea, luați
toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să
rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. 14. Stați gata, dar, având
mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, 15. având
picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. 16. Pe deasupra tuturor
acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile
arzătoare ale celui rău. 17. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care
este Cuvântul lui Dumnezeu.” După botez, Iisus este luat de Satana și ispitit
40 de zile, în deșert. Mat.4.1-11: „1. Atunci Iisus a fost dus de
Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. 2. Acolo a postit patruzeci de
zile și patruzeci de nopți; la urmă a flămânzit. 3. Ispititorul s-a apropiat de
El și I-a zis: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca pietrele acestea să
se facă pâini. 4. Drept raspuns, Iisus i-a zis: Este scris: Omul nu trăiește
numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. 5. Atunci
diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streașina Templului 6. și I-a
zis: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: El va porunci
îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; și ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să
Te lovești cu piciorul de vreo piatră. 7. De asemenea este scris, a zis Iisus:
Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău. 8. Diavolul L-a dus apoi pe un munte
foarte înalt, I-a arătat toate împărățiile lumii și strălucirea lor și I-a zis:
9. Toate aceste lucruri Ți le voi da Ție, dacă Te vei arunca cu fața la pământ
și Te vei închina mie. 10. Pleacă, Satano, i-a răspuns Iisus. Căci este scris:
Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești. 11. Atunci
diavolul L-a lăsat. Și deodată au venit la Iisus niște îngeri și au început
să-I slujească.” Azi Satana se preface în înger de lumină. 2Cor.11.14-15:
14. Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.
15. Nu este mare lucru, dar, dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai
neprihănirii/dreptății. Sfârșitul lor va fi după faptele lor.” Arătarea
Antihristului se va face prin puterea Satanei. 2 Tes. 2.9-10: „9. Arătarea lui
se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri
mincinoase 10. și cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea
pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți.”
Satana a pus gândul vânzării în inima lui Iuda. Ioan 13.27: „27. Cum a fost
dată bucățica, a intrat Satana în Iuda. Iisus i-a zis: Ce-ai să faci, fă
repede.” Satana a cerut ca ucenicii să fie cernuți. Luc. 22.31: „31. Domnul a
zis: Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul” După o discuție cu
Petru, Domnul mustră pe Satan. Mat.16.23: „23. Dar Iisus S-a întors și a zis
lui Petru: Înapoia Mea, Satano: tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci
gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.”
Chiar un om din Biserica primară, a fost amăgit de Satana. F.A. 5.3:
„3. Petru i-a zis: Anania, pentru ce ți-a umplut Satana inima ca să minți pe
Duhul Sfânt și să ascunzi o parte din prețul moșioarei?” Satana este numit domn
al văzduhului și tată al minciunii. Ef.2.1-2. și Ioan 8.44: „1. Voi
erați morți în greșelile și în păcatele voastre 2. în care trăiați odinioară,
după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează
acum în fiii neascultării.” „44. Voi aveți de tată pe diavolul; și vreți să
împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș; și nu a stat
în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună,
vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii.”
Acum voi
încerca o paralelă între Biserică și Mileniu: în decursul
vremii multe Biserici locale au căzut în apostazie - Închinarea din Împărăția
de o mie de ani nu va apostazia niciodată! Momentan numai în cadrul unei Biserici
scripturale Hristos este proslăvit și acceptă o închinare după voia
Sa - în Mileniu toate națiunile sunt chemate la Ierusalim pentru a aduce
închinare Marelui Împărat! Azi întâlnim locații ale Bisericii în diferite
sate și orașe - în Mileniu sediul închinării va fi Ierusalimul! În această
perioadă candidatul este admis ca membru într-o Biserică prin afundare în apă -
în Mileniu nu se vorbește despre niciun botez. Astăzi există un conflict
permanent între Biserică și lume - în Mileniu va fi o pace continuă. Doar când
Satana va fi dezlegat apare conflictul final.
Trebuie
înţeleasă, așadar, Împărăția milenară în sens literal? Împărăţia de 1000 de ani este titlul dat pentru perioada de 1000
de ani de domnie a lui Iisus Hristos asupra Pământului. Unele persoane
interpretează aceşti 1000 de ani ca fiind o expresie alegorică, metaforică.
Alţii înţeleg aceşti 1000 de ani ca o modalitate pur figurativă de a spune cu
alte cuvinte că este vorba despre o perioadă lungă de timp. Aceste interpretări
conduc pe oameni în a nu şe aşteptă ca în viitor să existe o domnie fizică,
literală a lui Iisus Hristos pe Pământ. Cu toate acestea, Împărăţia de 1000 de
ani este menţionată de 6 ori în Apocalipsa 20:2-7 ca fiind o perioadă de exact
1000 de ani ca durată. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să spună prin aceasta că „este
o perioadă lungă de timp”, El ar fi putut menţiona acest lucru fără a menţiona
în mod repetat şi explicit cât de lungă este această perioadă. Biblia ne spune
că atunci când Hristos se va întoarce pe Pământ va deveni în mod fizic Împărat
în Ierusalim, stând pe tronul lui David (Luca 1:32-33). Legămintele
necondiţionate ale lui Dumnezeu arată că este necesară o întoarcere literală,
fizică a lui Hristos pentru a-Şi restabili domnia. Legământul avraamic
promisese poporului Israel o ţară, prosperitate, un lider, precum şi
binecuvântări spirituale (Geneza 12:1-3). Legământul din Deuteronom 30:1-10
promitea poporului Israel restaurarea în ceea ce priveşte ţara promisă şi
ocuparea acesteia. Legământul davidic promisese poporului Israel iertarea ca
modalitate prin care neamul urma să primească binecuvântările promise (Ieremia
31:31-34). La cea de-a doua venire a lui Iisus Hristos, aceste legăminte vor fi
împlinite prin regruparea poporului Israel dintre popoarele unde se află
răspândit (Matei 24:31), prin convertirea lui (Zaharia 12:10-14) şi prin domnia
lui Mesia, Iisus Hristos asupra întregii lumi. Biblia vorbeşte despre
caracteristicile Împărăţiei de 1000 de ani ca fiind un mediu fizic şi spiritual
perfect. Această perioadă va fi un timp de pace (Mica 4:2-4; Isaia
32:17-18), bucurie (Isaia 61:7,10), odihnă (Isaia 40:1-2), lipsă a sărăciei
(Amos 9:13-15) sau suferinţei (Ioel 2:28-29). Biblia spune de asemenea că numai
cei credincioşi vor avea acces în Împărăţia de 1000 de ani. Din acest motiv,
Împărăţia va fi un timp al îndreptăţirii complete (Matei 25:37; Psalmul 24:3-4
- T.M.), al supunerii totale (Ieremia 31:33), al sfinţeniei (Isaia 35:8), al
adevărului (Isaia 65:16), al plinătăţii de Duh Sfânt (Ioel 2:28-29). Iisus Hristos
va domni ca Împărat (Isaia 9:3-7; 11:1-10), avându-l pe David ca predecesor
(Ieremia 33:15,17,21; Amos 9:11). Apostolii şi sfinţii vor fi implicati în
conducerea Împărăţiei (Isaia 32:1; Matei 19:28). Ierusalimul va deveni centrul
întregii lumi (Zaharia 8:3). Apocalipsa 20:2-7 ne oferă pur şi simplu
informaţia exactă cu privire la perioada de timp a Împărăţiei de 1000 de ani.
Chiar şi fără aceste versete specifice din Sfânta Scriptură, există o mulţime
de alte referinţe biblice care arată că Mesia Iisus Hristos va domni în mod
fizic pe Pământ. Împlinirea multora dintre legămintele şi promisiunile lui
Dumnezeu nu se poate face decât în contextul unei împărăţii concrete, reale,
fizice şi literale a lui Iisus Hristos pe Pământ. Nu există niciun
agument solid pentru a nega înţelegerea literală a Împărăţiei de 1000 de ani şi
a duratei acesteia!
DOMNIA DE O MIE
DE ANI SAU MILENIUL:
Unele
dintre evenimentele din viitor sunt mai ușor de identificat în Biblie, decât
altele. În cazul Mileniului, am putea spune că înțelegem atât cât poate fi
înțeles și nu avem altă opțiune decât să acceptăm că sunt multe lucruri pe
care nu le putem ști. Având în vedere aceste considerente, să vedem ce putem
ști. Să începem cu versetele cheie din capitolul 20 din Apocalipsa. Apocalipsa
20: „Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ţinea în mână cheia
Adâncului şi un lanţ mare. 2 El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel
vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de
ani. 3 L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit
intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini
cei o mie de ani. După aceea trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.
4 Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat
judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina
mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor
ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte
şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de
ani. 5 Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de
ani. Aceasta este întâia înviere. 6 Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au
parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi
ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani. 7
Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi
dezlegat 8 şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele
neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi
pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul
mării. 9 Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra
sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a
mistuit. 10 Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de
foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi
şi noapte în vecii vecilor.” Iată ce am putea concluziona din aceste
versete: Diavolul va fi închis în Adânc pentru 1000 de ani. Cel rău
nu va mai putea înșela oamenii care vor fi pe Pământ pe perioada mileniului,
pentru că va fi legat. Iisus va domni pe perioada celor o mie de ani. Domnul nu
va conduce singur. Cei care vor fi fost uciși pentru mărturia lor pentru Iisus
și Cuvântul Lui Dumnezeu, care vor fi refuzat să se închine fiarei sau chipului
ei și să-i primească semnul, vor domni împreună cu Iisus pe parcursul
Mileniului. De asemenea, toți cei care vor avea parte de prima înviere (la
răpire) vor fi preoți ai Lui Dumnezeu și ai Lui Iisus, domnind și ei pe
parcursul celor o mie de ani. La finalul Mileniului, Satan va fi dezlegat ca să
înșele neamurile, dar nu va avea mult timp a dispoziție. Cu toate că timpul lui
va fi scurt, diavolul va reuși să înșele mulți oameni și să-i facă să-l urmeze
și să vină împotriva Lui Dumnezeu (repetând ce va fi făcut deja înainte de
Mileniu) atacându-L pe Domnul și pe poporul Lui. Indiferent cât de mult succes
va părea că are, rezultatul va fi același, va pierde din nou. Gog și Magog vor
juca un rol important în tabăra dușmanilor Domnului și ai poporului Său, la
bătălia finală. Ca urmare a răzvrătirii și eșecului său, diavolul va fi închis
pentru totdeauna în iazul care arde cu foc și pucioasă. Antihristul și prorocul
mincinos vor fi fost deja acolo și toți vor avea parte de chinul neîntrerupt și
veșnic. După aceste evenimente, va urma „Judecata de Apoi” și sfârșitul acestei
planete și a cerului fizic (a universului). Domnul va fi așezat pe „scaunul de
domnie mare și alb” și va judeca pe toți cei care L-au respins și au trăit în
păcat, pe baza faptelor lor. Apocalipsa 20:11-15: „Apoi am văzut
un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi
cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru
ele. 12 Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare
înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost
deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au
fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în
cărţile acelea. 13 Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea;
Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în
ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. 14 Şi Moartea şi
Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a
doua. 15 Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat
în iazul de foc.” Sunt multe opinii referitoare la aceste evenimente din vremea
sfârșitului, dar dacă punem versetele „cap la cap”, vom putea
descoperi adevărata ordine a evenimentelor. Am auzit păreri care
susțin că Noul Ierusalim, Cetatea Sfântă, care este în rai, va coborî pe Pământ
pentru perioada Mileniului. Acest lucru este imposibil, pentru că la scurt timp
după se vor încheia cei o mie de ani, acest Pământ va fi distrus prin foc. Cu
siguranță, Dumnezeu nu va aduce Cetatea Sfântă pe Pământ ca să ajungă distrusă
de flăcări. Dimpotrivă, în Apocalipsa 21, citim cum va avea loc coborârea
Noului Ierusalim, pe noul Pământ. Apocalipsa 21:1-3: „Apoi am
văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul
dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. 2 Şi eu am
văzut coborându-se din cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul
Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. 3 Şi am
auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui
Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu
însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.”” Din Apocalipsa 21:1 și
până la sfârșitul Bibliei, apostolul Ioan descrie începutul unei vieți noi
pentru creștini, în cadrul noului Pământ și al noului cer. Acest univers „va
trece” împreună cu tot ce cuprinde, inclusiv vechiul Pământ. Iisus s-a dus să
ne pregătească un loc și credem că va fi Cetatea Sfântă, care este acum în rai.
Domnul are un viitor extraordinar pregătit pentru noi, care întrece cu mult tot
ce ne-am putea imagina. Noul Ierusalim va coborî din rai, pe un Pământ nou,
înconjurat de un cer nou (care este posibil să fie un nou
univers), după „Judecata de Apoi”, când Domnul îi va judeca pe cei
păcătoși, așezat pe „scaunul de domnie mare și alb”, și îi va arunca împreună
cu Moartea și cu Locuința morților (sau iadul, localizat în vechiul Pământ) în
iazul de foc, care le va fi destinația finală (Apocalipsa 20:11-15). Aceste
evenimente sunt confirmate și în 2 Petru 3:10-13, unde citim că acest
Pământ și cer vor fi distruse prin foc, iar când se va încheia „Judecata de la
scaunul de domnie mare și alb”, va fi începutul noului cer și a noului Pământ,
pe care neprihănirea va domni pentru totdeauna. Putem ști cu certitudine că cei
care vor fi răpiți, atât cei vii cât și morții care vor fi înviați, inclusiv
cei care vor fi murit pentru că au ales să fie credincioși Domnului pe perioada
Necazului cel mare, vor fi pe acest Pământ pe perioada celor 1000 de ani (ca
preoți ai lui Dumnezeu, domnind și conducând împreună cu Hristos
- Apocalipsa 20:4-6). Toți ne vom întoarce împreună cu Domnul, la a „Doua
Sa venire”, pentru bătălia de la Armaghedon. Chiar dacă unii creștini sunt
tulburați de faptul că noi, trupul Lui Hristos vom fi călăreții care vin cu
Iisus pentru această bătălie, acest fapt este o realitate așa cum citim în
versetele următoare: Apocalipsa 19:11-14: „Apoi am văzut cerul deschis, şi
iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el se cheamă „Cel
credincios - şi „Cel adevărat”, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. 12 Ochii
Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti
şi purta un nume scris pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El
singur. 13 Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui
este: „Cuvântul lui Dumnezeu.” 14 Oştile din cer Îl urmau călare
pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat.” Apocalipsa 17:14: „Ei
se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul
domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi,
care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.” În opinia noastră, la
încheierea acestui „veac”, Iisus se va întoarce pe Pământ pentru „Domnia de o
mie de ani”. Și diavolul știe acest lucru, așa că, din disperare, va încerca
să-l împiedice, pornind atacul contra Domnului și a sfinților care-L vor
însoți. Domnul se va întoarce în același loc de unde s-a înălțat la cer și
anume pe muntele Măslinilor, lângă Ierusalim. La nord este muntele Megido și
valea sau câmpia Izreel, unde Antihristul și ai lui se vor strânge ca să-și
ducă planurile la îndeplinire. Din păcate mulți se tem că vor trebui să facă
parte din cavaleria Domnului, însoțindu-L la luptă. Alți creștini sunt curajoși
și acceptă ideea cu bucurie, iar alții au sentimente amestecate. Cheia este să
nu ne temem. Domnul îi va distruge pe dușmani, lovindu-i cu sabia ascuțită care
va ieși din gura Lui, fără să fie vreo victimă din armata Sa și va fi cea mai
scurtă bătălie din istoria omenirii. Victoria Domnului va fi rapidă și
copleșitoare. Sunt mai multe versete despre momentele premergătoare bătăliei și
despre carnagiul care va urma după încheierea acesteia, decât despre bătălia în
sine. Domnul și poporul Lui vor câștiga. În Apocalipsa
16:14 această bătălie este numită „războiul zilei celei mari a Dumnezeului
celui Atotputernic” și va conduce la distrugerea totală a celor răi. Apocalipsa
19:15-21: „Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească
neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu
picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului
Dumnezeu. 16 Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta:
„ÎMPĂRATUL ÎMPĂRAŢILOR și DOMNUL DOMNILOR.” 17 Apoi am văzut un înger
care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor
păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel
mare al lui Dumnezeu, 18 ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea
căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi carnea a
tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!” 19 Şi am văzut fiara
şi pe împăraţii pământului şi oştile lor adunate ca să facă război cu Cel ce
şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. 20 Şi fiara a fost prinsă.
Şi, împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos care făcuse
înaintea ei semnele cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se
închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul
de foc care arde cu pucioasă. 21 Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia
care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au
săturat din carnea lor.” Chiar dacă nu este evident pentru toată lumea,
versetul 21 de mai sus se referă la timpul în care Domnul „va domni cu un toiag
de fier” peste cei răi. Pe scurt, putem spune că Domnul îi va zdrobi pe cei
răi, așa cum face un bun păstor cu orice pradător care ar încearca să-i atace
oile. Termenul „a conduce”, este folosit aici în sensul aplicării autorității
și a distrugerii celor răi. Bătălia de la Armaghedon, prinderea și aruncarea în
iazul de foc a lui Antihrist și a prorocului mincinos, încarcerarea lui Satan
și „A doua venire a Domnului” sunt toate evenimente premergătoare Mileniului.
Nimic nu-L va putea opri pe Domnul să revină pe Pământ ca să conducă și să
domnească pe parcursul celor mai speciali 1000 de ani din istoria omenirii împreună
cu sfinții Lui, care Îl vor însoți. Este important să nu uităm că va mai fi și
rămășița Lui Israel, cei 144.000 de evrei, câte 12.000 din fiecare seminție, care nu vor fi părăsit deloc
Pământul. Ei vor fi fost pecetluiți, pentru perioada de 3 ani
și ½, dintre răpire și începutul Mileniului. Pecetea îi va proteja de cei
răi care i-ar ucide, dacă ar avea ocazia. Credem că Dumnezeu va folosi acest
grup de oameni pentru a repopula Pământul, împlinind multe profeții și făcând
plăcere inimii de Tată a Lui Dumnezeu. Mai sunt și alte idei pe care e bine să
le luăm în considerare. Este posibil ca pe parcursul Mileniului să învie și cei
care au avut un handicap mental și nu au putut să-L aleagă pe Iisus, precum și
cei care nu au avut șansa să-și trăiască viața, pentru că au fost avortați sau
au murit la vârste fragede. De asemenea nu este exclus să li se dea șansa
mântuirii pe parcursul Mileniului și celor care dacă ar fi auzit Evanghelia
s-ar fi întors la Hristos. De asemenea, este posibil să fie înviați și să
trăiască în Mileniu și creștinii care au fost învățați greșit despre Iisus dar
care au fost sinceri în credința lor. Mai credem că este posibil să fie înviați
și oamenii sinceri din alte religii care nu au cunoscut adevărul despre Iisus
sau Iisus le-a fost prezentat distorsionat. Unii spun că Dumnezeu îi va duce în
rai pe aceștia din urmă, pe baza faptelor lor bune. Alții spun că este o
singură cale prin care se poate ajunge în rai și anume prin Iisus și cine nu a
auzit Evanghelia și nu a acceptat-o nu poate fi mântuit. Biblia spune foarte
clar că toți cei păcătoși au nevoie de un Mântuitor, pentru a fi salvați. Toate
aceste idei enumerate în acest paragraf sunt probabilități reale. Vom vedea ce
va fi. Biblia spune că cei care vor fi murit „din pricina mărturiei lui Iisus
şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi cei care nu se se vor fi
închinat fiarei şi icoanei ei şi nu vor fi primit semnul ei” vor fi înviați la
prima înviere și vor împărăți „cu Hristos 1000 de ani”. Vor împărăți
peste cei 144.000 și peste urmașii lor? Peste alții? Nu putem decât să
speculăm. O altă idee care merită să fie luată în considerare este faptul că
într-un anume sens am putea spune că se va încheia ciclul omenirii, al
Pământului și al relației om - Dumnezeu. În cartea Geneza, vedem că Dumnezeu a
dat omenirii stăpânire peste întregul Pământ. „Dumnezeu i-a binecuvântat şi
Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l şi
stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare
care se mişcă pe pământ”” (Geneza 1:28). Domnul nu a spus că vor stăpâni peste
oameni. Iar în versetele din Apocalipsa 20:4-6, citim că oamenii vor trăi și
vor împărăți cu Hristos, fără să spună exact „peste ce sau cine vor împărăți”.
În unele dintre versetele care vorbesc despre Mileniu (unele dintre acestea le
găsiți mai jos) spun că se vor naște copii (Isaia 65:20) și că spre
finalul Mileniului, Pământul va fi populat de un mare număr de oameni
(Apocalipsa 20:7-8). Toate acestea se vor întâmpla sub conducerea dreaptă,
corectă, plină de pace a Domnului Iisus Hristos. Cei care vor împărăți cu
Hristos (vor avea trupurile de slavă, începând de la răpire și nu vor mai
procrea) vor conduce peste „Pământ și viețuitoarele acestuia” împreună cu
Domnul sau/și peste cei care vor fi oameni cu trupuri normale și care vor putea
procrea. Pe măsură ce evenimentele se vor derula „oricare este planul Domnului”
, acesta se va împlini. Ceea ce contează este să stăm aproape de Dumnezeu, să
avem cuvântul Lui în inimile noastre, trăind zilnic sub conducerea Duhului
Sfânt și să fim credincioși Domnului și planului Său pentru viața fiecăruia
dintre noi.
Până acum
am explicat ce se va întâmpla la prima înviere. Să vedem acum ce spun
următoarele versete și care sunt ceilalți morți, care nu vor fi înviați la
răpire. Apocalipsa 20:5-6: „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au
sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi
sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua
moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui
Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” Ceilalți morți vor fi cei
răi. Ei vor trebui să se prezinte înaintea Domnului, care va fi așezat pe
„marele scaun alb de judecată al slavei Sale”, după ce va fi trecut perioada
scurtă de la finalul Mileniului, în care Satan va fi dezlegat și ca să îi
înșele pe oameni, testându-le credința. Unii teologi spun că creștinii vor
învia împreună cu cei răi, ca să fie și ei judecați. Dar creștinii vor fi fost
deja cu Domnul și „faptele” lor vor fi fost deja judecate, la Răpire (care mai
este numită și prima înviere, de către Ioan în cartea Apocalipsei). Pentru
creștini, nu va avea loc judecata păcatelor, pentru că deja le-au fost iertate. Când Iisus ne
spală păcatele, acestea dispar, nu mai există. Oricine dă o altă învățătură sau
predică altceva greșește pur și simplu. Când cei morți vor fi duși
la „Judecata de Apoi”, condamnarea lor este numită „moartea a
doua”. Pentru creștini nu există a doua moarte. Și acum
celelalte versete pe aceste subiecte: Apocalipsa 20:7-15: „Când se vor
împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat 8 şi va ieşi din temniţa lui,
ca să înşele neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog
şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. 9 Şi
ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea
preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a
mistuit. 10 Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de
foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi
şi noapte în vecii vecilor. 11 Apoi am văzut un scaun de domnie
mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit
dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. 12 Şi am văzut
pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie.
Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care
este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele
ce erau scrise în cărţile acelea. 13 Marea a dat înapoi pe morţii care
erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care
erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. 14 Şi
Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc
este moartea a doua. 15 Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii
a fost aruncat în iazul de foc.” Iată ce putem concluziona din versetele de mai
sus: odată ce se vor încheia cei 1000 de ani, diavolul va fi eliberat. Va urma
o scurtă perioadă de încercare încheiată cu răzvrătirea diavolului și a celor
înșelați care vor începe lupta contra Domnului și poporului Lui. Dar Domnul îi
va mistui prin focul care va coborî din cer. Acest cer (univers) și acest
Pământ vor înceta să mai existe. Gog și Magog vor lua parte la bătălia finală.
Diavolul va fi aruncat în „iazul care arde cu foc și pucioasă” , unde vor fi
deja Antihristul și prorocul mincinos, și toți vor fi torturați neîncetat
pentru toată veșnicia. Va veni ziua când „Cel ce șade pe scaunul de domnie mare
şi alb” al slavei Sale, va judeca pe cei morți, „pe fiecare după faptele sale”,
așa cum vor fi fost scrise (sângele Lui Iisus pledează nevinovat pentru toți
creștinii și de aceea nu va fi nicio condamnare pentru ei). Această judecată
finală se va încheia cu aruncarea morților în iazul de foc împreună cu Moartea și
Locuința Morților, care este numită „moartea a doua”. Aceasta este condamnarea
finală a celor morți: moartea veșnică. Și acum să recapitulăm câteva
dintre ideile de bază prezentate până acum. Știm că după răpire, Dumnezeu va
turna mânia Lui peste locuitorii Pământului. La finalul ultimei săptămâni de
ani (numită frecvent „Necazul cel mare”), Domnul se va întoarce ca să preia
conducerea Pământului pe perioada celui mai special Mileniu din istorie.
Diavolul va strânge alături de el pe toți cei răi, încercând să împiedice
domnia Lui Iisus și aceasta va fi bătălia de la Armaghedon. Domnul și armata
lui de sfinți, care vor veni călare pe cai albi, vor învinge. Cei 144.000 de
evrei, câte 12.000 din fiecare seminție a lui Israel, care nu s-au închinat
înaintea lui Antihrist și nu i-au primit semnul, vor fi pecetluiți pentru
ultimii 3 ani și jumătate (a doua jumătate a Necazului, cum mai sunt numiți
ultimii 7 ani dinaintea sfârșitului) și vor continua să trăiască pe Pământ și
pe perioada Mileniului. Împreună cu ei vor fi și cei cărora li se va fi „tăiat
capul din pricina mărturiei lui Iisus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu,
şi cei care nu se vor fi închinat fiarei şi icoanei ei
şi nu vor fi primit semnul ei pe frunte şi pe mână.” Aceștia se
vor alătura tuturor credincioșilor care vor avea parte de „prima înviere”. După
ce se va încheia Mileniul, Satan va fi eliberat „pentru scurt timp” și va face
tot posibilul să înșele pe cât mai mulți și să-i întoarcă împotriva Lui
Dumnezeu. Ca urmare, la final va avea loc ultima bătălie dintre diavol, și
tabăra lui pe deoparte și Dumnezeu și sfinții Lui, pe de alta. Cei răi,
inclusiv Gog și Magog, vor înconjura tabăra sfinților și cetatea sfântă.
Această luptă va fi încheiată de Dumnezeu Însuși care va coborî un foc
din cer, mistuindu-i pe cei răi, iar diavolul va fi aruncat în „iazul care arde
cu foc și pucioasă”, pentru eternitate. Vechiul cer (universul) și vechiul
Pământ vor înceta să mai existe și toți cei răi (restul morților) vor trebui să
se înfățișeze la marele scaun alb de judecată, unde toți cei care au refuzat
iertarea Lui Iisus, vor fi condamnați, pe baza propriilor fapte. După judecată,
toți vor fi aruncați în „iazul care arde cu foc și cu pucioasă”, împreună cu
Moartea și Locuința Morților, unde vor fi chinuiți pentru totdeauna. În
sfârșit, nu va mai fi nici moarte nici păcat, Dumnezeu va crea un cer și
un Pământ nou, iar cetatea sfântă, Noul Ierusalim, care va fi fost pregătită
pentru poporul Domnului, va fi coborâtă pe noul Pământ. Dumnezeu Tatăl Își va
vedea împlinită dorința inimii, așa cum citim în: Apocalipsa 21:3-5: „Şi
am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul
lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi
Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. 4 El va
şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi
nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au
trecut.” 5 Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac
toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt
vrednice de crezut şi adevărate.””
Și acum
versetele care vorbesc despre Mileniu, din care putem afla câte ceva despre
această perioadă deosebită, urmate de comentarii succinte. Isaia
2:1-5: „Prorocia lui Isaia, fiul lui Amoţ, asupra lui Iuda şi asupra
Ierusalimului. Se va întâmpla în scurgerea vremurilor că muntele Casei
Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra
dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce
cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la
Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările
Lui.” Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim, cuvântul
Domnului. El va fi Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare
număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug,
şi din suliţele lor cosoare; niciun popor nu va mai scoate sabia împotriva
altuia şi nu vor mai învăţa războiul. - Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în
lumina Domnului! -” Din aceste versete aflăm că Domnul Iisus va domni de pe un
munte numit „Muntele Domnului” sau „Sion”. Remarcăm că va mai fi neascultare,
dar aceasta va fi foarte diferită de neascultarea de Dumnezeu din zilele
noastre. Nu vor mai fi războaie și nici nedreptate. Nu va mai fi nicio
conducere coruptă, cum sunt guvernările zilelor noastre, nedreptățind pe mulți
și cauzând atâta suferință. Locuitorii Pământului vor cunoaște căile Domnului
și le vor respecta. Isaia 65:17-25: „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un
pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi
nimănui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veţi bucura şi vă veţi înveseli
pe vecie pentru cele ce voi face. Căci voi preface Ierusalimul în veselie, şi pe
poporul lui, în bucurie. Eu însumi Mă voi înveseli asupra Ierusalimului şi
Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul
plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el nici copii cu zile
puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la
vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută
de ani va fi blestemat ca păcătos. Vor zidi case şi le vor locui; vor
sădii vii şi le vor mânca rodul. Nu vor zidi case, ca altul să locuiască în
ele; nu vor sădi vii, pentru ca altul să le mănânce rodul; căci zilele
poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, şi aleşii Mei se vor bucura de
lucrul mâinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii ca să-i
vadă pierind, căci vor alcătui o sămânţă binecuvântată de Domnul, şi
copiii lor vor fi împreună cu ei. Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde;
înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta! Lupul şi mielul vor paşte
împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele se va hrăni cu ţărână. Niciun
rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfânt, zice
Domnul.” Unele dintre versetele de mai sus sunt destul de enigmatice. Putem
vedea că vor fi un cer și un Pământ nou, dar oare Dumnezeu le va recrea o dată
sau de două ori? Din cartea Apocalipsei, știm că vor fi un cer și un Pământ nou
care nu vor avea nevoie de Soare, pentru că Domnul va fi Lumina lor. Se pare că
Isaia vorbește despre un alt Pământ și cer decât acestea pe care le vedem acum,
care vor fi distruse ulterior sau poate se referă la cerul și
Pământul restaurate înaintea Mileniului, peste care va împărăți Domnul. Să ne
reamintim că la Răpire, „Soarele se va preface în întuneric și Luna în sânge”,
iar stelele vor cădea. Toată atmosfera se va schimba. Creștinii răscumpărați
de pe Pământ la Răpire, care vor domni cu Iisus, vor fi ca îngerii și ca Iisus,
nu vor mai procrea și nici nu vor mai avea trupurile fizice pe care le avem
acum (1 Corinteni 15:50-53). Cei 144.000 de evrei sunt sămânța din care va
ieși „omul nou”. Oamenii vor continua să se nască cu o „natură căzută”, dar nu
vor fi înșelați de Satan și de demonii lui pe perioada Mileniului. Acești
oameni și cei născuți pe parcursul celor 1000 de ani, vor mai putea cădea în
păcat, dar sângele Lui Iisus va continua să aibă puterea să-i ierte pe cei care
se pocăiesc. Animalele carnivore vor fi erbivore, șerpii și insectele veninoase
nu vor mai avea venin și nu vor mai răni pe nimeni. Ieremia 3:14-19: „Întoarceţi-vă,
copii răzvrătiţi, zice Domnul, căci Eu sunt Stăpânul vostru, Eu vă voi lua pe unul dintr-o cetate, pe doi dintr-o familie şi vă voi
aduce înapoi, în Sion. Vă voi da păstori după inima Mea şi vă vor paşte cu
pricepere şi cu înţelepciune. Când vă veţi înmulţi şi veţi creşte în ţară,
în zilele acelea, zice Domnul, nu se va mai vorbi de chivotul legământului
Domnului şi nu-i va mai veni nimănui în gând, nu-şi vor mai aduce aminte de el,
nu-i vor mai simţi lipsa şi nici nu vor mai face altul. În vremea aceea,
Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor
strânge la Ierusalim în Numele Domnului şi nu vor mai urma pornirile
inimii lor rele. În zilele acelea, casa lui Iuda va umbla cu casa lui
Israel şi vor veni împreună din ţara de la miazănoapte în ţara pe care am dat-o
în stăpânire părinţilor voştri. Eu ziceam: Cum să te pun printre copiii Mei şi
să-ţi dau o ţară plăcută, o moştenire, podoabă între podoabele neamurilor? Mă
gândeam că Mă vei chema: Tată! şi nu te vei mai abate de la Mine.” Aceste
versete nu pot fi decât despre Domnia de 1000 de ani. Nu va mai fi vorba de
„chivotul legământului” și nici nu va mai fi nevoie de acesta, iar Ierusalimul
se va numi „scaunul de domnie al Domnului”. Oamenii vor fi credincioși
Domnului, nu-și „vor mai urma pornirile inimii lor rele” și Îl vor numi „Tată”.
Toate acestea sunt posibile doar prin Iisus Hristos. Ezechiel
36:33-36: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: În ziua când vă voi curăţi de
toate nelegiuirile voastre, voi face ca cetăţile voastre să fie locuite şi
dărâmăturile vor fi zidite din nou; ţara pustiită va fi lucrată iarăşi, de
unde până aici era pustie în ochii tuturor trecătorilor. Şi se va spune atunci:
Ţara aceasta pustiită a ajuns ca o grădină a Edenului şi cetăţile acestea
dărâmate, care erau pustii şi surpate, sunt întărite şi locuite! Şi
neamurile care vor mai rămâne în jurul vostru vor şti că Eu, Domnul,
am zidit din nou ce era surpat şi am sădit ce era pustiit. Eu, Domnul, am
vorbit şi voi şi face. Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: Iată în ce
privinţă Mă voi lăsa înduplecat de casa lui Israel şi iată ce voi face
pentru ei: voi înmulţi pe oameni ca pe o turmă de oi. Cetăţile
dărâmate se vor umple cu turme de oameni, ca turmele închinate
Domnului, cu turme care sunt aduse la Ierusalim în timpul sărbătorilor celor
mari. Şi vor şti că Eu sunt Domnul.” Iertarea va fi oferită și evreilor, care o
vor accepta. Pământul pustiu va fi lucrat din nou și dărâmăturile vor fi
refăcute, iar oamenii vor spune că țara va deveni „o grădină a Edenului”. Mulți
consideră că aceste versete se referă la Israelul din zilele noastre, dar este
foarte clar pentru oricine că Israelul va trebui să fie curățat de nelegiuirea
lui, înainte de a împlini ceea ce spun aceste versete, iar rămășița celor
144.000 de evrei va fi parte activă în această profeție, deci nu poate fi vorba
de zilele noastre. Pe perioada Mileniului, teritoriul Israelului va semăna cu
grădina Edenului mai mult decât și-ar putea imagina oricine. Ezechiel
34:25-31: „Voi încheia cu ele un legământ de pace şi voi îndepărta
din ţară toate fiarele sălbatice; ele vor locui în linişte în
pustie şi vor putea dormi în mijlocul pădurilor. Le voi face, pe ele
şi împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare; le voi trimite
ploaie la vreme, şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată! Pomul de
pe câmp îşi va da roada şi pământul îşi va da roadele. Ele vor fi
liniştite în ţara lor şi vor şti că Eu sunt Domnul când voi rupe
legăturile jugului lor şi când le voi izbăvi din mâna celor ce le
asupresc. Nu vor mai fi de jaf între neamuri, nu le vor mânca fiarele
din ţară, ci vor locui în linişte şi nu le va mai tulbura nimeni. Le voi pune
un răsad căruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame în ţară şi
nu vor mai purta ocara neamurilor. Şi vor şti astfel că Eu, Domnul, Dumnezeul
lor, sunt cu ele şi că ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice
Domnul, Dumnezeu. Voi sunteţi oile Mele, oile păşunii Mele, şi Eu sunt
Dumnezeul vostru, zice Domnul, Dumnezeu.” Pământul va fi fertil din nou,
oamenii vor locui în siguranță, nu vor mai fi fiare sălbatice și nici sclavie.
Israel va prospera cu Domnul atât fizic cât și spiritual. Isaia
11:6-9: „Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca
împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună,
şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se
vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca
la gura bortei năpârcii, şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina
basilicului. Nu se va face niciun rău şi nicio pagubă pe tot muntele Meu
cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul
mării de apele care-l acoperă.” Tot Pământul va avea parte de pace și liniște,
iar animalele, oamenii și mediul înconjurător vor fi într-o armonie perfectă.
Chiar și copiii vor putea conduce animalele care vor fi fost sălbatice înainte.
Toate animalele vor fi erbivore, inclusiv cele care știm acum că sunt carnivore
și nici un animal nu va mai face rău oamenilor. Nimeni nu va mai fi rănit și
nici distrus pe muntele sfânt al Domnului și întregul Pământ va fi plin de
cunoștința Domnului”. Chiar dacă ne este greu să înțelegem toate aceste
lucruri, pe care le-a profețit Dumnezeu, acestea se vor împlini. Dumnezeu va
aduce la îndeplinire tot ce a spus că va face, până în cele mai mici detalii.
Credem că omenirea, așa cum o știm, există de aproape 6000 de ani. Această mie
de ani care va urma, va fi ca un Sabat. Pământul împreună cu tot ce cuprindea,
era bun înaintea căderii în păcat. Dar păcatul neascultării a adus blestemul peste
omenire și peste Pământ. După toată distrugerea pe care i-au provocat-o oamenii
și diavolul, Pământul va trebui „să se refacă” pentru Mileniu. În concluzie,
Domnul va fi fizic aproape de oameni, așa cum a fost la început în grădina
Edenului. Oamenii vor avea în continuare șansa să se nască din nou prin Iisus
și să devină temple ale Duhului Sfânt, ca și acum. Este foarte probabil că
Domnul va repopula Pământul prin rămășita Lui Israel (cei 144.000), viitoarele
lor soții și descendenții lor. Unii cred că Domnul îi va învia pe cei care vor
fi murit fără să audă Evanghelia. Viața va fi ușoară și toți locuitorii
Pământului Îl vor cunoaște pe Domnul. Oamenii vor fi din nou fi longevivi, cum
erau înainte de potop, ceea ce sugerează că Domnul va schimba clima și
atmosfera, iar pacea va fi ceva normal. Păcatul va continua să existe, dar va
fi ținut sub control. Oamenii vor continua să se nască cu natura decăzută, dar
diavolul nu va mai înșela pe nimeni. Iisus va domni împreună cu cetățenii
răscumpărați ai cerului și Pământul va fi un loc minunat.
Partea a doua:
1. CUM VA AVEA
LOC, PROBABIL, ÎNVIEREA?
Când va
readuce la viață milioane de morți este posibil ca Iisus să nu-i învieze pe
toți deodată. De ce nu? Deoarece o creștere bruscă a populației pământului ar
putea produce haos, iar Domnul nu face nimic în mod dezorganizat sau haotic. El
știe că pacea nu poate domni decât într-un climat al ordinii. (1 Cor. 14:33). Iisus va
manifesta înțelepciune și răbdare pe parcursul Domniei de O Mie de Ani, în timp
ce va colabora cu Biserica, cu sfinții Marelui Necaz și cu
sfinții din toate timpurile care vor pregăti pământul pentru a-i întâmpina pe
cei care vor învia. Supraviețuitorii Armaghedonului îi vor instrui pe cei
înviați cu privire la Împărăția mesianică și la adevărata credință creștină pe
care n-au cunoscut-o. De ce va fi necesar acest lucru? Deoarece
majoritatea celor care vor reveni la viață vor face parte dintre cei
„nedrepți”, nu dintre cei necredincioși care vor fi înviați la sfârșitul
Mileniului pentru a fi judecați (Faptele 24:15.). Ei vor
avea de făcut multe schimbări pentru a se putea
bucura de binecuvântările jertfei de răscumpărare a lui
Hristos. Să ne imaginăm de câtă muncă va fi nevoie pentru a le preda
adevărul milioanelor de oameni care au cunoscut eronat creștinismul
sau nu l-au cunoscut deloc! Va fi instruită fiecare persoană în mod individual?
Vor fi acești oameni repartizați în grupe și instruiți să le predea adevărul
celor care vor învia după ei? Nu știm. Va trebui să așteptăm și să vedem cu
proprii noștri ochi! Ceea ce știm însă cu precizie este că, spre sfârșitul
Domniei de O Mie de Ani a lui Hristos, „pământul
va fi plin de cunoștința Domnului”. (Is. 11:9). În acea
perioadă de o mie de ani, vom fi ocupați din plin,
însă munca pe care o vom face ne va aduce multă bucurie! În timpul
Domniei de O Mie de Ani a lui Hristos, toți cei care îi vor învăța
pe cei „nedrepți” vor trebui să manifeste empatie, ajutându-i pe cei
înviați să lupte cu tendințele păcătoase și să trăiască la înălțimea normelor
lui Dumnezeu. (1 Pet. 3:8). Totul se va
face în speranța că acești nedrepți nu vor lua parte la răzvrătirea finală!
Îi vom recunoaște
pe cei înviați? Avem motive să credem că
persoanele care îi vor întâmpina pe cei înviați îi vor recunoaște pe cei dragi.
De exemplu, având în vedere învierile înfăptuite în trecut, se pare că Domnul
îi va reînvia pe oameni cu înfățișarea, vorbirea și gândirea pe care le-au avut
cu puțin timp înainte să moară, dându-le bineînțeles un trup asemănător cu cel
avut pe când erau în viață. Domnul promite că niciun om care va trăi sub domnia
Lui nu va spune: „Sunt bolnav”. (Is. 33:24; Rom. 6:7). Prin urmare,
cei care vor fi înviați din morți vor avea corpuri sănătoase, dar nu vor fi
perfecți imediat. Dacă ar fi perfecți, s-ar putea ca familia și prietenii să
nu-i recunoască. Se pare că toți cei înviați, împreună cu supraviețuitorii
Marelui Necaz care au fost considerați demni de a intra în Împărăție, vor
ajunge treptat la perfecțiune pe parcursul
Domniei de O Mie de Ani a lui Hristos. Abia la
sfârșitul celor o mie de ani Iisus îi va înmâna
Tatălui său Împărăția. Atunci, Împărăția își va fi îndeplinit în
totalitate menirea, inclusiv în ce privește ridicarea omenirii la
starea de perfecțiune. (1 Cor. 15:24-28; Apoc. 20:1-3).
Ce bucurii ne va
aduce Învierea? Să ne imaginăm bucuria imensă pe
care o vom simți când îi vom strânge din nou în brațe pe cei dragi, fie că vor
fi sfinți, fie că vor fi „nedrepți”! Vom râde sau vom plânge de bucurie? Va
răsuna văzduhul de cântările de laudă pe care i le vom adresa Domnului? Nu
știm, dar ceea ce știm sigur este că vom simți o iubire imensă față de Tatăl
nostru iubitor și față de Fiul Său pentru darul minunat al învierii! Să ne
imaginăm și bucuria celor înviați când vor renunța la vechea personalitate și vor
trăi la înălțimea normelor drepte ale lui Dumnezeu. Cei care vor face aceste
schimbări vor avea parte de „o înviere a vieții”. În schimb, celor care se
vor răzvrăti împotriva lui Dumnezeu nu li se va permite să tulbure pacea care
va domni în Paradisul Milenar. Sub domnia lui Iisus, toți oamenii din acea
vreme vor simți cât de adevărate sunt cuvintele din Proverbele 10:22:
„Binecuvântarea Domnului îmbogățește și El nu-i adaugă nicio durere”.
Cu ajutorul Duhului Sfânt, ei vor deveni bogați spiritualicește, în sensul că
se vor asemăna din ce în ce mai mult cu Hristos și vor înainta spre
perfecțiune. (Ioan 13:15-17; Ef. 4:23, 24). Și, zi după
zi, vor deveni oameni mai buni și mai sănătoși. Atunci, viața va fi o bucurie!
(Iov 33:25).
Să apreciem
iubirea lui Dumnezeu! Așa cum am văzut mai devreme,
când îi va învia pe oameni, Domnul le va reda amintirile și trăsăturile de
personalitate. Să ne gândim ce va însemna acest lucru. Dumnezeu ne iubește pe
fiecare atât de mult, încât observă și reține tot ce gândim, simțim, spunem și
facem. Prin urmare, la înviere, lui Iisus îi va fi ușor să le redea oamenilor
amintirile și trăsăturile de personalitate. Regele David știa că Domnul ne
cunoaște bine pe fiecare dintre noi. (Psalmul 139:1-4 -
T.M.). Ce efect are asupra noastră gândul că Dumnezeu ne cunoaște foarte
bine? Gândul că Dumnezeu ne cunoaște atât de bine nu ar trebui să ne
îngrijoreze. Lui îi pasă foarte mult de noi. El apreciază trăsăturile care ne
fac unici și observă cu atenție situațiile prin care trecem în viață și care ne
influențează personalitatea. Cunoașterea acestui fapt ne aduce multă alinare!
Să nu credem niciodată că suntem singuri. În fiecare minut al fiecărei zile,
Domnul este lângă noi căutând ocazii de a ne ajuta. (2 Cron. 16:9).
Cine va conduce
pe Pământ alături de Iisus? Membrii clasei
„conducătoare” vor fi recrutaţi din rândurile Bisericii, - adică a celor care
au avut parte de Răpire -, a Sfinților din timpul Marelui Necaz, și,
bineînțeles, din rândurile Sfinților din toate timpurile. Aceştia vor fi
martori oculari ai învierii a milioane, poate sute de milioane, de oameni
nedrepți şi ai strângerii reprezentanților lor, - desemnați printr-o modalitate
care nu este cunoscută în prezent -, în curtea pământească a Templului Milenar,
- descris de profetul Ezechiel, în capitolele 40-47 ale cărții sale -, pentru a
celebra, Sărbătoarea Corturilor/Colibelor. Celebrarea sărbătorii nu se va
dovedi zadarnică, întrucât, la încheierea
domniei de o mie de ani a lui Hristos toţi cei
care vor fi în viaţă pe pământ se vor pleca în faţa lui Dumnezeu-Tatăl,
închinându-i-se Lui în curtea terestră a marelui templu milenar, care va fi în
legătură, probabil, cu Ierusalimul ceresc. Atunci Iisus Hristos, care îşi va fi
încheiat cu succes domnia din cursul
celor o mie de ani care i s-au acordat, îi va înmâna
Tatălui Împărăția. (1 Cor. 15:24-28). Aceasta va fi
situaţia pământească spre care vor fi călătorit până în acel moment, ca nişte
locuitori în corturi, toţi „nedrepții” înviați. În această situaţie va sosi
încercarea finală, hotărâtoare, a integrităţii lor faţă de Iisus. Cei care vor
eşua sub acea încercare, vor fi judecați, alături de necredincioșii înviați
acum, și trimiși în Iazul de foc! Este o mare taină aici - cum va fi posibil ca
oameni ce vor fi trăit sub guvernarea lui Iisus și care vor fi cunoscut
binecuvântările din timpul Mileniului, să se răzvrătească în final? Cei care
vor rămâne de partea lui Iisus, trecând cu succes prin această supremă
încercare, vor câştiga dreptul de a locui pentru eternitate pe Noul Pământ, sub
un Cer Nou! Ei vor înceta astfel să mai fie „locuitori în corturi”. Reşedinţa
lor de pe Noul Pământ va fi permanentă. Nu este însă clar dacă „nedrepții” vor
putea locui în Noul Ierusalim sau vor fi doar vizitatori ai săi.
2. Un studiu de
caz: Ziua Judecăţii divine - deznodământul care aduce bucurie! Noi oamenii, am fost creaţi ca să trăim pentru totdeauna.
Dacă Adam şi Eva ar fi ascultat de poruncile lui Dumnezeu, n-ar fi murit
niciodată (Geneza 1:28; 2:8, 16, 17;Eclesiastul 3:10, 11). Dar,
păcătuind, ei au pierdut perfecţiunea şi viaţa. Prin urmare, şi descendenţii
lor le-au pierdut, iar moartea, acest duşman de neînduplecat, a ajuns să
domnească peste omenire (Romani 5:12, 14; 1 Corinteni 15:26). Totuşi,
scopul lui Dumnezeu nu s-a schimbat. El doreşte ca Pământul transformat în
paradis, în timpul Mileniului, să fie locuit de oameni perfecţi care să
trăiască veşnic. În marea sa iubire faţă de omenire, el l-a trimis pe Pământ pe
Fiul său, Iisus, care şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru „mulţi” dintre
descendenţii lui Adam (Matei 20:28;Ioan 3:16). Glorioasa Domnie de O Mie
de Ani a lui Iisus începe după aruncarea lui Satan în abis. Ioan
spune: „Şi am văzut un tron mare şi alb şi pe cel ce stătea pe el.
Pământul şi cerul au fugit dinaintea lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11). Ce
reprezintă acest „tron mare şi alb”? Nu poate fi decât scaunul de judecată al
lui „Dumnezeu, Judecătorul tuturor” (Evrei 12:23). El va judeca omenirea,
pentru a stabili cine va beneficia de jertfa de răscumpărare a lui Iisus.
- Marcu 10:45. Despre tronul lui Dumnezeu
se spune că este „mare”, subliniindu-se astfel măreţia Tatălui Ceresc şi
„alb”, fapt ce arată dreptatea Sa perfectă. El este Judecătorul suprem al
omenirii (Psalmul 19:7-11 - T.M.; Isaia 33:22; 51:5, 8). Cu toate acestea, El i-a
încredinţat lui Iisus Hristos judecata: „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci
toată judecata i-a încredinţat-o Fiului” (Ioan 5:22). Ioan vede o mulţime foarte
numeroasă la Judecata Finală. Ea va fi alcătuită din miliarde de
oameni!! „Şi am văzut morţii, mari şi mici, stând în picioare înaintea
tronului şi au fost deschise nişte suluri” (Apocalipsa 20:12a). Printre
cei „mari şi mici” se numără oameni de seamă şi nu numai, oameni care au trăit
şi au murit pe acest Pământ în miile de ani de istorie umană. În Evanghelia pe
care apostolul Ioan a scris-o la puţin timp după Apocalipsă, Isus a zis despre
Tatăl: „(El) i-a dat (lui Iisus) autoritate să judece, pentru că este Fiul
omului. Nu vă miraţi de lucrul acesta, pentru că vine ceasul când toţi cei din
morminte vor auzi glasul său şi vor ieşi afară” (Ioan 5:27-29). Ce perspectivă uluitoare:
moartea şi Locuința Morților care au marcat întreaga istorie a omenirii vor
dispărea! Miliardele de oameni care se află în memoria lui Dumnezeu vor fi
readuşi la viaţă. Ioan spune: „Dar a fost deschis şi
un alt sul: sulul vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise
în suluri, după faptele lor. Marea i-a dat înapoi pe morţii din ea,
moartea şi Hadesul i-au dat înapoi pe morţii din ele. Şi au fost judecaţi
fiecare după faptele lui” (Apocalipsa 20:12b, 13). Ce
privelişte extraordinară! Iisus a spus că, la sfârşitul lumii, vor exista
oameni asemănători caprelor, care vor merge în „focul veşnic pregătit pentru
Diavol şi îngerii lui”, adică în moartea a doua - iazul de foc și de
pucioasă! Cine sunt „cei nedrepţi” din Faptele 24:15? În această
categorie intră mulţimile de oameni care au murit de-a lungul vremii, îndeosebi
cei care au trăit în „timpuri de neştiinţă” (Faptele 17:30). Din cauza
locului în care s-au născut şi a epocii în care au trăit, ei n-au avut ocazia
să cunoască voia lui Dumnezeu şi s-o împlinească. Ei vor fi înviați în timpul
Mileniului; această categorie de oameni va trebui să facă schimbări în modul de
gândire şi de viaţă pentru a putea beneficia, la Judecata Finală,
de posibilitatea obţinerii vieţii veşnice. Este strict o părere
personală! Este deasemenea posibil, ca printre acești nedrepți să fie și
oameni sinceri, căutători de Dumnezeu, dar care au fost înșelați de doctrinele
și învățăturile diverselor biserici existente în prezent. Ei, în timpul
Mileniului, vor avea șansa de a cunoaște adevărata credință creștină și vor
trebui să o accepte sau … nu! Ioan vorbește şi despre alte suluri/cărți,
care vor fi deschise, după unii comentatori, în timpul Domniei Milenare (Apocalipsa 20:12). Ce sunt
aceste suluri? Ioan spune în continuare că morţii vor fi „judecaţi după
cele scrise în suluri, după faptele lor”. Când se vor deschide aceste suluri se
va şti în detaliu ce le va cere Dumnezeu oamenilor în timpul celor o mie de
ani. Aplicând în viaţa lor legile şi poruncile din aceste suluri, oamenii
ascultători îşi vor putea prelungi zilele, ajungând în cele din urmă la viaţă
veşnică. Așadar, admitem posibilitatea ca aceste suluri să fie noi
cărți inspirate adaptate vieții în timpul Mileniului! Este tot o părere
personală! După cât se pare, învierea „celor nedrepți” va avea loc în aşa fel
încât cei care vor fi în viaţă să îi poată întâmpina cu bucurie şi să-i
instruiască pe membrii familiilor lor şi pe cunoscuţii lor, care şi ei îi vor
întâmpina şi îi vor instrui pe alţii (compară cu 1 Corinteni 15:19-28, 58).
3. DESPRE
REALITĂȚILE ÎMPĂRĂȚIEI MESIANICE:
O prefigurare a
lucrurilor viitoare: Lucrările de putere pe care
le-a înfăptuit Iisus pe pământ nu au fost decât o demonstraţie a
binecuvântărilor viitoare mult mai mari de sub domnia sa din timpul Mileniului!
În acel timp, Iisus va face din nou miracole - de data aceasta la scară
mondială. Să aruncăm o privirie asupra emoţionantelor perspective pe care le
avem. Iisus va restabili echilibrul ecologic al pământului. Aminteşte-ţi că El
a demonstrat că are autoritate asupra forţelor naturii când a potolit o
furtună. Cu siguranţă, sub domnia lui Hristos, oamenii nu vor mai trebui să se
teamă că ar putea ajunge victime ale taifunurilor, ale cutremurelor de pământ,
ale erupţiilor vulcanice sau ale altor dezastre naturale. Iisus cunoaşte foarte
bine compoziţia pământului. El ştie cel mai bine cum trebuie folosite resursele
pământului. Sub domnia sa, tot pământul se va transforma într-un Paradis.
- Luca 23:43. Ce putem spune
însă despre necesităţile omenirii? Capacitatea lui Iisus de a hrăni mii de
oameni, doar cu ajutorul câtorva provizii, ne dă asigurarea că sub domnia sa
oamenii nu vor mai suferi de foame. Într-adevăr, belşugul de hrană,
distribuită în mod nepărtinitor, va pune capăt pentru totdeauna foametei (Psalmul 72:16 - T.M.).
Autoritatea sa asupra bolilor de orice fel este o dovadă că bolnavii, orbii,
surzii şi infirmii vor fi vindecaţi complet şi pentru totdeauna (Isaia 33:24; 35:5, 6). Capacitatea
lui de a-i învia pe morţi ne dă asigurarea că, în calitate de Împărat, Iisus va
deţine şi puterea de a învia milioanele de oameni de care Dumnezeu-Tatăl îşi
aminteşte cu plăcere. - Ioan 5:28, 29. În
timp ce medităm la puterea lui Iisus, să nu pierdem din vedere că El, este
Dumnezeu-Fiul egal cu Dumnezeu-Tatăl (Ioan 14:9). Această analiză a felului
în care îşi foloseşte Iisus puterea ne ajută să ne facem o imagine clară cu
privire la modul în care îşi foloseşte Dumnezeu-Tatăl puterea. Gândeşte-te, de
exemplu, cu câtă grijă l-a vindecat Iisus pe un lepros. Mişcat de milă, Iisus
l-a atins pe acest om şi i-a spus: „Vreau” (Marcu 1:40-42). Prin
intermediul unor astfel de relatări, Dumnezeu-Tatăl spune de fapt: Aşa îmi
folosesc Eu puterea! Nu te simţi îndemnat să-l lauzi pe Dumnezeul-Tatăl şi să-i
aduci mulţumiri pentru că îşi foloseşte puterea într-un mod atât de iubitor?
Puterea de
restabilire - Dumnezeu „face toate lucrurile noi”: Ai văzut vreodată un copilaş plângând pentru că şi-a
pierdut sau şi-a stricat jucăria la care ţinea atât de mult? Plânsul lui
deznădăjduit îţi rupe inima! Dar ai văzut cum faţa micuţului se înseninează
când tatăl sau mama lui îi rezolvă problema? De cele mai multe ori, pentru un
părinte este destul de uşor să găsească sau să repare o jucărie! Copilul este
acum numai un zâmbet, iar bucuria lui nu cunoaşte margini. A primit înapoi ceea
ce pentru el părea a fi pierdut sau stricat pentru
totdeauna! Dumnezeu-Tatăl, are puterea de a restabili ceea ce
copiilor lui pământeşti li s-ar putea părea a fi o pierdere definitivă.
Bineînţeles că nu mă refer la jucării. În aceste „timpuri critice, cărora cu
greu le facem faţă”, ne confruntăm cu pierderi mult mai mari (2 Timotei 3:1-5). Multe dintre
lucrurile la care oamenii ţin mult - locuinţa, bunurile materiale, locul de
muncă şi chiar sănătatea - par a fi expuse unui risc tot mai mare. De asemenea,
poate că privim cu îngrijorare cum mediul înconjurător este distrus şi cum
multe specii de animale sau de plante dispar. Totuşi, nimic nu ne face să
suferim mai mult ca moartea unei persoane dragi. Sentimentele de neputinţă şi
de gol interior pot fi devastatoare. - 2 Samuel 18:33. Cât de
reconfortant este deci să vorbim despre puterea de restabilire a Tatălui!
Dumnezeu-Tatăl poate şi chiar va face lucruri extraordinare pentru a
repara pierderile suferite de copiii săi pământeşti. De fapt, Biblia arată că
Tatăl are ca scop „restabilirea tuturor lucrurilor” (Faptele 3:21). Prin intermediul Împărăției
Milenare, conduse de Fiul său, Iisus Hristos, Tatăl îşi va realiza
scopul. Ce anume va fi restabilit?
„Iată! Eu fac
toate lucrurile noi”: Multe dintre
profeţiile de restabilire par să nu aibă doar o împlinire spirituală, cum
afirmă în mod dogmatic Bisericile istorice. Isaia, de exemplu, a scris
despre un timp când bolnavii, şchiopii, orbii şi surzii vor fi vindecaţi şi
chiar moartea va fi înghiţită pentru totdeauna (Isaia 25:8; 35:1-7). Acestpe promisiuni nu au
cunoscut o împlinire literală în Israelul antic. Avem motive întemeiate să
credem că, în viitor, profeţia va cunoaşte o împlinire literală la scară
mondială. De unde ştim lucrul acesta? În Eden, Tatăl a făcut
cunoscut cu claritate scopul său cu privire la pământ, acela de a fi populat de
o familie umană unită, sănătoasă şi fericită. Bărbatul şi femeia urmau să aibă
grijă de pământ şi de toate vieţuitoarele de pe el şi să transforme întreaga
planetă într-un Paradis (Geneza 1:28). Situaţia din prezent nu
corespunde nici pe departe scopului iniţial. Cu toate acestea, putem fi siguri
că scopurile Tatălui nu vor fi niciodată zădărnicite (Isaia 55:10, 11). Prin
Iisus, Împăratul mesianic, acest Paradis mondial va deveni realitate! - Luca 23:43. Imaginează-ţi tot pământul
transformat în Paradis! Dumnezeu-Tatăl spune cu privire la timpul acela:
„Iată! Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:5). Gândeşte-te ce
va însemna lucrul acesta! În timpul Mileniului, Iisus își va exercita domnia,
în numele Tatălui, peste o nouă societate dreaptă alcătuită din cei
ce îl iubesc pe Dumnezu şi înfăptuiesc voinţa sa (2 Petru 3:13). Satan,
împreună cu demonii lui, vor fi obligaţi să capituleze şi vor deveni inactivi (Apocalipsa 20:3). Pentru prima
dată, după mii de ani, omenirea va fi eliberată de această influenţă negativă,
ostilă şi perversă. Eliberarea pe care o vom simţi va fi, fără îndoială,
copleşitoare. Vom putea, în sfârşit, să îngrijim frumoasa noastră planetă,
aşa cum ar fi trebuit să se întâmple de la bun început. Pământul are
capacitatea de a se reface. Lacurile şi râurile poluate se pot curăţa singure
dacă este înlăturată sursa de poluare; regiunile care poartă cicatricea
războaielor se pot reface dacă se pune capăt violenţei. Cât de plăcut va fi să
muncim fără a distruge ecosistemele pământului! În felul acesta vom ajuta la
transformarea pământului într-un parc asemănător unei grădini, într-un Eden de
proporţii mondiale, cu o infinită varietate de plante şi de animale. În loc să
distrugă cu cruzime specii de plante şi de animale, omul va trăi în pace cu
toată creaţia de pe pământ. Nici măcar copiii nu vor avea de ce să se teamă de
animalele sălbatice. - Isaia 9:6, 7; 11:1-9. De asemenea, fiecare
individ în parte se va bucura de restabilire. După Armaghedon,
supravieţuitorii vor fi martorii unor vindecări miraculoase la scară
mondială. Întocmai cum a procedat atunci când a fost pe pământ, Iisus va
folosi puterea sa dumnezeiască pentru a reda orbilor vederea, surzilor auzul şi
infirmilor puterea (Matei 15:30). Oamenii în vârstă vor fi
fericiţi să-şi recapete forţa, sănătatea şi vigoarea pe care le-au avut în
tinereţe (Iov 33:25). Ridurile vor dispărea,
mâinile şi picioarele se vor îndrepta, iar muşchii îşi vor recăpăta forţa. Toţi
oamenii fideli vor simţi cum efectele păcatului şi ale imperfecţiunii vor fi
eliminate treptat. Cât de recunoscători îi vom fi lui Dumnezeu pentru modul
minunat în care îşi va folosi puterea de restabilire! Să ne concentrăm acum
asupra unui aspect deosebit de îmbucurător legat de acest emoţionant timp de
restabilire.
Morţii sunt
readuşi la viaţă! În secolul I, unii
conducători religioşi, numiţi saduchei, nu credeau în înviere. Iisus i-a
mustrat cu următoarele cuvinte: „Sunteţi în eroare, pentru că nu cunoaşteţi
nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22:29). Într-adevăr, Scripturile
dezvăluie că Dumnezeu are putere să-i readucă la viaţă pe cei ce au murit. Cum
aşa? Aminteşte-ţi ce s-a întâmplat în zilele lui Ilie. O văduvă
ducea în braţe trupul neînsufleţit al singurului ei copil. Profetul Ilie, care
fusese găzduit un timp de această văduvă, trebuie să fi fost zguduit la vederea
acestei scene. Mai înainte, el îl scăpase pe acest copil de la moartea prin
înfometare. Probabil că Ilie se ataşase de băieţel. Mama copilului era
distrusă. Acest băiat era singura fiinţă care îi amintea de soţul ei decedat.
Ea sperase, probabil, că fiul ei o va sprijini la bătrâneţe. Tulburată de
durere, femeia se temea ca nu cumva moartea copilului să fie o pedeapsă pentru
vreo greşeală a ei din trecut. Ilie nu a suportat ca la această tragedie să se
adauge şi tortura unei presupuse vinovăţii. Cu grijă, el a luat copilul de la
pieptul mamei, l-a dus în camera sa şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i redea
copilului viaţa sufletul. - 1 Împăraţi 17:8-21. Ilie nu a fost
primul om care a crezut în înviere. Cu secole mai înainte, Avraam a crezut, din
motive bine întemeiate, că Dumnezeu are putere să-i readucă la viaţă pe
oameni. Când Avraam avea 100 de ani, iar Sara, 90 de ani, Domnul a dat din nou
vigoare capacităţii lor de reproducere, iar Sara a născut în mod miraculos un
fiu (Geneza 17:17; 21:2, 3). După un timp,
când băiatul era destul de mare, Domnul i-a cerut lui Avraam să-l aducă jertfă
pe fiul său. Avraam a dovedit credinţă, exprimându-şi încrederea că Dumnezeu îl
poate readuce la viaţă pe iubitul său fiu, Isaac (Evrei 11:17-19). Această
credinţă puternică ne ajută să înţelegem de ce Avraam, înainte de a urca pe
munte pentru a-l jertfi pe fiul său, le-a dat slujitorilor săi asigurarea că el
şi fiul său se vor întoarce împreună. - Geneza 22:5.
„Iată, fiul tău
trăieşte”! Dumnezeu a cruţat viaţa lui Isaac
şi atunci nu a fost nevoie de o înviere. În cazul lui Ilie însă, fiul văduvei
era mort - dar nu avea să rămână în starea aceasta pentru mult timp. Domnul a a
răsplătit credinţa profetului înviindu-l pe copil! După aceea, Ilie l-a redat
pe băiat mamei lui, spunându-i acesteia următoarele cuvinte de neuitat: „Iată,
fiul tău trăieşte”! - 1 Împăraţi 17:22-24. Pentru prima
oară în Biblie, vedem cum Dumnezeu îşi foloseşte puterea pentru a reda viaţa
unui om. După aceea, Dumnezeu le-a dat putere lui Elisei, lui Pavel şi lui
Petru să readucă la viaţă unele persoane care muriseră. Bineînţeles, cei ce au
fost înviaţi au murit din nou în cele din urmă. Aceste învieri relatate în
Biblie sunt însă o extraordinară avanpremieră a ceea ce urmează să se întâmple
în viitor. În Paradisul Milenar, Iisus îşi va asuma rolul de
„învierea şi viaţa” (Ioan 11:25). El va învia milioane de
oameni, dându-le ocazia să trăiască pentru totdeauna în Paradis pe pământ (Ioan 5:28, 29). Imaginează-ţi
cât de emoţionaţi şi de fericiţi vom fi să-i revedem şi să-i îmbrăţişăm pe
prietenii şi pe rudele noastre dragi, pe care moartea i-a smuls de mult timp de
lângă noi! Toţi oamenii îi vor aduce laude lui Dumnezeu pentru puterea sa de
restabilire. Dumnezeu nu numai că are puterea, dar şi doreşte
să-i readucă la viaţă pe cei ce au murit. Fidelul Iov a fost inspirat să scrie
că luiDumnezeu îi este dor de cei ce au murit şi că vrea să-i
readucă la viaţă (Iov 14:15). Nu te simţi atras de
personalitatea Dumnezeului nostru, care este nerăbdător să-şi folosească
puterea de restabilire cu atâta iubire? Nu uita însă că învierea este doar una
dintre grandioasele lucrări de restabilire pe care le va face Dumnezeu în
viitor. Pe măsură ce devii tot mai apropiat de Dumnezeu, apreciază preţioasa
speranţă de a te număra printre cei ce vor vedea cum Dumnezeu va „face toate
lucrurile noi”. - Apocalipsa 21:5.
Împăratul
mesianic „aşază dreptatea pe pământ”: În
timpul Mileniului, Iisus va institui dreptatea pe pământ într-un mod fără
precedent. Nedreptatea se întâlneşte la tot pasul în lumea coruptă de astăzi.
Fiecare copil care moare de foame este victima unei nedreptăţi de
nescuzat, mai ales dacă ne gândim la banii şi la timpul care se irosesc pentru
producerea armelor de război şi pentru satisfacerea capriciilor iubitorilor de
plăceri. Moartea a milioane de oameni nevinovaţi în fiecare an nu reprezintă
decât una dintre multiplele forme de nedreptate, care provoacă pe drept mânia
lui Dumnezeu. El l-a mandatat pe Fiul său să poarte un război drept împotriva
întregului sistem de lucruri prezent pentru a pune capăt nedreptăţii pentru
totdeauna. - Apocalipsa 16:14, 16; 19:11-15. Cu
toate acestea, justiţia/dreptatea Tatălui nu cere doar distrugerea
celor răi. El l-a numit pe Fiul său să domnească în calitate de „Prinţ al
păcii”. După războiul de la Armaghedon, Iisus va institui pacea pe tot pământul
şi îşi va exercita domnia „prin judecată/(justiție, în alte traduceri)” (Isaia 9:6, 7). Atunci Iisus
va fi bucuros să înlăture toate nedreptăţile care au cauzat atâtea
nenorociri şi atâta suferinţă în lume. El va susţine cu fidelitate
justiţia perfectă a Tatălui, chiar dacă la sfârșitul Mileniului, Satan va reuși
să determine un număr considerabil de oameni să se revolte contra lui Dumnezeu!
Aceștia vor fi înfrânți, și Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt vor crea Cerul Nou și
Pământul Nou! Manifestându-şi în mod justificat mânia, Iisus s-a dovedit a
fi ca Tatăl, care „este plin de mânie” împotriva a tot ceea ce este rău (Naum 1:2). De exemplu, după ce a spus
despre poporul său încăpăţânat că-i transformase casa într-o „peşteră de
tâlhari”, Dumnezeu a adăugat: „Mânia şi furia Mea se vor vărsa peste locul
acesta”. - Ieremia 7:11, 20. Potrivit Mişnei,
câţiva ani mai târziu a izbucnit o revoltă provocată de preţurile ridicate cu
care erau vânduţi porumbeii la templu. Preţul a fost redus imediat cu aproape
99 la sută. Cine profita cel mai mult de pe urma acestei afaceri prospere?
Potrivit unor istorici, pieţele de la templu erau proprietatea casei Marelui
Preot Ana şi reprezentau o importantă sursă de venit pentru familia
preoţească. - Ioan 18:13. Fariseii susţineau că
oamenii de rând, neiniţiaţi în Lege, erau „blestemaţi” (Ioan 7:49). Ei spuneau că aceşti
oameni nu trebuiau învăţaţi, nu trebuia să se facă afaceri cu ei, nimeni nu
trebuia să mănânce sau să se roage cu ei. Cel care-i dădea voie fiicei sale să
se căsătorească cu un astfel de om se făcea vinovat de un rău mai mare decât
acela de a o arunca la animalele sălbatice. Ei considerau că speranţa învierii
nu era pentru aceşti oameni de rând! Ce contrast față de iubirea lui Dumnezeu,
care se revarsă peste orice oameni, indiferent de starea lor socială!
Binecuvântările
minunate de la Dumnezeu sunt aproape: Cititorule,
doreşti tu să trăieşti în pace şi fericire? Doreşti o stare bună de sănătate şi
viaţă prelungită pentru tine însuţi şi pentru toţi iubiţii tăi? Doreşti tu să
ajungi să vezi sfârşitul tuturor răutătilor şi suferinţelor? Toţi oamenii
cinstiţi doresc aceste lucruri bune. Însă evenimentele zilnice dovedesc numai
că violenţele, crimele, foametea, şi bolile se înmulţesc în toate părţile
lumii. De ce este lumea aşa de plină de necazuri? Care este
însemnătatea acestei situaţii universale? Avem noi motive să credem că aceste
condiţii se vor îmbunătăţi în zilele noastre? Desigur că avem motive
foarte bune să credem aceasta, şi aceste motive sunt cuprinse într-o carte
publicată în mai multe limbi decât orice altă carte din toată lumea. Cartea
aceasta este Biblia. Ea ne arată scopul lui Dumnezeu de a stabili un sistem cu
totul nou pentru omenire. Dacă tu ai avea puterea să faci aceasta, n-ai fi tu
bucuros s-o faci, n-ai fi tu bucuros să pui capăt acestor condiţii care
pricinuiesc atâtea suferinţe? Desigur că ai face-o. Dar de ce se nu credem că
Dumnezeu, Creatorul omenirii va face aceasta? Biblia ne spune că: „Dumnezeu
este dragoste”. (1 Ioan 4:8). Cu certitudine
acest Părinte ceresc iubitor ştie toate lipsurile omenirii. El are puterea să
pună capăt acestor lipsuri, şi El va face aceasta, pentru că Psalmul 145:16 - T.M.
zice despre Dumnezeu: „Tu-ţi deschizi mâna şi mulţumeşti dorinţa a
tot ce este viu”. Dar când va mulţumi Dumnezeu dorinţa omului de pace şi
fericire adevărată, şi pentru o stare durabilă de viaţă şi sănătate? Este omul
îndatorat se aştepte mii de ani? Nu deloc. Timpul acesta este foarte aproape.
Dar cum se poate aceasta acum când situaţia lumii devine din ce în ce tot mai
rea, în loc să devină mai bună? Adevărat. Tocmai aceasta este învăţătura
Biblică de la început. Şi aceste lucruri sunt destinate să ne servească ca
dovezi că am ajuns să trăim în „zilele din urmă” ale acestui sistem rău din
przent. (2 Timotei 3:1-5). Acesta este
timpul prezis când Creatorul nostru iubitor va pune capăt acestor răutăţi şi
acelora care le pricinuesc. Şi când Dumnezeu va aduce binecuvântări îmbelşugate
tuturor persoanelor cu inimă bună care doresc să facă ce este bine. El a promis
că: „Lumea dimpreună cu toate poftele ei vor trece, dar cei ce vor face voinţa
lui Dumnezeu vor rămâne pentru totdeauna”. - 1 Ioan 2:17. Pământul
nostru va trece prin nişte schimbări minunate. Războaiele şi toate suferinţele
cauzate de aceste războaie vor înceta. Ura, egoismul, faptele criminale şi
violente vor fi lucruri trecute. Şi în locul lor pământul va fi acoperit de o
pace şi securitate perfectă. Cuvântul lui Dumnezeu declară că: „Încă puţină
vreme şi cei răi nu vor mai fi … Dar cei blânzi vor moșteni pământul şi se vor
bucura de o pace îmbelşugată”. (Psalmul 37:10, 11 - T.M.).
Aceasta pace va exista nu numai între naţiuni, ci totodată între vecini şi
între toate familiile. Una din multele binecuvântări de care cei credincioși se
vor bucura în sistemul nou al lui Dumnezeu va fi o stare bună de sănătate.
Adică, ceva ce niciun domnitor uman, niciun savant, niciun doctor nu poate
face! Este ceva ce numai Dumnezeu poate face. Faptul că aceste sunt nişte
lucruri naturale pentru noi nu înseamnă că Dumnezeu nu le poate schimba. Nici
că scopul lui Dumnezeu ar fi fost ca omul să-şi trăiscă douăzei de ani de viaţă
ca să-şi atingă maturitatea, apoi alţii douăzeci sau treizeci de ani să-şi
câstige cunoştinţa şi experienţa necesară, şi curând după aceea să-şi înceapă
bătrâneţea, să cadă victima unei boli şi să moară. Ca să credem că aceasta
viaţă scurtă ar fi destinul natural al omului, înseamnă să ne permitem să fim
conduşi de un raţionament foarte greşit. Adevărul este că Dumnezeu a făcut omul
să trăiască, nu să moară. Creatorul ne promite că, în scurtă vreme, va fi
posibil ca omul să trăiască aici pe acest pământ o viaţă minunată și, apoi, o
viață eternă în Cerul Nou și Pământul Nou! Acest fel de viaţă umană alături de
vecini iubitori de pace şi acompaniată de o bună stare de sănătate şi de
activităţi satisfăcătoare, de neimaginat astăzi, va fi o ceva cu totul
extraordinar pentru omenire. Dar cum ştim că acest sistem nou va fi
stabilit? Şi cum ştim că acesta nu este numai un vis? Noi ştim şi credem
fiindcă aceasta este promisiunea Atotputernicului Dumnezeu. Creatorul şi
Susţinătorul Universului garantează că aceste lucruri minunate vor fi
realizate. „Dumnezeu … nu poate să mintă”. (Tit 1:2). Cuvintele lui nu vor
rămâne neîmplinite. - Iosua 23:14. Cuvântul adevărat al lui
Dumnezeu din Biblie ne spune desluşit că acum ne apropiem repede de o mare
schimbare universală. Ne arată faptul că timpul nostru este timpul despre care
a vorbit Iisus Hristos când a prezis sfârşitul acestui sistem rău. El a prezis
că, zilele din urmă ale acestui sistem rău vor fi marcate prin războaie
mondiale, crize de alimente, nesupuneri şi răzvrătiri contra legilor şi o
pierdere neîntreruptă a credinţei în Dumnezeu. (Matei 24:3-12). El a mai
prezis că naţiunile vor cădea în situaţii aşa de grele încât „nu vor mai şti ce
să facă”. (Luca 21:25). Noi am ajuns
să vedem realizarea acestor prorocii acum în zilele noastre.
O lume nouă este
aproape: Cu fiecare an ce trece, lumea devine mai
periculoasă. Este plină de politicieni corupţi, de conducători religioşi
ipocriţi, de conflicte armate şi de criminali nemiloşi. Privită în ansamblu,
lumea nu mai poate fi schimbată în bine. Biblia ne arată că, în curând, această
lume rea va fi distrusă de Dumnezeu la Armaghedon. O lume nouă şi dreaptă
îi va lua locul (Apocalipsa 16:14-16). Dumnezeu-Tatăl
l-a ales pe Iisus Hristos să fie Conducătorul Împărăției Mesianice de o mie de
ani! Cu mult timp în urmă, Biblia a profeţit: „Un copil ni s-a născut, un
fiu ni s-a dat şi domnia princiară va fi pe umărul lui. El va fi numit … Prinţ
al Păcii. Domnia princiară se va întinde până departe şi pacea nu va avea
sfârşit” (Isaia 9:6, 7). Iisus i-a
învăţat pe continuatorii lui să se roage pentru venirea acestei Împărății :
„Vie/Vină ÎmpărățiaTa. Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (Matei 6:10). Împărăția mesianică va
înlocui în curând toate guvernele lumii. Sub domnia lui Iisus Hristos,
pământul va fi transformat în paradis! În acest paradis milenar se vor realiza
lucruri de neimaginat azi! Răutatea, războaiele, criminalitatea şi
violenţa vor dispărea. „Cel rău nu va mai fi … Dar cei smeriţi/blânzi vor
stăpâni pământul.” (Psalmul 37:10, 11 - T.M.). Va
fi pace deoarece Dumnezeu „va face să înceteze războaiele până la marginile
pământului” (Psalmul 46:9 - T.M.; Isaia 2:4). Atunci „cel
drept va înflori şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună”, adică pentru
totdeauna (Psalmul 72:7 -
T.M.). Adevărații credincioși creștini vor trăi în siguranţă. Cât timp
au ascultat de Dumnezeu, israeliţii din timpurile biblice au trăit în siguranţă
(Leviticul 25:18, 19). Ce fericiţi
vom fi în Paradisul milenar, când ne vom bucura de aceeaşi siguranţă! (Mica 4:4, Isaia 32:18). Nu vor
mai fi lipsuri de alimente. „Va fi bogăţie de grâne pe pământ, pe vârful
munţilor va fi belşug mare”, a cântat psalmistul (Psalmul 72:16 - T.M.).
Dumnezeu îi va binecuvânta pe cei drepţi şi „pământul îşi va da roadele” (Psalmul 67:6 -
T.M.). Întregul pământ va deveni un paradis. Pământul, care în
prezent este distrus de oamenii păcătoşi, va fi plin de grădini şi de case noi
şi frumoase (Apocalipsa 11:18, Isaia 65:21-24). Cu timpul, tot
pământul va fi frumos şi roditor aşa cum a fost grădina Edenului. Dumnezeu „îşi
va deschide mâna şi va satisface dorinţa a tot ce este viu” (Psalmul 145:16 -
T.M.). Va fi pace între oameni şi animale. Animalele sălbatice şi
domestice vor paşte împreună. Nici chiar copiii nu vor avea motive să se teamă
de animalele care în prezent sunt periculoase (Isaia 65:25). Bolile vor
dispărea. În calitate de Conducător al Împărăției Mesianiceal, Iisus va
face vindecări la o scară mult mai mare decât a făcut când a fost pe pământ (Matei 9:35; Marcu 1:40-42; Ioan 5:5-9). Atunci,
„niciun locuitor nu va spune: Sunt bolnav.”(Isaia 33:24; 35:5, 6). Cei
dragi, care au murit în credința față de Iisus, vor fi readuşi la viaţă şi vor
avea perspectiva de a trăi veşnic. De asemenea, toți credincioșii din
toate timpurile Dumnezeu vor fi înviaţi. De fapt, „va fi o înviere atât a celor
drepţi, cât şi a celor nedrepţi” (Faptele 24:15). Prin „cei
nedrepți” trebuie să-i înțelegem pe acei oameni care au fost învățați greșit
despre Iisus, care au practicat, fără să știe, o credință creștină eronată sau
care n-au cunoscut nimic despre Iisus, trăind în alte medii religioase. Acești
„nedrepți” vor învăța adevărul despre Iisus în timpul Mileniului. Ei nu trebuie
confundați cu cei „nedrepți” care vor învia la sfârșitul domniei milenare
pentru a avea parte de judecata lui Dumnezeu-Tatăl! Ce viitor minunat îi
aşteaptă pe cei care aleg să-şi predea viața lui Iisus și să-L recunoască ca
Domn și Mântuitor personal! Răsplata pe care Iisus le-o dă slujitorilor săi
fideli este viaţa! Ce fel de viaţă? Mulţi dintre noi ar putea spune că suntem
deja în viaţă, întrucât respirăm, mâncăm şi bem. În plus, când suntem foarte
fericiţi, exclamăm: „Asta da viaţă!”. Şi totuşi, Biblia arată că nimeni nu se
bucură astăzi cu adevărat de viaţă. Cuvântul lui Dumnezeu ne
îndeamnă „să apucăm strâns adevărata viaţă” (1 Timotei 6:19). Din aceste
cuvinte reiese că „adevărata viaţă” va fi posibilă numai în viitor. Da, când
vom fi perfecţi, vom trăi în sensul deplin al cuvântului, aşa cum a vrut
Dumnezeu încă de la început. În ziua în care vom fi în Paradisul Milenar, fie
ca membrii ai Bisericii/Mireasă, fie ca „pieteni ai Mirelui”, având sănătate
perfectă, pace şi fericire, vom cunoaşte, în sfârşit, „adevărata viaţă”, adică
viaţa veşnică (1 Timotei 6:12). Nu este
aceasta o speranţă minunată? Mai ales că, după răzvrătirea finală a
celor ce-l susțin pe Satan și după marea judecată de la tronul lui
Dumnezeu-Tatăl, vor fi create Cerul Nou și Pământul Nou!
Partea a treia:
1. Creștinii și
speranța Mileniului Mesianic: „Vie Împărăția Ta! Facă-se voia Ta precum în Cer așa și pe
Pământ.” - Matei 6:10.
Bisericile
Ortodoxă și Romano-Catolică şi chiar majoritatea marilor confesiuni protestante
nu le vorbesc niciodată credincioşilor lor despre speranţa Mileniului.
Dimpotrivă, ele îi dau cu dispreţ acestei credințe/speranțe numele de
„milenarism”, iar pe adepţii săi îi numeşte „milenarişti.” Personal nu-mi este
ruşine de această credinţă, căci fapte istorice de necombătut dovedesc că şi
primii creştini o împărtăşeau! Primii creștini au fost numiți „milenariști”! Iată
ce spune The Encyclopedia Americana cu privire la
creştinii care cred în domnia milenară a lui Hristos: „Cei care cred aşa sunt
numiţi milenarişti sau chiliaşti, iar doctrina lor este chiliasmul
(din grecescul chilioi - o mie). Toată lumea este de acord în a
recunoaşte că această opinie era, dacă nu generalizată, atunci cel puţin foarte
răspândită în biserica primară.” Cât despre Encyclopedia Universalis, ea
spune: „În Occidentul creştin, milenarismul a cunoscut o mare vitalitate în
cadrul iudeo-creştinismului şi în cadrul creştinismului primelor trei secole.
Milenarismul era foarte adânc înrădăcinat în creştinismul primelor secole.” Avem
toate motivele să credem că primii creştini nutreau deja speranţa în legătură
cu domnia milenară a lui Hristos înainte ca apostolul Ioan să scrie
Revelaţia/Apocalipsa la sfârşitul primului secol al erei noastre. Într-adevăr,
citirea profeţilor evrei le transmisese o gustare anticipată a minunatei
speranţe milenariste pe care Hristos a prezentat-o în Revelaţia/Apocalipsa capitolele 20 şi 21. Exact acest lucru îl confirmă The
Encyclopedia Britannica, ediţia 1970, care spune: „Noţiunea de
milenarism la primii creştini provenea în principal din speranţele escatologice
ebraice, adică din speranţele referitoare la destinul final al
omenirii şi al lumii.” New Encyclopoedia Britannica (1977 în
30 de volume) ne oferă următorul comentariu: „Cartea Revelaţiei a desăvârşit
înglobarea în creştinism a apocaliptismului ebraic - aşteptarea unei
distrugeri definitive a răului şi a unui triumf al binelui. Pe tot
parcursul primilor o sută de ani ai istoriei creştine între (33 şi
133), această formă de milenarism, sau chiliasm (din cuvântul grec pentru
1 000) a fost învăţată curent şi acceptată în sânul bisericii.” Unii
vor replica: „Poate, dar speranţa milenaristă a acelor primi creştini nu se
referă la pământ. Era o speranţă cerească.” Să vedem dar ce ne descoperă
Biblia şi faptele istorice.
Persistența
credinței într-un paradis terestru: După cum
confirmă numeroase dovezi, niciodată primii creştini nu s-au gândit că venirea
lui Mesia sau Hristos ar fi anulat ansamblul de profeţii şi de promisiuni
consemnate în Scrierile ebraice/Vechiul Testament referitoare la restabilirea
paradisului pe pământ. Opera Dictionnaire de Théologie
Catholique recunoaşte următorul fapt: „Originile milenarismului sunt
anterioare erei creştine. În speranţele lui Israel trebuie căutat punctul de
plecare al credinţei în Împărăția terestră al lui Mesia.” În A
History of Christianity istoricul Kenneth Scott Latourette a
scris următoarele în legătură cu primii creştini care aşteptau a doua venire a
lui Hristos: „Mulţi au adoptat opinia că înainte de îndeplinirea
completă a scopului lui Dumnezeu şi de îndeplinirea perfectă a
voinţei sale, lucruri pe care toţi creştinii le aşteptau, Hristos va reveni, va
stabili Împărăția Sa pe pămînt şi va domni
timp de o mie de ani. Ideea despre o epocă
mesianică de o mie de ani nu era specifică doar
pentru creştini; era cuprinsă şi în iudaism.” Aşadar ne găsim în
faţa unei acumulări de dovezi care arată că primii creştini erau cu totul
„milenarişti,” de vreme ce se numeau aşa cei ce sperau într-o domnie milenară a
lui Hristos Mesia. Iisus nu a distrus speranţa mesianică iniţială a evreilor,
aceea a restabilirii unui paradis pe pământ în timpul mileniului.
Hristos nu a
distrus speranța Mileniului! În predica
Sa celebră de pe munte Iisus a declarat: „Să nu vă gândiţi că am venit să
distrug Legea sau Profeţii. Eu am venit, nu ca să distrug, ci ca să
împlinesc” (Mat. 5:17). Versiunea engleză Today’s
English Version redă ultima frază astfel: „N-am venit să
le desfiinţez, ci pentru a face să se realizeze învăţăturile lor.” Întrucât
acesta a fost scopul primei veniri a lui Iisus, această venire constituia o
garanţie pentru faptul că acele cuvinte ale profeţilor referitoare la
restabilirea paradisului pe pământ se vor realiza. Unele din acele profeţii le
veţi găsi în pasajele următoare: Ps. 37:11, 2; 72:1-8, 16-19; 115:16 - T.M.; Isaia 9:6, 7; 11:1-10; 45:18; Daniel 2:34, 35, 44, 45; 7:13, 14. Tot
în predica de pe munte, Iisus a arătat foarte clar că pământul trebuie să joace
un rol în îndeplinirea voinţei sau scopului lui Dumnezeu-Tatăl. El i-a învăţat
pe discipolii sai să se roage astfel: „Tatăl nostru care eşti în ceruri,
sfințească-se numele tău! Vie Împărăția Ta! Facă-se voia Ta, precum în cer aşa
şi pe pământ!” (Mat. 6:9, 10). Prin aceste
cuvinte, El aduce îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu-Tatăl pe pământ în legătură
cu venirea Împărăției Sale, care nu este alta decât Împărăția Mesianică de o
mie de ani. Aşadar, „Tatăl nostru”, pe care catolicii, ortodocșii şi
protestanţii l-au repetat de milioane de ori de-a lungul secolelor se dovedeşte
a fi, printre altele, o rugăciune în scopul realizării promisiunilor mesianice
legate de speranţa într-un Mileniu!
Speranța
Mileniului apare în mod clar! La un sfert de
secol după distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70
(eveniment care a micşorat speranţa evreilor într-o eliberare naţională
printr-un Mesia politic), Iisus, adevăratul Mesia, a făcut să apară în mod clar
speranţa Mileniului. În descrierea Revelaţiei pe care a primit-o de la Dumnezeu
prin Iisus Hristos, apostolul Ioan a scris: „Apoi am văzut venind
jos din cer un înger cu cheia abisului şi cu un lanţ mare în mână. Si el l-a
prins pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satan şi l-a legat
pentru o mie de ani. (…). Apoi am văzut nişte tronuri şi pe cei ce
s-au aşezat pe ele, şi lor li s-a dat autoritatea de a judeca
(…). Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de prima înviere;
asupra lor moartea a doua nu are nicio putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu
si ai lui Hristos, iar ei vor domni cu el timp de o mie de ani. (…). Apoi
am văzut un cer nou şi un pământ nou. (…). Atunci am auzit dinspre tron o voce
puternică spunând: Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi el va locui cu
aceștia, (…) şi el va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai
fi; nu va mai fi nici doliu, nici ţipăt, nici durere. Lucrurile de odinioară au
trecut.” - Apoc. 20:1-6; 21:1-4.
Explicația unei
taine: Nu observaţi oare asemănarea între
această descriere a domniei milenare a lui Hristos şi speranţa mesianică
iniţială a evreilor, adică, citând The Jewish Encyclopedia „speranţa
într-un viitor mesianic (…), epoca de aur a fericirii paradisiace (…), o lume
în care toate creaturile vor trăi în cea mai deplină pace şi armonie (…),
ceruri noi şi un pămînt nou? Totuşi era clar că unele aspecte
importante ale Împărăției Mesianice le scăpaseră din vedere evreilor. Chiar şi
cei doisprezece apostoli şi primii discipoli ai lui Hristos aveau dificultăţi
în înţelegerea lor. De aceea Iisus le-a spus, cu puţin timp înainte de a fi
rostit predica de pe munte şi de a-i fi învăţat să se roage ca să vină
Împărăția lui Dumnezeu şi voinţa sa să se îndeplinească pe pământ ca şi în cer:
„Vouă va fost dat să cunoașteți taina Împărăției lui Dumnezeu, dar pentru cei
ce sunt în afară de numărul vostru, toate lucrurile le sunt
înfățișate în pilde.” - Marcu 4:11. În tot timpul
misiunii Sale pământești, Iisus i-a învăţat pe discipolii săi multe lucruri
privitoare la Împărăția Mesianică. Chiar după moartea sa şi până în ziua când a
urcat la Tatăl ceresc, El a continuat să le vorbească despre „lucrurile
Împărăției lui Dumnezeu”. Totuşi, faptul acesta nu i-a împiedecat să-i pună
această ultimă întrebare: „Doamne, în aceste timpuri vei restabili regatul lui
Israel?” Ei au dovedit prin aceasta că încă tot mai aşteptau ca Mesia să
restabilească regatul uman al lui Israel (Fapte 1:3, 6). Desigur ei aveau motive să
asemene Împărăția lui Dumnezeu cu un guvern, dar se înşelau când credeau că
Mesia ar fi urmat să instaureze o Împărăție exclusive iudaică. Numai
după revărsarea Duhului Sfânt la sărbătoarea Cincizecimii s-au debarasat
discipolii lui Hristos de această concepţie a unui regat mesianic naţionalist
şi au înţeles noi aspecte importante ale „tainei sacre a Împărăției lui
Dumnezeu”. Unul dintre aceste aspecte era acela că Împărăția Mesianică nu era
tot una cu „Cerul Nou și Pământul Nou”!
2. „Mulți sunt
aduși la dreptate/Vor fi învățați să umble în neprihănire”: „Cei ce îi aduc pe mulți la
dreptate (vor străluci) ca stelele, pentru totdeauna, da, veșnic.” (Dan. 12:3).
Ce minunată
va fi ziua când va începe Învierea în timpul Domniei de O Mie de Ani a lui
Hristos! Este o zi mult așteptată de toți cei care au pierdut pe cineva drag în
moarte. Și Dumnezeu așteaptă această zi. (Iov 14:15). Este adevărat că mulți
dintre cei ce vor învia trăiesc acum în Rai, dar va fi extraordinar momentul
când ei vor trăi din nou, cu trup și suflet, pe Pământul Milenar! Fiecare
revedere va fi însoțită de o bucurie de nedescris. Probabil că mulți dintre cei
dragi nouă vor învia la scurt timp după Armaghedon. În plus, „cei
nedrepți”, - adică cei care n-au avut suficiente ocazii, sau, care n-au avut
deloc astfel de ocazii, de a-l cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu și de a-i sluji
cu fidelitate în timpul vieții -, vor avea parte de „o înviere a judecății”.
Toți cei „nedrepți” înviați vor avea nevoie de instruire. (Is. 26:9; 61:11). Prin urmare, va fi
implementat cel mai amplu program educațional din istoria omenirii. (Isaia 11:9, 10.). După
înviere, cei nedrepți vor trebui să învețe adevărul despre Iisus Hristos,
despre răscumpărare/mântuire, practic vor trebui să învețe în ce
constă adevărata închinare creștină.
„Cei ce dorm în
țărână se vor trezi”: Cartea Daniel dezvăluie
ordinea în care se vor succeda evenimentele impresionante din timpul
sfârșitului. De exemplu, în Daniel 12:1 se spune că Mihail „stă
în favoarea poporului” lui Dumnezeu. În plus, Daniel prezice că Iisus „se va
ridica” într-un „timp de nenorocire cum n-a mai fost de când a venit în
existență un neam până în timpul acela”. Acest „timp de nenorocire” este
„Necazul cel Mare”, menționat în Matei 24:21. Iisus „se va ridica”, adică
va trece la acțiune în apărarea poporului lui Dumnezeu, - evreu -, dar și al
celor care vor refuza să se închine Fiarei/Antihristului, la sfârșitul acestui
timp de nenorocire, adică la Armaghedon. Referindu-se la martirii Marelui
Necaz, cartea Apocalipsa vorbește despre „o mare mulțime care vine din Necazul
cel Mare”. (Apoc. 7:9, 14). Ce eveniment va avea loc
după Armaghedon? Profeția din Daniel 12:2 se referă la o înviere
propriu-zisă, care va avea loc în lumea nouă. De ce este corectă o astfel de
afirmație? Termenul „țărână” din Daniel 12:2 apare și în Iov 17:16, unde este folosit ca
echivalent al termenului „mormânt”! Înțelegem, așadar, că profeția din Daniel 12:2 se referă la o înviere
propriu-zisă, care va avea loc după încheierea zilelor din urmă și după
Armaghedon. Totuși, în Daniel 12:2 se spune că „unii se
vor trezi pentru viață veșnică”. Ce înseamnă aceste cuvinte? Cei care vor
învia și îi vor cunoaște sau vor continua să-i cunoască și să-i
iubească pe Tatăl și pe Iisus și se vor dovedi ascultători în timpul celor
1 000 de ani vor primi în final viață veșnică. (Ioan 17:3) Aceasta va fi „o înviere
mai bună”, comparativ cu învierile din trecut. (Evr. 11:35) De ce? Deoarece acei oameni
imperfecți au murit din nou. Însă nu toți cei care vor învia vor accepta
adevărurile despre Dumnezeu. Profeția lui Daniel spune că unii „se vor trezi
pentru batjocură și pentru dispreț veșnic”. Întrucât vor manifesta un spirit de
răzvrătire, numele lor nu vor fi scrise în cartea vieții și nu vor primi viață
veșnică. Dimpotrivă, vor avea parte de „dispreț veșnic”, adică trimiterea în
Iazul de foc, alături de cei care vor fi înviați, după testul final, pentru a
fi judecați și care sunt cei necredincioși și răi, ce se vor fi aflat în Iad.
Prin urmare, Daniel 12:2 arată ce se va întâmpla
în final cu toți „nedrepții” care vor învia, în funcție de ceea ce vor
face după înviere. Unii vor primi viață veșnică, iar alții nu.
Cine sunt
cei care „vor străluci la fel de tare ca întinderea cerului”?
Cuvintele lui Iisus din Matei 13:43 ne dau un indiciu: „În
acel timp, cei drepți vor străluci ca
soarele în Împărăția Tatălui Lor”. Contextul acestor
cuvinte arată că Iisus se referea la „fiii Împărăției”, - cei 144 000 de aleși
dintre evrei, care vor sluji împreună cu El în Împărăție, alături,
bineînțeles, de cei ce au avut parte de Răpire (Mat. 13:38). Prin urmare, Daniel 12:3 trebuie să se refere la
cei Sfinți, - Biserica, sfinții Marelui Necaz, cei 144 000 de evrei, sfinții
din toate timpurile -, și la activitatea pe care o vor desfășura în
timpul Domniei de O Mie de Ani. Aceștia vor colabora
strâns cu Iisus Hristos pentru a organiza programul educațional care se va
desfășura în timpul celor 1 000 de ani, pentru a-i aduce pe mulți dintre
cei nedrepți la dreptate/neprihănire. Acești Sfinți nu vor fi doar colaboratori
ai lui Iisus în conducere, ci și preoți. (Apoc. 1:6; 5:10; 20:6). În această calitate, ei
vor contribui la „vindecarea neamurilor”, adică îi vor ajuta pe oamenii
nedrepți înviați să ajungă treptat la perfecțiune. (Apoc. 22:1, 2; Ezec. 47:12). Ce bucurie le
va aduce celor sfinți această însărcinare! La finalul celor 1 000 de ani,
toți oamenii de pe pământ vor fi perfecți. Însă când vor fi scrise numele lor
cu cerneală în cartea vieții, rămânând acolo pentru totdeauna?
Testul
Final: Să ne amintim că a fi perfect nu
înseamnă a primi în mod automat viață veșnică. Adam și Eva erau perfecți. Însă,
pentru a primi viață veșnică, trebuiau să demonstreze că ascultau de
Dumnezeu. Din nefericire, ei s-au dovedit neascultători. (Rom. 5:12). Ce putem spune
despre oamenii care vor trăi pe pământ la sfârșitul celor 1 000 de ani? În
acel moment, toți vor fi perfecți. Dar vor susține cu toții domnia veșnică a
lui Iisus și a Tatălui? Sau unii dintre ei vor fi ca Adam și Eva, care au
devenit infideli, chiar dacă erau perfecți? Cum se va răspunde la aceste
întrebări importante? Pe parcursul celor 1 000 de ani, Satan
va fi închis în Abis, astfel că nu va putea induce în eroare pe nimeni. După
încheierea acestei perioade, el va fi eliberat și va încerca să atragă de
partea lui oameni perfecți. Acest test le va da tuturor oamenilor perfecți
ocazia de a arăta fără echivoc de partea cui sunt în controversa referitoare la
suveranitatea lui Dumnezeu și la dreptul său de a-i conduce pe oameni. (Apoc. 20:7-10). Reacția
oamenilor la presiunile lui Satan va fi foarte importantă deoarece, în funcție
de aceasta, Dumnezeu va stabili dacă le va scrie pentru totdeauna numele în
cartea vieții. Mulți oameni dintre cei nedrepți și
dintre urmașii acestora vor respinge guvernarea lui Iisus, la fel ca Adam și
Eva. Ce se va întâmpla cu ei? Apoc. 20:15 spune: „Cine n-a fost
găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în lacul de foc”. Acești oameni
răzvrătiți vor fi trimiși, alături de cei necredincioși înviați acum, pentru
totdeauna în Iazul de Foc - a doua moarte! Este o mare taină cum de
oameni nedrepți cărora li s-a mai dat o șansă, care au cunoscut binefacerile
domniei lui Iisus, să aleagă în cele din urmă răzvrătirea pe față contra lui
Iisus!
Partea a patra:
1.
Jubileul Domnului - un timp de bucurie pentru noi!
„Şi va trebui să
sfinţiţi al cincizecilea an şi să proclamaţi libertatea în ţară, tuturor locuitorilor
ei. El va deveni un Jubileu* pentru voi (…) El va trebui să devină un lucru
sfânt pentru voi. (…) Atunci, fără frică veţi locui în ţară.” - Levitic 25:10-12, 18.
Indiferent
de locul în care trăieşti, probabil că ai auzit vorbindu-se despre celebrul
Clopot al Libertăţii care se află la Philadelphia, în Statele Unite. The
World Book Encyclopedia arată că acest clopot „a sunat la
8 iulie 1776, împreună cu alte clopote, pentru a anunţa adoptarea Declaraţiei
de independenţă. Inscripţia care se poate citi pe acest clopot – „Proclamaţi
libertatea în ţară tuturor locuitorilor ei” - este extrasă din Biblie (Levitic 25:10).” Libertatea
exercită încă şi astăzi o mare putere de atracţie, nu-i aşa? Cine nu s-ar
bucura să aibă perspectiva de a obţine adevărata libertate: libertatea de
ideile false, de presiunile sau opresiunile politice, de efectele debilitante
ale bătrâneţii şi bolilor care provoacă moartea? În acest caz, există motive
bine întemeiate de a ne bucura, iar în scurtă vreme vor exista încă şi mai
multe. „Cum este posibil acest lucru?” ai putea întreba, văzând că până în
prezent niciun guvern nu a adus o libertate deplină şi nici un savant sau medic
nu a reuşit să elimine îmbătrânirea, bolile şi moartea. Şi totuşi, repetăm,
avem motive întemeiate de a ne bucura, pentru că există perspectiva de a obţine
adevărata libertate. Pentru a înţelege acest lucru, să examinăm câţiva factori
importanţi care ar putea să ne implice şi pe noi, atât acum cât şi în
viitor. În pasajul biblic citat la începutul articolului apare
termenul „Jubileu”. Jubileul era o perioadă sabatică de un an pentru
Israel. El urma după o serie de şapte ani sabatici agricoli care erau cuprinşi
în cadrul unei perioade de 49 de ani. Al 50-lea an, Jubileul, constituia
apogeul acestei serii de ani sabatici pentru pământul dat de Dumnezeu slujitorilor
săi, ca împlinire a promisiunii pe care o făcuse strămoşul lor, Avraam,
„prietenul lui Dumnezeu” (Iacob 2:23; Isaia 41:8). Cu ocazia
Jubileului, era proclamată libertatea în toată ţara. Acest fapt însemna
acordarea de libertate tuturor israeliţilor care se vânduseră ca sclavi pentru
a-şi plăti datoriile. O altă caracteristică a Jubileului consta în restituirea
tuturor proprietăţilor de teren ereditare care fuseseră vândute anterior,
probabil din motive de dezechilibru economic. - Levitic 25:1-54. Dacă ţinem
seama de toţi aceşti factori, putem înţelege de ce anume era Jubileul un
an de sărbătoare a libertăţii, sau la bucuriei - în alte traduceri. El era
anunţat cu sunete de corn în Ziua ispăşirii/Yom Kippur. În Levitic 25:9, 10 Moise a
scris: „Şi în luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, trebuie să faci să răsune
cornul cu sunet răsunător; în ziua ispăşirii trebuie să faci să răsune cornul
în toată ţara voastră. Şi va trebui să sfinţiţi al cincizecilea an şi să
proclamaţi libertatea în ţară tuturor locuitorilor ei. Acesta va deveni un
Jubileu pentru voi şi va trebui să îl întoarceţi pe fiecare în posesia sa şi va
trebui să îl întoarceţi pe fiecare la familia sa.” În anul 1473 î.H., - după
unele cronologii biblice -, Iosua i-a condus pe israeliţi dincolo de Iordan, în
Ţara Promisă, unde aceştia, mai târziu, urmau să celebreze Jubileul.
Proclamarea unei
libertăţi iniţiale: Aspectele care au fost
tratate mai sus ar putea să pară o simplă pagină de istorie antică ce
influenţează prea puţin viaţa noastră, mai cu seamă dacă nu suntem de
naţionalitate evreiască. Iisus Hristos ne-a dat însă motive temeinice de a
spera într-un Jubileu grandios, în virtutea cărui fapt ne putem bucura de
perspectiva libertăţii. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să examinăm cele
două modalităţi prin care Iisus a oferit eliberarea în primul secol, iar după
aceea vom vedea cum corespund acestea, în epoca noastră, altor două eliberări,
dar de proporţii cu mult mai vaste şi furnizând mai multe motive de a ne
bucura. Deşi nu vorbeşte în mod direct despre anul Jubileului antic, profeţia
din Isaia 61:1-7 se referă la o anumită
eliberare viitoare: „Duhul Domnului este asupra mea deoarece Dumnezeu m-a uns
să le anunţ celor blânzi o veste bună. El m-a trimis să-i consolez pe cei cu
inima zdrobită, să le proclam libertatea celor luaţi captivi, iar
prizonierilor deschiderea largă a ochilor; să proclam anul de bunăvoinţă din
partea Domnului şi ziua de răzbunare din partea Dumnezeului nostru; să-i mângâi
pe toţi cei întristaţi (…) Bucuria va fi a lor în veac/eternitate.” Dar când şi
în ce fel avea să se împlinească această profeţie? După celebrarea Paştilor din
anul 30, Iisus Hristos a intrat într-o sinagogă în ziua de sabat. El a început
să citească o parte din profeţia lui Isaia şi a aplicat-o la El însuşi. Luca 4:16-21 relatează printre
altele: „El a deschis sulul şi a găsit locul în care era scris: Duhul Domnului
este peste mine, deoarece El m-a uns ca să le declar celor săraci o veste bună,
el m-a trimis să le predic captivilor eliberarea şi orbilor recăpătarea
vederii, să-i trimit, ca eliberaţi, pe cei zdrobiţi, şi să predic anul de
favoare/bunăvoință al lui Dumnezeu” (…) Atunci El a început să le spună:
Astăzi, acest text din Scripturi, pe care tocmai l-aţi auzit, s-a împlinit.”
Evreilor care îl acceptau, Iisus le-a oferit posibilitatea de a deveni
liberi din punct de vedere spiritual. Deschizîndu-li-se ochii, pentru a înţelege
ce anume însemna în realitate adevărata închinare şi care erau cerinţele ei,
evreii au fost astfel eliberaţi de multe idei false (Matei 5:21-48). Această
libertate avea o valoare cu mult mai mare decât vindecările fizice înfăptuite
de Iisus. Astfel, deşi este adevărat că Iisus a deschis ochii unui om care era
orb din naştere, acest om a primit beneficii cu mult mai durabile ca urmare a
faptului că l-a recunoscut pe Iisus în calitatea sa de profet și de Mesia.
Libertatea proaspăt dobândită de acest om contrasta cu starea conducătorilor
religioşi, care erau sclavi ai tradiţiilor şi doctrinelor lor eronate (Ioan 9:1-34; Deuteronom 18:18; Matei 15:1-20). Totuşi, încă
nu era vorba decât de o libertate iniţială sau preliminară. În acelaşi secol
întâi, Iisus avea să furnizeze un alt gen de eliberare, care corespundea
Jubileului ce se celebra în Israelul antic. De ce este raţională această
concluzie? Iisus i-a zis acelui orb din naştere pe care îl vindecase: „Pentru
această judecată am venit în această lume: pentru ca aceia care nu văd să vadă
şi aceia care văd să devină orbi.” Apoi El le-a spus fariseilor: „Dacă aţi fi
orbi nu aţi avea păcat. Dar acum spuneţi: Noi vedem. Păcatul vostru rămâne” (Ioan 9:35-41). Da, păcatul care duce la
moarte constituia încă o problemă gravă, la fel ca în prezent (Romani 5:12). Evreii, inclusiv apostolii
care beneficiau de eliberarea spirituală iniţială furnizată de Iisus, au rămas
nişte oameni imperfecţi. Ei continuau să fie sclavi ai păcatului şi ai
consecinţelor sale mortale. Putea Iisus să schimbe această stare de lucruri?
Urma El s-o facă? Şi dacă da, atunci când? Cu puţin înainte, Iisus spusese:
„Dacă rămâneţi în cuvântul meu sunteţi într-adevăr discipolii mei, veţi
cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera.” Auditorii săi iudei i-au
răspuns atunci: „Noi suntem descendenţa lui Avraam şi nu am fost niciodată
sclavii nimănui. Cum de spui tu: Veţi deveni liberi? Iisus le-a răspuns: Cu
adevărat vă spun: Oricine practică păcatul este sclav al păcatului. Ba mai
mult, sclavul nu rămâne în casă pentru totdeauna; fiul rămâne pentru totdeauna”
(Ioan 8:31-36). Prin urmare, faptul că
evreii erau descendenţi carnali ai lui Avraam nu servea nicidecum la eliberarea
lor din sclavia păcatului. Iisus a făcut această declaraţie istorică
referitoare la libertate pentru a atrage atenţia asupra unui lucru care era
foarte aproape şi care avea să fie mai mare decât evenimentul pe care îl trăiau
israeliţii cu ocazia jubileelor lor.
Începutul
Jubileului creştin: Iudeii nu au înţeles
că Jubileul prevăzut de legământul legii mozaice constituia
prefigurarea unui Jubileu mai mare (Coloseni 2:17; Efeseni 2:14, 15). Acest
Jubileu al creştinilor este în legătură cu „adevărul” care poate să-i facă pe
oameni liberi, adevăr care gravitează în jurul Fiului, adică în jurul lui Iisus
Hristos (Ioan 1:17). Când oare a început
celebrarea acestui Jubileu mai mare, care urma să aducă eliberarea de păcat şi
de efectele sale? Acest eveniment a început în primăvara anului 33, la
sărbătoarea Cincizecimii, adică la zece zile după ce Iisus se înălţase la cer
pentru a-i prezenta Tatălui valoarea jertfei sale. - Evrei 9:24-28. Înainte de
Iisus, nicio altă creatură nu a fost înviată din morţi pentru a trăi veşnic (Romani 6:9-11). Dimpotrivă,
toţi oamenii „au adormit” în moarte şi vor continua să doarmă până când va sosi
timpul fixat pentru învierea familiei umane. Aici trebuie să excludem cazurile
lui Enoh și Ilie, luați la Cer fără a cunoaște moartea! Prin învierea sa, Iisus
Hristos a devenit, aşa cum arată Scripturile inspirate, „primul rod/pârga
dintre aceia care au adormit în moarte”. - 1 Corinteni 15:20. La cincizeci de
zile după învierea sa, a devenit evident faptul că înviatul Iisus Hristos
urcase la ceruri, se prezentase înaintea lui Tatălui cu valoarea jertfei sale
umane perfecte şi o folosea spre binele omenirii. Dovada acestui fapt a fost
dată în ziua când avea loc sărbătoarea Zilei Cincizecimii anului 33. În
conformitate cu instrucţiunile lui Iisus, circa 120 de discipoli s-au întrunit
la Ierusalim. Atunci Hristos a revărsat Duhul Sfânt asupra acestor discipoli,
îndeplinind astfel profeţia de la Ioel 2:28, 29. Nişte limbi ca
de foc s-au aşezat deasupra capului fiecăruia şi ei au început să vorbească în
limbi pe care nu le cunoşteau (Fapte 2:16-21, 33). Care au fost consecinţele,
pentru discipoli, ale acestui eveniment? În primul rând, ei au fost eliberaţi
de sub legământul legii mozaice, legământ pe care Dumnezeu îl încheiase cu
neamul Israelului, dar pe care îl anulase, pironindu-l pe crucea lui Iisus (Coloseni 2:13, 14; Galateni 3:13). Acest legământ
a fost înlocuit cu un legământ nou, încheiat nu cu neamul Israelului, ci cu
noul „neam” al Bisericii (Evrei 8:6-13; Galateni 6:16). Acest nou
legământ, profeţit în Ieremia 31:31-34, a fost încheiat
printr-un Mediator mai mare decât profetul Moise. Întrucât adevărații creștini
manifestă interes pentru eliberarea pe care o reprezintă acest nou legământ,
trebuie să luăm în mod deosebit în considerare unul din aspectele sale. Autorul
Epistolei către Evrei, - după unii ar fi Pavel -, l-a scos în evidenţă scriind:
„Iată legământul pe care îl voi încheia cu privire la ei după acele zile (…) Şi
nu-mi voi reaminti nicidecum de păcatele lor şi de lucrările lor nelegiuite.
Acum, unde există iertarea acestora, nu mai există ofrandă pentru păcat.”
- Evrei 10:16-18. La această
eliberare de păcat s-a referit Iisus când a spus: „Dacă (…) Fiul vă face
liberi, veţi fi cu adevărat liberi” (Ioan 8:36). Gândeşte-te: prin
intermediul jertfei lui Hristos a devenit posibilă eliberarea de păcat!
Începând din acea zi a Sărbătorii Zilei Cincizecimii, Dumnezeu i-a declarat
drepţi/neprihăniți pe cei care aveau credinţă şi apoi i-a adoptat ca fii
spirituali, oferindu-le perspectiva de a domni ca regi împreună cu Hristos în
ceruri și, apoi, de a domni împreună cu El în Împărăția Mesianică. Iată
cum explică Pavel acest lucru: „Căci voi nu aţi primit un spirit de robie care
provoacă iarăşi teama, ci aţi primit un spirit de adopţie ca fii (…) Deci dacă
suntem copii, suntem şi moştenitori: într-adevăr moştenitori ai lui Dumnezeu și
comoştenitori cu Hristos“ (Romani 8:15-17). În mod
incontestabil, pentru creştini începuse Jubileul creştin! Aşadar, în
acea zi a sărbătorii Zilei Cincizecimii a anului 33, - conform unor cronologii
biblice -, a venit în existenţă Biserica Creștină, - al doilea popor al lui
Dumnezeu. Ea era compusă din fiinţe umane ale căror păcate fuseseră iertate în
virtutea sângelui de jertfă al lui Hristos (Romani 5:1, 2; Efeseni 1:7). Dumnezeu a
făcut din adevărații creștini „o rasă aleasă, o preoţie regală, un neam sfânt,
un popor pentru a fi o posesiune specială, ca să declaraţi virtuţile (minunile,
în alte traduceri) celui care v-a chemat din întuneric la lumina sa minunată” (1 Petru 2:9). Este adevărat
că trupul lor carnal era imperfect şi cu timpul avea să moară. Dar acum, când
Dumnezeu îi declarase drepţi şi îi adoptase ca fii spirituali, moartea lor în
carne nu era decât „o eliberare”, în sensul că ea le permitea să trăiască cu
sufletul în Împărăția Cerească al lui Hristos. - 2 Timotei 4:6, 18. Și, bineînțeles, să fie
înviați și să devină împreună conducători cu Hristos în Mileniu! În aceeaşi
ordine de idei, Ioan, un apostol care beneficia deja
de Jubileul creştin, a scris cu referire la Iisus Hristos: „El
este o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale
noastre, ci pentru ale lumii întreg” (1 Ioan 2:2). Înseamnă oare
faptul acesta că numeroşii creştini sinceri care nu cunosc adevărul despre
Iisus, fiind prizonieri ale unor dogme și învățături false, din epoca noastră
dar și din alte epoci, se pot bucura şi ei de libertatea creştină?
Binecuvântările acesteia vor fi oare valabile numai pentru viitor, sau există
încă de pe acum motive de a ne bucura? Răspunsul la aceste întrebări îl vom
afla examinând diferite aspecte ale eliberării creştine şi ale Jubileului care
au o semnificaţie specială pentru creștini.
Notă: Anul jubiliar este tradus în multe Biblii
prin anul de eliberare, anul de bucurie, etc, dar
expresia ebraică se traduce mult mai clar prin „anul jubiliar”!
2. Jubileul
creştin îşi atinge apogeul în Mileniu! Chiar în cadrul Republicii Israel, proclamată în 1948, numeroşii
evrei care se consideră a fi sub Legea mozaică nu au restabilit celebrarea
Jubileului, iar dacă ar încerca s-o facă, s-ar confrunta cu multe complicaţii.
În primul rînd, ar rezulta dificultăţi economice considerabile, întrucât este
vorba de probleme de proprietate. În al doilea rând, Republica Israel nu ocupă
întregul teritoriu locuit în antichitate de cele douăsprezece triburi. În fine,
nu mai există nici templu, nici mare preot provenit din tribul lui Levi,
întrucât nu mai este posibilă stabilirea clară apartenenţei tribale, - în ciud
a ceea ce se afirmă -, de aceea al treilea templu ce va fi construit, de la
început, va fi ilegitim și un „bun” cadru pentru afirmarea Antihristului ca
Mesia! Atunci cine se poate bucura de binecuvântările care decurg
din celebrarea Jubileului? Ne aducem aminte că Jubileul antic era un an de
sărbătoare a libertăţii. Israeliţii care se vânduseră ca sclavi erau
eliberaţi iar terenurile moştenite erau restituite (Levitic 25:8-54). În primul
subtitlu am observat că această dispoziţie a luat sfârşit odată cu legământul
Legii mozaice, în anul 33. (Romani 7:4, 6; 10:4). Atunci a intrat în vigoare
un legământ nou, în virtutea căruia Dumnezeu putea ierta păcatele celor care
aveau cu adevărat credinţă, îi putea unge cu Duhul Sfânt şi îi adopta ca fii,
pentru ca să trăiască în ceruri și apoi să domnească împreună cu Iisus în
timpul Mileniului. Dar adevărații creștini sunt totuși puțini în raport cu
creștinii nominali sau cu creștinii care au credințe false despre Iisus, dar
care sunt totuși sinceri în credința lor! Cum pot, așadar, să obţină eliberarea
prefigurată de Jubileu acești creştini „nedrepți”? Și cum pot să beneficieze de
Jubileu și cei care nu au fost/nu sunt creștini dar care au fost/sunt oameni
sinceri și s-au străduit/se străduiesc să facă binele?
O jertfă
pentru toţi! În timpurile
precreştine, foloasele care decurgeau din Ziua anuală a ispăşirii, nu durau
decât un an de zile. Foloasele care decurg din jertfa de răscumpărare a
Domnului nostru Iisus Hristos sînt continue, adică durează etern. Astfel,
adevăratul Mare Preot, Iisus, nu este constrâns să devină din nou om, să se
aducă jertfă pe sine însuşi şi să se reîntoarcă în cer pentru a prezenta an de
an valoarea jertfei sale în Locul Preasfânt al lui Dumnezeu-Tatăl. Scripturile
declară: „Hristos, din moment ce a fost ridicat dintre morţi, nu mai moare;
moartea nu mai are autoritate asupra lui.” - Romani 6:9; Evrei 9:28. Din acest
motiv, în anii care au urmat după sărbătoarea Zilei Cincizecimii a anului 33,
atunci când oamenii care credeau deveneau discipoli născuţi din nou de Duhul
Sfânt ai glorificatului Iisus Hristos, ei începeau să celebreze Jubileul creştin.
Dat fiind că erau „eliberaţi de legea păcatului şi a morţii“, ei se bucurau de
o libertate cu efect fortifiant (Romani 8:1, 2). Mai mult decât
atât, ei proclamau mesajul creştin, astfel încât şi alţii să poată obţine
iertarea păcatelor, să fie unşi de Duhul Sfânt şi să devină fii spirituali ai
lui Dumnezeu. Totuși, se pare că, această libertate nu este limitată numai la
cei care devin „copii ai lui Dumnezeu”, fapt demonstrat de cuvintele bine
cunoscute din Ioan 3:16. Şi chiar Ioan, un apostol
uns de Duhul Sfânt, a declarat că Hristos a murit „pentru păcatele noastre şi
nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi”. - 1 Ioan 2:2. Ar
putea oare milioanele și sutele de milioane de „nedrepți” să fie şi ei
eliberaţi din sclavia păcatului şi să celebreze în acest fel un grandios
Jubileu? Da, acest fapt a fost arătat de apostolul Petru atunci când a vorbit
despre „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu
prin gura sfinţilor săi profeţi din vechime”. - Fapte 3:21.
Un Jubileu pentru
milioane și sute de milioane de oameni! Să remarcăm
faptul că, în capitolul 25 din Levitic, Domnul
reaminteşte de două ori israeliţilor că, din punctul său de vedere, ei erau
„sclavii” săi pe care îi eliberase din Egipt (Versetele 42 şi 55). Acest capitol care vorbeşte
despre Jubileu menţionează, de asemenea, pe „imigranţi” şi pe „cei care
locuiesc ca străini împreună cu tine”. Acestora le corespunde marea mulţime de
„nedrepți” din prezent și din trecut! Dacă cineva face parte dintre creștinii
care sunt sinceri dar care au crezut deformat în Iisus sau este de altă
credință dar se străduiește să facă binele, persoana respectivă poate fi
mântuită și este deja considerată „prieten al lui Dumnezeu” - vezi
Fericirile!”, de asemenea, ca membră a creaţiei umane poate beneficia de
speranţa de a fi „eliberată din sclavia descompunerii”, atunci când vor sosi
„timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” pe pământul milenar!. Aceasta este
o speranţă care nu va rămâne neîmplinită. - Romani 8:19-21; Fapte 3:20, 21.
Aspecte
culminante al Jubileului creştin: După
Armaghedo regele victorios, Iisus Hristos; Regele regilor/Împăratul împăraților
şi Domnul domnilor va exercita controlul deplin asupra pământului. Atunci El va
aplica în mod direct meritul jertfei sale în folosul a milioane și milioane de
oameni, printre care şi „nedrepții” readuşi la viaţă, iar toţi aceştia vor avea
posibilitatea să manifeste credinţă şi să primească cu toată bucuria iertarea
păcatelor care le va fi acordată de Dumnezeu prin intermediul lui Hristos. În
afară de aceasta, pământul nu va mai fi controlat, poluat şi ruinat de oameni,
de concerne industriale şi guverne omeneşti dominate de lăcomie (Apocalips 11:18). Nu, ci el va
fi restituit închinătorilor adevăraţi ai lui Dumnezeu. Aceştia vor avea plăcuta
misiune de a lua parte la împlinirea literală a profeţiei lui Isaia: „Vor
construi case şi le vor ocupa; vor planta vii şi le vor mânca rodul. Ei nu vor
construi pentru ca altcineva să le ocupe; ei nu vor planta, pentru ca altcineva
să mănânce (…). Ei nu vor trudi pentru nimic, nici nu vor naşte pentru zbucium;
căci ei sunt vlăstarul alcătuit din aleşii Domnului” (Isaia 65:21-25). La sfârşitul
Domniei de o mie de ani va fi dispărut orice urmă a păcatului moştenit şi a
imperfecţiunii, iar slujitorii loiali ai lui Dumnezeu de pe pământ vor celebra
apogeul cu care se va încheia Jubileul. În acest fel va fi împlinită lucrarea
de eliberare prefigurată prin Jubileu. - Efeseni 1:10.
După apogeul
Jubileului: În Apocalipsa 20:1-3 se arată că
Satan Diavolul, conducătorul hoardelor de demoni, va fi închis în Abis pe
toată durata celor o mie de ani în care Hristos va domni asupra omenirii. La
sfârşitul Mileniului, când Diavolului şi demonilor săi li se va permite să
reintre în scenă pentru scurt timp, ei nu vor găsi pământul în starea în care
l-au lăsat, ci transformat într-un paradis mondial de o frumuseţe ce nu poate
fi descrisă. El va fi ocupat de către sfinți și adevărații creștini precum şi
de sutele de milioane de oameni înviaţi pentru care Iisus Hristos şi-a oferit
viaţa ca preţ de răscumpărare. Când Mileniul va lua sfârşit, Jubileul creştin
îşi va fi atins obiectivul de a elibera complet omenirea de efectele păcatului
(Romani 8:21). Orice acţiune care ar viza
să compromită această stare minunată va fi diabolică şi dezonorantă. Totuşi,
Dumnezeul Atotputernic îi va permite Diavolului să încerce un ultim asalt, care
va fi plin de disperare şi de o mare îndârjire. Iată ce este scris in această
privinţă în Apocalips 20:7-10, 14: „Şi de îndată ce vor fi
luat sfârşit cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din temniţa sa, şi el va
ieşi ca să inducă în eroare neamurile care sunt în cele patru colţuri ale
pământului, Gog şi Magog, ca să le adune pentru război. Numărul acestora este
ca nisipul mării. Şi ei au înaintat asupra largului pământului şi au înconjurat
tabăra celor sfinţi şi oraşul iubit. Dar foc a coborât din cer şi i-a mistuit.
Şi Diavolul care i-a indus în eroare a fost azvârlit în lacul de foc şi sulf.”
Ulterior, oamenii rămași fideli vor continua să se bucure de adevărata
libertate obţinută prin intermediul Jubileului în Cerul Nou și Pământul Nou!
Aşa va fi pentru eternitate, deoarece Dumnezeu va continua să-şi împlinească
scopurile sale în întregul univers. Atunci când a fost creat pământul, mai
înainte ca pe acesta să fie oameni, „stelele dimineţii scoteau împreună
strigăte de bucurie şi toţi fiii lui Dumnezeu strigau aplaudând”, la vederea
acelui încântător spectacol (Iov 38:7). Cu cât mai mare va fi
bucuria pe care o vor resimţi fiii lui Dumnezeu când vor vedea Noul Pământ
populat cu bărbaţi şi femei care, prin integritatea lor, vor fi dovedit că sunt
dedicaţi pe deplin Dumnezeului Atotputernic! Examinând toate aspectele în
lumina strălucitoare proiectată asupra Scripturilor, nu putem face altceva
decât să tresăltăm de bucurie împreună cu cerurile şi să spunem: „Aleluia!”
Acesta este îndemnul cu care se încheie cartea Psalmilor: „Aleluia! Lăudaţi pe
Dumnezeu în sanctuarul său, lăudaţi-l în firmamentul puterii sale, lăudaţi-l în
lucrările sale de vitejie, lăudaţi-l în toată grandoarea sa! Lăudaţi-l prin
sunetul de corn, lăudaţi-l prin harpă şi citeră, lăudaţi-l prin dans şi
tamburină, lăudaţi-l pe corzi şi flaute, lăudaţi-l prin chimvale sonore,
lăudaţi-l prin chimvale triumfătoare! Tot ce respiră să-l laude pe Yahve!
Aleluia!” - Psalm 150:1-6, Jerusalem
Bible.
3. Mileniul:
Mileniul nu este doar o „găselniţă”
a premileniştilor, ci o necesitate a istoriei şi o demonstraţie
care-I dă dreptate lui Dumnezeu. Poetul englez Byron, influenţat
de „Paradisul pierdut” al lui John Milton, descrie în piesa „Cain”
(1821), motivul revoltei acestuia: „Mie de ce nu mi-ai dat şansa tatălui
meu? De ce m-ai condamnat la moarte pentru greşeala lui?” Toţi
oamenii „născuţi în nelegiuire şi păcat” (Psalm 51:5 - T.M.) Îi pot
pune aceeaşi întrebare lui Dumnezeu. Iată de ce este necesar ca o parte
a omenirii să cunoască o perioadă de existență într-o lume asemănătoare cu
cea din Paradis, lipsită
de prezenţa şi presiunea Satanei. El va fi „legat” de
Dumnezeu pentru această perioadă (Apoc.20:1-5). Dumnezeu trebuie să arate tuturor
creaturilor că oamenii sunt porniţi spre rău chiar şi fără ispitirile
Satanei; este ceva din firea lor pământească. Neamurile lumii vor
trebui să fie conduse „cu un toiag de fier” şi „pedepsite pentru
neascultare” (Zah. 14:16-18). Dovada cea mai clară, însă, va fi dată
tuturor la sfârşitul celor o mie de ani. Mulţimile celor crescuţi într-un
climat de neprihănire vor trece la prima ocazie de partea unui Satan
dezlegat, vor repeta păţania celor din Gog şi Magog, dar nu vor fi lăsaţi,
ci distruşi la fel ca aceştia: „Când se vor împlini cei o mie de
ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele
Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog,
ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării. Şi
ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi
cetatea preaiubită. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a
mistuit.” (Apoc. 20:7-9). Păcătoşii de la sfârşitul
Mileniului, împreună cu toţi ceilalţi păcătoşi care s-au răzvrătit de-a
lungul istoriei se vor duce atunci să împărtăşească soarta făpturilor
cereşti răzvrătite împotriva lui Dumnezeu: „Şi Diavolul, care-i
înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este
Fiara şi Proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii
vecilor.” (Apoc. 20:10). „Apoi va zice celor de la stânga Lui:
Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost
pregătit Diavolului şi îngerilor lui!” (Mat.25:41).
Împărăţia
milenară va fi un timp de slavă şi cinste pentru Israel: „Luna va fi acoperită de ruşine şi soarele
de groază; căci Domnul oştirilor va împărăţi pe muntele Sionului şi
la Ierusalim, strălucind de slavă în faţa bătrânilor Lui.” (Is.
24:23). „În vremurile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi
întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor,
şi popoarele vor veni cu grămada la el. Neamurile se vor duce
cu grămada la el şi vor zice: Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la
Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe
cărările Lui! Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim Cuvântul
Domnului.” „El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri
puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din
suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva
altuia, şi nu vor mai învăţa să facă război.” (Mica 4:1-3
). Prin trimiterea Fiului Său pe pământ, Dumnezeu a prezentat poporului
Israel oferta Împărăţiei mesianice (Lc. 4:17-21; Mat.12:28). Dar cum
poporul de atunci a refuzat această ofertă, Dumnezeu Şi-a amânat
planul de întemeiere a Împărăţiei lui Israel, făcând
loc „tainei” despre care vorbeşte apostolul Pavel:
„vremea Bisericii” (Efes. 3:1-21). Într-o formă embrionară, toate
dimensiunile Împărăţiei sunt prezente acum în viaţa Bisericii: Hristos
stăpâneşte în inimile celor născuţi din nou (Rom. 14:7-9), Duhul Sfânt ne
călăuzeşte în Legea cea nouă (Rom. 8:1-2), suntem făcuţi părtaşi
naturii dumnezeieşti (2 Pet. 1:4), trăim standardul de sfinţenie
al Împărăţiei (Col. 3:12 scl.), etc.. Din acest punct de
vedere, „vremea Bisericii” poate fi privită ca o avanpremieră a
Împărăţiei. Din punct de vedere spiritual, adunarea credincioşilor
este: „Basileia” (împărăţia), iar Hristos este „Basileous”
(Împăratul). Instaurarea Împărăţiei în toată splendoarea şi
autoritatea ei mondială nu se va face însă decât la cea de a doua venire
a Domnului Iisus Hristos. În clipa aceea lumea se va afla în cea mai
teribilă încleştare militară: Armaghedonul. „Şi dacă zilele acelea
n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa.” (Mat.24:21-22). Atunci,
evreii Îl vor întreba pe Domnul Iisus: „De unde vin aceste răni pe
care le ai la mâini?” şi El le va răspunde: „În casa celor ce
Mă iubeau le-am primit.” (Zah.13:6). Dumnezeu va răscumpăra
atunci pe Israel din „alunecarea” despre care vorbeşte apostolul
Pavel (Rom. 9-11), şi se va împlini ce scrie proorocul Zaharia: „Atunci
voi turna peste casa lui David şi peste toţi locuitorii Ierusalimului un duh de
îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care
L-au străpuns. Îl vor plânge, cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor
plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi-născut.” (Zah.
12:10). Pavel spune că, dacă alunecarea evreilor a fost o
binecuvântare pentru Neamuri, ce va fi atunci „plinătatea întoarcerii
lor?” (Rom. 11:12). Cred că prima binecuvântare a întoarcerii
lor va fi activitatea celor 144.000 de evanghelişti de talia apostolului
Pavel care vor duce Evanghelia Împărăţiei pe tot Pământul. Rodul
predicării lor va fi mulţimea fără număr care vine la Dumnezeu „din
Necazul cel Mare” (Apoc. 7:4-8, 9-14). Însă, cea mai mare
binecuvântare va fi „reaşezarea tuturor lucrurilor” despre
care vorbeşte apostolul Petru în predica sa: „Pocăiţi-vă dar, şi
întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină
de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai
dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie
să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor:
despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi
prooroci din vechime. În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: Domnul,
Dumnezeul vostru vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca
mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune. Şi oricine nu va
asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul
orodului. De asemenea, toţi proorocii, de la Samuel şi ceilalţi,
care au urmat după el, şi au vorbit, au vestit zilele acestea. Voi
sunteţi fiii proorocilor şi ai legământului, pe care l-a făcut Dumnezeu cu
părinţii noştri, când a zis lui Avraam: Toate neamurile pământului vor fi
binecuvântate în sămânţa ta” (F.A. 3:19-25). În extraordinarele sale
pasaje mesianice, profetul Isaia descrie câte ceva din „noua ordine
mondială” a lui Dumnezeu pregătită pentru vremea Mileniului: „Apoi o
Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din
rădăcinile lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh
de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de
cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va fi frica de Domnul; nu
va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe
cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării,
va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî
pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia brâul
mijlocului Său. Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va
culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate, vor fi împreună
şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se
vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca
la gura bortei năpârcii, şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina
basilicului. Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele Meu cel
sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de
apele care-l acoperă. În ziua aceea, Vlăstarul lui Isai va fi ca un steag
pentru popoare; Neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa
Lui. În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să
răscumpere rămăşiţa poporului Său, risipit în Asiria şi în Egipt, în Patros şi
în Etiopia, la Elam, la Şinear şi la Hamat şi în ostroavele mării. El va înălţa
un steag pentru Neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel, şi va
aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului.
Pizma lui Efraim va înceta, şi vrăjmaşii lui Iuda vor fi nimiciţi; Efraim
nu va mai fi gelos pe Iuda, şi Iuda nu va mai fi vrăjmaş lui Efraim, ci vor
zbura pe umărul filistenilor la apus, şi vor jefui împreună pe
fiii Răsăritului. Edom şi Moab vor fi prada mâinilor lor, şi fiii lui Amon
le vor fi supuşi. Domnul va seca limba mării Egiptului, Îşi va ridica mâna
asupra Râului în mânia Lui, îl va împărţi în şapte pâraie, aşa că îl vor putea
trece încălţaţi. Şi va fi un drum pentru rămăşiţa poporului Său, care va mai
rămâne în Asiria, cum a fost pentru Israel, în ziua când a ieşit din ţara
Egiptului.” (Is. 11:1-16). În alte pasaje, Isaia trece cu
descrierea dincolo de pragul Împărăţiei mesianice, anticipând zorii
eternităţii (Is. 60:1-2; 65:17-25; 66:19-24). Aceeaşi realitate viitoare
este descrisă şi de profetul Ezechiel: „Voi face din ei un singur
neam în ţară, pe munţii lui Israel, toţi vor avea un singur împărat,
… Robul Meu David va fi împărat peste ei, şi toţi vor avea un singur păstor.
Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile Mele şi le vor împlini.” (Ez.
37:22-28; 47:1-12).
Partea a cincea:
1. RĂZVRĂTIREA DE
LA SFÂRȘITUL MILENIULUI:
Capitolul
20 din Apocalipsa lui Ioan este de departe cel mai controversat capitol din
carte. Cei 1000 de ani ai Împărăției Mesianice sunt considerați de către unele
Biserici creștine, în special de către cele istorice, drept simbolici. Părerea
noastră fermă, în această chestiune, este clară - Mileniul Mesianic
este absolut real! Altele sunt, cu adevărat, problemele legate de
acest capitol. Astfel, o problemă fundamentală este: Cum va fi
posibil ca oamenii, după 1000 de ani de domnie efectivă a lui Iisus, să se
revolte, într-un număr foarte mare, - „ca nisipul mării” -, împotriva Domnului? Răspunsul
simplu este acesta - Satan, eliberat din Abis, îi va instiga la revoltă! Să fim
serioși!! Este greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, ca oamenii să i se supună
lui Satan, după ce-au trăit un Mileniu Paradiziac! Cum ar putea Satan să-i
convingă pe oameni să-l urmeze? Venind în fața lor ca un Diavol grotesc de care
mai degrabă fugi de mănânci pământul sau crapă, pur și simplu, inima în tine de
groază, nicidecum să i te închini? Este posibil ca eliberarea lui Satan din
Abis să aibă loc la un anumit moment, fără ca oamenii să cunoască acest fapt.
Astfel, Satan deghizat într-un „înger de lumină” sau, de ce nu, într-un lider
carismatic, ar putea avea argumente și o oarecare credibilitate pentru a putea
să-i determine pe oameni să se revolte contra lui Iisus. Pentru a reuși acest
lucru, credem că Satan ar putea profita de anumite îndoieli pe care mulți
oameni s-ar putea să le dezvolte față de Iisus chiar pe parcursul Mileniului!
De ce afirmăm așa ceva? Chiar și în rândurile multor creștini există destule
îndoieli privitoare la dumnezeirea lui Iisus, nu la calitatea lui de Mesia. Cu
alte cuvinte, este posibil ca oamenilor să nu li se dezvăluie complet taina
ființei lui Iisus, anume: cum este posibil să fie și Dumnezeu și om în același
timp, și, astfel, oamenii să fie nevoiți în continuare, și pe parcursul
Mileniului, să aleagă între a crede și a nu crede acest fapt! Mai mult, este
posibil ca, pe parcursul Mileniului, societatea umană să progreseze atât de
mult, încât oamenii să caute diverse răspunsuri la problemele privitoare la
persoana lui Iisus și să ajungă chiar să se îndoiască total de El! O să spuneți
că așa ceva n-ar mai fi cu putință și că cele scrise aici de mine reprezintă o
adevărată blasfemie! Nu vă grăbiți! Să nu uităm că este vorba de un răstimp de
1000 de ani, în care oamenii vor ajunge să cunoască atât de multe lucruri, de
neînchipuit astăzi, mai ales că și capacitățile lor intelectuale, fizice vor fi
cu mult superioare oamenilor de azi, încât, s-ar putea să-și explice diversele
aspecte legate de Armaghedon, Antihrist, a doua venire a lui Iisus etc., altfel
decât în momentul de început al Mileniului. S-ar putea să ajungă să creadă că
au fost martorii unei uriașe înșelătorii și că Iisus, - de ce nu? -, ar fi
chiar El cel mai mare înșelător al oamenilor!! Și, astfel, înarmați cu aceste
convingeri, foarte mulți oameni, - „ca nisipul mării” -, se pot revolta în masă
contra lui Iisus și a „slugilor” Săi, - sfinții Bisericii, sfinții din toate
timpurile și martirii Marelui Necaz. S-ar putea chiar să creadă că Iisus și
aleșii/sfinții săi sunt un fel de superființe, sau, un fel de extratereștrii
care i-au supus pe pământeni sub aparențe binevoitoare, orchestrând întreg
desfășurătorul apocaliptic! Fără astfel de „certitudini”, Satan n-ar avea cum
să-i convingă pe oameni să-l urmeze în ultima sa revoltă contra lui Dumnezeu, o
revoltă de mari proporții - al doilea război al lui Gog din Magog! Altă
problemă foarte delicată: la această revoltă finală participă doar oameni
care au trăit numai în Mileniu sau și dintre cei care au trăit și înainte de
Mileniu și care au făcut parte dintre cei „nedrepți” înviați? Precizăm
că nu au cum să participe la această revoltă cei care vor fi înviați la
sfârșitul Mileniului, pentru simplul fapt că aceștia sunt înviați pentru a fi
părtași la Mare Judecată Finală. Așadar, este posibil ca dintre cei nedrepți
înviați, mulți, în cele din urmă, să nu accepte adevărurile care le-au fost
dezvăluite și să participe la revoltă! Un lucru este sigur - nu vor participa
la revoltă evreii!! Este cu adevărat incredibil faptul că oameni care au
cunoscut binefacerile Mileniului se pot revolta în final contra lui
Iisus!! Trebuie încă o dată să afirmăm că, în timpul
Mileniului, un fapt uluitor trebuie să se întâmple și care trebuie să fie legat
de persoana Mântuitorului, pentru a duce la stârnirea pe o scară foarte mare a
îndoielilor în ceea ce privește ființa lui Iisus și identitatea Lui adevărată!! Mai
ales că Iisus va conduce „cu un toiag de fier”, adică va autoritatea absolută,
iar mulți oameni probabil se vor întreba de ce nu conduce cu bunăvoință, în mod
democratic, așa cum ar face „adevăratul” Mesia! Cum ar putea să conducă Mesia
atât de autoritar? - se vor întreba aceștia cu toată convingerea. Se teme de
ceva? Satan va ști să exploateze la maxim aceste îndoieli și întrebări! Mai
trebuie să luăm în calcul și alte aspecte, anume:
1. În timpul
Mileniului progresele omenirii vor fi uriașe, de neimaginat astăzi! S-ar putea
chiar ca oamenii să aibă posibilitatea să exploreze alte lumi, să intre în
contact cu alte civilizații cu propriile lor religii! Își vor pune, mai mult ca
sigur, o serie de întrebări privitoare la Iisus și calitatea sa de Mântuitor al
tuturor civilizațiilor! Vor constata cum a mântuit sau n-a mântuit Iisus alte
civilizații, cum alte lumi poate n-au cunoscut păcatul sau au căzut mai puțin
decât omenirea. Vor exista vii controverse la care Iisus s-ar putea să nu dea
nicio explicație. Până la urmă Universul este al lui Dumnezeu nu al omului și
ce face Dumnezeu în Univers și … Multivers este strict problema Lui! Totuși,
mulți oameni își vor pune … întrebări. Pe de altă parte, Satan în rebeliunea
lui a atras o treime din îngeri - este posibil ca unii dintre acești îngeri să
fi corupt dramatic alte lumi care vor … râde de oameni, de „poveștile” lor
despre legarea lui Satan în Abis, despre Iisus care este Dumnezeu!
2. Este posibil
ca în timpul Mileniului, Iisus să nu fie permanent prezent fizic pe Pământ!
S-ar putea ca în astfel de momente să apară … dezbateri despre Iisus, despre
capacitatea lui de-a mântui atâtea lumi etc.. Nici membrii Bisericii și nici
sfinții din orice categorie s-ar putea să nu fie capabili să ofere răspunsuri
sau să li se ceară să păstreze tăcerea asupra unor astfel de chestiuni!
3. Cum doar
Biserica și Sfinții vor putea fi și pe Pământ și în Rai, acest fapt ar putea
duce la stârnirea de … gelozii și ură!
4. Nemulțumirile
nu vor putea să se „aprindă” în timpul Mileniului dar, odată cu eliberarea lui
Satan, „vântul” revoltei să se facă simțit! Cum se va prezenta Satan oamenilor?
Probabil ca un lider de opinie charismatic care va da „glas” nemulțumirilor și
nelămuririlor de orice fel și va reuși astfel să convingă un număr uriaș, - „ca
nisipul mării -, din păcate, de oameni ce îi se vor alătura ferm convinși că au
dreptate și că trebuie să elibereze omenirea de jugul acestui … Iisus.
Totuși,
trebuie să ne punem următoarele întrebări - oamenii care vor participa la
revoltă chiar nu vor ști că sunt conduși de Satan? Biserica și Sfinții nu le
vor atrage atenția? Nu se vor întreba oamenii de unde a apărut acest lider
charismatic și convingător? Unde a fost el atâta „amar de vreme”? Ar fi posibil
ca acest „lider” să le pară oamenilor revoltați un extraterestru plin de
bunăvoință și care știe el tainele ascunse oamenilor de Biserică și Sfinți!
S-ar putea ca aceasta să fie realitatea deși pare un scenariu SF! Dar având în
vedere realitățile de la sfârșitul Mileniului, pe care nici nu ni le putem
închipui în momentul de față, acest … scenariu să fie foarte plauzibil! Putem spune,
în concluzie, că acest capitol 20 este cu adevărat o Apocalipsă a Apocalipsei,
adică o Revelație a Revelației!!
2. VOR FI
ARUNCAȚI ÎN INFERN ȘI, APOI, LA SFÂRȘITUL MILENIULUI, ÎN IAZUL DE FOC, CEI CARE
N-AUZIT NICIODATĂ DESPRE IISUS ȘI DESPRE ADEVĂRATA CREDINȚĂ ÎN DUMNEZEU?
FERICIRILE:
Începem
prin a spune: a Domnului Iisus Hristos este judecata (Ioan 5:22). Iar a noastră trebuie să
fie pocăința și smerenia. Cum judecă El și ce hotărăște, este în totalitate
decizia Lui. Ce urmează să citiți sunt câteva indicii despre cum vor
fi judecați cei care n-au auzit de Hristos. Cele scrise aici costituie și un
posibil răspuns în dificila chestiune dacă în urma Judecății Finale de la
Tronul Alb, unii oameni mai pot fi salvați și trecuți în Cerul Nou și Pământul
Nou. Așadar, vor fi aruncați în iad, ulterior, în iazul de foc, oamenii
care au avut moralitate, dar n-au auzit de Iisus? Biblia spune că, în
afară de credincioși, mai sunt trei categorii de oameni: (1) cei care
au auzit Cuvântul Veștii Bune și l-au abandonat (trei soluri nepotrivite
din Pilda Semănătorului), (2) cei care nu l-au auzit dar au trăit în dezmăț
și corupție, iar ultima categorie este (3) a celor care nu au auzit
Vestea Bună, dar L-au căutat pe Dumnezeu trăind moral. În prima categorie intră
cei care au abandonat Calea Îngustă (2 Tim. 4:10) și cei care au ascultat cu
superficialitate Vestea Bună. În a doua categorie, păgânii care s-au dedat la
violență, plăceri carnale și corupție. Iar în ultima, cei care s-au opus prin
neprihănire lumii desfrânate în care trăiau, deși nu le-a spus nimeni de
Dumnezeu. Despre aceștia din ultima categorie este vorba în acest studiu.
Despre ceilalți este destul de limpede care le este statutul: pedeapsă
veșnică. Iată ce spune Apostolul Pavel despre cei din categoria a
treia: „Toți cei ce au păcătuit fără lege vor pieri fără lege, și toți cei
ce au păcătuit având lege vor fi judecați după lege. Pentru că nu cei ce
aud Legea sunt neprihăniți înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea
aceasta vor fi socotiți neprihăniți. Când Neamurile, măcar că n-au
lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, își sunt
singuri lege, și ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor,
fiindcă despre lucrarea aceasta mărturisește cugetul lor și gândurile lor, care
sau se învinovățesc, sau se dezvinovățesc între ele. Și faptul acesta se va
vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus
Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Romani 2:12-16). Neștiind
Legea, dar ținând-o, îți dă neprihănire! Așadar, chiar dacă n-au avut
Legea, chiar dacă n-au auzit de Dumnezeu, dacă au păcătuit, vor muri, adică vor
fi osândiți. Iar Apostolul Pavel continuă să spună că Legea este scrisă în
inima oamenilor, chiar și în inimile păgânilor (Neamurile, pe atunci). Deci și
păgânii din categoria a doua știu a deosebi binele de rău. Iar dacă au făcut
răul, vor fi osândiți pentru că au avut acel discernământ între bine și rău și,
totuși, au ales să facă răul. Ce situație ar putea exista ca un om să fie
mântuit, deși nu a auzit de Vestea Bună? Probabil cineva care a fost crescut
într-un trib de canibali, dar refuză să mănânce oameni, oricâte presiuni fac
cei din jurul lui, iar în cele din urmă este omorât. Dar acesta ar fi
doar un caz extrem fiindcă noi știm că Dumnezeu nu stă pasiv la omul
în căutarea Lui: „Pe la ceasul al nouălea din zi, a văzut lămurit într-o
vedenie pe un înger al lui Dumnezeu că a intrat la el și i-a zis: „Cornelie!”
Corneliu s-a uitat țintă la el, s-a înfricoșat și a răspuns: „Ce este, Doamne?”
Și îngerul i-a zis: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu,
și El Și-a adus aminte de ele. Trimite acum niște oameni la Iope și cheamă pe
Simon, zis și Petru.”(Faptele Apostolilor 10:3-4).
Excepțiile din
Fericiri, predica de pe munte: poate ne
întrebăm ce se va întâmpla cu sufletul cuiva care nici măcar nu știe că
trăiește. O asemenea persoană ar fi cineva care s-a născut cu boli psihice sau
surd, mut și orb. Ce se întâmplă cu cineva care s-a născut handicapat psihic?
Sau ce se întâmplă cu cineva care a fost chinuit și omorât pentru dreptate,
precum eroii de neam? Oare n-are nicio importanță să fii patriot sau să te opui
nedreptății într-un stat (fără violență fiindcă nici Hristos n-a participat la
răscoale în Imperiul Roman)? Da, nu tot ce este lege într-un stat este și un
lucru bun; sclavia a fost legală în SUA până în 1865 (destul de recent!). Oare
n-a avut nicio importanță că anumiți oameni s-au opus acestei legi a sclaviei
și au suferit din cauza asta? Pentru aceste situații excepționale, Hristos a
dat Fericirile. Desigur,
există mai mult de 9 Fericiri, unele sunt în Psalmi (1:1, 32:1, 41:1 - T.M., etc.), dar aici ne
vom referi la Predica de pe Munte. Prin Fericiri, Hristos
explică hotărârile suverane luate de Dumnezeu pentru oamenii aflați
în situații excepționale. Hotărâri divine suverane: adică decizia a fost strict
la latitudinea lui Dumnezeu, nu se trage din Legea lui Moise. În asta
greșeau fariseii, crezând că Legea este totuna cu Dumnezeu, dar nu este,
fiindcă Dumnezeu este o persoană (trei, de fapt, într-o singură ființă), nu o
Lege. Iar o persoană poate lua hotărâri fiindcă are voință proprie, or pe
Dumnezeu nu îl la nimeni la rost (Iov 9:12 și Daniel 4:35). Dumnezeu, fiindcă are
voință proprie, a putut hotărî, în mod suveran, să ierte păcatele celor pe care
îi vindeca (Mat. 9:2). Legea
nu are voință proprie. Fariseii nu concepeau așa ceva, pentru ei Dumnezeu era
doar o idee sau o forță impersonală, ceva abstract, precum Legea.
1. Ferice de cei
săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor! Există persoane sărace, la propriu, în duh. Adică este
vorba de cineva care are probleme psihice sau un retard care îi diminuează
capacitatea de a discerne. Un copil poate avea retard chiar dacă, la naștere,
are sistemul nervos sănătos, însă nu îi funcționează bine tiroida. Boala se
numește cretinism. Alți copii se nasc fără o parte din creier. Ce se va
întâmpla cu sufletul unei asemenea persoane? Hristos spune că aceia care au
boli psihice sunt aleși de Dumnezeu în mod suveran. Aceste persoane vor moșteni
Împărăția Cerurilor. Fără îndoială, în categoria asta nu intră cei care și-au
făcut rău intenționat sistemului nervos și au devenit bolnavi psihic. Abuzul de
droguri poate duce la boli psihice, chiar și la schizofrenie. Iată că
autorul Sfintei Scripturi, Dumnezeu, nu se comportă ca și cum aceste probleme
nu există. Da, există problema bolilor psihice, unii copii se nasc cu handicapuri,
să se arate slava lui Dumnezeu (Ioan 9:3). Iar Dumnezeu îi consideră
fără păcat pentru asta (vezi Ioan 9:41). Slava lui
Dumnezeu se arată prin orbii din naștere; prin contrast, noi, cei care
putem vedea, să înțelegem că trebuie să prețuim văzul ca pe un dar, nu că
Dumnezeu ar fi obligat să ni-l dea. În același fel, să prețuim sănătatea
psihică. Desigur, expresia „săraci în duh” se referă, în primul rând, la cei
conștienți de nevoile lor spirituale și care îl caută pe Dumnezeu cu
sinceritate. Însă, din motive diverse, mulți dintre ei sunt victimele unor
credințe religioase false, și, cu toate acestea, sunt persoane sincere! Să nu
țină seama Dumnezeu la Judecată de acest fapt? Greu de crezut!
Neajunsuri
materiale extreme: Evanghelistul Luca mai
notează și o fericire despre sărăcia materială și una despre foamea trupească
din cauza lipsurilor (Luca 6:20-21). Adică aceia care sunt
săraci lipiți, precum se moare de foame în Africa: Dumnezeu a îngăduit acele
neajunsuri pentru a-i cuprinde în excepțiile Fericirilor pe cei afectați (pe
lângă multe alte motive nepătrunse), excepții care duc la moștenirea Împărăției
lui Dumnezeu. Asta dacă acei săraci nu i-au omorât/mâncat pe apostolii care
s-au dus să le spună Vestea Bună a mântuirii fiindcă atunci vor fi chemați la
Judecată. Nu este așa cum spun ateii, că Dumnezeu nu ia în seamă faptul că
unii se nasc flămânzi și mor flămânzi. Despre săracul Lazăr, Hristos nu spune
că a făcut vreo faptă vrednică de neprihănire, dar nici nu spune că ar fi
cârtit împotriva lui Dumnezeu. Biblia spune doar că a fost sărac, iar după ce a
murit, a ajuns în sânul lui Avraam (Luca 16:23). Dumnezeu nu este
nedrept, El a văzut că pentru săracul Lazăr viața nu a fost decât un chin
continuu în neajunsuri și boli. Pragul bogăției și sărăciei se schimbă cu
timpul, în funcție de loc - când ești sărac, nici nu prea trăiești mult,
poți muri chiar și de la o carie netratată sau de la o aprindere de plămâni
fiindcă ai dormit afară; de aceea ar trebui să avem mai multă milă de săraci.
Ați putea spune că sărăcia este un concept relativ și ați avea dreptate, dar
aveți dreptate cum nu vă așteptați. Aveți dreptate pentru că dacă societatea
crește, și Dumnezeu consideră altfel pragurile de sărăcie și bogăție! Pe
când locuia David în casa lui, a zis prorocului Natan: „Iată, eu locuiesc
într-o casă de cedru, și chivotul legământului Domnului este într-un cort.”
Natan a răspuns lui David: „Fă tot ce-ți spune inima, căci Dumnezeu este cu tine.”
În noaptea următoare, Cuvântul Domnului a vorbit lui Natan: „Du-te și spune
robului Meu David: Așa vorbește Domnul: Nu tu Îmi vei zidi o casă de locuit.
(…). Când ți se vor împlini zilele și când te vei duce la părinții tăi, voi
ridica sămânța ta după tine, și anume pe unul din fiii tăi, și-i voi întări
domnia. El Îmi va zidi o casă și-i voi întări pe vecie scaunul lui de domnie.”(1 Cronici 17:1-4, 11-12). Sigur că
Dumnezeu ar fi putut avea mai dinainte o locuință mai bună pentru Chivotul Său
și n-a cerut niciodată o altă locuință. Cortul Întâlnirii a fost făcut în
deșert din resursele pe care le aveau atunci
oamenii. Totuși, Dumnezeu acceptă propunerea din partea lui David, că
există o diferență mare între locul frumos în care oamenii locuiesc și locul în
care stă Chivotul. Dumnezeu acceptă propunerea, dar însărcinarea i-o dă fiului
lui David, Solomon, amintindu-i lui David că El l-a ridicat de la dosul
oilor… Așadar, Dumnezeu acceptă în dar un Templu, nu îl cere. Însă putem
trage concluzia de ce l-a acceptat: că a locui în corturi era deja considerat
un lucru sărăcăcios față de momentul în care a fost făcut Cortul Întâlnirii,
care era cel mai frumos lucru făcut de israeliți, în deșert, la vremea
respectivă. Tot așa este și cu ceea ce este considerat acum sărăcie și ce a
fost considerat în urmă cu 100 de ani. Dumnezeu este conștient de toate aceste
schimbări, mai ales fiindcă toate lucrurile bune vin de la El (Iacov 1:17), inclusiv averea, precum a
fost a lui Iov.
2. Ferice de cei
ce plâng, căci ei vor fi mângâiați! Pot
lacrimile de pe obraz să aducă neprihănirea care dă viața? Nu, neprihănirea nu
se cumpără cu lacrimi, ci se primește prin credință (Rom. 1:17). Atunci oare se referă la
cei care plâng la înmormântări? Nu, fiindcă și oamenii răi pot plânge pentru
copiii care le-au murit. Atunci la ce se referă? La oamenii care își chinuie
sufletul în mijlocul unui popor de nelegiuiți! Este vorba de cei care nu calcă
Legea dragostei care le-a fost pusă în inimă. Am vorbit despre Legea din inimă
când am citat din Romani 2:12-16. Este vorba
de cei care plâng precum profetul Ieremia. Este vorba de cei care trăiesc în neprihănire precum Lot în
mijlocul sodomiților. Ei plâng în mijlocul societății nelegiuite în care
trăiesc și nu se lasă pătați de ea. „Dacă a osândit El la pieire și a
prefăcut în cenușă cetățile Sodoma și Gomora, ca să slujească de pildă celor ce
vor trăi în nelegiuire. Și dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte
întristat de viața destrăbălată a acestor stricați căci neprihănitul acesta
care locuia în mijlocul lor își chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit
din pricina celor ce vedea și auzea din faptele lor nelegiuite înseamnă că
Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici și să păstreze pe
cei nelegiuiți ca să fie pedepsiți în ziua judecății.” (2 Petru 2:6-8). Dacă
există cineva care plânge din cauză că secțiile de maternitate au devenit
temple ale lui Moloh, în care copiii sunt ciopârțiți de vii, dacă este cineva
care plânge că sodomiții se cunună în catedrale, dacă este cineva care plânge
că oamenii îl hulesc pe Dumnezeu, dacă este cineva care plânge cu cei ce plâng,
acea persoană va fi mângâiată. Nu, nu este vorba de cei care plâng la căderea
unui sistem corupt, ca aceia din Apoc. 18:19.
3. Ferice de cei
blânzi, căci ei vor moșteni pământul! Blândețea
de care se vorbește este o virtute pe care numai cei care își iubesc aproapele
o au. Este limpede că nu există blândețe cu tine însuți fiindcă fiecare își
iubește trupul încât să-l îngrijească (Efes. 5:29). Așadar, este vorba de
blândețea cu aproapele nostru. Ceea ce oamenii văd ca fiind slăbiciune, Dumnezeu
vede ca fiind tărie de caracter. Cei cărora oamenii le
spun blegi sau molâi pentru că mai bine rabdă decât să
perpetueze violența, Dumnezeu le promite o moștenire aparte. „Și am văzut
sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Iisus și din
pricina Cuvântului lui Dumnezeu și ale celor ce nu se închinaseră fiarei și
icoanei ei și nu primiseră semnul ei pe frunte și pe mână. Ei au înviat și au
împărățit cu Hristos o mie de ani.” (Apocalipsa 20:4).
4. Ferice de cei
flămânzi și însetați după neprihănire! Cei
flămânzi și însetați după neprihănire vor fi săturați în Împărăția lui Dumnezeu
fiindcă pe pământ nu poți să fii săturat de neprihănire: păcatul este în lume.
Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, un om este socotit neprihănit prin
credință. Și ce este acea neprihănire? Un neprihănit este un om
drept (Iov 29:14). Ești tu
însetat după dreptate? Pentru a înțelege mai bine neprihănirea, iată un exemplu
negativ, urmat de Voia Domnului privind neprihănirea: „La ce ne folosește
să postim, zic ei, dacă Tu nu vezi? La ce să ne chinuim sufletul, dacă Tu nu
ții seama de lucrul acesta? Pentru că, zice Domnul, în ziua postului vostru vă
lăsați în voia pornirilor voastre și asupriți pe simbriașii voștri. Iată,
postiți ca să vă ciorovăiți și să vă certați, ca să bateți răutăcios cu pumnul;
nu postiți cum cere ziua aceea, ca să vi se audă strigătul sus. Oare acesta
este postul plăcut Mie: să-și chinuiască omul sufletul o zi? Să-și plece capul
ca un pipirig și să se culce pe sac și cenușă? Aceasta numești tu post și zi
plăcută Domnului? Iată postul plăcut Mie: dezleagă lanțurile răutății,
deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug;
împarte-ți pâinea cu cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost;
dacă vezi pe un om gol, acoperă-l și nu întoarce spatele semenului tău! Atunci
lumina ta va răsări ca zorile și vindecarea ta va încolți repede; neprihănirea
ta îți va merge înainte și slava Domnului te va însoți.” (Isaia 58:2-8). Dacă simți că te
mânii când vezi nedreptate, trebuie, totuși, să lucrezi cu înțelepciune.
Dreptatea nu se face cu pumnul. Hristos a trăit în Imperiul Roman, apogeul
corupției umane de până atunci, dar nu a intervenit în forță. Există oameni
care au apărat neprihăniți și au primit răsplata unor neprihăniți (Iosua 2, Matei 10:41).
5. Ferice de cei
milostivi, căci ei vor avea parte de milă! Există
oameni care și-au dedicat întreaga viață ajutorării celorlați. Au făcut
voluntariate în zonele afectate de cutremure, au strâns ajutoare umanitare și
le-au distribuit etc., dar n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu. Versetul nu spune
că Dumnezeu socotește faptele lor demne de mântuire (fiindcă mântuirea este
prin credință, iar credința vine în urma auzirii Evangheliei, Romani 10:17). Dar spune că faptele
lor de caritate vor fi luate în considerare la Judecata de Apoi. Iar dacă au
făcut destulă milă, Biblia zice că Dumnezeu va avea milă: „Căci judecata
este fără milă pentru cel ce n-a avut milă; dar mila biruiește judecata.” (Iacov 2:13).
6. Ferice de cei
cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! În Biblie, inima curată reprezintă intențiile bune și
transparente. Unul din episoade este cel în care Iehu îl cheamă pe Ionadab în
armata sa și îl întreabă dacă are inima curată. Când răspunsul lui Ionadab a
fost afirmativ, Iehu l-a primit în carul său. Un alt episod este cu Simon
vrăjitorul, care nu avea inima curată, prefăcându-se că vrea să fie
creștin pentru a primi puterea Duhului Sfânt. Simon vrăjitorul își imagina că
va fi faimos și bogat după ce va face vindecări miraculoase în schimbul
banilor: atâta să îl coste pe om să fie vindecat de orbire, atâta de surzenie
și atâta să ți se prefacă apa-n vin. El nu avea inima curată. „Tu n-ai nici
parte, nici sorț în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea
lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 8:21).
Copiii sunt
speciali în ochii lui Dumnezeu! Am putea
spune că în această Fericire, a celor cu inima curată, sunt cuprinși și
copiii. Domnul Iisus spune că Împărăția Cerurilor este a celor care au caracter
ca al lor. Și cine are caracterul unui copil? Un copil, în primul
rând. „Atunci I-au adus niște copilași, ca să-Și pună mâinile peste ei și
să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau. Şi Iisus le-a zis: Lăsați
copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor
ca ei. După ce Şi-a pus mâinile peste ei, a plecat de acolo.” (Matei 19:13-15). „Iisus a
chemat la El un copilaș, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: Adevărat vă spun
că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași,
cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.” (Matei 18:2-3). Asta ar răspunde
întrebării: ce s-a întâmplat cu nou-născuții aflați în Sodoma și Gomora la
distrugerea celor două cetăți? Dumnezeu a distrus cele două cetăți prăpădind
peste ele foc și pucioasă, din cer. Însă există orașe fără copii? Desigur că
nu. Ce s-a întâmplat cu sufletele acelor copii? Dumnezeu a ales copii în mod
suveran. Uneori, Dumnezeu face alegeri suverane fiindcă are voință proprie și
autoritatea să o facă (Iov 9:12 și Daniel 4:35). Cei care contestă Biblia
spun că Dumnezeu ar fi nedrept: după ce a distrus Sodoma și Gomora, pe lângă
sodomiți ar fi aruncat în focul veșnic și copii, doar pentru că s-a întâmplat
să se fi născut în Sodoma. Probabil dacă ar fi trăit, ar fi călcat pe
urmele părinților, însă ei n-au apucat să facă asta, - nu poți fi acuzat de
ceea ce nu ai făcut. Ceea ce a spus Domnul Iisus despre alegerea suverană a lui
Dumnezeu lămurește acest aspect: a celor care sunt precum copiii este Împărăția
Cerurilor, iar copiii sunt precum copiii, așadar este a lor. Alții susțin
greșit că acei copii nu puteau ajunge în rai după moarte fiindcă nu aveau
tăierea împrejur, dar tăierea împrejur nu are nimic de a face cu mântuirea (Romani 4:10-12) fiindcă asta ar
însemna că fetițele care mureau nu puteau ajunge în rai din moment ce tăierea
împrejur nu se făcea decât băieților. Este raiul plin de băieței tăiați
împrejur și iadul plin de fetițe? Ar fi absurd! Dumnezeu este bun și drept și a
ales copiii în mod suveran, indiferent că sunt băieți sau fete.
7. Ferice de cei
împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu! Există vreun exemplu scriptural care ne atestă faptul că
un om care nu a fost profet, apostol sau conducător, dar a fost împăciuitor, a
fost plăcut lui Dumnezeu? Desigur. Este cazul Ebed-Melec, etiopeanul, prieten
al profetului Ieremia, care dorea să fie împăciuitor, anume împăratul să nu îl
mai prigonească pe profet. Ebed-Melec ajunse acolo după primul asediu al
Ierusalimului și a fost pus ca reprezentant al babilonienilor la curtea
împăratului, dar Zedechia s-a răzvrătit contra lui Neducadnețar și a urmat un
al doilea asediu, profețit de Ieremia. Profetul a fost aruncat într-o groapă
fiindcă lui Zedechia nu i-a plăcut să audă că Nebucadnețar va distruge
Ierusalimul. „Ebed-Melec, etiopianul, famen dregător la curtea
împăratului, a auzit că Ieremia fusese aruncat în groapă. Împăratul stătea la
poarta lui Beniamin. Ebed-Melec a ieșit din casa împăratului și a vorbit
împăratului astfel: Împărate, domnul meu, oamenii aceștia au făcut rău că s-au
purtat așa cu prorocul Ieremia aruncându-l în groapă; are să moară de foame
acolo unde este, căci în cetate nu este pâine!” (Ieremia 38:8-9). Pentru
asta, etiopeanul a primit de la Dumnezeu propria viață ca pradă de război din asediul
Ierusalimului. Etiopeanul se temea că va muri el însuși în învălmășeala
războiului, în primul rând fiindcă nu era un războinic. Era doar un dregător
castrat, obișnuit cu diplomația, nu cu armele. Dumnezeu nu uită binele făcut de
împăciuitori. „Du-te de vorbește lui Ebed-Melec, Etiopianul, și spune-i:
Așa vorbește Domnul oștirilor, Dumnezeul lui Israel: Iată, voi aduce peste
cetatea aceasta lucrurile pe care le-am vestit în rău, și nu în bine; în ziua
aceea ele se vor întâmpla înaintea ochilor tăi. Dar pe tine te voi izbăvi în
ziua aceea, zice Domnul, și nu vei fi dat în mâinile oamenilor de care te temi.
Te voi scăpa și nu vei cădea sub sabie, ci viața îți va fi prada ta de război,
pentru că ai avut încredere în Mine, zice Domnul.” (Ieremia 39:16-19).
8. Ferice de cei
prigoniți din pricina neprihănirii căci a lor este Împărăția Cerurilor! Am ajuns din nou acele vremuri în care oamenii stricați
își bat joc de neprihăniți. Nici noi nu suntem de acord cu căsătoriile
homosexuale. Am ajuns din nou acele vremuri în care oamenii suferă pentru
dreptate și nu mai auzi de ei. Vedem cu ochii noștri că știința a fost mereu în
mâinile oamenilor și orice este în mâinile oamenilor devine un instrument
corupt. Fie aceea virusologie, fie studiul apariției vieții pe pământ. Pandemia
de Covid 19 a fost ce-au vrut ei să fie, așa cum, pe vremea
dictaturilor, unii erau mai egali decât alții, așa cum voiau ei. Există eroi ai
neamului, care au suferit în închisori și și-au dat viața pentru dreptate. Nu
spunem că faptele aduc mântuire, dar spunem că Dumnezeu va lua în considerare
suferința lor pentru dreptate deoarece Iisus Hristos a spus: „Nu este
dragoste mai mare decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13). Să nu uităm că în
această categorie specială intră și mulți evrei și rromi care au murit în
Holocaust, ei au fost omorâți doar pentru că s-au născut evrei sau rromi.
Imaginați-vă: aveți vârsta de 11 ani, sunteți luat cu forța, dus în lagăr, în
condiții mizerabile, unde supraviețuiți 5 ani și muriți acolo de extenuare.
N-ar fi absurd să vi se spună la Judecata de Apoi că nu sunteți primit în
rai/Cerul Nou și Pământul Nou că nu mai sunteți copil, iar suferința dvs. nu
are nimic de a face cu faptul că nu ați auzit și acceptat Evanghelia și de
aceea trebuie să mergeți în iad sau iazul de foc? Hristos a spus această
Fericire tocmai pentru această categorie aparte de oameni. Să nu vă imaginați
niciun moment că Dumnezeu ar fi nedrept și rău sau că îi scapă vreo situație
din vedere.
9. Ferice va fi
de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor prigoni! Vedem că această Fericire este diferită de cea anterioară,
este vorba de prigoana creștinului. Aceasta este destul de limpede: creștinii
prigoniți ajung în rai cu o răsplată imensă. Vedem că în această Fericire nu se
vorbește de mântuire, ci de răsplată. Mântuirea înseamnă doar să ajungi în
rai, răsplata înseamnă să ți se dea dregătorie în rai (Luca 19:17). Iisus Hristos le spune
creștinilor că prigoana în Numele Lui le va aduce o răsplată imensă, nu
amintește „a lor este Împărăția Cerurilor” fiindcă este limpede că este din
moment ce sunt deja creștini.
Concluzie: nu există om care să nu știe că nu trebuie să facă răul,
în afară de cei handicapați psihic, dar care sunt cuprinși în prima Fericire.
Da, până și păgânii barbari știau asta. Am vorbit despre Legea din inimă când
am citat din Romani 2:12-16. Cu toții știu
că există, undeva, o Dreptate și că nu este bine să faci răul (în citat fiind
vorba de faptul că știau că nu este bine să ucizi): „Pavel strânsese o
grămadă de mărăcini și-i pusese pe foc; o năpârcă a ieșit afară din pricina
căldurii și s-a lipit de mâna lui. Barbarii, când au văzut năpârca
spânzurată de mâna lui, au zis unii către alții: Cu adevărat, omul acesta este
un ucigaș, căci Dreptatea nu vrea să-l lase să trăiască, măcar că a fost scăpat
din mare. Pavel a scuturat năpârca în foc și n-a simțit niciun rău.
Oamenii aceia se așteptau să-l vadă umflându-se sau căzând deodată mort, dar,
după ce au așteptat mult și au văzut că nu i se întâmplă niciun rău, și-au
schimbat părerea și ziceau că este un zeu.” (Faptele Apostolilor 28:3-6). Încheiem prin a spune așa cum am început: a Domnului
Iisus Hristos este judecata (Ioan 5:22). Iar a noastră trebuie să
fie pocăința și smerenia. Cum judecă El și ce hotărăște, este în totalitate
decizia Lui. Noi nu cunoaștem în detaliu viața nimănui, cu toate aspectele ei,
doar Dumnezeu le știe și le va judeca.
Am scris
acest studiu în ideea că, poate la Judecata Finală din cap. 20, unii dintre cei
înviați vor fi mântuiți! Este posibil, ca mulți oameni să facă fapte
bune, fără a urmări fala personală sau pentru a fi lăudați de alți oameni, dar,
să nu fi auzit despre Iisus Hristos sau, dacă au auzit, poate li s-a prezentat
o credință creștină denaturată, plină de tradiții păgâne „încreștinate”. Acești
oameni au fost sinceri în faptele sau credința lor. Este posibil ca Dumnezeu la
Judecata Finală să-i răsplătească! Mai mult, credem că este posibil ca mulți
dintre ei să fie înviați în timpul Mileniului pentru a li se da șansa de a
cunoaște adevărul despre Iisus. Se pune totuși întrebarea: sufletele acestor
persoane sunt în Rai? Posibil. Nu știm. Poate că într-adevăr există ceva de
tipul Purgatoriului unde sufletele acestor oameni au o a doua șansă la
mântuire!
Partea a șasea:
1. OPINII DESPRE
ÎMPĂRĂŢIA DE O MIE DE ANI:
Împărăţia
de o mie de ani, a provocat discuţii încă de pe timpul apostolului Ioan. Totuşi
majoritatea credincioşilor credeau în ea şi aceasta se poate dovedi prin
enumerarea a câtorva din marii învăţători creştini din secolele I, II, III, IV,
începând cu apostolul Ioan: Barnaba (colaboratorul ap. Pavel), Papias (ucenic
al ap. Ioan), Policarp (ucenic al ap. Ioan), Irineu (episcop, sec. al II-lea,
ucenic al lui Policarp, socotit părintele teologiei creştine), Iustin Martirul
(primul filozof creştin), Apolinarie (episcop de Ierapole), Nepos (episcop din
Egipt), Evagrie Ponticul, Tertulian, Victorin de Pettan, Lactanţiu, Origene,
Grigorie de Nissa (numit „Stâlpul Ortodoxiei”) etc. Fiindcă Apocalipsa scrisă
de apostolul Ioan arăta lămurit că va fi împărăţia de o mie de ani,
unii episcopi, pentru a combate acest adevăr, s-au dedat la atacuri grosolane
împotriva Apocalipsei, spunând că nu Ioan ar fi autorul ei, ci ereticul Cerint
(care de asemenea susţinea ideea împărăţiei de o mie de ani), sau un oarecare
Ioan din Asia. Barnaba în epistola sa, zice: „Dacă vor ţinea fiii Mei sâmbăta,
voi vărsa milostivirea Mea peste ei.” (Ier. 17:24-25). Despre sâmbătă vorbeşte
Scriptura la începutul creaţiei? când zice: „În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a
sfârşit lucrarea …” (Fac. 2:2). Luaţi seama, copii, ce înseamnă: „Şi-a sfârşit
lucrarea în şase zile.” Aceasta înseamnă, că Domnul va sfârşi totul în şase mii
de ani; căci ziua înseamnă la El o mie de ani … Aşadar, copii, în şase zile,
adică în şase mii de ani, toate se vor sfârşi.” „Şi S-a odihnit in ziua a
şaptea.” (Epistola sf. Barnaba, cap. XV).
2. ALTE ASPECTE
DESPRE ÎMPĂRĂȚIE:
La
sfârşitul miei de ani Satan va fi dezlegat, pentru a ieşi să încerce pe oamenii
care vor fi pe pământ, ca să arate în ce măsură inima lor este loială lui
Dumnezeu şi principiilor dreptăţii. Rezultatul acestei probe va fi că mulți vor
cădea. Apoc. 20:7-10. Citim: „Şi
ei s-au suit pe faţa pământului şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea
cea iubită. Dar din cer s-a coborât un foc şi i-a mistuit” (Apoc. 20:9). „Cetatea cea iubită”
este Biserica în glorie și sfinții de orice fel, despre care am mai vorbit.
Răzvrătirea aţâţată de Satan va fi nu numai contra acestora, ci şi împotriva
lui Hristos. Atunci oamenii, fiind ajunşi la perfecţiunea organismului şi a
puterilor, se vor afirma astfel mergând să înconjure tabăra sfinţilor. Ne imaginăm
că îi auzim zicând: „Este timpul ca această guvernare să ne fie predată
nouă. Protestăm împotriva rămânerii voastre la putere”. În răzvrătirea lor
împotriva fazei pământeşti a Împărăţiei lui Mesia însă, ei se vor răzvrăti
împotriva Domnului. Ca urmare îi va ajunge judecata divină - „foc din cer”. Sub
conducerea benefică a Împărăţiei, putem fi foarte siguri că aranjamentul
Domnului va fi unul echitabil - o şansă corectă pentru fiecare înviat din rasa
umană. Este raţional să prespunem că linia generală aşezată în Scripturi va fi
urmată în privinţa pământului. Este scris: „Pământul l-a dat fiilor
oamenilor” (Ps. 115:16 - T:M.). Rasa în
ansamblu va avea în posesie pământul. Dumnezeu n-a făcut nicio împărţire.
Fiecare om va avea o parte în bunăstarea comună. Schimbările vor veni treptat.
Vor fi inegalităţi în privinţa intelectului şi a fizicului; dar Împărăţia va
egaliza aceste deosebiri. Va fi întotdeauna ceva stimulent spre energie creatoare.
Fie va fi un stimulent de vreun fel, fie va fi o pedeapsă de vreun fel ca să-i
ajute pe oameni să înainteze. Domnul va oferi anumite stimulente celor care vor
fi dispuşi să coopereze pe linia avansării, şi va impune „nuiele”, pedepse,
pentru a-i ajuta pe cei care nu vor fi convinşi altfel. Atât răsplăţile cât şi
pedepsele vor fi în acţiune în timpul Mileniului. Privind în urmă la istoria
lumii, vedem că egoismul a fost un mare rău; totuşi în acelaşi timp a făcut
minuni. Dacă nu era ambiţia şi spiritul de acaparare, omul n-ar fi cu mult
deasupra animalelor. De aceea, trebuie să considerăm aceste caracteristici ca
mari binecuvântări când sunt corect exercitate. Sub conducerea Împărăţiei,
toate binecuvântările posibile ale minţii şi ale corpului vor fi oferite celor
ascultători, aşa că tendinţa egoismului va fi contracarată printr-o ambiţie mai
lăudabilă decât în prezent; şi pe măsură ce mintea şi corpul se vor dezvolta,
standardele omenirii se vor ridica mai sus, iar egoismul va fi văzut tot mai
mult ca fiind de dispreţuit. Când se va atinge perfecţiunea, totul se va face
pentru gloria Domnului, mai degrabă decât pentru nume şi faimă pământească.
Omenirea va veni treptat la părtăşie cu Împărăţia şi asociată indirect cu
Împărăţia. După cum orice om bun ajută guvernul, tot aşa toată omenirea înviată
va fi binecuvântată în măsura în care va aproba şi va susţine aranjamentele
divine. Astfel, timp de o mie de ani Împărăţia se va extinde, nu numai de la o
persoană la alta, ci şi treptat înapoi la prefecţiune deplină. Citim
că „El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da
scaunului de domnie ...” (Is. 9:7). Ea va cuceri totul
înaintea ei; nimic n-o va opri. După ce orice lucru rău va fi fost nimicit,
fiecare creatură din cer şi de pe pământ va fi auzită lăudând pe Dumnezeu (Apoc. 5:13). Orice genunchi se va pleca
şi orice limbă va mărturisi (Filip. 2:10, 11) şi Împărăţia
Lui va fi fără niciun împotrivitor, de la Fluviu până la marginile
pământului”. Ps. 72:8 - T:M. După ce mia de
ani se va sfârşi, Împărăţia va înceta în sensul că Hristos va preda Tatălui
autoritatea (1 Cor. 15:24). Aceasta nu va însemna însă
că legea şi ordinea vor fi nesocotite aşa cum au fost în timpul domniei
păcatului şi a morţii. Până atunci Împărăţia Mesianică va fi ajutat omenirea să
iasă din starea ei decăzută; şi de aceea scopul divin este ca Mesia să predea
această Împărăţie subordonată, pentru ca ea să se poată contopi cu Împărăția
Cerurilor a Tatălui Ceresc. Atunci va opera dreptatea. Nu se va mai cere milă,
iar Tatăl ceresc nu va mai fi ilustrat ca un Împărat milos faţă de creaturile
Sale. Atunci ele vor fi perfecte şi nu vor mai avea nevoie de milă;
şi vor fi bucuroase să satisfacă toate cerinţele Guvernului divin, şi astfel
făcând vor fi binecuvântate. După ce va fi terminat această lucrare de
restabilire a omenirii pe planul perfecţiunii umane, Domnul nostru şi Biserica
nu vor fi lăsaţi fără nicio ocupaţie. Domnul nostru va continua, potrivit
Scripturilor, să fie la dreapta Maiestăţii Tatălui în înălţime. După ce va fi
predat supravegherea rânduielilor Pământului, El Îşi va asuma încă odată
poziţia de Administrator Asociat al Universului - în legătură deplină cu Tatăl
ceresc. Nu trebuie însă să presupunem că Tatăl şi Domnul Iisus vor fi ocupaţi
audiind şi judecând cazuri şi administrând dreptatea. Nu va fi necesar nimic de
felul acesta. Echilibrul va fi în aşa fel încât nu va fi necesar să se judece
cazuri de răzvrătire. Ce lucrare va progresa de atunci încolo nu ne este
descoperit, decât într-un mod foarte nedefinit. Cu ajutorul telescopului,
înţelegem că stelele fixe sunt sori, fiecare din ele având sistemul său
planetar. Este raţional să prespunem că, dacă Dumnezeu a făcut acest pământ o planetă
care să fie locuită, toate celelalte planete vor fi şi ele locuite cândva, sau,
sunt deja; şi ele vor fi supuse Tatălui ceresc ca parte din minunatul Său
univers. După câte putem noi înţelege, puterea lui Dumnezeu este fără limite.
Când ne gândim la sutele de miliarde și miliarde de sori şi de planete care
depăşesc puterea de înţelegere a minţii umane, atunci este raţional să
prespunem că lucrarea lui Hristos va fi fără limite. Suntem uimiţi de
magnitudinea bunătăţii lui Dumnezeu faţă de noi, care ne-a ridicat din starea
noastră joasă şi care va înălţa la glorii viitoare interminabile pe acei
credincioşi care-şi vor asigura chemarea şi alegerea la slavă, cinste şi
nemurire pe Noul Pământ, sub Noul Cer.
3. „ÎNVIEREA
CELOR DREPŢI ŞI A CELOR NEDREPŢI”:
Învierea
celor drepţi nu poate însemna o înviere a celor care au fost perfecţi, căci
nimeni nu este perfect, niciunul nu este drept, „nu, niciunul măcar”. „Învierea
celor drepţi”, atunci, trebuie să însemne învierea celor care au fost
îndreptăţiţi/făcuți neprihăniți; şi cei îndreptăţiţi sunt cei la care se face
referire în Scripturi, dintre care Avraam a fost un exemplu. Avraam L-a crezut
pe Dumnezeu şi a fost îndreptăţit prin credinţă. Credinţa a fost cea care l-a
îndreptăţit, iar faptele au confirmat credinţa. Aşa este şi cu Biserica în
această dispensație. Apostolul spune: „Fiindcă am fost îndreptăţiţi prin
credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care
avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm
în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Rom. 5:1,
2). Nu numai că suntem îndreptăţiţi de păcat, dar şi suntem aduşi
prin operarea credinţei noastre în starea glorioasă de frați ai lui Hristos; şi
putem spera să participăm cu Hristos în gloriile Împărăţiei Sale în viitor. Un
lucru este să fim eliberaţi de vină, şi alt lucru este să fim ridicaţi la
poziţia de fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai lui Dumnezeu şi comoştenitori cu
Hristos, Domnul nostru. Despre învierea morţilor se vorbeşte în mod asemănător
în Ioan 5:28, 29, unde citim: „Nu
vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte
vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele”. Domnul nu Se referă numai la toţi cei
buni, căci El include în aceştia pe toţi cei care sunt în mormintele lor. Citim
în context că cei care au făcut binele vor ieşi afară „pentru învierea vieţii”;
cei care au făcut răul vor ieşi pentru „judecată”. Cuvântul judecată, în limba
greacă, înseamnă un moment de răscruce, un punct de întoarcere, o decizie.
ÎNVIEREA
BISERICII: Cei a căror credinţă îi face în stare să
stea în picioare prin reputaţie bună, şi care astfel îndeplinesc cerinţele
divine, sunt în asemănare de caracter cu Iisus. Aceştia trec acum de la starea
de condamnare la starea de viaţă. După cum spune apostolul: „Noi ştim că am
trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi” (1 Ioan 3:14). Această trecere din moarte
la viaţă nu este în sens deplin în prezent, chiar dacă se trece la viață în
Raiui Ceresc. Deoarece nu este niciunul bun, singurul sens în care cineva ar
putea „face binele” ar fi să vină în acord cu Dumnezeu prin ascultare, exact ca
sub Legământul care a predominat în cazul lui Avraam, a lui Isaac şi a lui
Iacov, sau sub Legământul încă şi mai înalt care predomină în cazul Bisericii
în acest Ev Evanghelic. „Noi avem această mărturie că suntem plăcuţi lui
Dumnezeu, care Îşi indică plăcerea prin conceperea/nașterea noastră cu/prin
Duhul Sfânt. Spre deosebire, lumea este străină, înstrăinată” (Efes. 2:19). Rezultatul va fi că, aceia
care au această aprobare a lui Dumnezeu, după ce au reuşit în încercările şi
probele pe care le-au primit, - căci El nu primeşte pe niciun fiu pe care nu-l
biciuieşte (Evrei 12:6) -, şi după ce s-au dovedit
credincioşi până la sfârşit, vor fi înviaţi de Domnul pe locul cel mai înalt -
glorie, onoare şi nemurire. Aceasta este cununa, sau punctul cel mai înalt al
vieţii care ar putea fi imaginat. Astfel, cei care vor avea parte de această Întâia
Înviere vor domni cu Hristos o mie de ani. Aceasta este prima clasă menţionată
de apostol. Ei sunt aprobaţi; vor ieşi la „învierea vieţii”. Care este
semnificaţia „învierii vieţii”? Răspundem că aceştia vor veni la viaţă perfectă
în mod instantaneu. După cum spune Pavel, „este semănat în necinste şi înviază
în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup
natural şi înviază trup duhovnicesc”. Aşa de instantaneu vin aceste
binecuvântări pentru ei. Încercarea lor este în prezent, şi, de aceea, învierea
lor va fi învierea principală.
ÎNVIEREA LUMII: Cum se va deosebi învierea lumii/a nedrepților de cea
destinată Bisericii? Lumea n-a avut aprobarea divină; păgânii n-au avut
aprobarea divină. Apostolul spune: „Cum vor crede în Acela despre care n-au
auzit?” (Rom. 10:14). Ei nu sunt potriviţi
pentru cer. Nu sunt potriviţi să fie cu îngerii sau cu sfinţii, indiferent cum
au ajuns în această stare. Au ajuns în această stare datorită eredităţii, fiind
copii ai lui Adam. Dar ei n-ar putea să aibă acelaşi fel de înviere ca a celor
care au aprobarea lui Dumnezeu acum, la timpul morţii lor: „Fii credincios până
la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii”. Aşa este cu majoritatea celor din ţările
zise creştine. Ei n-ar putea fi consideraţi a fi potriviţi pentru cer sau a
avea aprobarea lui Dumnezeu în vreun sens al cuvântului. Şi ei ştiu aceasta. Ei
înşişi o mărturisesc. Nimeni n-ar putea nega că nouă sute nouăzeci şi nouă din
fiecare mie trăiesc „după trup”. Nu sunt sfinţi, ci au dezaprobarea divină,
unii auzind mai mult din Cuvântul lui Dumnezeu, iar alţii auzind mai puţin.
ÎNVIEREA GENERALĂ
VA FI TREPTATĂ: „Cei care au făcut răul”,
vor ieşi afară la învierea „judecăţii” (în limba greacă, krisis), învierea
încercării, învierea probării. În ce fel va fi aceasta? Scripturile ne arată că
va fi o înviere treptată. În timpul miei de ani a domniei lui Hristos oamenii
vor fi treziţi din „somn”, din mormânt. Această trezire va fi o lucrare pregătitoare,
nu de înviere deplină, care va necesita întreaga mie de ani. Dar asigurarea
divină este că situaţia va fi fost rezolvată pentru întreaga lume, astfel că
atunci când vor ieşi afară din mormânt în viitor, vor fi în mâinile
Răscumpărătorului, a cărui Împărăţie va fi pe tot pământul. Ei vor avea ocazia
să fie ridicaţi din nou la ceea ce a fost pierdut. Perfecţiunea umană a fost
pierdută, care include nu numai sănătatea fizică perfectă, ci şi puterea
mintală perfectă; căci puterea mintală depinde de creier, este afectată de
creier, precum şi de corp, aşa încât oamenii sunt acum într-o stare muribundă,
mintal, moral şi fizic. Nimeni dintre cei nedrepți nu va fi înviat pe deplin
din imperfecţiune la perfecţiune, până la sfârşitul miei de ani. Toţi cei care
vor răspunde la aranjamentele binefăcătoare îşi vor asigura ceea ce Adam a avut
la început - starea de om perfect. Cei care nu vor fi ascultători de cerinţele
Împărăţiei lui Hristos vor fi îndepărtaţi în Moartea a Doua, alături de cei ce
se află în Iad și care vor fi înviați atunci pentru pedeapsa eternă în Iazul de
Foc. „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani” (Apoc. 20:5). Când sentinţa a venit
asupra lui Adam, el a fost scos afară din Eden. Toţi copiii lui s-au născut
muribunzi şi sunt încă într-o stare muribundă. De aceea, ridicarea omului din
păcat şi moarte va fi aducerea lui la perfecţiune deplină - viaţă perfectă.
Acesta va fi un proces treptat. Vor fi „făcuţi” tot mai vii şi tot mai puţin
morţi, pe măsură ce mia de ani se va scurge, şi nimeni nu va primi darul vieții
depline prin Înviere până nu va fi ridicat la starea perfecţiunii - viaţa
perfectă în chipul lui Dumnezeu, care a fost pierdută prin Adam. La sfârşitul
domniei de o mie de ani a lui Hristos, întregul pământ va fi fost adus la
perfecţiune.
CÂND „DUHUL ŞI
MIREASA ZIC: „VINO!”: Lucrarea domniei de o mie de
ani a lui Mesia va fi să facă astfel cunoscut Mesajul/Cuvântul curat al lui
Dumnezeu. Cu toţii vedem, când privim în urmă, că oamenii sinceri, în cea mai
mare parte, nu au avut parte de un Mesaj curat despre Dumnezeu, și, mai ales,
despre Iisus. Domnul însă va turna Duhul Sfânt peste toată carnea/făptura, şi
cunoştinţa Domnului va acoperi întreg pământul cum apele acoperă fundul mării (Isa. 11:9; Hab. 2:14). Fiecare nedrept
înviat va veni la cunoaşterea completă a adevărului şi va avea
ocazia să ajungă la perfecţiune deplină, făcută posibilă prin lucrarea
răscumpărătoare a lui Hristos. Lumea „nedrepților” va cunoaşte Adevărul, și
Adevărul îi va putea face liberi. Cei care vor primi Adevărul vor primi
libertate şi în cele din urmă vor ajunge la libertatea care aparţine fiilor lui
Dumnezeu.
OBIECTIVUL
ÎNCERCĂRII INDIVIDUALE A OMENIRII: Toţi
oamenii vor avea nevoie să fie puşi la încercare ca să se vadă dacă, având
cunoştinţa pe care o vor fi primit, vor accepta sau nu Planul lui Dumnezeu.
Dacă vor accepta, vor fi declaraţi vrednici de viaţă veşnică. Dacă nu vor veni
în armonie, vor fi declaraţi vrednici de moarte veşnică. Dar această judecată
va fi dată de către Hristos şi Mireasa Lui. Astfel vedem că peste lumea nedrepților
înviați vine o judecată sau încercare mare, pentru a li se da ocazia de a
decide dacă sunt sau nu sunt de acord cu aranjamentele Împărăţiei lui Hristos.
În lucrarea de judecare, Biserica va fi asociată cu Hristos. Citim că Dumnezeu
„a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe
care L-a rânduit” (Fapt. 17:31), Hristos, Capul şi
Biserica, Trupul Său. Precum şi: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (1 Cor. 6:2). De aceea, judecata sau încercarea adevăraților creștini are
loc înainte, ca să poată fi pregătiţi pentru a încerca sau judeca lumea.
„AȘTEPT ÎNVIEREA
MORȚILOR ȘI VIAȚA VEACULUI CE VA SĂ VIE”: Estimările care se fac cu privire la numărul oamenilor care au
trăit vreodată pe Pământ oscilează între 20 şi 30 de miliarde, conform unor
studii. Oricare ar fi cifra corectă, doi factori sunt siguri:
1) Dumnezeu ştie cu exactitate numărul celor care au trăit şi are
puterea de a aduce la viaţă pe oricine doreşte El; 2) numărul actual fără
precedent al populaţiei lumii, - peste 8 miliarde -, reprezintă desigur numai o
parte neînsemnată din numărul total de oameni care au trăit în tot cursul istoriei.
Concluzia este inevitabilă: fără îndoială, marea majoritate a oamenilor sunt
morţi şi orice speranţă de viaţă viitoare completă, - cu trup și suflet -,
pentru ei depinde de înviere. Dar de ce au murit ei? Şi au ei vreo speranţă de
a mai trăi vreodată? În jurul anului 36, apostolul Petru a declarat: „Căci îmi
dau seama că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice neam, omul care se teme
de El şi practică dreptatea este acceptat de El … Dumnezeu l-a ridicat pe
Acesta (pe Iisus Hristos) în a treia zi şi i-a dat dreptul să se arate nu
tuturor oamenilor ci martorilor numiţi în prealabil de Dumnezeu, nouă, care am
mâncat şi am băut cu El după învierea sa din morţi. Pe de altă
parte ne-a poruncit să predicăm oamenilor şi să le depunem mărturie completă că
El a fost rânduit de către Dumnezeu ca să fie judecătorul celor vii şi al celor
morţi. Despre El depun mărturie toţi profeţii că oricine îşi pune credinţa
în El obţine prin numele său iertarea păcatelor.” Faptele 10:34-43. Dacă miliarde
de oameni au coborât în mormânt, aceasta se datoreşte, practic, păcatului
moştenit de la primul om - Adam. „Printr-un singur om a intrat
păcatul în lume şi prin păcat moartea şi astfel moartea s-a răspândit la toţi
oamenii ... Prin greşeala unui singur om moartea a domnit ca rege” (Romani 5:12, 17). Dar Hristos a murit şi a
înviat - prin credinţa în sângele vărsat de El, oricine dintre „cei vii şi cei
morţi” poate obţine iertarea păcatelor şi poate fi eliberat de sub domnia
tiranică a morţii. Pentru aceasta, majoritatea omenirii va avea nevoie de
înviere. De aceea Pavel scrie: „Deoarece moartea a venit printr-un om
(Adam), învierea morţilor a venit de asemenea printr-un om (Iisus)” (I Corinteni 15:21). Hristos a
confirmat acest lucru când a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel
care are credinţă în Mine, chiar dacă moare, va trăi în veci.” (Ioan 11:25). Moartea
şi învierea lui Hristos constituie fundamentul speranţei în înviere.
Biblia arată că Hristos nu va judeca singur pe „cei vii şi pe cei morţi.”
Prezentând o viziune revelată, apostolul Ioan a scris: „Şi am văzut tronurile
şi acolo erau cei care şedeau pe ele şi le-a fost dată puterea de a judeca. Da,
am văzut sufletele celor executaţi cu securea pentru mărturia pe care ei au
depus-o pentru Hristos şi pentru că ei au vorbit despre Dumnezeu şi pe cei care
nu slujiseră nici fiarei, nici imaginii ei şi care nu primiseră semnul pe
frunte şi pe mână. Şi ei au fost înviați şi au domnit ca regi cu Hristos timp de
o mie de ani. Fericit şi sfânt este oricine are parte de această primă
înviere; asupra acestora a doua moarte n-are nicio putere, dar ei vor fi preoţi
ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor domni ca regi cu El timp de o mie de
ani”. - Apocalipsa 20:4, 6. Printre primii dintre
aceşti viitori regi şi preoţi care au murit ca martori fideli ai lui Iisus şi
ai Tatălui său, au fost cei 11 apostoli. În Luca 22:28-30 Iisus îi
descrie pe aceştia cum stau pe tronuri împreună cu El în Împărăția Sa „pentru a
judeca pe cele douăsprezece triburi ale lui Israel”. Alte versete arată că
acest unic privilegiu de a fi regi şi preoţi asociaţi cu Hristos se limitează
la cei 144 000 de evrei credincioși, la Biserică și la Sfinții de orice
fel/clasă (Sfinții Vechiului Testament, Sfinții din Era Bisericii și Sfinții
din Marele Necaz) „răscumpăraţi de pe pământ” sau „dintre oameni” (Luca 12:32; Apocalipsa 14:1-4).
Învierea tuturor celor chemaţi să domnească cu Hristos poartă pe drept
cuvânt numele de „prima înviere.” Ea se numeşte astfel deoarece precedă în
timp învierea la viaţă pe pământ a oamenilor „nedrepți”. Aceasta îi
pune într-o poziţie importantă, deoarece niciun alt om nu poate „fi făcut
perfect/desăvârșit”, fără mijlocirea acestor comoștenitori/coregenți, care sunt
în acelaşi timp preoţi, regi şi judecători (Evrei 11:40/b; Apocalipsul 22:1, 2). În
sfârşit, învierea lor este superioară învierii la viaţă pe pământ a
„nedrepților” pentru că fiind „una cu Hristos” ei sunt ridicaţi la o viaţă în
nedescompunere şi nemuritoare, ca fii spirituali ai lui Dumnezeu. - Romani 6:5. Pe parcursul Mileniului vor
fi înviați cei nedrepți, cum am menționat deja în mai multe
rânduri. Aceștia vor atinge, în cele din urmă, perfecţiunea umană. Ei vor
fi în aceeaşi stare perfectă în care au fost Adam şi Eva în grădina Eden.
Atunci va avea loc încercarea finală care le va hotărî soarta eternă. (Apocalipsa 20:7-10, 12, 15). Aceia care se vor dovedi
fideli lui Dumnezeu și Fiului Său prin această încercare finală vor fi
„declaraţi drepţi/neprihăniți” şi vor intra în „glorioasa libertate a copiilor
lui Dumnezeu” pe Noul Pământ. Ei vor primi garanţia divină a vieţii veşnice,
spre deosebire de Adam care a căzut la probă şi căruia i-a fost interzis
accesul la „pomul vieţii” de către heruvimii trimişi de Dumnezeu. - Geneza 2:9; 3:22-24. Întrucât, toţi
nedrepții care vor fi înviaţi în timpul domniei de 1 000 de ani a lui
Hristos vor avea astfel prilejul de a se dovedi demni de a avea numele înscrise
pentru totdeauna în „sulul vieţii/cartea vieții” lui Dumnezeu şi de a trăi
veşnic în prezența Lui pe Noul Pământ, învierea lor are perspective
infinit mai bune decât cea cunoscută de câţiva oameni care au fost înviaţi în
timpurile biblice, dar care au murit din nou (I Regi/Împărați 17:17-24; II Regi 4:17-37; 13:20, 21; Matei 9:18, 23-26; Luca 7:11-15; Ioan 11:38-44; Faptele 9:36-41; 20:7-12).Tocmai pentru a
obţine această „înviere mai bună” sub domnia lui Mesia, au rămas fideli lui
Dumnezeu până la moarte bărbaţii şi femeile din vechime. - Evrei 11:10, 13, 14, 35.
ÎNVIEREA ŞI
JUDECATA: Aceia care vor fi înviați pentru Judecată nu trebuie confundaţi cu
„cei nedrepţi” pe care îi menţionează Pavel în Faptele 24:15. De ce afirmăm
acest lucru - deoarece Pavel își exprimă nădejdea că va fi o
înviere atât a celor drepți cât și a celor nedrepți! Nu poți să ai nădejde la o
înviere pentru condamnarea eternă!! Pentru acești înviați, destinați
condamnării eterne, nu există nădejde! Apoi, noi ne exprimăm această
nădejde prin afirmația din Crezul creștin - „Aștept învierea morților și viața
veacului/erei ce va să vină”. Nu mărturisim că așteptăm învierea pentru
Judecata Finală, spre a avea „parte” de condamnarea eternă!
4. Un studiu
pentru cei … descumpăniți/dezorientați - Mia de ani sau miile de ani?
(Apoc. 20):
Încep să
cred că Biblia sinodală 1982 (retipărită în 1988) este una
dintre cele mai ideologizate versiuni pe care le-am întâlnit vreodată.
Exemplu, pentru aspectul ce ne interesează: expresia „ta chilia
ete” (o mie de ani) care apare de 6 ori în Apoc. 20, este tradusă prin
„mii de ani”. De ce? Fiindcă „o mie de ani” dă naşterea doctrinei mileniste,
iar Ortodoxia este amilenistă, deci în consecinţă şi textul biblic trebuie
„ameliorat” şi „amilenizat”!! Justificarea traducerii „mii de ani” este dată de
pr. Ioan Mircea (revizor al NT 1979, preluat în Biblia 1982) în al său
năstruşnic Dicţionar al Noului Testament (art. „Împărăţia de
mii de ani”). Să-i dăm „microfonul” autorului, fiindcă „toată pasărea pe limba
ei piere”: „Ca să se traducă „o mie de ani” ar fi trebuit să fie sau subiectul
la singular (to chilia etos) sau (en chilia etos). Notă: hen este
scris en (cu un h lin/aproape mut şi accent ascuţit!).” Secvenţele
propuse (to chilia etos sau hen chilia etos) sunt imposibile în
greacă!! În plus, există la Josephus, Antichităţi,
12.208, secvenţa „ta chilia talanta” (o mie de talanţi) care nu
poate în niciun caz să fie tradusă cu „mii de talanţi”, fiindcă în context se
precizează mai înainte (12.203) că este vorba de 1000. Modul în care au
procedat cei câţiva teologi care au revizuit NT 1979 (vezi pagina
de jurnal a lui Bartolomeu Anania) îmi dă temei să
cred că Biblia din 1982 este unică între toate traducerile europene făcute în
sec. XX, prin gradul ei de ideologizare!! P.S. Bartolomeu Anania, în traducerea
lui, dă o explicaţie amatoristă în nota de subsol de la Apocalipsa 20,
favorizând „miile de ani”, dar foloseşte şi „o mie de ani” (de 2x din 6x). Nu
prea înţeleg de ce să-i ameţim pe cititori în felul ăsta. Măcar Biblia 1982
este consecventă în ideologia ei. Mai observăm că până și Biblia
Romano-Catolică, ediția 2020, traduce cu „mia de ani”, asta deși Biserica
Romano-catolică este și ea amilenistă!! Ar fi interesant să consultați
și Biblia de la București, 1688, prima traducere ortodoxă
integrală, unde apare „mia de ani” (sic!).
STUDII
NOI:
1. Voievodul
misterios:
Una din aparițiile insolite de pe paginile
prorociilor lui Ezechiel este acest „voievod/domn/viceîmpărat” misterios care
va conduce poporul Israel în vremurile viitoare, legate de împărăția terestră a
lui Israel. El apare pentru prima dată în capitolul 34, ca o alternativă
viitoare la păstorii nevrednici (Ezec. 34:1-9), care l-au nimicit pe Israel
de-a lungul istoriei: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe păstori!
Îmi voi lua înapoi oile din mâinile lor, nu-i voi mai lăsa să-Mi pască oile, şi
nu se vor mai paşte nici pe ei înşişi; căci Îmi voi izbăvi oile din gura lor, şi
nu le vor mai sluji ca hrană!” (Ezec. 34:10). „De aceea, aşa le vorbeşte
Domnul, Dumnezeu: Iată că voi judeca între oaia grasă şi oaia slabă. Pentru că
aţi izbit cu coasta şi cu umărul, şi aţi împuns cu coarnele voastre toate oile
slabe, până le-aţi izgonit, voi veni în ajutorul oilor Mele, ca să nu mai fie
jaf, şi voi judeca între oaie şi oaie. Voi pune peste ele un singur păstor,
care le va paşte, şi anume pe Robul Meu David; El le va paşte, El va fi
păstorul lor. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voivod/domnitor
în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!” (Ezec. 34:20-24). Cine este acest
„voievod/păstor” care va domni în mijlocul Israelului restaurat, regenerat,
reînviat și reunit? Singurul lucru clar din acest pasaj este că va fi cineva
prin care Dumnezeu însuși Își va manifesta în mod personal grija desăvârșită
pentru Israel: „Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, mă voi îngriji Eu
însumi de oile Mele, şi le voi cerceta! Cum îşi cercetează un păstor turma când
este în mijlocul oilor sale împrăştiate, aşa Îmi voi cerceta Eu oile, şi le voi
strânge din toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori şi
negură. Le voi scoate dintre popoare, le voi strânge din felurite ţări, şi le
voi aduce înapoi în ţara lor; le voi paşte pe munţii lui Israel, de-a lungul
râurilor, şi în toate locurile locuite ale ţării. Le voi paşte pe o păşune
bună, şi stâna lor va fi pe munţii cei înalţi ai lui Israel; acolo se vor
odihni într-un staul plăcut, şi vor avea păşuni grase pe munţii lui Israel. Eu
însumi Îmi voi paşte oile, Eu le voi duce la odihnă, zice Domnul Dumnezeu.” „Voi
căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită, voi lega pe cea
rănită, şi voi întări pe cea slabă. Dar voi păzi pe cele grase şi pline de vlagă:
vreau să le pasc cum se cade” (Ezec. 34:11-16). „Voi încheia cu ele un legământ
de pace, şi voi îndepărta din ţară toate fiarele sălbatice; ele vor locui în
linişte în pustie, şi vor putea dormi în mijlocul pădurilor. Le voi face, pe
ele şi împrejurimile dealului Meu, o pricină de binecuvântare; le voi trimite
ploaie la vreme, şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată! Pomul de pe câmp îşi
va da roada, şi pământul îşi va da rodurile. Ele vor fi liniştite în ţara lor
şi vor şti că Eu sunt Domnul, când voi rupe legăturile jugului lor, şi când le
voi izbăvi din mâna celor ce le asupresc. Nu vor mai fi de jaf între neamuri,
nu le vor mânca fiarele din ţară, ci vor locui în linişte, şi nu le va mai
tulbura nimeni. Le voi pune un răsad căruia i se va duce faima; nu vor mai fi
mistuite de foame în ţară, şi nu vor mai purta ocara neamurilor” (Ezec.
34:25-29). Ce să înțelegem din numirea simbolică pe care o va purta acest
misterios „voievod păstor”? „Robul Meu David va fi voivod în mijlocul lor. Eu,
Domnul, am vorbit!” (Ezec. 34:24). Solemnitatea acestei declarații este completată
de descrierile din finalul capitolului: „Şi vor şti astfel că Eu, Domnul,
Dumnezeul lor, sunt cu ele, şi că ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel,
zice Domnul Dumnezeu.” ,,Voi sunteţi oile Mele, oile păşunei Mele, şi Eu sunt
Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu” (Ezec. 24:30-31). A doua oară când
apare misteriosul „voievod/păstor” este în capitolele care descriu viața din
Israel din vremea împărăției viitoare: „Voi face din ei un singur neam în ţară,
pe munţii lui Israel; toţi vor avea un singur împărat, şi nu vor mai fi două
neamuri, nici nu vor mai fi împărţiţi în două împărăţii”. „Locuinţa Mea va fi
între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Nici nu se vor mai
spurca, prin idolii lor, cu urâciunile lor, şi cu toate fărădelegile lor. Îi
voi scoate din toate abaterile cu care au păcătuit, şi-i voi curăţi; ei vor fi
poporul Meu, şi Eu voi fi Dumnezeul lor. Robul Meu David va fi împărat peste
ei, şi toţi vor avea un singur păstor. Vor urma poruncile Mele, vor păzi legile
mele şi le vor împlini. Vor locui iarăşi în ţara, pe care am dat-o robului Meu
Iacov, şi pe care au locuit-o şi părinţii voştri. Da, vor locui în ea, ei,
copiii lor, şi copiii copiilor lor, pe vecie, şi Robul Meu David va fi voivodul
lor în veci. Voi încheia cu ei un legământ de pace, care va fi un legământ veșnic
cu ei; îi voi sădi şi-i voi înmulţi, şi voi pune locaşul Meu cel sfânt în
mijlocul lor pentru totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul
lor, şi ei vor fi poporul Meu. Şi neamurile vor şti că Eu sunt Domnul, care
sfinţeşte pe Israel, când Locaşul Meu cel sfânt va fi pentru totdeauna în
mijlocul lor” (Ezec. 37:22-27). A treia oară, misteriosul „voievod/păstor”
apare în capitolele 40-48 ale cărții, care descriu Noul Ierusalim și reașezarea
poporului în privilegiile și destinul mesianic de preoție a întregului pământ:
„În ce priveşte pe voivod, voivodul va putea să şadă sub ea, ca să mănânce
pâinea de jertfă înaintea Domnului. El va intra pe drumul care dă în tinda
porţii, şi va ieşi pe acelaşi drum” (Ezec. 44:3). Singura referință din afara
cărții lui Ezechiel cu privire la un „voievod/păstor” se găsește în cartea
apocaliptică a profetului Zaharia: „În ziua aceea, voi căuta să nimicesc toate
neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului. Atunci voi turna peste casa
lui David şi peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare şi de
rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl
vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum
plânge cineva pe un întâi născut. În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim,
ca jalea din Hadadrimon în valea Meghidonului. Ţara se va jăli, fiecare familie
deosebit: familia casei lui David deosebit, şi femeile ei deosebit; familia
casei lui Natan deosebit, şi femeile ei deosebit; familia casei lui Levi
deosebit, şi femeile ei deosebit; familia lui Şimei deosebit, şi femeile ei
deosebit; toate celelalte familii, fiecare familie deosebit, şi femeile ei
deosebit. În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor
Ierusalimului un izvor, pentru păcat şi necurăţie” (Zah. 12:9-13:1). Simetria
cu descrierile din Ezechiel este evidentă. Pasajul din Zaharia se referă însă
fără nicio îndoială la Iisus-Mesia, Marele Păstor și Împărat al Israelului, cum
găsim scris și în Ieremia 23:5; 30:8-10. Această identificare cu Fiul lui
Dumnezeu, „voievod-păstor” al lui Israel este confirmată și de o profeție a lui
Osea: „După aceea, copiii lui Israel se vor întoarce, şi vor căuta pe Domnul,
Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi
a bunătăţii Lui, în vremurile de pe urmă” (Osea 3:5). Textul Bibliei suportă
identificarea lui Iisus din Nazaret cu împăratul David, ca tip profetic.
Tălmăcirea aceasta a fost făcută de Petru în predica rostită la Rusalii: „Căci David
zice despre El: Eu aveam totdeauna pe Domnul înaintea mea, pentru că El este la
dreapta mea, ca să nu mă clatin. De aceea, mi se bucură inima, şi mi se
veseleşte limba; chiar şi trupul mi se va odihni în nădejde: căci nu-mi vei
lăsa sufletul în Locuinţa morţilor, şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă
putrezirea. Mi-ai făcut cunoscut căile vieţii, şi Mă vei umplea de bucurie cu
starea Ta de faţă. Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit, fraţilor,
să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat; şi mormântul lui este în
mijlocul nostru până în ziua de azi. Fiindcă David era prooroc, şi ştia că
Dumnezeu îi făgăduise cu jurământ că va ridica pe unul din urmaşii săi pe
scaunul lui de domnie, despre învierea lui Hristos a proorocit şi a vorbit el,
când a zis că sufletul lui nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor, şi trupul lui
nu va vedea putrezirea. Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, şi noi toţi suntem
martori ai lui. Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a
primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi. Căci
David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: Domnul a zis Domnului meu: Şezi
la dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale. Să ştie
bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Iisus,
pe care L-aţi răstignit voi.” (Fapte 2:25-36). Petru a avut îndrăzneala să facă
această tălmăcire profetică pentru că fusese de față când Domnul Iisus o
aplicase prima dată: „Pe când erau strânşi la un loc Fariseii, Iisus i-a
întrebat: Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este? Al lui David, I-au
răspuns ei. Şi Iisus le-a zis: Cum atunci David, fiind însuflat de Duhul, Îl
numeşte Domn, când zice: Domnul a zis Domnului Meu: Şezi la dreapta Mea, până
voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale? Deci, dacă David Îl numeşte
Domn, cum
este El fiul lui? Nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt. Şi, din ziua aceea,
n-a îndrăznit nimeni să-I mai pună întrebări.” (Mat. 22:41). Mai mult, Ezechiel
ne descrie revenirea „slavei Domnului” în prezența unei ființe divine.
Într-adevăr, în templul din împărăția viitoare nu va mai fi „sfânta și sfânta
sfintelor”, nu va mai fi altarul de aur al tămâierii, nu va mai fi sfeșnicul cu
lumini, nu va mai fi masa punerii pâinilor înaintea Domnului, nici chivot și
nici heruvimi. Toate acestea și-au aflat împlinirea profetică în ființa și
lucrarea Domnului Iisus. Rugăciunile și celelalte simboluri nu vor mai fi
necesare pentru că însuși Domnul va fi în mijlocul lor: „El mi-a zis: Fiul omului,
acesta este locul scaunului Meu de domnie, locul unde voi pune talpa picioarelor
Mele; aici voi locui veșnic în mijlocul copiilor lui Israel! Casa lui Israel şi
împăraţii lor nu-Mi vor mai pângări Numele Meu cel sfânt, prin curviile lor şi
prin trupurile moarte ale împăraţilor lor la moartea lor, ca atunci când îşi
puneau pragul lor lângă pragul Meu, stâlpii lor lângă stâlpii Mei, şi nu era
decât un zid între Mine şi ei. Aşa au pângărit ei Numele Meu cel sfânt cu
urâciunile pe care le-au săvârşit; de aceea i-am mistuit în mânia Mea. Acum vor
depărta de la Mine curviile lor şi trupurile moarte ale împăraţilor lor, şi voi
locui veșnic în mijlocul lor.” (Ezec. 43:7-9). Singura problemă cu această
interpretare a pasajelor din Ezechiel care vorbesc despre misteriosul
„voievod/păstor” este ridicată de două pasaje extinse în care Dumnezeu vorbește
despre un alt personaj, un „domnitor” care va conduce poporul de la Ierusalim.
Acest domnitor apare prima dată când se vorbește despre împărțirea țării ca
moștenire prin tragerea la sorț: „Pentru domnitor veţi osebi un loc lângă cele
două laturi ale părţii sfinte şi ale moşiei cetăţii, de-a lungul părţii sfinte
şi de-a lungul moşiei cetăţii, la apus de partea de apus şi la răsărit de
partea de răsărit, pe o lungime cât una din părţi, de la hotarul de apus până la
hotarul de răsărit” (Ezec. 45:7). Ni se mai spune că acest „domnitor” „va fi
dator să dea arderile de tot, darurile de mâncare şi jertfele de băutură la
sărbători, la lunile noi, la Sabate, la toate adunările de sărbătoare ale casei
lui Israel. El va îngriji de jertfa ispăşitoare, de darul de mâncare, de arderea
de tot, şi de jerfa de mulţumire, ca să se facă ispăşire pentru casa lui
Israel” (Ezec. 45:17). Spre deosebire de jertfele din Vechiul Testament care
erau prevestitoare, jertfele din împărăția viitoare vor fi „commemorative”,
aducând aminte oamenilor de marea jertfă a lui Hristos. Mai mult, acest
„domnitor” „Va aduce în ziua aceea,
pentru el şi pentru tot poporul ţării, un viţel ca jertfă de ispăşire. În timpul
celor şapte zile ale sărbătorii, va aduce ca ardere de tot Domnului, şapte
viţei şi şapte berbeci fără cusur, în fiecare din cele şapte zile, şi un ţap ca
jerfă de ispăşire în fiecare zi. Va adăuga şi darul de mâncare: câte o efă de
fiecare viţel, şi o efă de fiecare berbece, cu câte un hin de untdelemn de efă.
În ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, la sărbătoare, va aduce timp de
şapte zile aceleaşi jertfe de ispăşire, aceleaşi arderi de tot şi acelaş dar de
mâncare împreună cu untdelemnul” (Ezec. 45:22-25). Capitolul 46 completează
cele spuse mai sus cu alte atribuții și obligații pe care le va avea în Noul
Ierusalim* din Împărăția Mesianică acest „domnitor” care va veghea ca totul să
fie făcut așa cum se cuvine. Ezechiel ne spune că omul acesta va avea o familie
și urmași: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul: Dacă domnitorul dă unuia din fiii
săi un dar luat din moştenirea sa, darul acesta va rămânea al fiilor săi, ca
moşia lor prin drept de moştenire. Dar dacă dă unuia din slujitorii lui un dar
luat din moştenirea lui, darul acela va fi al lui până în anul slobozeniei,
apoi se va întoarce înapoi domnitorului; numai fiii lui vor stăpâni ce le va da
din moştenirea lui. Domnitorul nu va lua nimic din moştenirea poporului, nu-l
va despuia de moşiile lui. Ci, ce va da de moştenire fiilor săi, va lua din ce
are el, pentru ca niciunul din poporul Meu să nu fie îndepărtat din moşia lui!”
(Ezec. 46:16-18). Când totul părea așa de clar și limpede, indicând că Domnul Iisus
va domni pe tronul de la Ierusalim ca „voievod/păstor”, acest ultim amănunt dă
toată interpretarea peste cap! Cine va fi acest „domnitor” cu statură de om și
cu comportament total uman? Să fie acest „domnitor” alt personaj decât
„voievodul/păstor” despre care ne-a vorbit Ezechiel în celelalte capitole? Să
recapitulăm deocamdată ce cunoaștem. Capitolul 46 din profeția lui Ezechiel
conține informații despre sistemul de jertfe care va fi reluat în timpul
Împărăției Viitoare Milenare. Țineți minte că atunci va fi o domnie a evreilor
peste întreg pământul. Ei vor fi atunci un neam de preoți. Peste tot pământul
se va instaura Sabatul evreiesc, parte din sărbătorile evreiești și se vor
reinstitui jertfele descrise în primele șapte capitole ale cărții Leviticul.
Deși interpretarea este complexă, suntem înclinați să spunem că acest
„domnitor” pomenit de Ezechiel va fi chiar regele
David, înviat din morți și reașezat pe tron ca reprezentant direct al
„voievodului/păstor”, Iisus Hristos. Asta ridică însă o altă problemă! Va putea
un David înviat din morți să aibă iar o familie și copii? Este o întrebare
căreia nu-i putem da încă un răspuns mulțumitor. Un singur lucru este sigur: la
ora la care scria profeția primită de la Dumnezeu, Ezechiel știa că împăratul
David murise deja de aproximativ 400 de ani. În ce sens îi mai pomenește atunci
el numele în viitor? Cu siguranță,
Ezechiel, ca și toți sfinții din Vechiul Testament, credea în înviere. Ezechiel
a vorbit atunci de un David care a înviat din morți. Din perspectiva noastră,
David a și plecat din locuința morților. S-ar putea foarte bine ca el să fi
fost unul din aceia ale căror morminte s-au deschis în dimineața învierii și
care s-au înălțat la cer după ce li s-au arătat celor din cetate: „Iisus a
strigat iarăşi cu glas tare, şi Şi-a dat duhul. Şi îndată perdeaua dinlăuntrul
Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile
s-au despicat, mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care
muriseră, au înviat. Ei au ieşit din morminte, după învierea Lui, au intrat în
sfânta cetate, şi s-au arătat multora” (Matei 27: 50-53).
2. Un
râu cum n-a mai fost altul!
Când Dumnezeu va înnoi toate
lucrurile de pe pământ (Fapte 3:21), oamenii vor experimenta normal realități
care le categorisim acom drept „supranaturale”. În afara „ferestrelor” dinspre
celelalte dimensiuni ale lumii lor lui Dumnezeu, Biblia ne oferă câteva
„ferestre” și înspre realitățile din viitorul acestei planete. Departe de a
vorbi doar despre un final catastrofic care va culmina cu Judecata, Biblia ne
lasă să anticipăm o vreme în care planeta va intra într-un alt climat de viață,
în care lucrurile se vor petrece cu totul altfel decât se petrec ele astăzi.
„M-a adus înapoi la uşa casei. Şi iată că ieşea apă de sub pragul casei,
dinspre răsărit; căci faţa casei era spre răsărit. Apa se pogora de sub partea
dreaptă a casei înspre partea de miazăzi a altarului. M-a scos pe poarta de
miază- noapte, şi m-a făcut să ocolesc pe din afară până la poarta de răsărit.
Şi iată că apa curgea din partea dreaptă. Când a înaintat omul acela spre
răsărit, cu măsura în mână, a măsurat o mie de coţi, şi m-a trecut prin apă;
apa îmi venea până la glezne. A mai măsurat iarăşi o mie de coţi, şi m-a pus să
trec prin apă, şi apa îmi venea până la genunchi. A măsurat iarăşi o mie de coţi,
şi m-a trecut prin ea, şi apa îmi venea până la şolduri. A măsurat iarăşi o mie
de coţi, şi atunci era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apa era atât de
adâncă încât trebuia să înot - un râu, care nu se putea trece. El mi-a zis: Ai
văzut, fiul omului? Şi m-a luat şi m-a adus înapoi pe malul râului. Când m-a
adus înapoi, iată că pe malul râului erau o mulţime de copaci pe amândouă
părţile. El mi-a zis: Apa aceasta curge spre ţinutul de răsărit, se pogoară în
câmpie, şi se varsă în mare şi vărsându-se în mare, apele mării se vor vindeca.
Orice făptură vie, care se mişcă, va trăi pretutindeni pe unde va curge râul,
şi vor fi o mulţime de peşti; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se
vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă.
Pescarii vor sta pe malurile lui, dela En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor
întinde mrejile; vor fi peşti de felurie soiuri, ca peştii mării celei mari, şi
vor fi foarte mulţi. Mlaştinile şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi
lăsate pradă sării. Dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă părţile,
vor creşte tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, şi roadele
lor nu se vor sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor
ieşi din sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi frunzele lor ca
leac.” (Ezec. 47:1-12). Pasajul ne descrie un râu care izvorăște din Templu și
curge până în Marea Moartă. Informația este senzațională pentru că în Ierusalim
n-a existat și nu există niciun râu. Capitala Israelului este un unicat în
rândul capitalelor din istorie și pentru faptul că ea n-a fost așezată pe malul
unui râu! De fapt, Israelul întreg este o țară cu foarte puține râuri. Cel mai
mare dintre ele, Iordanul, aduce viață vegetației din zona central nordică, dar
când ajunge în sud este adunat într-o depresiune capcană care-l sleiește de
toate puterile. Valea Iordanului face parte dintr-o ruptură de falie a scoarței
terestre. Această ruptură de falie se întinde de la valea Kara Su, din Turcia,
până la cascada Victoria din sudul Zambiei, în continentul african. Cel mai jos
punct al acestei crăpături din scoarța terestră se află acolo unde este
colectată apa Iordanului într-o baltă uriașă, numită Marea Moartă. Izvorând
puternic din muntele Hermon, Iordanul găsește foarte curând adâncitura
crăpăturii din platforma continentală și curge de-a lungul ei formând Iordanul
superior, lacul Hule, Marea Galileii. În vechime, Iordanul superior și lacul
Hule formau împreună o zonă mlăștinoasă care se vărsa în Marea Galileii (208 m
sub nivelul mării). Astăzi, întreaga regiune a fost drenată și folosită cu mare
succes în agricultură. Marea Galileii, amintită mai des doar în Noul Testament,
este o oglindă de apă lată de 13 km și lungă de 21 km. Ea a mai fost numită și
„Marea Chineret” („harpă”) (Num. 34:11), „Marea Ghenezaret” (Matei14:34; Luca
5:1) sau „Marea Tiberiadei” (Ioan 21:1). În linie dreaptă, distanța străbătută
de Iordan între Marea Galileii și Marea Moartă este de aproximativ 97 de km..
Din cauza meandrelor largi pe care le face în solul foarte ușor de erodat,
lungimea Iordanului între aceste două puncte este însă de mai bine de 325 de
km. Solul faliei prin care curge Iordanul este foarte bogat în săruri minerale,
așa că apele Iordanului cară spre Marea Moartă o cantitate foarte mare de sare.
Privită de la înălțime, albia Iordanului este ca o vale în interiorul unei alte
văi. Pe malurile râului s-a dezvoltat o vegetație bogată, pe alocuri
luxuriantă, cu pâlcuri de copaci asemănători vegetației din junglă. Cei din
vechime i-au spus „desișul Iordanului” (Zah. 11:3). Vegetația este întreținută
și de faptul că Iordanul își inundă malurile pe durata sezonului ploios. Marea
Moartă este cea mai joasă mare dintre toate mările lumii. Suprafața ei se află
cu 395 m sub nivelul mărilor și oceanelor, iar adâncimea ei maximă este de 765
m sub nivelul mării. De-a lungul timpului, a fost numită: „Marea Sărată” (Gen.
14:3), „Marea câmpiei” (Ios. 3:16), „Marea de răsărit” (Zah. 14:8). Iosif
Flavius a numit-o „Marea de asfalt”, iar arabii îi spun astăzi „Marea lui Lot”.
Este interesant că Marea Moartă nu este menționată nicăieri în Noul Testament.
În sezoane cu precipitații medii, Iordanul aduce în Marea Moartă aproximativ
șase milioane de tone de apă. Climatul extrem de arid, cu călduri caniculare,
provoacă însă o evaporare foarte puternică. Concentrarea de sare din apă este
de 26 la sută. Din această cauză, în Marea Moartă nu trăiesc niciun fel de
pești. Este o „mare moartă”, nume care i-a fost dată pentru prima dată de
greci. Ruptura de falie continuă spre Marea Roșie și Africa, formând „Arabah”,
o vale uscată lungă de 298 km.. Ea duce la golful „Acaba”, unde există încă și
astăzi portul Elat, Ețion Gheber-ul din vechime, cetate dată de Faraon ca
zestre pentru fata măritată cu împăratul Solomon. Așezându-i într-un teritoriu
fără resurse naturale formidabile, Dumnezeu i-a obligat pe evrei să învețe că
fericirea și nefericirea lor va depinde întotdeauna de felul și măsura în care
„vor asculta de Domnul!” Ploaia timpurie, necesară pregătirii pământului pentru
semănat, și ploaia târzie, necesară pentru legarea în rod, au fost întotdeauna
semne ale suveranității lui Dumnezeu asupra destinului național al acestui
popor: „Să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, care dă ploaie la vreme,
ploaie timpurie și târzie, și ne păstrează săptămânile hotărâte pentru
seceriș.” (Ier.5:24). În peisajul și economia Israelului, vestea că într-o bună
zi, apele Mării Moarte vor fi „vindicate” nu poate fi privită decât ca o veste
bună! Ce fel de rău este însă acela descris de Ezechiel? El izvorăște de sub
Templul din Ierusalim și, mergând spre răsărit, va transforma toată zona:
„apele se vor face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va
fi viaţă” (Ezec. 47:10). „Pe malurile lui de amândouă părţile, vor creşte tot
felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, şi roadele lor nu se vor
sfârşi; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieşi din
sfântul Locaş. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi frunzele lor ca leac” (Ezec.
47:11-12). Primul lucru pe care-l putem spune despre acel rău este că izvorăște
dintr-un loc special. Izvorul va fi o apariție neașteptată și, în mare măsură,
inexplicabilă. Sub Ierusalim n-au existat și nu există izvoare. Pentru
supraviețuirea în timpul asediului, împăratul Ezechia a captat un izvor din
afara zidurilor cetății și l-a adus înăuntru la scăldătoarea Siloam, printr-o
serie de tunele săpate în stâncă (2 Regi 20:20; 2 Cron. 32:30). Sub Ierusalim
există cavități mari și secetoase din care s-a excavat piatră pentru clădirile
de deasupra. Oriunde au săpat, evreii din toate generațiile n-au găsit niciun
singur firicel de apă. De unde va izvorî atunci râul miraculos despre care ne
vorbește Ezechiel? Din harul lui Dumnezeu? Deși nu-i poate mulțumi pe speologi
și geografi, acesta este singurul răspuns pe care-l putem da la această
întrebare. Același Dumnezeu care le-a dat copiilor Săi apă din stânca
deșertului (Exod 17:6), le-o va da și din stânca pe care va fi reclădit Templul
din vedenia lui Ezechiel. Noul Testament ne spune că stânca din care au băut
evreii în pustie a fost Hristos (1 Cor. 10:4), așa că izvorul râului de la
Ierusalim va fi, putem spune noi, Dumnezeu însuși! Al doilea lucru pe care-l
putem spune despre râul miraculos este că el răstoarnă legea entropiei și, în
loc să scadă în debit din cauza evaporării și a pierderii prin umezirea
malurilor, el crește în debit și crește surprinzător de repede. De unde?
Singurul răspuns și la această întrebare este: din harul divin! La fiecare o
mie de coți (aproximativ 300 de metri) nivelul apei acestui rău va crește
într-o progresie geometrică de la 50 de centimetri, la 100 de centimetri, iar
apoi la peste 200 de centimetri. Al treilea lucru pe care-l aflăm despre râul
descris de Ezechiel este că apele lui vor avea proprietăți miraculoase.
Malurile lui vor fi pline de vegetație, de pomi cu roade diferite pentru
fiecare lună și cu frunze care vor avea proprietăți medicinale extraordinare.
Al patrulea lucru pe care-l aflăm despre râu este că el se va vărsa în Marea Moartă
cam pe la mijlocul ei, în dreptul localității En-Ghendi, va reuși să
contrabalanseze nivelul de chimicale mortale acumulat de-a lungul secolelor și
va transforma această oglindă de apă într-un paradis pentru pescari: „ … şi vor
fi o mulţime de peşti; căci ori pe unde va ajunge apa aceasta, apele se vor
face sănătoase, şi pretutindeni pe unde va ajunge râul acesta va fi viaţă.
Pescarii vor sta pe malurile lui, dela En-Ghedi până la En-Eglaim, şi vor
întinde mrejile; vor fi peşti de felurie soiuri, ca peştii mării celei mari, şi
vor fi foarte mulţi.” Al cincilea lucru, și el foarte curios, pe care-l aflăm
despre acest râu este că el nu va „vindeca” și extremitățile mării: „Mlaştinile
şi gropile ei nu se vor vindeca, ci vor fi lăsate pradă sării”, probabil ca un
semn de aducere aminte. Al șaselea lucru pe care-l putem spune despre acest râu
este că descrieri ale lui se mai găsesc și în alte cărți ale Bibliei, ceea ce
face ca o interpretare alegorică sau simbolic-spirituală să fie foarte puțin
probabilă. Iată câteva pasaje: „În vremea aceea, va picura must din munţi, şi
va curge lapte din dealuri, toate pâraiele lui Iuda vor fi pline de apă. Un
izvor va ieşi de asemenea din Casa Domnului, şi va uda valea Sitim” (Ioel 3:18).
Expresia „în vremea aceea” ne trimite în viitor la contextul în care Israelul
este refăcut după marea conflagrație de la Armaghedon în vederea intrării în
împărăția de o mie de ani. „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi
vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va
fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea,
Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zah. 14:8).
Aluzia la permanentizarea debitului de apă ne face să înțelegem că Israelul nu va
mai depinde de regimul ploilor și ciclul agricol se va schimba. Este interesant
că Zaharia ne spune că o parte a râului se va îndrepta în cealaltă direcție și
se va vărsa în Mediterana. Contextul este iar împărăția milenară, când Domnul
va stăpâni peste întreg pământul. Al șaptelea lucru demn de remarcat este că,deși
nu este același râu, acest râu este asemănător cu cel descris în cartea
Apocalipsei. Amândouă sunt manifestări ale slavei și harului dumnezeiesc.
Pasajul din Apocalipsa 22 descrie starea eternă, când nu va mai fi Templu, dar
un râu asemănător cu cel din mileniu va revărsa binecuvântarea și viața
pretutindeni: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care
ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii
cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind
douăsprezece feluri de rod, şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc
la vindecarea Neamurilor” (Apoc. 22:1-2). Se pare că și râul din Noul Ierusalim
va avea același scop ca și râul din Mileniu, vindecarea celor înstrăinați de
Dumnezeu și bolnavi de … moarte. Un râu nou dintr-o lume nouă. Când am
intitulat acest studiu „Un râu cum n-a mai fost altul” m-am gândit că el va
face parte dintr-o altă ordine de creație, de dincolo de orizontul lumii căzute
în care trăim noi astăzi. În economia planului lui Dumnezeu există „vremuri” și
„soroace”, „veacuri” și administrații (dispensații) diferite. Una a fost viața
oamenilor înainte de izgonirea din rai și alta după aceea. Într-un fel au stat
lucrurile în lumea dinainte de potop și cu totul altfel stau ele astăzi. Una a
fost viața naturii atunci când toate viețuitoarele erau ierbivore și altfel
s-au comportat ele după potop când Dumnezeu a îngăduit ca unele viețuitoare să
devină carnivore: „Dumnezeu a binecuvântat pe Noe şi pe fiii săi, şi le-a zis: Creşteţi,
înmulţiţi-vă, şi umpleţi pământul. S-apuce groaza şi frica de voi pe orice
dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ
şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre! Tot ce se mişcă şi
are viaţă, să vă slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba
verde” (Gen. 9:1-3). Un studiu despre diferitele epoci ale vieții pe pământ ar
fi fascinant în sine, dar nu este obiectul studiului nostru de față. Totuși, ca
să putem înțelege puțin din natura și rostul râului descris de Ezechiel, o
privire generală este folositoare.
a. Apostolul Petru și
schimbările epocale: Una din informațiile generice care subliniază
diferențele dintre lumea dinainte și de după potop o găsim în scrierile
apostolului Petru. Neșcolitul pescar care a avut nevoie de traducător ori de
câte ori a ieșit dincolo de granițele vorbitorilor de aramaică n-a fost totuși
așa lipsit de cunoștințe cum îl cred unii. Petru n-a stat degeaba la picioarele
Domnului Iisus.Curiozitatea lui a obținut răspunsuri care stâmpără astăzi
curiozitatea noastră. Anticipând atacurile din partea celor care nu cred în
planul lui Dumnezeu, apostolul Petru scrie: „Înainte de toate, să ştiţi că în
zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după
poftele lor, şi vor zice: Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au
adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau dela începutul zidirii! Căci
înadins se fac că nu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pământ scos prin
Cuvântul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apei, şi că lumea de atunci a
pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pământul de acum sunt
păzite şi păstrate, prin acelaş Cuvânt, pentru focul din ziua de judecată şi de
pieire a oamenilor nelegiuiţi. Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că,
pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul
nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă
răbdare pentru voi, şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la
pocăinţă. Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor
trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul,
cu tot ce este pe el, va arde” . (2 Petru 3:3- 10).
b. Apostolul Pavel și
schimbările epocale: Nu numai Petru, dar și apostolul Pavel scrie
lucruri pe care oamenii nu le-au descoperit decât în ultimele două secole.
Râmânem stupefiați să citim ce scrie el despre diferențe între strălucirea
stelelor, fenomen folosit astăzi în spectrografia astrală și despre deosebiri
de ordinul numărului de cromozoni în materia creaturilor vii: „Nu orice trup
este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor,
altul este trupul păsărilor, altul al peştilor. Tot aşa, sunt trupuri cereşti
şi trupuri pământeşti; dar alta este strălucirea trupurilor cereşti, şi alta a
trupurilor pământeşti. Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii,
şi alta este strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de
altă stea” (1 Cor. 15:39-41). Apostolul preia aceste informații și le aplică la
schimbările colosale care vor avea loc în natură și în corpul uman în lumea de
dincolo de moarte: „Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în
putrezire, şi înviază în neputrezire; este semănat în ocară, şi înviază în
slavă; este semănat în neputinţă, şi înviază în putere. Este semănat trup
firesc, şi înviază trup duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup
duhovnicesc. De aceea este scris: Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu.
Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este
duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc, vine pe urmă. Omul dintâi
este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel
pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei
cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi
chipul Celui ceresc. Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele
să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni
neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi
schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă.
Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi
schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în
neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire.” (1 Cor.
15:43-53). Apostolul Pavel ne spune că existența de acum este stânjenitoare
pentru cei care au fost înnoiți deja prin Duhul lui Dumnezeu. Cei care sunt ai
lui Hristos trăiesc un paradox: deși, prin nașterea din nou, ei fac parte
dintr-o creație nouă, - „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură
(zidire) nouă” (2.Cor.5:17) -, sunt siliți să trăiască până „la înnoirea
tuturor lucrurilor” (Mat. 12:28) într-o lume veche și într-un trup care
aparține creației păcătoase. Apostolul abordează această problemă într-o
sclipitoare argumentație pe care o găsim în epistola către creștinii din Roma.
Plecând de la stânjenitoarea existență în materia acestui veac, Pavel vorbește
despre cele două principii diferite care guvernează lumea căzută în păcat și
lumea viitoare, izbăvită de sub blestemul păcatului: „Ştim, în adevăr, că Legea
este duhovnicească: dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci nu ştiu
ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau,
mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce
face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că
nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i
drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care
vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iacă ce fac! Şi
dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci
păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să
fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place
Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă
împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care
este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest
trup de moarte? Acum dar nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus,
care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.
În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus, m-a izbăvit de Legea
păcatului şi a morţii” (Rom. 7:14-25; 8:1-2). Râul descris de Ezechiel face
parte din lumea nouă pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru copiii Lui în
împărăția milenară. El se manifestă „altfel” decât râurile pe care le vedem noi
astăzi pentru că face parte dintr-o altă lume, eliberată de sub legea morții și
a păcatului. Râul creștea „din sine”, fără afluenți. Inexplicabil sub legile
naturii căzute de astăzi, dar foarte „normal” pentru natura refăcută din
vremurile viitoare. Împreună cu descrierea pomilor de pe malurile râului,
această creștere a râului văzut de Ezechiel este un aspect pe care Biblia ne
lasă să-l vedem ca pe o fereastră înspre lumea viitoare, în care entropia va fi
înlocuită cu dezvoltarea pozitivă. Prin entropie se înțelege degenerarea
continuă a tuturor lucrurilor, victime ale blestemului „stricăciunii” (cum îl
numește Pavel). Acum, sub imperiul entropiei necruțătoare, tot ce este mai
vechi este neapărat și mai rău, mai stricat, mai putred, mai ruginit, mai
neputincios, mai nerodnic. La înoirea tuturor lucrurilor din împărăția viitoare
lucrurile vor fi exact invers! Astfel, râul neimaîntâlnit, în loc sa scadă în
debit, crește văzând cu ochii, devine mai puternic și se oferă cu o mai mare
dărnicie cu cât se îndepărtează de izvor. Împreună cu descrierera pomilor de pe
malurile râului, descrierea ciudățeniei acestui râu ne prilejuiește o întâlnire
cu realități viitoare, în care entropia va fi înlocuită cu dezvoltarea
pozitivă. Pomii de pe margine rodesc și ei în fiecare lună, fără să obosească,
fară să îmbătrânească, iar frunzele lor servesc la vindecarea Neamurilor. Orice
lucru din noua ordine divină din împărăție va fi caracterizat de această
binecuvântată dezvoltare pozitivă: cu cât ceva va exista mai îndelungat, cu
atât va deveni mai viril, mai puternic, mai împlinit și mai roditor. Trecerea
timpului îi va măsura creșterea, nu decadența, ci capacitatea de a deveni, de a
crește, de a se împlini exponențial. Împărăția va fi o avanpremieră a
eternității! Vreau să vă mai arăt încă două pasaje care ne vorbesc despre
extraordinara schimbare viitoare. Unul este încheierea argumentației din
pasajele deja citate din epistola către Romani și vorbește despre nădejdea
creștină într-o ieșire din imperiul stricăciunii (entropie) spre o lume înnoită
prin har: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să
fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De
asemenea, şi firea (creația, natura) aşteaptă cu o dorinţă înfocată
descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii - nu
de voie, ci din pricina celui ce a supus-o - cu nădejdea însă, că şi ea va fi
izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor
lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere
durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale
Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului
nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede,
nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă
nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.” (Rom. 8:18-25).
c. Profetul Isaia și schimbările
epocale: Al doilea pasaj este într-una din profețiile pe care le-a
făcut Isaia despre vremurile împărăției mesianice, când viețuitoarele de pe
pământ vor reveni la relațiile lor dinainte de căderea omului în păcat: „Atunci
lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul;
viţelul, puiul de leu, şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mâna un
copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca
împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei
năpârcii, şi copilul înţărcat va băga mâna în vizunia basilicului. Nu se va
face niciun rău şi nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va
fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr.” (Isaia
11:6-9). Când o profeție este repetată înseamnă că împlinirea ei este absolut
sigură. Așa face și Isaia. Textul din capitolul 11 este repetat întocmai în capitolul
65: „Lupul şi mielul vor paşte împreună, leul va mânca paie ca boul, şi şarpele
se va hrăni cu ţărână. Niciun rău, nicio vătămare nu se va face pe tot muntele
Meu cel sfânt, zice Domnul.” (Isaia 65:25). Propulsat printr-un veritabil tunel
al timpului, Ezechiel ne vorbește despre lucrurile viitoare. Nu ne spune prea
multe, dar ceea ce ne spune ne umple de uimire. Deocamdată cunoaștem în parte
și propovăduim în parte, cum a scris apostolul Pavel (1 Cor. 13:9-10). Știm
foarte puține despre vremurile care vor veni. Ceea ce știm este însă destul ca
să ne dăm seama că va fi … cu mult mai bine.
3. Templul
lui Ezechiel - basm sau reportaj la fața locului?
Vedeniile despre noul Templu de la Ierusalim
i-au fost date lui Ezechiel pe 28 Aprilie, 573 î.H., în prima zi de Paști. Se
împliniseră douăzeci și cinci de ani de când evreii erau robi în Babilon, iar
praznicul Paștilor trebuie să le fi trezit nostalgii după zilele ieșirii lor
din Egipt. Paștile marca și cea dintâi zi a anului religios (Exod 12:2), așa că
Dumnezeu a găsit cu cale să le vestească slava de care se va bucura Israelul
atunci când Mesia își va instaura împărăția pe pământ. În vedenie, Ezechiel
este dus încă o dată în Israel, dar spre deosebire de celelalte „vizite”
profetul nu mai vede oameni păcătoși, țara devastată sau Templul întinat de
idolatrie. Moise a primit planurile pentru facerea cortului când se afla pe un
munte. La fel și Ezechiel. Moise n-a intrat el însuși în țara promisă, ci doar
a privit-o de departe (Deut. 34:1-4). La fel și Ezechiel. Dumnezeu i-a arătat
țara și noua ei împărțire pe seminții tot de pe un munte înalt. Cei care caută
nod în papură susțin că viitorul Ierusalim nu poate fi pe locul de acum pentru
că locația nu corespunde cu descrierea unui munte înalt. Ei uită însă de marile
schimbări de relief care se vor petrece în țară la venirea lui Mesia (Zah.
13:4, 10). Dumnezeu le-a promis evreilor că se vor închina pe un munte foarte
înalt (Ezec. 20:40) și că domnia mesianică se va exercita de pe un astfel de
munte (Ezec. 17:22-23). Și alți profeți, Isaia și Mica, vorbesc despre plasarea
tronului divin pe un munte înalt. Israelul va fi înălțat nu numai fizic, ci și
spiritual, devenind centrul de închinare pentru lumea întreagă: „Proorocia lui
Isaia, fiul lui Amoţ, asupra lui Iuda şi asupra Ierusalimului. Se va întâmpla
în scurgerea vremurilor, că muntele
Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra
dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce
cu grămada la el, şi vor zice: Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa
Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.
Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi
Judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât
din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: niciun
popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul”
(Isaia 2:1-4). „În vremile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat
tare ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor
veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: Veniţi,
haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne
înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi Legea, şi
din Ierusalim Cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare, va hotărî
între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de
plug, şi din suliţele lor cosoare; niciun neam nu va mai trage sabia împotriva
altuia, şi nu vor mai învăţa să facă război; ci fiecare va locui sub viţa lui
şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura Domnului
oştirilor a vorbit” (Mica 4:1-4). Capitolele
40-48 ale cărții lui Ezechiel sunt și cele mai controversate. În funcție de
preferințele escatologice, interpretările date acestor capitole au fost și sunt
foarte diferite. Problema cea mare este dacă descrierile din aceste
capitole trebuiesc interpretate literal sau figurativ. 1. Cu alte cuvinte, ceea
ce scrie Ezechiel este vis sau realitate? 2. Se referă aceste descrieri la o
realitate deja depășită sau la una care n-a venit încă? 3. Dacă aceste lucruri
nu s-au împlinit încă, se vor împlini în împărăția de o mie de ani sau reflectă
numai o realitate spirituală cerească? 4. Oricare ar fi plasarea în timp, care
este raționamentul pentru reluarea sistemului de jertfe de la Templu? Să le
luăm pe rând: Vis sau realitate ? Cu toate că descrierile din ultimele capitole
apar într-o carte cu multe pasaje care pot fi interpretate figurativ, avem
multe indicii care ne îndreptățesc să credem că citim descrierea unor realități
fizice, reale și vizibile. Primul argument este că aceste realități sunt
măsurabile. Ni se dă cât este exact înâlțimea zidului, care sunt dimensiunile
curții interioare și a sanctuarului (Ezec. 40:5, 47, 4). La fel de amănunțit
măsurate sunt și celelalte detalii care apar în text. Ce rost ar fi avut să ni
se dea atâtea amănunte despre dimensiuni fizice dacă întreaga clădire ar fi
doar una … spirituală? Mai mult, descrierea din text are un foarte pronunțat
caracter vizual. „Odăile lăturalnice erau unele peste altele, în număr de
treizeci, aşezate în trei caturi; ele dădeau în nişte îmbucături de zid făcute anume
pentru odăile acestea din jur împrejurul casei, aşa că se sprijineau pe ele, şi
nu pe zidul casei. Odăile, cu cât erau mai sus, cu atât erau mai încăpătoare,
şi te suiai la ele ocolind; căci te suiai împrejurul casei pe o scară
şerpuitoare. Astfel era mai mult loc, ca lărgime, în partea de sus a casei, şi
din catul de jos te suiai în catul de sus prin cel de la mijloc. De jur
împrejurul casei se vedea o pardoseală ieşită în afară. Odăile lăturalnice
aveau nişte temelii, şi erau de o prăjină întreagă, adică şase coţi la unghi.
Zidul de afară al odăilor lăturalnice avea o grosime de cinci coţi”. (Ezec.
41:6-9). Precizia cu care ne sunt descrise amănunte aparent nesemnificative ne
îndeamnă să credem că avem de-a face cu elaborate construcții materiale, nu cu
figuri simbolice ca foarte cunoscutele „fiare” descrise de profetul Daniel sau
„femeia îmbrăcată cu purpură și stacojiu” descrisă de apostolul Ioan în cartea
Apocalipsa. Singurul loc în care Biblia ne mai dă o astfel de descriere
amănunțită a dimensiunilor este în cazul construcției Cortului Întâlnirii
(Exod. 25). Important de subliniat este și intenția cu care i-au fost date lui
Ezechiel toate aceste măsurători, pentru ca el să arate aceste planuri celor
din Israel; „Tu, însă, fiul omului, arată Templul acesta casei lui Israel; ei
să-i măsoare planul, şi să roşească de nelegiuirile lor. Dacă vor roşi de toată
purtarea lor, arată-le chipul casei acesteia, întocmirea ei, ieşirile şi
intrările ei, toate planurile şi toate legile ei; zugrăveşte-le-o sub ochi, ca
să păzească toate planurile ei, toate poruncile ei şi toate orânduirile ei, şi
să facă întocmai după ele. Aceasta este legea privitoare la Casă”. (Ezec.
43:10-12a). Dacă descrierile ar fi doar pentru un simbolism imaginar, instrucțiunile
acestea n-ar avea niciun sens. Ele nu au rost decât în varianta existenței unei
astfel de clădiri reale în viitor. Evreilor li se cere să respecte cu strictețe
planurile date de Dumnezeu pentru viitorul proiect în construcție. La fel s-au
petrecut lucrurile și atunci când a fost vorba despre indicațiile primite de
evrei cu privire la Cortul Întâlnirii și la Templul zidit de Solomon.
Activitatea profeților a presupus întotdeauna contactul cu alte dimensiuni ale
realității și primirea de revelații din alte puncte ale axei de scurgere a
timpului. Gândirea omenească, exersată doar pe scurgerea în sens unic a
vectorului de timp, dinspre trecut, prin prezent spre viitor are mari probleme
când este vorba despre mesajele profetice. Ea trebuie „încovoiată, curbată” ca
să poată accepta ceea ce ne descrie Ezechiel în ultimele capitole ale cărții
lui. În esență, Dumnezeu îl duce pe Ezechiel în viitor ca să măsoare dimensiunile
unei construcții a Templului care nu exista încă, iar apoi i se spune să le
spună evreilor că trebuie să le respecte întocmai în procesul de construcție
(!!!) Ezechiel este invitat de Dumnezeu în viitor, vede Templul și cetatea, iar
apoi se întoarce în prezent și spune celor ce-l iau în serios să facă întocmai
cum a văzut el acolo. Este o veritabilă călătorie dus-întors printr-un tunel al
timpului, care ridică întrebări insurmontabile pentru mintea noastră. Iată una
din ele: ar fi putut evreii să facă și altfel decât arătau planurile aduse de
Ezechiel? În cazul acesta, clădirea viitoare mai putea arăta așa cum i-o
arătase Dumnezeu? Extinzând puțin aria nedumeririlor, am putea întreba: în ce
măsură pot oameni altera viitorul pe care deja îl cunoaște Dumnezeu? Dacă nu,
atunci de ce insistă așa de mult ca oamenii să facă „exact” după modelul ales
de Dumnezeu? Aceeași situație a fost când Dumnezeu l-a dus pe Moise pe muntele
Sinai, i-a arătat viitoarea clădire a Cortului și apoi i-a spus „să facă după
chipul care i s-a artătat pe munte” (Exod 25:40; 26:30; Num. 8:4). Moise a
ascultat de porunca lui Dumnezeu și a vegheat ca totul să fie făcut întocmai:
„Moise a cercetat toate lucrările; şi iată, le făcuseră cum poruncise Domnul,
aşa le făcuseră. Şi Moise i-a binecuvântat.” (Ex. 39:43) „Moise a făcut
întocmai cum îi poruncise Domnul; așa a făcut.” (Exod 40:16). Ceva asemănător
s-a petrecut și cu David, care a primit planurile viitorului Templu direct din
mâna lui Dumnezeu: „Vezi acum că Domnul te-a ales, ca să zideşti o casă care
să-I slujească de locaş sfânt. Întăreşte-te şi lucrează.” David a dat fiului
său Solomon, chipul prispei şi clădirilor, odăilor vistieriei, odăilor de sus,
odăilor dinlăuntru, şi al odăii pentru scaunul îndurării. I-a dat planul a tot
ce avea în minte cu privire la curţile Casei Domnului, şi toate odăile dejur
împrejur pentru vistieriile Casei lui Dumnezeu şi vistieriile sfântului locaş,
şi cu privire la cetele preoţilor şi Leviţilor, la tot ce privea slujba Casei
Domnului, şi la toate uneltele pentru slujba Casei Domnului. I-a dat chipul
uneltelor de aur, cu greutatea celor ce trebuiau să fie de aur pentru toate
uneltele fiecărei slujbe; şi chipul tuturor uneltelor de argint, cu greutatea
lor, pentru toate uneltele fiecărei slujbe. A dat greutatea sfeşnicelor de aur
şi a candelelor lor de aur cu greutatea fiecărui sfeşnic şi a candelelor lui;
şi greutatea sfeşnicelor de argint, cu greutatea fiecărui sfeşnic şi a
candelelor lui, după întrebuinţarea fiecărui sfeşnic. I-a dat greutatea de aur
pentru mesele pâinilor pentru punerea înainte, pentru fiecare masă; şi
greutatea de argint pentru mesele de argint. I-a dat chipul furculiţelor,
lighenelor şi ceştilor de aur curat; chipul potirelor de aur, cu greutatea
fiecărui potir, şi a potirelor de argint, cu greutatea fiecărui potir; şi
chipul altarului tămâii în aur curăţit, cu greutatea lui. I-a mai dat şi chipul
carului heruvimilor de aur, care îşi întind aripile şi acopăr chivotul
legământului Domnului. Toate acestea, a zis David, toate lucrările izvodului
acestuia, mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui”.
(1 Cron. 28:10-19). Precedentele acestea ne îndreptățesc să credem că ceea ce a
văzut Ezechiel n-a fost un simbolism spiritual, ci o splendidă construcție
materială, gândită de Dumnezeu și dăruită evreilor sub forma unor planuri
foarte minuțios alcătuite. Interpretarea literală a ultimelor capitole din
Ezechiel ridică probleme insurmontabile doar pentru cei în a căror escatologie
nu mai există niciun rol viitor pentru poporul Israel. Doctrina înlocuirii lui
Israel de Biserică în toate planurile legate de viitorul oamenirii îi obligă pe
acești teologi să caute interpretări alegorice pline de speculații subiective
la textele lui Ezechiel sau să le … ignore în întregime. În trecut sau în
viitor? Argumentele pentru care clădirea văzută de Ezechiel este încă în viitor
sunt de natură arhitecturală, topografică și teologică. Din punct de vedere arhitectural,
dimensiunile precizate de Ezechiel în capitolele 40-48 nu corespund cu niciuna
din clădirile Templelor pre sau post exilice. Nici Templul lui Solomon, nici
Templul lui Zorobabel și nici Templul lui Irod de pe vremea Domnului Iisus nu
se încadrează în dimensiunile planurilor din cartea lui Ezechiel. Aspectul
general al Templului descris de Ezechiel este total diferit de planurile
templelor precedente. Topografic, Ezechiel descrie un râu care izvorăște de sub
podeaua Templului și curge spre răsărit spre valea Iordanului (Ezec. 47:1-12).
Așa ceva n-a existat și nu există încă în această regiune. Chiar și relieful
zonei descrise de Ezechiel este diferit. El nu seamănă cu ceea ce a fost sau ceea
ce este astăzi în Israel, dar corespunde cu schimbările majore produse de
evenimentele catastrofice din vremurile de pe urmă, așa cum sunt ele descrise
în alte cărți profetice: „Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal
să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele!”
(Is. 40:4). „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe muntele Măslinilor, care
este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; muntele Măslinilor se va despica la
mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate
din munte se va trage înapoi spre miază noapte, iar jumătate spre miazăzi.”
(Zah. 14:4). Teologic, tiparul de închinare și slujbele preoțești descise de
Ezechiel, deși sunt asemănătoare cu ceea ce găsim scris despre ele și în alte
cărți ale Bibliei, n-au fost respectate întocmai niciodată în trecut. Este
interesant și sugestiv că în Templul lui Ezechiel nu va mai sluji un Mare
Preot, nu va mai fi o „sfântă a sfintelor”, nicio masă a punerii pâinilor
înaintea Domnului, iar dimensiunile construcției sunt suficient de mari să
poată cuprinde cam 12 catedrale europene de mărime mijlocie. Situația descrisă
de Ezechiel este o teocrație idilică care n-a existat în istorie. O mărturie în
favoarea acestui fapt este aparenta lipsă de interes a celor întorşi din exil
pentru aceste capitole din cartea lui Ezechiel. Ei nu au încercat să transpună
în practică nici măcar acele elemente care le stăteau în putere, cum ar fi fost
de exemplu confirmarea urmaşilor lui Ţadoc (Ezec. 44:15-16). Și încă un
amănunt, ni se spune clar că slava lui Dumnezeu va locui iarăși în Templul
văzut de Ezechiel. Toți comentatorii sunt unanimi în părerea că slava lui
Dumnezeu a părăsit Templul zidit de Solomon înainte de distrugerea acestuia.
Nici Templul lui Zorobabel și nici varianta lui extinsă de Irod n-au mai fost
umplute de slava prezenței divine, înainte de distrugerea lor în anul 70 d.H..
Astăzi Templul nu mai există, așa că dacă suntem convinși că slava Domnului se
va întoarce în Templu, cum ne spune Ezechiel, asta trebuie să se întâmple
într-o clădire viitoare. În mileniu sau în eternitate ? Dacă suntem de acord că
Templul văzut de Ezechiel este o clădire reală care va fi ridicată în viitor,
trebuie să vedem dacă el va fi ridicat în vremea împărăției milenare sau este
rezervat doar un plan pentru eternitate. Problema nu este ușoară pentru că
profeții au combinat adesea descrierile acestor două epoci în textul acelorași
versete și pentru că există multe similarități între natura elementelor din
mileniu și din eternitate. Descrierile făcute de Ezechiel nu sunt suficiente
pentru a rezolva această dilemă. Trebuie să le completăm cu alte descrieri din
cărțile profetice, mai ales cu acelea din ultimele capitole ale Apocalipsei. În
urma unei analize atente, vom ajunge la concluzia că Templul descris de
Ezechiel este din mileniu, nu din eternitate. Argumentele sunt iar de natură
arhitectonică, topografică și teologică. Arhitectural, dimensiunile precizate
de Ezechiel sunt deosebite de dimensiunile descrise ale „cetății” din
Apocalipsa (Apoc. 21:15-17). Topografic, Ezechiel a descris cetatea mărginită
într-o parte de mare (Ezec. 47:15), dar în eternitate „marea nu va mai fi”
(Apoc. 21:1). Teologic, Ezechiel descrie în detaliu Templul din Ierusalim, dar,
în relatarea lui Ioan, în Templul nu va mai exista. Singurul Templu va fi
ființa întreită a dumnezeirii care va fi „totul și în toți”: „În cetate n-am
văzut niciun Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul,
sunt Templul ei.” (Apoc. 21:22). Ce fel de jertfe vor fi acolo ? Una din marile
probleme ridicate de vedeniile Templului viitor din cartea lui Ezechiel este
prezența preoției și a jertfelor: „Dar preoţii, Leviţii, fiii lui Ţadoc, cari
au păzit slujba locaşului Meu celui sfânt când se rătăceau copiii lui Israel
dela Mine, aceia se vor apropia de Mine să-Mi slujească, şi vor sta înaintea
Mea ca să-Mi aducă grăsime şi sânge, zice Domnul Dumnezeu.” (Ezec. 44:15). Ce
rost mai au toate acestea după ce Hristos a devenit Marele nostru Preot, iar
Jertfa Sa a înlăturat necesitatea oricăror alte jertfe? „Şi tocmai un astfel de
Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi
înălţat mai pe sus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să
aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele
norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus
jertfă pe Sine însuşi. În adevăr, Legea pune mari preoţi pe nişte oameni supuşi
slăbiciunii; dar cuvântul jurământului, făcut după ce a fost dată Legea, pune
pe Fiul, care este desăvârşit pentru veșnicie. Dar Hristos a venit ca Mare
Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai
desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi
a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea sfânt, nu cu sânge de ţapi şi
de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică.
Şi nu ca să Se aducă de mai multe ori jertfă pe Sine însuşi, ca marele preot,
care intră în fiecare an în Locul prea sfânt cu un sânge, care nu este al lui;
fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea
lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să
şteargă păcatul prin jertfa Sa. Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară
o singură dată, iar după aceea vine judecata, tot aşa, Hristos, după ce S-a
adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua
oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.”
(Evrei 7:27-28; 9:11-12, 26-28). N-ar fi oare un sacrilegiu să credem că Domnul
Iisus nu este sfârșitul legii sacramentale? N-ar fi mai bine să căutăm o
interpretare metaforică, spirituală pentru aceste pasaje? Răspunsul la ambele
întrebări este: Nu! Nu există motiv să credem că o preoție ceremonială însoțită
de jertfe ar fi în viitor cu totul în afara voiei lui Dumnezeu pentru poporul
Său, Israel. Dimpotrivă, așa ceva ar arăta în sfârșit frumusețea slujbei
dumnezeiești, iar poporul Israel ar arăta întregii lumi că puterea lui Dumnezeu
i-a transformat dintr-un neam încăpățânat și pornit spre idolatrie, într-o
națiune aflată în sfârșit într-o relație unică și privilegiată cu El. În al
doilea rând, jertfele care vor fi aduse vor fi comemorative, nu eficace. Dacă
stăm să ne gândim bine, așa au fost de fapt toate jertfele din legământul
mozaic. Ele nu rezolvau problema. Ci doar subliniau necesitatea unei rezolvări:
„În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată
a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat
în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi
încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind curăţiţi odată,
n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţă de păcate? Dar aducerea aminte a
păcatelor este înoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu
neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele.” (Evrei
10:1-4). Singura diferență dintre jertfele din trecut și cele din viitor este
că cele dintâi erau anticipative, iar cele din urmă vor fi comemorative.
Jertfele din sistemul mozaic priveau înainte spre ceva ce era încă neclar.
Jertfele descrise de Ezechiel vor privi înapoi, dintr-o înțelegere corectă și
completă a lucrării lui Dumnezeu. Dacă jertfele din împărăția milenară i se par
cuiva stranii, îl sfătuiesc să se gândească puțin la Cina Domnului, pe care o
luăm noi astăzi. Ea este o privire în trecut, o comemorare, a Jertfei de la
Calvar. Cina nu ne mântuiește. Ea ne aduce doar aminte cum, unde și cine a fost
„urzitorul” mântuirii noastre. Nimănui nu i-ar trece prin cap că repetarea
Cinei Domnului ar fi astăzi ceva inutil și irelevant (1 Cor. 11:23-26). Mai
mult, creștinii cred că vor lua iar Cina împreună cu Domnul lor în Împărăție!
Tot așa va fi și cu jertfele pentru poporul Israel. În împărăția milenară,
Israelul, nu Biserica, va fi instrumentul lui Dumnezeu pentru binecuvântarea
lumii, iar repetarea jertfelor va fi modul lor de a-și aminti despre ceea ce a
săvârșit Hristos pentru lume la Cruce. Dacă veți citi cu atenție și veți
compara jertfele mozaice cu jertfele și sărbătorile din împărăția milenară veți
descoperi că în viitor nu va mai fi ținută „Ziua Ispășirii” și vor mai fi și
alte deosebiri care vor indica faptul că lucrarea săvârșită de Iisus Hristos la
Calvar a schimbat pentru totdeauna relația pe care o are Dumnezeu cu oamenii.
Ca națiune, Israelul va avea nevoie de o canalizare a emoțiilor profunde pe
care le vor trăi după ce se vor întoarce și-L vor recunoaște pe Dumnezeu în
„cel pe care L-au străpuns”: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste
locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor
întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge
cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un
întâi născut. În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim, ca jalea din
Hadadrimon în valea Meghidonului. Ţara se va jăli, fiecare familie deosebit:
familia casei lui David deosebit, şi femeile ei deosebit; familia casei lui
Natan deosebit, şi femeile ei deosebit; familia casei lui Levi deosebit, şi
femeile ei deosebit; familia lui Şimei deosebit, şi femeile ei deosebit; toate
celelalte familii, fiecare familie deosebit, şi femeile ei deosebit.” (Zah.
12:10-14). Jertfele îi vor proteja pentru totdeauna de pericolul de a uita ce
preț s-a plătit pentru iertarea și salvarea lor. În lumina acestor argumente, vă propun să citiți ultimele capitole ale
cărții lui Ezechiel în sensul cel mai literal cu putință! Este normal să nu
înțelegem tot ce vom găsi acolo, pentru că noi cunoaștem în parte și
propovăduim în parte. Când va veni ceea ce este desăvârșit, acest „în
parte” care ne obturează viitorul se va sfârși. Cu siguranță, cel mai important
element din noul Templu va fi că Dumnezeu va locui împreună cu oamenii: „Şi din
ziua aceea, numele cetăţii va fi: ,Domnul este aici!” (Ezec. 48:35).
Concluzie: Ideile
mari din fascinanta descriere a noii ordini divine din ultimele capitole ale
cărții lui Ezechiel ne dau elementele principale din care este țesută întrega
carte: (1) separarea de păcat și nelegiuire, (2) închinarea, (3) vremea
împlinirilor profetice, (4) glorificarea Numelui divin și (5) suveranitatea
absolută a lui Dumnezeu. Cea dintâi vedenie din cartea lui Ezechiel ni l-a
arătat pe Dumnezeu coborând în slava Sa împreună cu îngerii ca să-și
împlinească planurile pe pământ. Ultimele capitole ni-L prezintă în toată
plinătatea prezenței Sale cu o slavă care luminează întreaga creație. Până
atunci, Domnul Iisus ne-a lăsat pe pământ nu numai ca să ne rugăm „Doamne, vie
Împărăția Ta”, ci și să facem ceea ce depinde de noi ca să grăbim împlinirea
acestei rugăciuni: „Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel
de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă,
aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor
pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după
făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui
neprihănirea/dreptatea.” (2 Petru 3:11-13). Lucrăm alături de Cel care a spus:
„Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ!” De ce altceva am avea
nevoie? Astăzi, profeția lui Ezechiel este printre cele mai citite și studiate
cărți ale Bibliei. Cei perspicaci ați găsit, cred, și care este motivul acestei
pasiuni: Israelul se pregătește să-și reia rolul păstrat în destinul lor
mesianic deîndată ce „vremea neamurilor” se va încheia: „Cuvântul Domnului mi-a
vorbit, astfel: Fiul omului, prooroceşte, şi spune: Aşa vorbeşte Domnul
Dumnezeu: Văitaţi-vă! ... Nenorocită zi! Căci se apropie ziua, se apropie ziua
Domnului, zi întunecoasă: aceasta va fi vremea neamurilor.” (Ezec. 30:1-3).
„Vor cădea sub ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile; şi
Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile
neamurilor.” (Luca 21:24). Se fac pregătiri mari, se fac măsurători, se
pregătesc schițe, se fac desene, se taie blocuri mari de piatră, se refac
îmbrăcămințile preoțești, se toarnă unelte pentru Templu și altarul jertfelor …
toate acestea după cartea lui Ezechiel, până la literă! S-au identificat deja
cei din seminția din care trebuiesc selectați preoții și sunt pregătiți prin
studii intense în locuri sigure, deasupra forfotei mulțimilor care ar putea
să-i întineze. Mai au încă de prăsit o vacă roșiatică … fără niciun fir de păr
de altă culoare (Num. 19:1-22). Au găsit-o, după ultimile informații! Piatra
din capul unghiului viitoarei temelii este deja gata. Cartea lui Ezechiel a
fost neglijată pentru că nu s-au îndeplinit încă condițiile pentru împlinirea
ei. Astăzi, zilele acelea sunt mult mai aproape de noi decât ne dăm noi seama …
Mai marii lumii suspectează că există o „conspirație
mondială” a evreilor care plănuiesc reconstrucția Templului din Ierusalim. Ceea
ce nu știu ei este că sămânța acestei conspirații a fost semănată acum aproape
2600 de ani într-o carte obscură peste care s-a așezat între timp praful
uitării! Dumnezeu
însă veghează!
CAPITOLELE 21 - 22 - discuții
preliminare pe țărmul eternității: De ce
ne-ar interesa să studiem ultimele două capitole ale Apocalipsei? În primul
rând pentru că ni s-a dat sfatul acesta: „Dacă, deci, aţi înviat împreună
cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade
la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe
pământ. Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu.” (Coloseni 3:1-3). Un creștin înviat împreună cu
Hristos trebuie și are datoria să-și formeze o perspectivă cerească asupra
vieții. El trebuie să știe să așeze tot ceea ce i se întâmplă în contextul
veșniciei. În al doilea rând, un astfel de studiu este o ofertă extraordinară!
Gândiți-vă ce s-ar petrece cu umanitatea dacă s-ar afla ceva despre o altă
civilizație din Univers, dacă am avea acces la lucrurile de acolo! Ei bine, ni
se oferă ceva cu mult mai interesant. Nu este vorba despre ce fac „alții”, ci
despre ce se va întâmpla cu „noi” când nu vom mai fi pe planeta aceasta. Ne
interesează direct și personal! Apocalipsa cap. 21 și
22 descriu noua creație din „debutul eternității noastre”. Am o
reținere ori de câte ori ajung să citesc sau să vorbesc din aceste ultime două
capitole ale Apocalipsei. Știu, am putea trece superficial peste text ca un
patinator care alunecă pe suprafața lacului înghețat indiferent la adâncimea
apei de dedesupt și ne-am putea mulțumi doar cu atâta. Ar fi însă o pierdere
incalculabilă. Informațiile care ne sunt oferite prin descoperire dumnezeiască
aici sunt despre eternitatea care ne așteaptă și descriu câteva din realitățile
menite să ne umple de entuziasm uimit ființa. De fiecare dată când citesc
aceste două capitole descopăr elemente noi din lumea care mă cheamă și care mă
așteaptă. Inima mea se umple atunci de dragoste și dor. Știu, „ce vom fi nu s-a
arătat încă”, dar avem aceste două capitole din Apocalipsa care ne ajută să
privim prin crăpătura ușii. Știu, cunoaștem acum doar „în parte”. Asta nu
înseamnă că trebuie să neglijăm partea aceasta mică pe care ni s-a dat să o
cunoaștem! Cum să descrii ceea ce este imposibil de descris? Cum să vorbești
despre lucrurile cerești când altuia i-a fost interzis acest lucru? Iată doar
două din întrebările la care trebuie să căutăm măcar un răspuns parțial înainte
de a părăsi „ceea ce știm” ca să pășim înspre „ceea ce nu există încă”. Despre
dificultatea de a povesti lucrurile de dincolo de ecosistemul spațiu-timp în
care ne-a limitat deocamdată Dumnezeu evoluția am mai scris în comentariul
făcut la Apocalipsa 4. Poate că voi relua aici câteva fraze. Realitatea acestor
limitări este scoasă în evidență de apostolul Pavel înaintea filozofilor
atenieni, „mari căutători după Dumnezeu”. Apostolul le spune dur, dar extrem de
clar că toate strădaniile lor după „dumnezeul cel necunoscut” sunt timp pierdut
și caznă fără răsplată: „El a făcut ca toţi oamenii,
ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat
anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe
Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de
fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au
zis şi unii din poeţii voştri: Suntem din neamul Lui” … (Faptele
Apostolilor 17:26-28). Un mucalit cu un deosebit simț al umorului a
spus: „Căutările filozofilor după Dumnezeu în lumea rațiunii și a speculațiilor
seamănă cu ambiția unor orbi care caută într-o cameră întunecată o pisică
neagră, care a plecat în altă parte”. Vă propun, așadar, o discuție preliminară
abordării revelațiilor din ultimele două capitole ale Apocalipsei. Vom discuta
despre problema accesului la aceste revelații, despre dificultatea raportării
la niște realități care seamănă între foarte puțin, până la „deloc” cu
realitatea pe care o experimentăm noi astăzi. Vom încerca să răspundem la trei
întrebări: 1. Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus?; 2. Cât putem înțelege
din ceea ce ni s-a spus?; 3.Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus?
1. Problema accesului la aceste revelații - Cum de ni s-a spus? Dacă descoperirile din aceste două capitole date lui Ioan
spre a le împărtăși cu noi reprezintă ceva din sfera „celui de al treilea cer”,
cum explicăm că avem acces la ele, dacă apostolului Pavel i-a fost interzis să
ne spună ceea ce a văzut când a fost el acolo? „E
nevoie să mă laud, măcar că nu este de folos. Voi veni totuşi la vedeniile şi
descoperirile Domnului. Cunosc un om în Hristos care, acum paisprezece
ani, a fost răpit până în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a
fost fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie). Şi ştiu că omul acesta (dacă a
fost în trup sau fără trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie) a fost răpit în rai
şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om
să le rostească” (2 Corinteni 12:1-4). Dumnezeu
are planuri și misiuni diferite pentru oameni și situații diferite. Această
realitate ne-a fost arătată de Richard Wurmbrand într-un Paști în care a aflat că unii creștini l-au
judecat prea aspru și l-au cam „scărmănat” pe apostolul Petru pentru lepădarea
lui în curtea Marelui Preot. „Fraților”, a spus el atunci, „nu vă grăbiți să
judecați pe nimeni! Numai Dumnezeu are dreptul s-o facă. Nu este treaba
noastră. Doar Dumnezeu știe ce, de ce și pentru ce. El are planuri diferite
pentru oameni diferiți și vremuri diferite. Planuri diferite pentru oameni
diferiți. Voi îl judecați aspru
pe Petru, dar nu-l băgați în seamă pe Ioan. Știi cum a ajuns Petru „vinovat”,
urmându-l pe Iisus „de departe”, la focul din curtea Marelui Petru? Textul
spune clar, dar voi nu vedeți! L-a băgat acolo Ioan, pentru că Ioan se cunoștea
foarte bine cu cei de acolo. Petru a fost în curte. Ioan a fost în casa Marelui
Preot. Vă întreb: Nu știa
Domnul Iisus că Ioan, ucenicul drăgăstos care se rezema la masă cu capul pe
pieptul Lui se ducea din când în când acasă la Marele Preot?” Mulți frați
creștini, care îl ascultau, au mărturisit că, au simțit cum le ard urechile. Au
pus mâna pe Biblie, au citit
și au văzut acolo pentru prima dată că a fost exact așa cum văzuse Richard
Wurmbrand … Șah, mat! „Și asta nu doar acolo. S-a mai întâmplat și altă dată în
alte părți. Eroii noștri luați captivi în Babilon au fost patru tineri
neîncovoiați înaintea idolatriei. Oare chiar așa a fost? Întotdeauna? Ia
gândiți-vă și întrebați-vă: Unde au fost Daniel când cei trei prieteni ai lui
au refuzat în valea Dura să se închine chipului ridicat de Nebucadnețar? De ce
n-a fost și el aruncat în cuptorul aprins? Și-a plecat piciorul?” Pe unii frați
îi lua deja amețeala. Richard avea darul ăsta, de a despica capul cu un trăsnet
și să te lase apoi să-ți revii singur din năuceală. Au urmat momente de mare
stânjeneală pentru mulți frați. „Și invers! Când Daniel a fost aruncat în
groapa cu lei unde au fost cei trei prieteni ai lui? Ei au ascultat porunca
împăratului și nu s-au rugat în perioada aceea cu fața spre Ierualim?”
Personal, am călătorit rapid cu mintea la Babilon și i-am căutat peste tot cu
imaginația mea. Nu i-am găsit. Au început însă să mă muncească alte întrebări.
Cele puse de Richard începuseră să facă pui în mintea mea. „Dar la chipul
turnat, numai trei evrei au refuzat să se închine? Toți, absolut toți ceilalți,
mii și mii de evrei, s-au închinat la porunca împăratului? Și când a fost
interzisă rugăciunea, numai Daniel a continuat să se roage? Ce au făcut
celelalte mii de evrei? Vă aud predicând că Daniel nu s-a întinat niciodată cu
vinul și bucatele alese de la masa împăratului, dar nici asta nu este adevărat.
În capitolul 10 se spune că în anul acela, Daniel „nu s-a spurcat” decât exact
douăzeci și una de zile. În restul anului a mâncat de la masa împăratului și a
băut vinul ales de acolo”. Personal, am pus iar mâna pe Biblie și, iar ca
pentru prima dată, am citit uimit exact acele lucruri. „Nu vă grăbiți să
judecați pe nimeni. Dumnezeu are planuri diferite pentru oameni diferiți. Este
liber și suveran s-o facă, fără să ne explice nouă de fiecare dată”. Dacă ne
însușim acest punct de vedere al fratelui Richard Wurmbrand, apostolul Ioan și
apostolul Pavel sunt două persoane cu misiuni diferite în contexte diferite,
iar Dumnezeu a putut să facă cu unul ceea ce nu a vrut să facă prin celălalt.
Nu uitați că profetului Daniel i s-a spus: „Iar vedenia cu
serile şi dimineţile de care a fost vorba este adevărată. Tu
pecetluieşte vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremuri
îndepărtate.” (Daniel 8:26). „Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi
pecetluieşte cartea până la vremea sfârşitului. Atunci, mulţi o vor citi şi
cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). În
timp ce apostolului Ioan i s-a poruncit exact invers: „Apoi mi-a
zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele
proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apocalipsa 22:10). Deși au fost amândoi răpiți în slavă, apostolul
Pavel nu ne-a spus nimic, în timp ce Ioan a primit porunca să noteze totul, nu
că aceasta ne-ar ajuta teribil de mult. Studiul acesta ne arată ce greu putem
pătrunde în revelațiile dumnezeiești. Asemenea famenului etiopian spunem și
noi: „Cum să înțelegem dacă nu ne va călăuzi cineva?” Doamne, ajută
neputințelor noastre! Consecvent metodei sale, apostolul Ioan ne prezintă o
altă septadă, enumerând șapte lucruri din nouă creație: (1) un cer nou -
Apocalipsa 21:1; (2) un pământ nou - Apocalipsa 21:1; (3) Noul Ierusalim -
Apocalipsa 21:9-23; 22:5; (4) noile Neamuri - Apocalipsa 21:24-27; (5) un râu
nou - Apocalipsa 22:1; (6) un nou pom al vieții - Apocalipsa 22:2; (7) un nou
Tron - Apocalipsa 22:3-4.
2. Problema dificultății de a înțelege niște realități care
seamănă între foarte puțin și chiar deloc cu realitatea pe care o experimentăm
astăzi - Cât putem înțelege din ceea ce ni s-a spus? Lucrurile cu care ne vom întâlni în ultimele două capitole
din Apocalipsa „sunt din altă lume”, din hiperspațiul de dincolo de experiența
noastră curentă. Ne vom întâlni cu ceea ce comentatorii numesc
„antropomorfisme”, adică cu pasaje în care lucruri din lumea noastră sunt
folosite pentru a descrie lucruri din lumea lui Dumnezeu. De exemplu, deși
Dumnezeu este Duh și nu are forme trupești, Biblia vorbește despre „mâna lui
Dumnezeu” și despre „urechea lui Dumnezeu”. În alte părți ni se spune că lui
Dumnezeu „i-a părut rău” sau că „s-a răzgândit”, expresii care nu se pot împăca
cu un Dumnezeu omniștient și atotștiutor. Dorind să comunice cu
noi, Dumnezeu a ales să folosească limbajul nostru și lucruri care ne sunt
familiare în această lume a oamenilor. Aduceți-vă aminte sau
recitiți ceea ce am scris la debutul studiului în capitolul 4 al Apocalipsei: Capitolul
4 din Apocalipsa ni-l prezintă pe apostolul Ioan invitat „să se suie” într-un
„aici” care este dincolo de dimensiunile lumii noastre. Trebuie să ne așteptăm
ca lucrurile pe care le-a văzut el „acolo”, în „hiperspațiu” și pe care a
încercat zadarnic să ni le descrie să fie cu totul altfel decât cele din lumea
noastră. Relatarea lui Ioan nu trebuie citită cu atitudinea
cercetătorului de laborator care-L pune pe Dumnezeu la analiză sub microscop,
ci cu cea a unui muritor uimit și uluit care relatează măreția misterioasă a
unor lucruri pe care nu le poate neapărat înțelege. Dacă Ioan nu mai „cade la
pământ ca mort” ca în capitolul întâi al cărții este doar pentru că, între
timp, s-a mai aclimatizat puțin cu lumea despre care ne scrie. Prin Ioan,
asistăm și noi la un copleșitor spectacol de lumini și sunet care-ți taie
respirația și te face să cazi în admirație și adorare. Vom citi,
vom da liber imaginației, dar, v-o spun de pe acum, le vom pătrunde doar în
parte și numai în măsura în care cunoaștem „tot” restul Bibliei, pentru că
toate temele care izvorăsc și curg în celelalte cărți ale Sfintelor Scripturi
se varsă în cartea Apocalipsei așa cum râurile se varsă toate până la urmă în
ocean. Am să încerc să ilustrez această simetrie organică a temelor
biblice printr-un tabel de covergență tematică. Veți avea probabil, ca și mine,
senzația că am citit despre aceste convergențe tematice, dar nu am fost
suficient de atenți ca să le și înțelegem. Fiecare dintre aceste
schimbări ne introduc într-o realitate pentru care nu avem corespondent actual.
Vom încerca să analizăm ceea ce ne spune apostolul Ioan despre ele, dar trebuie
să acceptăm încă din startul acestui studiu că ne va fi foarte greu să
înțelegem. Va trebui să admirăm fără să putem spune că am ajuns să înțelegem
deplin. Nu vor fi lucruri stranii, nemaiîntâlnite, ci lucruri despre care
Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea Apocalipsei este
pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul Bibliei. Iată în
rezumat imaginile din Apocalipsa 21 și 22 împreună cu alte texte în care au mai
apărut anterior în Scripturi. Cerurile noi din Apocalipsa 21:1 au mai fost
menționate în alte părți ale Bibliei: „Apoi am
văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi
pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). „Căci iată, Eu fac ceruri noi
şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute
şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile
cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face vor dăinui înaintea Mea - zice
Domnul - aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi numele vostru“ (Isaia 66:22).
„Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va
locui neprihănirea.” (2 Petru 3:13). Noul
Ierusalim amintit în Apocalipsa 21:2 nu este nici el o noutate, căci și el a
mai fost amintit în Biblie: „Şi eu am văzut
coborându-se, din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca
o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Apocalipsa 21:2). „Dar Ierusalimul
cel de sus este slobod şi el este mama noastră” (Galateni 4:6). „Căci el
aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este
Dumnezeu” (Evrei 11:10). Cortul lui Dumnezeu cu
oamenii prezentat în Apocalipsa 21:3 a fost prezentat anterior în cartea
profetului Ezechiel: „Iată cortul
lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu
Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalispa 21:3). „Voi încheia cu
ei un legământ de pace, care va fi un legământ veşnic cu ei; îi voi sădi şi-i
voi înmulţi şi voi pune Locaşul Meu cel Sfânt în mijlocul lor pentru
totdeauna. Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor
fi poporul Meu” (Ezechiel 37:26-27). Dispariția
lacrimilor și tânguirilor anunțată în Apocalipsa 21:4 a fost prevestită în
cartea profetului Isaia: „El va şterge orice
lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire,
nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa
21:4). „(Domnul) nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge
lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului
Său; da, Domnul a vorbit” (Isaia 25:8). „Apa
vieții” pomenită în Apocalipsa 21:6 a fost și ea vestită de profetul Isaia și a
fost integrată în vocabularul Domnului Iisus: „Celui
ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei
vieţii” (Apocalipsa 21:6). „Voi, toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel
ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte,
fără bani şi fără plată!” (Isaia 55:1). „Dar oricui va bea din apa pe care
i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu
se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică”
(Ioan 4:14). „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să
bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă
vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7:37-38). „Muntele
înalt” care apare în Apocalipsa 21:10 ne-a mai fost prezentat în cartea
profetului Ezechiel : „Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi
înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la
Dumnezeu …” (Apocalipsa 21:10). „M-a dus acolo, în nişte vedenii dumnezeieşti,
şi m-a aşezat pe un munte foarte înalt; spre miazăzi de acest munte era ceva ca
o cetate zidită” (Ezechiel 40:2). „Cetatea
cu pietre scumpe” vestită în Apocalipsa 21 ne-a mai fost prezentată și în
cartea profetului Isaia: „Zidul era zidit de
iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla
curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot
felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de
halchedon; a patra, de smarald; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu,
a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de
hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist” (Apocalipsa
21:18-21). „Nenorocito, bătuto de furtună şi nemângâiato! Iată, îţi voi
împodobi pietrele scumpe cu antimoniu şi-ţi voi da temelii de safir. Îţi
voi face crestele zidurilor de rubin, porţile de pietre scumpe şi tot ocolul de
nestemate” (Isaia 54:11-12). Faptul
că vom trăi în lumina prezenței lui Dumnezeu nu este o surpriză în Apocalipsa
21 pentru că am fost anunțați de acest plan încă din vremurile străvechi: „În
cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că
Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea
n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează
slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22-23). „Scoală-te,
luminează-te, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine! … Nu
soarele îţi va mai sluji ca lumină ziua, nici luna nu te va mai lumina cu
lumina ei, ci Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi Dumnezeul tău va fi slava
ta. Soarele tău nu va mai asfinţi şi luna ta nu se va mai întuneca, căci
Domnul va fi Lumina ta pe vecie şi zilele suferinţei tale se vor
sfârşi” (Isaia 60:1,19-20). Râul
cu apa vieții din Apocalipsa 22 ne este deja familiar din cărțile Vechiului
Testament: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca
cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al
Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului,
era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare
lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa
22:1-2). „Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui
Dumnezeu, sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt” (Psalm 46:4 - T.M.).
„Drept răspuns, Iisus i-a zis: Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu
şi cine este Cel ce-ţi zice:Dă-Mi să beau! tu singură ai fi cerut să bei, şi El
ţi-ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10). Iar
dorința împlinită ca omul să vadă fața lui Dumnezeu este o temă care a
străbătut toată Biblia: „Ei vor vedea faţa Lui şi
Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apocalipsa 22:4). „Domnul a zis: Faţa nu vei
putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!” (Exod
33:20). „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe
Dumnezeu!” (Matei 5:8). „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar
atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte
deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corinteni 13:12).
„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat
încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom
vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Dumnezeu
a avut grijă să pună aceste imagini în Biblie ca să ne familiarizeze măcar în
parte cu lumea viitoare. Nu vor fi deci lucruri stranii, ne maiîntâlnite, ci
lucruri despre care Biblia ne-a mai vorbit. Așa cum am tot repetat, cartea
Apocalipsei este pătrunsă mult mai ușor de aceia care cunosc bine restul
Bibliei. Până atunci „cunoaștem în parte” prin pasaje de descoperiri profetice.
Pentru că se cade și este locul, vă invit să contemplați imaginile profetice
dintr-un loc la care nu vă gândiți, din cartea psalmilor. Vă recomand psalmul
46 - T.M., pe care sunt sigur că-l veți înțelege altfel
dacă ați parcurs ultimele capitole ale acestui studiu împreună cu noi: Psalmul
46: Către mai-marele cântăreţilor. Un psalm al fiilor lui Core. De cântat
pe alamot. O cântare. 1 Dumnezeu
este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte
niciodată în nevoi.2 De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar
zgudui pământul şi s-ar clătina munţii în inima mărilor.3 Chiar dacă
ar urla şi ar spumega valurile mării şi s-ar ridica până acolo de să se
cutremure munţii. 4 Este un râu ale cărui izvoare
înveselesc cetatea lui Dumnezeu,sfântul locaş al locuinţelor Celui
Preaînalt. 5 Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se
clatină;Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. 6 Neamurile se
frământă, împărăţiile se clatină dar glasul Lui răsună, şi pământul se
topeşte de groază. 7 Domnul oştirilor este cu noi,
Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi. 8 Veniţi şi
priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ. 9 El a
pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărâmat arcul şi
a rupt suliţa, a ars cu foc carele de război. 10 „Opriţi-vă,
şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc
pe pământ.” 11 Domnul oştirilor este cu noi.
Dumnezeul lui Iacov este un turn de scăpare pentru noi.
Reflecții
suplimentare: Viziunea lumii care vine este aceea care echilibrează
mintea, așa ca lucrurile care sunt văzute să nu obțină controlul asupra
sentimentelor, care au fost cumpărate cu un preț infinit de Mântuitorul lumii.
Prin lucrarea Duhului Sfânt lucrurile nevăzute și veșnice sunt aduse înaintea
sufletului și avantajele comorilor veșnice și nepieritoare sunt făcute să apară
înaintea ochilor sufletești în frumusețea lor atrăgătoare. În acest mod noi
învățăm să privim la cele nevăzute și veșnice și să apreciem mustrările lui
Hristos la o valoare mai mare decât comorile lumii. Hristos, prin sacrificiul
Său, plătind plata păcatului, nu doar l-a mântuit pe om, ci a recâștigat
stăpânirea pe care omul a pierdut-o. Tot ceea ce a fost pierdut de primul Adam
va fi restaurat de Cel de-al doilea. Dumnezeu a creat pământul să fie locuința
ființelor sfinte și fericite. Această țintă va fi pe deplin împlinită atunci
când, reînnoit prin puterea lui Dumnezeu și eliberat de păcat și suferință, el
va deveni o casă eternă pentru cei mântuiți. Teama de a face moștenirea
viitoare să pară prea materială a condus pe mulți să spiritualizeze chiar
adevărurile care ne conduc să o privim ca și casă a noastră. Hristos și-a
asigurat ucenicii că El se duce să pregătească locașuri pentru ei în casa
Tatălui Său. Aceia care acceptă învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi
cu totul ignoranți cu privire la căminul ceresc. „Și ceea ce ochiul n-a văzut,
urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit, așa sunt lucrurile pe care
Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce îl iubesc”. Limba omenească nu este în
stare să descrie răsplata neprihăniților. Aceasta va fi cunoscută numai de cei
ce o privesc. Nicio minte mărginită nu poate cuprinde slava paradisului
Pământului Nou și Cerului Nou. În Biblie, moștenirea celor salvați este
numită o țară. Există un Păstor ceresc care-și conduce turma la fântâni de apă
vie. Pomul vieții își dă fructele în fiecare lună și frunzele copacului sunt
pentru vindecarea neamurilor. Există câteva ape curgătoare limpezi ca cristalul
și lângă ele se unduiesc copaci ce aruncă umbrele lor asupra cărărilor
pregătite pentru mântuiții Domnului. Acolo, câmpiile întinse se află între
dealuri și munți, iar munții lui Dumnezeu își ridică vârfurile lor semețe. Pe
aceste plaiuri liniștite, lângă aceste ape de viață, mântuiții vor găsi o casă
la fel ca peregrinii și pribegii.
Cu o uimită admirație vă îndemn să pășim împreună
prin cele șapte lucruri din noua creație și să privim smeriți de pe țărm spre
eternitatea care ne așteaptă. Doamne, deschide-ne ochii să vedem!
1. Un cer nou - Apocalipsa 21:1: „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ
nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Avem
de a face cu o nouă vedenie: „Apoi am văzut…”. În ea apare acest „cer
nou”. Terminologia vine din limbajul Vechiului Testament. O întâlnim
în cartea profetului Isaia: „Căci iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa
că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor
mai veni în minte” (Isaia 65:17). „Căci după cum cerurile cele noi şi pământul cel nou pe care le voi face
vor dăinui înaintea Mea - zice Domnul - aşa vor dăinui şi sămânţa voastră şi
numele vostru” (Isaia 66:22).
Ce înseamnă de fapt „cer”? Pentru
a ne disciplina cât de cât imaginația, și pentru a o feri de excesele ei, este
bine să ne întoarcem puțin la locul în care a apărut prima oară termenul „cer”,
la primul capitol din cartea Genezei. „Dumnezeu a zis: Să fie o întindere între ape şi ea
să despartă apele de ape. Şi Dumnezeu a făcut întinderea, şi ea a despărţit
apele care sunt dedesubtul întinderii de apele care sunt deasupra întinderii.
Şi aşa a fost. Dumnezeu a numit întinderea cer. Astfel, a fost o seară şi
apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a doua” (Geneza 1:6-8). „Dumnezeu
a zis: Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să
despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele
şi anii” (Geneza 1:14). „Cerul
este o întindere”, un spațiu creat și intrinsec legat de noțiunea de timp.
Biblia Cornilescu traduce în alte locuri acest lucru cu termenul „boltă”: „Îl
înfăşoară norii, nu vede nimic, bolta cerească abia dacă o
străbate!” (Iov 22:14). „A tras o boltă pe faţa apelor, ca
hotar între lumină şi întuneric” (Iov 26:10). „El Şi-a zidit cămara în
ceruri, Şi-a întemeiat bolta deasupra pământului; cheamă apele
mării şi le varsă pe faţa pământului. Domnul este Numele Lui!” (Amos 9:6). Expresia „boltă” exclude imaginea
unui plan bidimensional și trimite automat la ideea de „spațiu”, de întindere
spațială. Bolta este întotdeauna localizată „sus”. Așa este și cu ideea de
„cer” în Biblie. Cerul este „deasupra” realității noastre limitate, în
hiperdimensiunile superioare ale existenței create de Dumnezeu. De exemplu, în Apocalipsa
4:1-2, lui Ioan i se poruncește: „Suie-te aici, și-ți voi arăta ce
are să se întâmple după aceste lucruri. Numaidecât am fost răpit în Duhul. Și
am văzut că în cer era pus un scaun de domnie …” Am să reiau aici câteva din lucrurile spuse în
comentariul făcut la capitolul 4 din Apocalipsa. Unde este cerul? Apostolul Ioan nu a fost răpit
„sus” într-o dimensiune a spațiului actual, pentru că ce este sus pe o parte a
sferei pământului este „jos” pe cealaltă. Ioan a fost „promovat” sus în ideea
ridicării lui în alte realități ale hiperdimensiunilor de dincolo de lumea
noastră. Am spus
intenționat „spațiul cerului” pentru că înțelegerea acestui concept este
singura cale ce pătrunde restul Apocalipsei, unde revelațiile divine se vor
purta când în cer, când pe pământ. În
originalul ebraic, pentru termenul „întindere” este folosită expresia שמים (shamayim) care are forma de plural. Comentatorii
sunt de părere că ea trebuie înțeleasă în contextul celor „trei ceruri” pomenite
de apostolul Pavel în 2 Corinteni 12:2 unde
amintește de una din experiențele supranaturale pe care le-a avut: „Cunosc
un om în Hristos care, acum paisprezece ani, a fost răpit până în al
treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu, dacă a fost fără trup, nu ştiu -
Dumnezeu ştie) … ” Este
fascinant că Pavel ține să precizeze că nu știe dacă pătrunderea lui în cel de
al treilea cer a fost făcută „în trup sau fără trup”, trupul nefiind un
instrument strict necesar pentru o asemenea călătorie. În mod similar, când a
scris Apocalipsa, Ioan folosește expresia „eram în Duhul” (Apoc. 1:10; 4:2; 17:3;
21:10). Termenul
„întindere” folosit în traducerea română a lui Cornilescu este ideea de
„spațiu” delimitat, distinct de alt domeniu de existență. Fiecare „întindere”,
adică fiecare cer este distinct de celelalte. Cerul atmosferic, aflat între
„apele de sus și apele de jos” identifică spațiul atmosferic care înconjoară
pământul. Cerul astronomic sau cosmic nu trebuie considerat doar ca o extindere
a cerului atmosferic. Astronomii ajung încet, încet la părerea că el este
influențat de undele gravitaționale, de găurile negre, de materia neagră din
Univers, de curbura spațiu-timp și de cu totul alți factori pe care nici nu-i
știm astăzi. Dincolo de
acestea două există cel de al treilea cer, locul prezenței
ființelor cerești. El este „supranatural” pentru că nu face parte din
limitările lumii materiale în care evoluăm noi. Probabil că ar trebui să-l
numim „hiperspațiu”, un domeniu de existență cu mult mai multe
dimensiuni decât cele din complexul spațiu-timp al cerului terestru. HIPERSPAȚIU - Spațiu
diferit de cel euclidian, având mai mult de trei dimensiuni (sau de patru,
atunci când timpul este considerat a patra dimensiune). Este utilizat în fizică
și astrofizică (de ex. teoriile lui Kalutza-Klein, supergravitația,
supercorzile etc..). Bineînțeles
că nu spunem că Dumnezeu există în hiperspațiu pentru că El nu poate fi limitat
de niciun fel de dimensiune. Dumnezeu este spirit infinit și perfect. El poate
fi „imanent” pătrunzând în creație și „transcendent”, ieșind oricând din ea.
Aduceți-vă aminte de aparițiile și disparițiile Fiului lui Dumnezeu de după
Înviere. Datele Bibliei îi îndreptățesc pe cei ce cred că nu trăim
într-un Univers, ci într-un Multivers: „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi
toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind
ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se
închină înaintea Ta“ (Neemia 9:6; vezi și Deut. 10:14; 1 Regi 2:27; Psalm
68:33; 148:4 - T.M.). Trecerea
dintr-un cer în altul, din cel atmosferic, de exemplu, în cel de al treilea cer
nu trebuie vizualizată dimensional, ci calitativ. Cel de al treilea cer nu este
„foarte departe”, cum propunea Mihail Eminescu: „Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe,/ Și căi
de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe./ Un cer de stele dedesubt,/ Deasupra-i cer de stele -/
Părea un fulger nentrerupt/ Rătăcitor prin ele.” Adăugarea de dimensiuni noi, dincolo de cele ale
spațiului și timpului din cosmosul nostru, schimbă total ecuația. Dumnezeu,
îngerii și demonii pot exista în proximitatea noastră imediată. Mai mult,
demonii pot exista chiar în lăuntrul nostru, chiar o legiune! Tot așa și Duhul
lui Dumnezeu poate să ne „umple” pe dinăuntru! În revelația Scripturii, „cerul” este legat direct de
sfera de existență a lui Dumnezeu. Creatorul este „deasupra” lumii noastre, în
sensul că este net superior, este „dincolo”, neîncăput și nelimitat de lumea
noastră. De aceea I se mai spune și „cel Preaînalt”! Acest
nume divin este legat de dimensiuni, de hiperdimensiuni și de transcendența lui
Dumnezeu. Pururi, El va rămâne „mai presus” de orice se poate crede sau gândi.
Dumnezeu este neimaginabil, un Creator care nu poate încape în dimensiunile
Creației. Îngăduiți-mi o
mică explicație: Particula „prea” din termenul „Preaînalt” este
caracteristică limbii ebraice și ea nu-și are corespondent în limbajul
experienței noastre de fiecare zi. Gradele
noastre de comparație pentru adjective și adverbe sunt: pozitiv, comparativ și
superlativ. Spunem că
ceva este: fericit, mai fericit, cel mai fericit sau foarte fericit. Biblia traduce însă în limba română
un grad de comparație ebraic atunci când vorbește despre „preafericitul
Dumnezeu” sau de noțiunea de „preasfânt” aplicată fie la una din încăperile
Cortului Întâlnirii, fie de-a dreptul lui Dumnezeu. Ortodoxia vrea să
sublinieze apartenența Fecioarei Maria la dimensiunile cerești numind-o
„preacurată” și „preasfântă”. Ideea este de „ceva de dincolo de lumea noastră
obișnuită”, ceva ce nu încape în percepția noastră obișnuită. Când îi cântăm
lui Dumnezeu, vrem ca mesajul nostru să ajungă dincolo de tavan în bolțile
cerului. De aceea noi Îl „preamărim” pe Dumnezeu. Numele de „Dumnezeu Preaînalt” este
o definiție care aparține unei alte ordini de lucruri de deasupra lumii
noastre. Este una din cele mai străvechi numiri ale „Dumnezeului transcendent”.
Ea apare în viața, activitatea și limbajul lui Melhisedec, preot al
Salemului venit dintr-o amintire comună a omenirii izvorâte din Noe: „Melhisedec,
împăratul Salemului, a adus pâine şi vin - el era preot al Dumnezeului Celui
Preaînalt. Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis:
„Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul
cerului şi al pământului! Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Preaînalt,
care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din
toate. Împăratul Sodomei a zis lui Avram: „Dă-mi oamenii şi ţine bogăţiile
pentru tine.” Avram a răspuns împăratului Sodomei: „Ridic mâna spre
Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al
pământului, …” (Gen. 14:18-22). Un
element sau o persoană este definit ca „preaînalt”, atunci când nu încape
într-o dimensiune anumită a lumii, este „mai presus” de ea, locuind în multe
alte dimensiuni și chiar dincolo de toate acestea. Este vorba despre ieșirea spre hiperdimensiuni paralele
cu lumea noastră. Imaginea aceasta este o reprezentare grafică în două
dimensiuni. Ea implică ideea de spațiu, dar o și deformează. Cele trei
ceruri nu sunt „unele după altele”, ci unele în altele, paralele și
întrepătrunse unul cu celălalt. Cât
poate dura o astfel de călătorie din lumea noastră într-un alt cer? Tâlharul pocăit de pe cruce a aflat că transportarea se
face instantaneu, într-un „interval” nesupus scurgerii timpului așa cum îl
cunoaștem noi astăzi: „Iisus
a răspuns: Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în
rai” (Luca 23:43). A
treia zi, după calendarul nostru, când Maria a vrut să-L cuprindă, Domnul i-a
zis: „Nu
mă ţine”, i-a zis Iisus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la
fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu
şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). Cum de
a putut să-l ducă Domnul Iisus pe tâlhar în rai „astăzi”, când peste trei zile
încă „nu se suise” la Tatăl? Singura explicație logică este că există un
„astăzi” din afara timpului cunoscut de noi, o altfel de scurgere a
evenimentelor din hiperdimensiunile lumii lui Dumnezeu. Ca să-l deosebesc de
cronologia planetei Pământ, eu l-am numit „timpul profetic”, ca un prezent
continuu pe care se poate aluneca după voie în viitor și în trecut. Filmele
științifico-fantastice de astăzi ne-au adus ideea de „portal”, de ușă care
poate apărea oriunde înlesnindu-ne trecerea dintr-un Univers în altul. Ideea nu
este nouă. Ea i-a venit și patriarhului Iacov! În urma visului în care a văzut
o scară pe care îngerii lui Dumnezeu urcau și se coborau deasupra capului său,
Iacov a exclamat: „(…) Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, şi eu
n-am ştiut. I-a fost frică şi a zis: „Cât de înfricoşat este locul acesta!
Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28:16-17). Sunt
aproape sigur că majoritatea celor ce au citit acest pasaj nu au observat
anomalia din text. Îngerii sunt prezentați ca ființe înaripate, deci, în mod
normal, ei nu au nevoie de o „scară” cu trepte pe care să urce ca oamenii!
Ideea revelației din vis era că Dumnezeu veghează continuu asupra lui Iacov,
oriunde ar merge! Că lumea nevăzută este mult mai aproape de el decât își poate
da el seama! Aparițiile îngerilor și
„teofaniile” Îngerului Domnului din Vechiul Testament s-au produs tocmai prin
astfel de intrări ale ființelor din hiperspațiu în Universul nostru cu patru
dimensiuni. Acești musafiri n-au venit la noi din depărtări infinite, ci din
eternitatea de lângă noi, din Împărăția Cerurilor. Un cer nou înseamnă o lume nouă! Cerul cel nou pe care l-a văzut apostolul Ioan în Apocalipsa 21 nu trebuie confundat cu un
alt cer, dar de aceeași natura cu cel de astăzi. Termenul grec folosit în
original (kainos) nu este cronologic, ci calitativ. „Un
cer nou” va fi un cer total diferit de acesta, cu alte dimensiuni și cu un
acces liber înspre alte ceruri din creația lui Dumnezeu și mai ales cu „cel de
al treilea cer”, acolo unde este prezența copleșitoare a lui Dumnezeu. Aduceți-vă
aminte cu câtă minuțiozitate a ținut Ezechiel să ne descrie vedenia din primul
capitol al cărții sale și totuși, cât de insuficiente ne sunt cuvintele lui
pentru a ne putea imagina ce a văzut el acolo. Când apar hiperdimensiunile
altei creații, imaginația noastră este neputincioasă. De aceea nici în
Apocalipsa nu vom putea pătrunde total în esența lucrurilor descrise. Va fi
însă așa de net superior acestei creații actuale, așa de desăvârșit în
împlinirile personale pe care ni le va oferi încât ni se promite că „nici nu ne
va mai trece prin minte să ne amintim de prima creație”! „Căci
iată, Eu fac ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce
aminte de lucrurile trecute şi nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia
65:17). Apocalipsa
21 și 22 marchează trecerea noastră dincolo de limitările „stării smerite” în care
am fost închiși datorită „căderii” primilor oameni în păcat. De atunci,
heruvimii cu sabia înfocată au retezat accesul nostru în lumea părtășiei cu
Dumnezeu. Nu ne mai putem întoarce în rai. Apocalipsa 21 semnalizează
redeschiderea drumului înapoi, recăpătarea accesului și reașezarea noastră în
atmosfera unei eternități fericite. Vedenia unui cer nou definește intrarea noastră în gloria
lucrurilor eterne, împlinirea unor năzuințe înscrise și întreținute de Dumnezeu
în noi până și în modelul de rugăciune „Tatăl nostru”. Sunt sigur că ați
observat sau că măcar ați intuit ceva transcendental atunci când ați rostit
primele ei cuvinte: „Tatăl
nostru care ești în ceruri” (la plural)
(…) precum în cer așa și pe pământ” (Matei 6:9-10). Noutatea pe care trebuie să
o comunicăm unora este însă că noi nu vom exista etern „în cer”, ci vom trăi pe
un pământ nou!
Studiu
special - Apocalipsa 21.1-3: Dumnezeu va locui cu oamenii!!
Starea eternă, după Împărăția de o mie de ani (21.1-8): Ioan își ridică ochii să privească scenele fericirii
veșnice într-un Cer Nou și un Pământ Nou. Pe pământul de acum marea este marele
element care desparte și în sarea apei ei curg necurățiile realizate de om în
starea lui păcătoasă, și ele sunt făcute inofensive. Ea nu va mai fi necesară în
ziua aceea binecuvântată, când nu mai sunt necurății și despărțiri. Primele opt
versete ale capitolului 21 ne dau, deci, starea eternă care va urma mileniului
și va rămâne.
Dumnezeu
Însuși va locui cu omul (21.2-3): Trăsătura
principală a acestei stări va fi locuirea lui Dumnezeu cu oamenii în cortul
Său, care este identificat cu cetatea sfântă, Noul Ierusalim, cetate
„împodobită ca o mireasă pentru soțul ei”. Aceasta pare să fie un amestec
neobișnuit de simboluri pe care nu ne amintim să le fi văzut în capitolele 17
și 18, la pretențiile false de a fi biserica, reprezentată de Babilonul cel
mare și de femeia atrăgătoare - o desfrânată. În acest nou Ierusalim avem în
simbol Biserica lui Dumnzeu care este mireasa lui Hristos. Ea coboară „de la
Dumnezeu”, deoarece ea este în întregime lucrarea Sa și vine „din cer”, pentru
că din cer i-a fost chemarea și spre cer a plecat la venirea Domnului Iisus
pentru toți sfinții Săi. În acea ordine eternă a lucrurilor, gândurile
proeminente sunt Dumnezeu și Omul. Persoanele Dumnezeirii nu sunt accentuate,
deși Ele sunt prezente, așa cum erau cuprinse în Elohim, tradus Dumnezeu în
Geneza 1.1. Distincțiile dintre oameni, cum sunt națiunile, se făcuseră ca
rezultat al păcatului, de aceea aici ele dispar. A fost întotdeauna scopul lui
Dumnezeu să locuiască împreună cu omul; o indicație se află în Proverbe 8.31.
Când omul a fost creat în nevinovăție, apropierea lui Dumnezeu nu era mai mult
decât ce citim în Geneza 3.8, că El îl vizita „în răcoarea zilei”. Când Israel
a fost răscumpărat din Egipt, Dumnezeu Și-a făcut locuința în cort, în mijlocul
lor. Acum prin Duhul, Biserica este locuința Sa. În starea eternă dorința Sa de
a locui va fi în final împlinită; și va fi într-o măsură deplină - locuința lui
„Dumnezeu Însuși”.
Cortul
lui Dumnezeu (21.3): Cetatea sfântă este numită „cortul lui Dumnezeu”,
îndreptându-ne astfel gândurile la cel dintâi tip al locuirii lui Dumnezeu
printre cei din poporul Său. Sunt două cuvinte în Noul Testament traduse
„temple”. Unul înseamnă întregul clădirilor sfinte și altul numai sanctuarul
lăuntric. Cel dintâi cuvânt nu este folosit niciodată în Apocalipsa;
întotdeauna al doilea. Astfel în capitolul 15.5 avem „templul cortului
mărturiei”; adică locul preasfânt sau sanctuarul dinăuntru al cortului. Din nou,
în capitolul 21.22 citim că nu este loc preasfânt în cetatea cerească „pentru
că Domnul Dumnezeu Cel Atotputernic și Mielul sunt templul ei”. Aceasta ne
poate ajuta să înțelegem de ce cortul și nu templul este cuvântul potrivit în
versetul 3, deși în epistolele lui Pavel biserica este numită templul (sfânta
sfintelor) lui Dumnezeu. Toate activitățile răscumpărării lui Dumnezeu au
avut în vedere locuirea Sa cu oamenii și de aceea, ridicându-Și cortul, El Își
exercită puterea în binecuvântare. Totuși foarte puțin se spune despre partea
pozitivă a acestui fapt. Se pare a fi rezumate la două fapte. Întâi, oamenii
vor locui în prezența lui Dumnezeu. În al doilea rând, ei vor fi în relație cu
El ca fii și astfel, ca învingători, vor moșteni toate. Dar cât de mult se
cuprinde în aceste fapte! A-L cunoaște pe Dumnezeu și a locui înaintea Lui
într-o relație apropiată trebuie să depășească în binecuvântare chiar și
moștenirea tuturor lucrurilor.
2. Un Pământ Uou! Dacă, studiind Apocalipsa
ați simțit că vă fuge pământul de sub picioare, nu sunteți singuri: „Pământul
şi cerul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele” (Apocalipsa
20:11). Însă pentru
„afonii speriați care au coșmare” la gândul că ne vom petrece eternitatea
agățați de norișori și vom cânta mereu la niște harpe, am o veste bună!
Eternitatea nu va fi straniu diferită de viața noastră de astăzi. Nici măcar nu
vom sta „în cer”, cum simplifică caricatural unii, ci vom evolua pe un Pământ
infinit superior celui de astăzi și ne vom bucura de împliniri personale la fel
de infinit de superioare. Pământul
nou este al doilea element al existenței noastre viitoare pe
palierul superior al eternității. Ar fi trebuit să știm că Pământul
acesta pe care locuim acum n-are viitor. Domnul Iisus ne-a spus-o și vestea a
fost așa de importantă, de epocală, că a fost trecută în trei dintre cele patru
Evanghelii: „Cerul şi pământul vor trece,
dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:25; Marcu 13:31; Luca
21:33).După Cerul și Pământul care „au fugit dinaintea lui
Dumnezeu și n-a mai fost loc pentru ele” (Apocalipsa 20:11), sub Cerul
cel Nou apre și un Pământ Nou. Va fi un Pământ „cu totul altfel”! Cum adică? Nu
știu decât foarte puține lucruri despre el! Iată-le:
Un Pământ fără apă! Singurul indiciu descriptiv despre Pământul cel Nou este
că „marea nu va mai fi”. Știm că trupurile noastre sunt
compuse 2/3 din apă. Sângele nostru este 90% apă. Dacă nu bem apă, ne
deshidratăm și murim. Planeta noastră „albastră” este deosebită de toate
celelalte planete din Sistemul Solar prin faptul că are apă, are un sistem
hidrologic. Două treimi din suprafața planetei sunt și ele acoperite cu apă.
Tot ce există biologic, ființează datorită apei! „Marea”, o imensitate lichidă, este emblematică pentru
un ecosistem bazat pe apă. Când nu va mai fi „marea” vor fi altfel de condiții.
Va fi altfel? Trebuie să fie altfel! Michio
Kaku, celebrul om de știință, povestește că în copilăria sa californiană
petrecută la San Francisco, obișnuia să meargă într-o grădină japoneză ca să
privească peștii frumos colorați. „Aveau
ochii așezați lateral și nu puteau privi „în sus”. Din punctul lor de vedere
lumea de deasupra luciului apei nu exista. Dacă mi-aș fi întins mâna, l-aș fi
apucat pe unul din ei și l-aș fi ridicat din apă ar fi fost uimit să ne vadă
respirând … aer. Dacă l-aș fi băgat apoi înapoi în apă, vă dați seama ce fel de
povestiri ar fi avut el să le spună celorlalți pești ca el? Ei bine, oamenii de
știință de azi, am ajuns la concluzia că noi suntem peștii aceia și că există
un alt tărâm al existenței în alte dimensiuni, în hiperspațiu”. Viața acolo este altfel! Acel „altfel” care va veni nu va
fi însă straniu, nepotrivit, incomod, ci va fi un mediu desăvârșit pentru
desăvârșirea noastră viitoare: „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de cetatea
Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în
sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt
scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile
celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, …” (Evrei 12:22-23).
Un pământ fără un sistem planetar
heliocentric: Ce pare sigur este că nu vom mai aparține unui
sistem planetar heliocentric. Vom citi din restul capitolului 21 că Pământul
cel Nou nu va mai avea Soare și nu va mai avea Lună. Nu vom mai avea nevoie de
un corp ceresc care să răspândească lumina care întreține viața, pentru că vom
umbla în lumina binefăcătoare a prezenței divine. „Cetatea n-are trebuinţă
nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui
Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:23). Pur și simplu „nu va
mai fi noapte” (Apocalipsa 21:25). Oare va mai trebui să dormim? Nu va mai fi apă, așa cum o știm
noi, și nu va mai fi lumina aceasta cu care ne-am obișnuit. Lumina și apa sunt
suportul vieții biologice. Pe Pământul cel Nou va fi însă un altfel de șuvoi
vital, izvorât din tronul lui Dumnezeu și vom fi îmbăiați într-o slavă
binefăcătoare a feței lui Dumnezeu și a Mielului.
Un Pământ pentru o natură
„duhovnicească”! Nu ni se spune ce formă va
avea Pământul cel Nou și nici dimensiunile lui viitoare. Știm însă indirect că
vom exista pe el într-o natură nesupusă putrezirii, numită „trup duhovnicesc”: „Aşa
este şi învierea morţilor.
Trupul este semănat în putrezire şi învie în neputrezire; este semănat în
ocară şi învie în slavă; este semănat în neputinţă şi învie în
putere. Este semănat trup firesc şi învie trup duhovnicesc. Dacă este un
trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. De aceea este scris: „Omul
dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Al doilea Adam a fost făcut
un duh dătător de viaţă. Dar întâi vine nu ce este duhovnicesc,
ci ce este firesc; ce este duhovnicesc vine pe urmă. Omul
dintâi este din pământ, pământesc; omul al doilea este din cer. Cum este
cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei
cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta
şi chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:42-49). Expresia „trup duhovnicesc” este îmbrățișarea unui
paradox. Un duh nu are trup, este exact opusul materiei. Ce se ascunde
în spatele expresiei „trup duhovnicesc” numai Dumnezeu știe! Este
suficient să ne aducem aminte de posibilitățile extraordinare avute de persoana
lui Iisus Hristos după învierea din morți. „Vom fi ca El!” „Să purtăm chipul lui” înseamnă
să ne îmbrăcăm și noi într-un astfel de trup care poate călătorii instantaneu
prin hiperdimensiunile Cerurilor lui Dumnezeu, care poate consuma hrană, dar
căruia hrana nu-i este strict necesară, care poate trece prin ziduri și uși
încuiate și care poate sta la masă cu oamenii, care poate prinde pești și poate
face un foc pe malul apei, care poate păși pe un drum prăfuit de țară, dar care
se poate și înălța oricând la Cer! Mai vreți și alte detalii? Cam asta este tot ce putem spune:
vom fi înviați, ni se va da un trup proslăvit nemuritor, nesupus putrezirii și
vom exista într-o lume minunată, mult peste circumstanțele „stării noastre
smerite” cu care ne confruntăm astăzi. Epistola către evrei ne
spune că vom fi reașezați, în ordin de mărime și importanță, „deasupra
îngerilor”. Gândiți-vă la tot ce au putut face îngerii descriși în Biblie și
bucurați-vă că vom face tot ceea ce au făcut ei, ba încă și mai mult! Asta ar
fi suficient ca să ne stimuleze imaginația. Vom cunoaște o altfel de viață, cu un
principiu vital de existență total schimbat. Inerția gândirii ne face să ne imaginăm Pământul cel
Nou asemănător cu Pământul pe care-l cunoaștem, cu forma aproximativă a unei
sfere. N-avem însă garanția că va fi așa. S-ar putea să aibă o cu totul altă formă
și alte dimensiuni. Cel mai
important element al Pământului Nou nu va fi însă … Pământul, ci Noul
Ierusalim!
3. Un Ierusalim
nou - Apocalipsa 21:9-23; 22:5:
Cel mai nepământean element din noua creație va fi
acest Ierusalim nou! „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la Dumnezeu,
cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul
ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi zicea:
Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui
şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice
lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire,
nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel ce şedea pe
scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat:
Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate” (Apocalipsa
21:2-5). În istoria planului de salvare a omenirii
există trei cetăți Ierusalim. Primul este Ierusalimul, orașul cel vechi, cum se
numește și astăzi, cetatea iebusiților cucerită de împăratul David în
străvechiul Canaan. Ca o prevestire a slavei lui viitoare a fost
numit chiar „cetatea cea sfântă”: Isaia 52:1; Neemia 11:1; Daniel 9:24. La fel
este numit și în Noul Testament: Matei 4:5; 27:53; Apocalipsa 11:2. Asta nu a
însemnat însă că fiecare din locuitorii cetății a fost sau este sfânt, ci că
cetatea a fost pusă de o parte pentru un scop specific al lui Dumnezeu.
Vremelnic, ea va deveni scaunul de domnie al lui Antihrist, dar are dincolo de
aceasta un destin special divin. Asta este tot! Noi nu venerăm „locuri sfinte”! Dincolo
de cel de al doilea Ierusalim reclădit de Dumnezeu în domnia lui terestră
milenară, ne întâlnim aici cu cel de al treilea Ierusalim. Și acesta este o
cetate sfântă. Mult mai sfântă ca celelalte două, atât pentru că Domnul Iisus
va domni de acolo, cât și pentru că toți locuitorii ei vor fi sfinți ai Domnului! „Nimic
întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună,
ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:27). „Dar
cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori,
închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu
foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). Această a
treia apariție a Ierusalimului este anunțată prima dată în Apocalipsa 3:12: „Pe
cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu şi nu va
mai ieşi din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii
Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul
Meu, şi Numele Meu cel nou”. Cum să nu ne intereseze ceva de care
se va lega identitatea noastră eternă? Textul citat mai sus ne spune că ea va
avea o bază întreită: un Nume derivat direct de la Dumnezeu Tatăl, un nume
derivat din adresa noastră specifică din Noul Ierusalim și un al treilea nume
derivat din legătura directă cu numele cel nou pe care-l va purta în eternitate
Fiul lui Dumnezeu, Mirele nostru Iisus Hristos!
I. Ierusalimul ceresc deja … există! Probabil că acesta este unul din lucrurile surprinzătoare pe
care ni le spune Biblia despre această cetate. De două mii de ani, creștinii se
apropie de Ieruslimul ceresc. Știu, este puțin cam greu să răsturnăm cronologia
cu care suntem obișnuiți. Ba încă trebuie să o abandonăm cu totul ca să putem
pătrunde dincolo de ea în timpul profetic și să ne bucurăm de anunțul făcut de
Duhul Sfânt în epistola către Evrei: „Ci v-aţi apropiat de Muntele
Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc,
de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica
celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu,
Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi,
făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui
nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui
Abel” (Evrei 12:22-24). Nu este loc acum să facem o scurtă analiză a
acestui verset extraordinar! Suficient să spunem că, în prezentul etern,
Dumnezeu vede toate lucrurila ca deja întâmplate, în timp ce noi, aflați în
timp terestru, ne aflăm încă în călătorie spre aceste lucruri! Apocalipsa nu ne
va vorbi despre „adunarea în sărbătoare a sfinților”, ci ne va da doar
perspectiva prezenței noastre în cetatea eternă.
II. Ierusalimul este antiteza Babilonului cel Mare: Finalul Apocalipsei ne descoperă și finalul luptei dntre
Babilon și Ierusalim. Am văzut împreună cum a fost distrusă cetatea
răzvrătirii. Acum asistăm împreună la inaugurarea Ierusalimului biruitor.
Planul lui Dumnezeu de a face pace (Ierușalaim - Cetatea Păcii) se va împlini.
Aceasta este logica desfășurării istoriei lumii. Ea este subliniată de un
amănunt trecut prea adesea cu vederea. Și distrugerea Babilonului și
inaugurarea Ierusalimului ceresc sunt anunțate de același crainic ceresc de
mare importanță. „Apoi unul din cei şapte îngeri
care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis:
Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea
au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul
curviei ei! Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie” (Apocalipsa
17:1-3) „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele
şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine şi
mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a dus, în
Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă,
Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:10). În
Apocalipsa 17:3 ni se spune că Ioan a fost dus să vadă curva în pustie. În
Apocalipsa 21:10 găsim scris că Ioan a fost dus „pe un munte mare și înalt”, ca
să poată vedea Mireasa, nevasta Mielului. Babilonul a căzut, Noul
Ierusalim se coboară.
III. Ierusalimul cel nou este nădejdea credincioșilor: Ierusalimul ceresc a fost ținta tuturor credincioșilor care
au umblat cu Dumnezeu în istorie. Spre el a privit prin credință patriarhul
Avraam: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile
făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că
sunt străini şi călători pe pământ. Cei ce vorbesc în felul acesta arată
desluşit că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ar fi avut în vedere pe
aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în
ea. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea, lui
Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o
cetate” (Evrei 11:13-16). Avraam a aflat de la Dumnezeu mult mai multe
lucruri decât ne sunt scrise în textul Bibliei. Domnul Iisus ne spune că, nu
știm când și cum, Avraam a văzut viitorul: „Tatăl vostru Avraam a săltat de
bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat”
(Ioan 8:56). Epistola către Evrei adaugă știrea că Avraam a trecut
prin toate necazurile, a acceptat să nu primească nicio palmă de pământ din
țara promisă și a rezitat tentației de a se întoarce în Ur din cauza unei
revelații prin care Dumnezeu i-a arătat Ierusalimul ceresc: „Prin
credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei ca
într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov,
care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.Căci el aştepta
cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei
11:9-10). Nu doar Avraam a primit această promisiune!
IV. Ierusalimul cel Nou este împlinirea promisiunii făcute de
Domnul Iisus ucenicilor: Probabil
că Noul Ierusalim există deja în casa Tatălui despre care ne-a vorbit Domnul
Iisus în Ioan 14. Este locul pe care ni-l pregătește El, pentru ca acolo unde
este El să fim și noi. „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă
în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui
Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă
pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi
întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi
voi” (Ioan 14:1-3). La reintegrarea umanității în eternitatea
sfințeniei divine, în Universul nou creat de Dumnezeu în Cerul Nou și pe
Pământul cel Nou se va coborî „din cer de la Dumnezeu” Ierusalimul cel nou. Iată
ce ne mai spune Ioan: „Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele
şapte potire pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi
a vorbit cu mine şi mi-a zis: Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului! Şi m-a
dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă,
Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui
Dumnezeu.” Aruncând o privire de ansamblu asupra Apocalipsei putem
spune că ni L-a descoperit pe Fiul lui Dumnezeu în trei ipostaze: Domn
peste biserici (Apocalipsa 1:1 - 3:22); Leu peste neamuri
(Apocalipsa 4:1 - 20:15); Miel între cei credincioși (Apocalipsa
21:1 - 22:21). Uneori, trecem prea repede peste amănunte care s-ar
putea să fie cheia acestor descrieri. De ce oare cel care vorbește cu Ioan este
unul din îngerii purtători ai celor șapte potire ale mâniei divine? Și ce fel
de „munte foarte înalt” a fost acela pe care a fost dus Ioan? Este un element
de relief al Noului Pământ? Sau este o construcție spațială simbolică
asemănătoare cu expresia „pe muntele lui Dumnezeu”? Și de ce a trebuit să fie
neapărat „foarte înalt”? Observații avem, dar explicații sunt foarte puține. S-ar
prea putea ca acest „munte înalt”, expresie folosită și în Isaia 14:13 unde se
vorbește despre căderea lui Lucifer, să fie o denumire a aspectului piramidal
cu multe paliere în care este rânduită creația lui Dumnezeu. „Cum ai
căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la
pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în
cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi
şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui
pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt. Dar ai fost aruncat în
Locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului”! (Isaia 14:12-15).
V. Ierusalimul cel Nou - desăvârșirea descrisă, dar
nepătrunsă: Să revenim însă la descrierea Noului Ierusalim.
Vom simți împreună ceva din ceea ce a simțit profetul Ezechiel când a privit
ceva din splendoarea unei alte lumi: „Lumina ei era ca o piatră
preascumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era
înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi,
doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece
seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre
miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi şi spre apus, trei
porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii şi pe ele erau cele
douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul,
care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare
cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri şi lungimea ei
era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia şi a găsit aproape douăsprezece
mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă. I-a
măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura
oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de
iaspis şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului
cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era
de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smarald; a
cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de
beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a
douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece
mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii
era de aur curat, ca sticla străvezie” (Apocalipsa 21:9-21). Lucrurile
din Univers nu au „culoare”! Toate culorile există în interiorul luminii, iar
lucrurile ne apar colorate diferit în funcție de ce lungimi de undă ale luminii
absorb și ce frecvențe reflectă. Un obiect violet, de exemplu absoarbe toate
lungimile radiației de lumină (roșu, oranj, galben, verde, albastru, indigo) cu
excepția radiației percepută ca lumină violet. Ce trebuie remarcat în descrierea
Ierusalimului cel Nou este că toate „materialele de construcție” sunt substanțe
care permit luminii să treacă prin ele. Ele nu sunt opace, ci transparente sau
translucide. Până și forma pe care o va avea aurul în eternitate este „ca
sticla străvezie”! În Noul Ierusalim, oamenii vor umbla în Lumina
Slavei lui Dumnezeu, iar făclia ei este Mielul”. Vă las pe voi să desenați sau
să vă imaginați această scenă! Eu am să vă privesc așa cum l-am
privit și pe Ezechiel în strădaniile lui neputincioase. Absența Soarelui și a
Lunii (probabil și a celorlalte stele) este compensată de o lumină atmosferică
izvorâtă din Dumnezeu și Hristos, care penetrează peste tot prin zidurile de
„aur curat, ca sticla curată” sau „ca sticla străvezie” (Apoc. 21:18, 21) și
prin porțile de pietre nestemate, răspândind energie și viață. Sub influența ei
binefăcătoare, oamenii nu vor mai avea nevoie de refacerea prin somn în timpul
nopții, așa că „noapte nu va mai fi” (Apocalipsa 21:25).
VI. Ierusalimul cel Nou este cetatea tuturor sfinților
proslăviți! Putem emite părerea că, după nunta Mielului cu
Biserica, în Noul Ierusalim vor fi integrați toți sfinții lui Dumnezeu din
toate veacurile. Oricum, textul ne spune că nu este vorba despre „Mireasa
Mirelui”, ci de mireasa devenită între timp soția Mielului, intrată deci într-o
altă fază a unirii ei cu Hristos. Porțile cetății-soție a lui Hristos combină
grupul celor douăsprezece seminții ale lui Israel așezate deasupra celor
douăsprezece porți, cu numele celor doisprezece apostoli așezate pe cele
douăsprezece temelii ale ei. Chiar măsurată în unități de lungime
cu care suntem familiarizați, viitoarea cetate este impresionantă. Baza ei este
un pătrat cu latura de aproximativ 1.380 de mile (2220 km. pe 2220 km.). Dimensiunile
Noului Ierusalim nu trebuie să ne sperie, pentru că nu ni se spune nicăieri
care vor fi dimensiunile Pământului cel Nou din vremurile viitoare! Cert
este că va fi o clădire făcută în întregime de Dumnezeu și potrivită pentru
ființele proslăvite care o vor locui.
VII. Ierusalimul cel Nou nu va mai avea un templu! Un ultim amănunt despre Noul Ierusalim este lipsa unui
Templu: „În cetate n-am văzut niciun Templu, pentru că Domnul Dumnezeu,
Cel Atotputernic, ca şi Mielul sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă
nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui
Dumnezeu şi făclia ei este Mielul” (Apocalipsa 21:22-23). Dumnezeu
este asociat în Biblie cu lumina, la fel cum este asociat și Domnul Iisus în
Evanghelii: „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina
luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o. A venit un om trimis
de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să
mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el
Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta
era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan
1:4-9). Viața nu poate exista acolo unde nu este
lumină! Eternitatea va face ca lumina emanată din Dumnezeu să pătrundă în
toată creația. Asta va face ca obiectele descrise în Noul Ierusalim să fie ca
pietrele prețioase sau ca sticla. Vom fi îmbăiați continuu într-o binefăcătoare
lumină divină!
4. Noile Neamuri, râul cu apa vieții și un tron nou - Apocalipsa 21:24-27:
Aceasta este una din tainele pe care nu le pot încă pătrunde. Dacă toți sfinții veacurilor au fost integrați în Noul Ierusalim, cine sunt aceste „Neamuri” (în original „popoare”) care trăiesc pe Pământul cel Nou? Facem o presupunere: la sfârșitul Împărăției Milenare nu toți oamenii îl vor urma pe Satana când va fi dezlegat pentru puțină vreme. Cei care nu-l vor urma, cu trupuri schimbate pentru Împărăția de o mie de ani, dar totuși muritori, vor fi răpiți la cer ca Enoh și Ilie, vor fi ținuți de Dumnezeu „undeva”, separat, până când Cerurile Dintâi și Pământul vor fi arse, iar ei vor coloniza Pământul din noua creație. Apa vieții ar fi pentru aceștia, transformându-i din ființe muritoare în ființe nemuritoare. „Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apocalipsa 21:24-27). Din versetele de mai sus deducem că vor exista oameni care nu vor avea locuința în Ierusalimul cel Nou, ci într-un alt loc de pe Pământul cel Nou. N-ar avea niciun rost ca Dumnezeu să facă un Pământ Nou dacă n-ar exista oameni care să-l populeze! Las la o parte discuțiile despre poziția Noului Ierusalim față de Noul Pământ și este foarte greu să accept că Ierusalimul va fi un fel de satelit al Pământului din care vom putea coborâ când vrem pe Pământ. Textul spune că cei de pe Pământ vor avea acces la cetatea sfântă! Mai deducem și că acești locuitori ai Noului Pământ vor fi suficient de mulți ca să se grupeze în unități naționale mari, conduse de persoane care vor purta titlul de „împărați”. Toți aceștia vor avea acces în Noul Ierusalim și îl vor vizita ca să aducă „slava și cinstea lor” înaintea lui Dumnezeu. Al treilea lucru pe care-l deducem din text este că aceste popoare vor fi exclusiv alcătuite din oameni neprihăniți, al căror nume a fost scris „în cartea vieții Mielului”. Aceleași Neamuri sunt amintite apoi și în capitolul următor: „În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Am citit zeci de comentarii la acest text, dar încă n-am găsit o explicație mulțumitoare. Majoritatea caută să minimalizeze importanța expresiei „vindecarea Neamurilor”, spunând că este un alt fel de a zice „întreținerea plenară a sănătății”, pentru că în noua creație nu vor mai exista boală și suferință. Mi se pare o eludare a subiectului. Cel mai cinstit ar fi să recunoaștem că nu știm despre ce este vorba! Oare de ce numai Neamurile vor avea nevoie de „vindecare”? Cei din Biserică și din Israel nu vor mai avea nevoie? Cum se face că nu fructele, ci frunzele pomului vor sluji la vindecarea Neamurilor? Ne lovim din nou de limitele cunoașterii noastre parțiale și trebuie să așteptăm vremea când acest „în parte” se va sfârși. Am găsit comentatori care insistă asupra ideii de repopulare a Pământului și de o administrație socială care are nevoie iar de niște „împărați ai pământului” pomeniți în Apocalipsa 21:24. Mi-e frică de o așa mare îndrăzneală și prefer să tac în această privință. Am învățat că acolo unde Biblia tace, trebuie să tac și eu. Trebuie însă să vorbim puțin despre acest misterios râu cu apă vie.
5. Un
râu nou cu apă vie - Apocalipsa 22:1:
„Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca
cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al
Mielului. În mijlocul pieţii
cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind
douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună” (Apocalipsa 22:1). Putem
presupune că noua creație nu va mai fi „hidrologic”, bazată pe un circuit al
apei, pentru că „marea nu mai era” (Apocalipsa 21:1). Nu se poate să nu ne
punem atunci întrebarea: Ce este cu râul acesta și de ce
fel de apă este vorba? Scriptura se tălmăcește tot prin Scriptură așa
că trebuie să căutăm ceva despre această realitate scris într-o altă carte a
Bibliei. Găsim foarte repede și găsim tocmai într-una din celelalte cărți
scrise de același autor! În Evanghelia lui, apostolul Ioan amintise despre
această „apă vie”, o apă misterioasă oferită de Domnul Iisus în cea din urmă zi
a marelui praznic din Ierusalim: „În ziua
de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Iisus a stat în picioare şi a
strigat: Dacă însetează
cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima
lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele
acestea despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în
El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Iisus nu fusese încă
proslăvit” (Ioan 7:37-39). Mintea sănătoasă ne îndeamnă să spunem că râul cel nou din
Apocalipsa 22 este lucrarea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Nu vă grăbiți
să mă contraziceți! Nu sunt eu primul care
am ajuns la această concluzie! Dacă vă uitați la trimiterea de sub versetul din
Ioan 7:38 veți găsi o referință la Apocalipsa 22:17, iar de acolo suntem
trimiși prin altă referință la Apocalipsa 21:6: „Şi Duhul şi
Mireasa zic: „Vino! Şi cine aude să zică: Vino! Şi celui ce îi este sete să
vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22:17). „Apoi mi-a
zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi
este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii” (Apocalipsa 21:6). Râul
acesta izvorăște „din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului” și nu
produce o vegetație obișnuită. Singurul pom care se adapă din apa lui este
„pomul vieții”! „ … pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în
fiecare lună” (Apocalipsa 22:2). Aceasta nu este o vegetație obișnuită,
cum am citit de multe ori în inerția imaginației noastre, roabă la lumea de
acum, ci este „pomul vieții” despre care am citit în Geneza că a fost așezat de
Dumnezeu în raiul primilor oameni! „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi,
plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, şi pomul vieţii în mijlocul grădinii, şi
pomul cunoştinţei binelui şi răului”
(Geneza 2:9). Foarte interesant, rostul frunzelor din pomul
care se adapă din râul cu apă este să „vindece Neamurile”, expresie ce pare a
sugera că omenirea de pe Pământul cel Nou va avea nevoie de o transformare
asemănătoare cu cea pe care am avut-o noi când am fost „născuți din nou” prin
Duhul Sfânt! Revenind la descrierea din Apocalipsa, râul cu apa
vieții curge „în cetate”, adică în Noul Ierusalim. Expresia „pomul
vieții (la singular deci!) era în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului (la
plural!)” are aerul
descrierilor despre roțile Slavei divine din primul capitol al cărții
profetului Ezechiel. Nu ni se spune că erau mai mulți pomi ai vieții
care erau pe cele două maluri și în mijlocul pieții cetății, ci că această
performanță va fi realizată de un singur pom miraculos, care adăpat din râul cu
apă vie va rodi douăsprezece feluri de rod, „rodind în fiecare lună”. Presimt că avem de-a face
cu o realitate în hiperdimensiuni pe care nu le putem pătrunde acum, dar care
caracterizează lucrarea lui Dumnezeu în Cerul Nou și în Pământul cel Nou.
Să recapitulăm:
§ râul
cel nou va ieși din scaunul de domnie al Tatălui și al Fiului;
§ nu va
conține apă obișnuită, ci apă vie;
§ va uda
un element central cu o destinație necesară, pomul vieții;
§ care va
fi concomitent și în mijlocul cetății, dar și pe cele două maluri ale
lui;
§ producând
roduri proaspete în cele douăsprezece luni;
§ iar
frunzele acestui pom irigat de apa vie vor „vindeca” Neamurile, care trăiesc nu
în cetate, ci de pe suprafața Pământului.
Eu cred că toate acestea ne vorbesc despre Duhul Sfânt.
În plus, unul din ultimele versete ale Apocalipsei spune: „Celui ce îi
este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” Iar
această invitație este făcută nu de altcineva, ci chiar de … Duhul și Mireasa!
Exact Biserica celor născuți din nou împreună cu Duhul Sfânt, Cel care face
acum lucrarea de vindecare, de naștere din nou a oamenilor! Dacă le punem pe
toate împreună, cel puțin pentru mine, este destul de clar cu ce fel de râu nou
vom avea de a face în noua creație.
6. Un
nou pom al vieții - Apocalipsa 22:2:
Râul va fi plin „cu apa vieții”, numire care pe mine
iar mă depășește ca și influența lui asupra pomului vieții. Scena îmi aduce
aminte de hiperdimensiunile în care opera „Îngerul Domnului” în stare să tăbărască,
el unul singur, „în jurul celor ce se tem de El”. Citim acum că acest „pom
al vieții”, la singular, se va afla „în mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului, …
rodind douăsprezece feluri de rod şi dând rod în fiecare lună”. Cum poate un singur pom să ocupe
atătea locuri concomitent vă las pe voi să vă imaginați! Dacă am
încerca să desenăm un asemenea pom ar ieși ceva monstruos! Imaginațivi-l cu un
trunchi uriaș suspendat în spațiu astfel ca rădăcinile lui să poată fi în
același timp și în piața cetății și pe cele două maluri ale râului. Avem
aceleași dificultăți cu cele întâlnite la descrierea „slavei Domnului” din
debutul cărții profetului Ezechiel. Pentru mine, este evident că avem de-a face
cu ceva care există în hiperdimensiunile unui altfel de spațiu. Acest pom al vieții este într-o rezonanță profetică
simetrică cu pomul vieții așezat de Dumnezeu pentru primii oameni în rai
(Geneza 2:9). Este clar că se anulează „căderea” primilor aomeni și umanitatea
este reașezată în condițiile de la început. Dar cum poate rodi „în fiecare lună” într-o cetate în care „nu
va mai fi noapte” și nu înțeleg cum se vor măsura atunci zilele? Doar dacă nu cumva Dumnezeu folosește iar un „antropomorfist”,
ca să ne spună ceea ce altfel n-am putea pricepe. Asta
ca să nu remarcăm o altă ciudățenie! În Noul Ierusalim nu va mai exista „pomul
cunoștinței binelui și răului”. S-ar putea să fie semn că el și-a
jucat rolul pe care i l-a destinat Dumnezeu în istorie și nu mai este!
7. Un
nou Tron - Apocalipsa 22:3-4:
Pentru mine este clar și evident! Avem de a face iar
cu descrierea unor realități dintr-o altă sferă de existență, cu totul
deosebită de a noastră, mult mai compelxă și mai completă. Cerul Nou
și Pământul Nou vor fi integrate în hiperdimensiunile lumilor lui Dumnezeu, cu
acces direct la tronul slavei și la părtășia continuă și benefică a vieții care
curge dinspre Dumnezeu înspre toate făpturile create de El: „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului
vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui
va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea
trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi
va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:3-5). Va fi împlinirea speranței
apostolului Ioan: „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui
Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta
El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Care
va fi legătura dintre „Cerul cel Nou” și „Cel de al Treilea Cer” al prezenței
divine? Nu știu, dar cred din toată ființa că există în hiperdimensiunile
Slavei o succesiune de văluri pe care le vom pătrunde succesiv și după care Dumnezeu
se va ascunde mereu, imposibil de cuprins și infinit superior tuturor
lucrurilor create. Și mai cred că, dintre toate făpturile create, oamenii uniți
cu Hristos vor avea un statut privilegiat pentru că „ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor”. În felul acesta, paradisul pierdut va fi paradisul recâștigat
prin Hristos. Expresia: „S-a
isprăvit!” din Apocalipsa 21:6 este ecoul strigătului care
a răsunat pe crucea de la Calvar, iar scurtele versete care-i urmează ne întorc
la un rezumat minim al întregii Apocalipse: „Apoi mi-a zis: S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul
şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul
apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi
Dumnezeul lui şi el va fi fiul Meu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi,
scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi
mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică
moartea a doua” (Apocalipsa 21:6-8). Perspectivă
glorioasă de care vom avea parte este: vom „împărăți în vecii vecilor.” Ca
să putem împărăți vor trebuie să existe lucruri peste care să putem împărății.
Aceasta ne deschide perspectiva activității noastre în alte Universuri ale
creaturilor lui Dumnezeu și implicarea noastră în felul în care Dumnezeu își
administrează creația! La fel cum examenele pe care le-ai dat
la școală te-au calificat ca să devii absolvent și să-ți câștigi
existența, testele și încercările vieții îți conferă dreptul de-a domni împreună
cu Hristos în viața de apoi. Uită-te țintă la premiu. Viața aceasta este
povestea scurtă; viața de dincolo este povestea întreagă. Să-L vezi pe
Iisus față în față și să domnești împreună cu El pentru totdeauna
este cea mai glorioasă perspectivă, nu-i așa?
Studiu suplimentar: Apocalipsa 21.8 - Despărțirea veșnică de Dumnezeu a celor care au trăsăturile diavolului: Însemnătatea teribilă a versetului 8 este evidentă. Ea
este în contrast cu învingătorii din versetul 7 și în amândouă versetele suntem
purtați dincolo de limitele timpului și în întinderea fără sfârșit a
eternitășii. Regiunea aceea limitată, arzând cu judecata sfântă a lui Dumnezeu,
va fi a doua moarte pentru cei aruncați acolo. Cea dintâi moarte nu este
anihilare. Dacă ar fi fost, n-ar putea fi a doua. Moartea este despărțirea
sufletului de trup. A doua moarte va fi despărțirea completă și absolută a
tuturor legăturilor care sunt cu Dumnezeu: totală despărțire de tot ce se
cuprinde în cuvintele viață, și lumină, și dragoste. Va fi o existență, dar nu
viață în sensul deplin și propriu al cuvântului. Lista celor peste care cade
pedeapsa aceasta este instructivă și întunecată. Începe cu cei fricoși și
necredincioși. Fiind fără credință, ei s-au temut de om și nu L-au mărturisit
pe Iisus ca Domn al lor. Cei care poartă caracterul diavolului, care este un
ucigaș, și s-au asemănat prin poftele și apucătuile lor cu puterile
întunericului, vin imediat. Lista se termină cu „toți mincinoșiiˮ,
pentru că a minți este o altă caracteristică a diavolului, și înșelăciunea ia o
varietate de forme subtile. Învingătorii din versetul 7 sunt fii ai lui
Dumnezeu. Cei condamnați din versetul 8 se recunosc ei
înșiși ca fii ai celui rău. Ei îi împărtășesc soarta. Dincolo de punctul unde
am ajuns, Scriptura nu ne mai duce. Starea eternă este ceva ce se află dincolo
de capacitatea minților noastre. Dumnezeu va fi atunci totul în toți, dar nu
este dată în detaliu nicio descriere. Dacă ar fi fost dată, ne-ar fi de
neînțeles în starea în care suntem acum; putem deduce acest lucru din ceea ce
ne spune apostolul Pavel în 2 Corinteni 12.4. Găsim totuși învățătură adâncă în
ceea ce ni se spune.
Apocalipsa 22 - Integrare
în eternitate:
În această discuție pe țărmul eternității am ajuns
împreună să dăm un răspuns la cea de a treia întrebare pe care o pun cei ce
studiază Apocalipsa: Cum de ni s-a spus ceea ce ni s-a spus? Cât putem
înțelege din ceea ce ni s-a spus? Ce este dincolo de ceea
ce ni s-a spus?După ce am enumerat cele șapte
lucruri noi din lumea viitoare, rămâne să dăm un răspuns la întrebarea: Asta
este tot? Ce este dincolo de ceea ce ni s-a spus? Ni s-a spus că toți păcătoșii
din toate veacurile, demonii și oamenii, inclusiv Satana, falsul profet,
Antihristul și toți ceilalți sau fost aruncați în iazul etern cu foc și pucioasă.
Ei au fost alungați de la fața lui Dumnezeu și din prezența sfinților și a
ființelor neprihănite. Au ajuns într-un loc de totală izolare și de veșnică
suferință. În plus, tot Universul pe care-l cunoaștem astăzi, cu miliardele de
galaxii și planete a fost desfințat. Totul a fost redus la energia pură a
focului. Dumnezeu a făcut din această energie un alt Univers care n-a cunoscut
întinarea păcatului. Se crează o lume nouă de oameni noi! Pentru această
afirmație, ne bazăm pe două versete din Noul testament: „Căci,
dacă este cineva în Hristos, este o făptură
nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au
făcut noi” (2 Corinteni 5:17). „Cel ce şedea pe scaunul
de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi. Şi a
adăugat: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate”
(Apocalipsa 21:5). Această creație nouă
este conectată direct cu lumea prezenței divine. Între ea și restul creației
este unitatea recâștigată prin Hristos: „ … căci a binevoit să
ne descopere taina voii Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine
Însuşi, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi
uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe
pământ” (Efeseni 1:9-10). Ni s-a mai
spus și că cei șapte dușmani ai lui Dumnezeu au fost nimiciți cu desăvârșire.
Știm că după toate aceste lucrări săvârșite de Iisus Hristos, însuși Fiul I se
va supune Tatălui, în ordinea eternă a lucrurilor: „Dumnezeu, în
adevăr, a pus totul sub picioarele Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus,
se înţelege că afară de Cel ce I-a supus totul. Şi când toate lucrurile Îi
vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate
lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Corinteni
15:27-28). Aceasta este limita orizontului profetic la care avem
acces prin ceea ce ni s-a revelat în Biblie. Dar, oare, numai atâta este? Ce este dincolo de ceea
ce ni s-a pus? Apocalipsa
cuprinde doar o parte din ceea ce ni s-ar fi putut spune. Ea „selectează”
evenimente și elemente pentru ca să aflăm doar ceea ce ne este de folos
deocamdată pentru a ne entuziasma de viitor și pentru a ne motiva la o viață
trăită în sfințenia care ne așteaptă. Sunt multe alte lucruri, stări și
evenimente pe care suntem lăsați să le percepem doar aluziv sau, și mai subtil,
remarcându-le absența. Ele se aseamănă cu bucățile unui mozaic sublim. Iată
câteva dintre ele:
1. Doar în parte despre celelalte făpturi cerești: Interesant! Apocalipsa 21 și
22 nu ne spun nimic despre „alte făpturi” pomenite anterior în cărțile Noului
Testament. Nu-i întâlnim în text pe îngeri, pe serafimi și pe heruvimi și nu ni
se spune nimic despre interacțiunea oamenilor din noua creație cu ei. Nu-l
găsim pe arhanghelul Gabriel care a anunțat nașterea Domnului, nici pe arhanghelul
Mihail care s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9), nu-i
întâlnim pe fiii lui Dumnezeu din cartea Iov, nici pe cei din „sfatul
(consiliul) străjerilor” din 1 Regi 22:19-22 sau din cartea Daniel 4:17. Nu
ni se spune nimic despre miile de îngerii mijlocitori „care vestesc omului
calea pe care trebuie s-o urmeze” (Iov 33:23) și nici de „adunarea în
sărbătoare a îngerilor” (Evrei 12:22) sau despre cele trei grupe de șapte
îngeri care au declanșat pedepsele mâniei divine asupra Pământului! Nu-i
întâlnim nici măcar pe cei patru heruvimi teribili care stau în jurul tronului
din slava cerească! Se pare că ni se descrie „numai” partea noastră
dintr-o realitate cu mult mai multe Universuri. Am putea spune că
Împărăția lui Dumnezeu există în multe alte lumi, adică există un Multivers de Universuri! Prin
natura Sa, Dumnezeu este omniprezent, făptura Lui fiind și imanentă (locuind în
creație) și transcendentă (existând în afara ei și independent de ea). Orice
încercare de a-L localiza pe Dumnezeu nu-L cinstește, ci-L dezonorează. Când ni
se va spune în acest capitol că „Dumnezeu va fi cu oamenii” și
că „ei vor umbla în lumina Lui” nu trebuie să ne
închipuim că Dumnezeu este un fel de extraterestru superior care se va mărgini
în final să stea cu oamenii. Dacă ne închipuim că El va fi aici și nicăieri în
altă parte, ne închipuim greșit. Acesta este un antropomorfism obraznic
și antropocentric! „Iată că cerurile cerurilor nu-L pot
încape”, ne spune Solomon, convins că templul zidit la Ierusalim nu-L
va coborî pe Dumnezeu la nivelul nostru. Faptul că Dumnezeu își va face
simțită plenar prezența Lui în Noul Ierusalim nu-I desfințează omniprezența Sa,
ci înseamnă că El alege să se facă accesibil și nouă. Asta nu
înseamnă că nu mai există heruvimi cu patru fețe, roțile slavei și tot ceea ce
am întâlnit deja în sala tronului pe marea de sticlă asemeni cristalului.
2. Doar în parte despre Cerurile lui Dumnezeu: Ca să ne dăm seama desptre
această pluralitate a eternității este suficient să vă întreb: „De unde
s-a coborât cetatea sfântă, Noul Ierusalim?” Veți alerga la
text și vom citi împreună: „Şi eu am văzut coborându-se, din cer de la
Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru
bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie şi
zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi
poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa
21:2-3). Noul Ierusalim a „coborât” în Cerul cel Nou „din cer
de la Dumnezeu”, adică din altă parte. Mai există și mereu va mai
exista un „în altă parte”! Iar faptul că Dumnezeu va veni să
locuiască împreună cu oamenii nu desfințează în niciun fel faptul că El va
putea fi concomitent în altă parte, în Cerul de unde s-a pogorât Noul
Ierusalim! Dumnezeu va putea să fie și aici și acolo, și în Cerul
nostru și în Cerul Lui și dincolo de toate Cerurile, pentru că este
Omniprezent! El există pretutindeni în același timp! Omenirea
cea nouă va exista în ecosistemul unui Cer Nou și a unui Pământ Nou, dar asta
nu înseamnă că nu există ceea ce Biblia numește „cerurile cerurilor”, creația
multiplă a lui Dumnezeu, fiecare populată cu alte feluri de făpturi. „Iată,
ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor,
pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare
cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu
pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1
Împăraţilor 8:27). „Dar cine poate să-I zidească o casă, când cerurile şi cerurile cerurilor nu-L
pot cuprinde? Şi cine sunt eu, ca să-I zidesc o casă, decât doar ca să ard
tămâie înaintea Lui?” (2 Cronici 2:6). „Dar ce, să locuiască Dumnezeu cu
adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu
Te pot cuprinde, cu cât mai puţin această casă pe care am zidit-o eu!“ (2
Cronici 6:18). „Tu, Doamne, numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi
toată oştirea lor şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind
ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri şi oştirea cerurilor se
închină înaintea Ta” (Neemia 9:6). „Toată oştirea cerurilor piere, cerurile sunt
făcute sul ca o carte şi toată oştirea lor cade, cum cade frunza de viţă, cum
cade frunza de smochin” (Isaia 34:4). Tot ceea ce ne-a fost
sugerat în Epistola către Evrei există! Lucrurile din sistemul
de închinare de la templu au fost numai „umbra” unor realități care există în
hiperdimensiunile celui de al Treilea Cer: „Punctul cel mai însemnat al
celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de
domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt şi al
adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul. … Ei
fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile
primite de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: Ia seama, i s-a zis,
să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”. (Evrei
8:1-2,5). „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a
trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de
mâini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru
totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi
sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică” (Evrei 9:11-12). Realitățile
acelea cerești n-au încetat să existe atunci când au dispărut cerurile vechi și
Pământul. Ele n-aveau de ce să fie distruse! Ne-am întâlnit cu ele ori de câte
ori Apocalipsa ne-a ridicat de pe Pământ în Hiperspațiul Ceresc. „Când
a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră
înjunghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe
care o ţinuseră” (Apocalipsa 6:9). „Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă.
Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este
înaintea lui Dumnezeu …” (Apocalipsa 9:13). „ Al
şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie,
a ieşit un glas tare, care zicea:S-a isprăvit!” (Apocalipsa 16:17).
3. Doar în parte despre Duhul Sfânt: Un alt „mare absent” al
ultimelor capitole este … Duhul Sfânt! Caracteristic dar curios în aceeași
măsură, cea de a treia persoană a Sfintei Treimi apare doar aluziv
și activ doar în susținerea lucrărilor făcute de Tatăl și de Fiul. Eu
cred că El este râul de apă vie izvorât din tronul Tatălui și al Mielului, râul
care alimentează noul pom al vieții ale cărui frunze vindecă Neamurile. Nu ni
se spune însă foarte clar lucrul acesta. Cea de a treia persoană a Sfintei
Trimități își păstrează caracterul și în eternitate. El mai apare doar încă o dată
în textul Apocalipsei, când dinăuntrul Bisericii și împreună cu ea, strigă și
cheamă: „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!”
Şi celui ce îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!”
(Apocalipsa 22:17).
4. Doar în parte despre integrarea în Împărăția plenară a lui
Dumnezeu: Foarte puțini cititori dau importanță diferitelor „împărății”
despre care vorbește Biblia. Pentru majoritatea, ele sunt tot una și este
suficient că ele identifică ceva ce nu este din lumea noastră. Un cititor cu
discernământ va observa însă că avem de a face cu sfere de existență distincte.
Trebuie să încercăm să înțelegem care este și va fi relația dintre diferitele
„împărății” pomenite în Biblie. Partea finală a Apocalipsei anunță că „ni
se dă acces” la prezența divină, că vom deveni asemenea Lui în natură, nu că El
va deveni dintr-o dată ca unul din noi! Dumnezeul cel viu nu este ca
„vrăjitorul din Oz”, un omuleț ascuns deocamdată după o perdea, pe care-l vom
descoperi în final drept unul ca noi, cu probleme și năzuințe neîmplinite. Nu!
Departe de noi o asemenea blasfemie! Dumnezeu care ne dă „mai mult decât putem
noi cere sau gândi” va rămâne pururi „mai mult decât ce putem noi crede sau
gândi”. Iată ce știm parțial despre Împărăția Lui cea veșnică - Noul Testament
ne vorbește despre:
1. Împărăția în forma ei tainică: „Fariseii au întrebat pe Iisus când va
veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: Împărăţia lui
Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice:
Uite-o aici sau Uite-o acolo! Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este
înăuntrul vostru” (Luca 18:20-21). Acest text interzice
identificarea împărăției cu orice formă sau denominație a bisericii din vreamea
de acum. Nici catolicismul, nici ortodoxia n-ar trebui să aibe
pretențiile unei existențe parohiale cu autoritate asupra unor teritorii sau
asupra unor națiuni. Astăzi, Împărăția lui Dumnezeu se află doar în inimile
oamenilor!
2. Împărăția Fiului, atât în forma ei milenară, cât și în
forma ei perfectă, amândouă vizibile, nu tainice: „Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas care zicea:
Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi
mari! Şi am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe,
ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: Aleluia! Domnul, Dumnezeul
nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne
veselim şi să-I dăm slavă!” (Apocalipsa 19:5-7). Aceste împărății sunt intergate în ceea ce Biblia numește
generic Împărăția Cerurilor, termen folosit o singură dată în
Vechiul Testament (Daniel 11:4) și de 30 de ori în Noul Testament, interesant,
numai în Evanghelia scrisă de Matei prioritar pentru poporul evreu: „Dar
vă spun că vor veni mulţi de la Răsărit şi de la Apus şi vor sta la masă cu
Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8:11).
3. Împărăția lui Dumnezeu este cea mai cuprinzătoare formă a
domniei lui Dumnezeu, pe care „cerurile cerurilor nu-l pot cuprinde”: „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile şi cerurile cerurilor,
pământul şi tot ce cuprinde el” (Deuteronom 10:14). „Dar ce! Va locui oare
cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu
pot să Te cuprindă, cu cât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1
Împăraţilor 8:27). „Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar
şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să
fie totul în toţi” (1 Corinteni 15:28). Ca să respectăm terminologia Scripturii, împărăția lumii
acesteia va trece în mâna Dumnezeului nostru, apoi Împărăția terestră a lui
Hristos va fi integrată în Împărăția Cerurilor, iar după aceea, această
Împărăție a Cerurilor va fi și ea integrată la rândul ei în Împărăția lui
Dumnezeu, „pentru ca El să fie totul în toți”: „Dumnezeu, în adevăr, a pus totul sub picioarele
Lui. Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că afară de Cel ce I-a
supus totul. Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi
Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie
totul în toţi” (1 Corinteni 15:27-28).
4. Împărăția lui Dumnezeu va fi noul nostru loc de
activitate! Apocalipsa
ne spune că în Împărăția lui Dumnezeu vom face două lucruri: „vom
împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5) și
că vom fi „robii Lui care îi vom sluji” (Apocalipsa 22:3). Cele
două nu se exclud una pe cealaltă. Vom exercita o autoritate delegată, așa cum
au avut și ucenicii: „Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui
Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în
Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5:20). Dacă
Împărăția lui Dumnezeu s-ar reduce doar la Pământul cel Nou și la Noul
Ierusalim nu ne-am putea împlini o astfel de misiune. Dacă toți vom împărății,
atunci cine ne vor fi supuși? Asupra cui ne vom exercita autoritatea? „Celui
ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi
Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa
3:21). Nu se poate vorbi despre domnie fără existența unor lucruri
peste care să se exercite această domnie. Ne așteaptă contactul și
interacțiunea cu miliardele de ființe ale Multiversului Împărăției lui
Dumnezeu. Eternitatea va fi lumea lumilor lui Dumnezeu, iar câmpul
nostru de misiune va fi pretutindeni unde ne va trimite Dumnezeu să-L
reprezentăm și să-I facem cunoscută voia! Aceasta a fost tema
anticipată încă din primul capitol al Apocalipsei: „Ale Lui, care ne
iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut
din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: ale Lui să fie slava
şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1:5-6).
5. Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție fără de sfârșit! Logica experienței noastre
actuale cere ca totul și toate să aibă o țintă, o finalitate. Nu ne împăcăm
prea bine cu conceptul de eternitate. Înțeleptul Solomon a spus-o cel mai bine: „Orice
lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei,
măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe
care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11). Când vom urca la
palierul superior al hiperdimensiunilor, timpul își va pierde din importanța
actuală. Vom dobândi o „logică nouă” corespunzătoare cu condițiile noi în care
vor exista. Biblia ne descrie în finalul Apocalipsei cum timpul terestru se
scurge prin timpul profetic asemena unui fluviu în oceanul eternității. Nimeni
nu trebuie să perceapă cele scrise în ultimele capitole ale Apocalipsei drept
un final al istoriei. Nu există „sfârșitul lumii”! Istoria trece
printr-un prag existențial la altul, urcând la un nou palier superior. Ne
reintegrăm în eternitate! Am trecut prin „acest veac” al istoriei și am citit
profeția despre „veacul viitor” al împărăției terestre. Cu
capitollele 20-22 privim crepusculul veacurilor viitoare. „Și vor
împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5). Expresia aceasta de
pluralitate, „vecii vecilor”, identifică aventurile viitoare care
ne așteaptă. Un „veac” sau „eon” este o perioadă foarte mare de timp: „El
ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în
Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a
harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Iisus” (Efeseni
2:6-7). Dumnezeu are încă mari surprize pentru noi. Eternitatea
este încă în copilăria ei!
Reflecții suplimentare: 1. Apocalipsa
22:4-6 - Vom vedea fața Lui și vom reflecta lumina Lui (22.4): să citim aceste cuvinte pline de slavă: „ei vor vedea
fața Lui”. Fața Lui este în legătură cu gloria adusă de revelația Sa Însăși.
Când legea a fost dată și călcată, Moise a găsit har înaintea lui Dumnezeu și
în felul acesta încurajat, a spus: „Arată-mi, Te rog, gloria Ta” (Exod 33.18).
Răspunsul a fost: „Tu nu-Mi poți vedea fața, pentru că omul nu poate să Mă vadă
și să trăiască.” Sub har contrastul este mare. Noi putem spune: „Dumnezeu a
strălucit în inimile noastre, ca să facem să strălucească lumina cunoștinței
slavei lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Hristos” (2 Corinteni 4.6). Dar ceea ce
avem aici depășește cu mult acestea. Aduși în favoarea Lui, vom fi în lumina
deplină a cunoașterii lui Dumnezeu, revelată în mod perfect în Hristos. Se va
împlini cererea Domnului nostru: „Să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi
i-ai dat Tu, ca să vadă gloria Mea” (Ioan 17.24). Vom vedea fața lui Dumnezeu
pentru totdeauna, privindu-L pe El. În legătură cu aceasta vin următoarele
cuvinte: „Numele Lui va fi pe frunțile lor.” În capitolul 13 am văzut că toți
cei ce urmau Fiarei trebuiau să aibă semnul sau numele pe frunțile lor,
declarând astfel supunerea față de ea și faptul că o reprezentau. Aceștia vor
ajunge, după cum am văzut, sub mânia lui Dumnezeu. Noi vom purta numele lui
Dumnezeu și al Mielului, în locul cel mai proeminent, declarând supunerea față
de El și reflectând asemănarea Sa ca reprezentanți ai Săi. Ar fi dificil să
concepi vreun lucru mai binecuvântat decât acesta - să locuiești în lumina Lui
și să reflectezi asemănarea Lui pentru totdeauna. Este de notat faptul
izbitor al repetării de trei ori a cuvântului „Lui”, nu al „Lor”.
Dumnezeu și Mielul sunt amândoi prezentați cu un pronume singular. Ei sunt
deosebiți în mod clar, dar Ei sunt una. Este o altă indicație a Dumnezeirii lui
Hristos.
Niciodată noapte (22.5): fiind aduși astfel în strălucirea luminii vii, toată
întunecimea morții s-a dus pentru totdeauna și nu mai este nevoie de vreo lampă
neînsemnată a omului. Capitolul nostru începe cu viața și continuă cu lumina.
Dragostea nu este menționată, este numai dedusă, deoarce cetatea este mireasa,
soția Mielului, și aceasta, fără îndoială, pentru că este vorba de cetate, care
face cunoscut nu dragostea, ci este centrul administrării divine.
A domni în vecii vecilor (22.5): cuvintele de la sfârșitul descrierii sunt: „ei vor
domni în vecii vecilor.” După cum am învățat la începutul cărții, sfinții sunt
făcuți o împărăție de preoți pentru Dumnezeu; adică ei sunt preoți și regi. Mai
departe, după cum apostolul Pavel a spus corintenilor, „sfinții vor judeca
lumea”. Și iarăși, „noi vom judeca pe îngeri”. Acesta este gândul lui Dumnezeu,
hotărât de mult timp. Acum îl aflăm că este adus la îndeplinire. Aici sunt
lucruri care se ridică mai presus de puterile noastre slabe de înțelegere în
prezent. Totuși ele sunt, binecuvântat fie Dumnezeu, în mod profund reale,
stabilite la timpul lor, pentru a fi stabilite pentru totdeauna. În versetul 5
am citit ultimul cuvânt al revelației profetice și în el am fost conduși spre o
condiție de binecuvântare mult mai presus de cele mai înalte gânduri ale
noastre. În Geneza 3 l-am văzut pe om depărtându-se de lumina lui Dumnezeu -
atât cât i-a fost dăruită - s-a afundat în noapte spirituală și a devenit un
sclav al păcatului. Aici îi vedem pe oamenii răscumpărați care au primit
„plinătatea harului și darul liber al dreptății” arătat în lumina veșnică și ei
vor domni în viață, prin Acel unul singur, Iisus Hristos, așa cum a scris
apostolul Pavel în Romani 5.17.
Afirmarea adevărului revelat (22.6): de aceea nu suntem surprinși că versetul 6 ne dă o
afirmare solemnă a adevărului despre viitorul minunat dezvăluit. Apostolii au
făcut cunoscut puterea și venirea Domnului, iar Petru ne asigură că ei n-au
urmărit niște basme meșteșugit alcătuite (vezi 2 Petru 1.16). Aici contemplăm
slăvi care se întind în eternitate și care ar fi dincolo de credință, dacă nu
ne-ar fi fost garantate ca „vrednice de crezare și adevărate”.
2. Apocalipsa 22:7-9: Iată, Eu vin curând (22.7): totodată ele sunt lucruri
„care trebuie să aibă loc în curând”. Afirmația aceasta intenționează desigur
să ne comunice că noi trebuie să socotim timpul potrivit estimării divine și nu
a noastră. Cuvântul tradus „curând” este aproape același întâlnit și în
versetul 7, unde avem cea dintâi dintre cele trei anunțuri: „Eu vin curând”,
care se întâlnesc în versetele de încheiere a acestei cărți. Ce înseamnă pentru
noi multe secole nu sunt decât câteva minute pe ceasul mare al lui Dumnezeu.
Înclinăm să gândim totuși că acest cuvânt înseamnă că, atunci când are loc o
lucrare divină, ea este marcată de iuțeală, repreziciune, așa cum se spune în
Romani 9.28: „Domnul va îndeplini pe deplin și repede pe pământ cuvântul Său.”
Când va veni Domnul Iisus, nu vor fi manifestări încete și de lungă durată, ci
va fi ca fulgerul, o clipă. În timp ce așteptăm venirea Lui, binecuvântarea
noastră stă în ținerea spuselor profeției pe care o cercetăm. Vom „păzi”
cuvintele ei dacă le păstrăm în gândurile noastre în așa fel încât ele ne vor
guverna viața. Am auzit despre studiul profeției ca fiind doar un lucru
intelectual. Desigur, s-ar putea să fie numai atât, dar intenția lui nu este
numai atât. Dacă păzim spusele profeției, vom fi îmbogățiți cu înțelegerea
scopului pe care îl are Dumnezeu, cu planurile pe care le are înaintea Sa și
căile pe care se va ajunge la împlinirea lor. Vom fi de asemenea binecuvântați
de siguranța biruinței depline care va încununa toate judecățile și căile Sale.
A te închina numai lui Dumnezeu (22.8-9): efectul tuturor acestora asupra lui Ioan a fost foarte
mare, așa cum în adevăr trebuie să fie asupra noastră care le citim. Impulsul
de a te închina era drept, fără îndoială, deși a cădea la picioarele îngerului
era un lucru greșit. Faptul acesta a fost respins îndată de înger, pentru că el
avea mai degrabă locul unui rob, și în privința aceasta era egal cu Ioan și cu
profeții, sau chiar cu toți cei care își iau locul de ascultare față de
cuvântul lui Dumnezeu. Numai lui Dumnezeu trebuie să ne închinăm.
Niciun înger nu va accepta ca cineva să i se închine lui, deși dorința cea mai
aprinsă a lui Satan, marele înger căzut, aceasta era, așa cum ni se arată în
Matei 4.9.3.
Apocalipsa 22.16: Iisus,
steaua strălucitoare de dimineață: în timp ce Apocalipsa se apropie de sfârșit, Iisus ni
Se prezintă nu numai în felul în care să ne întoarcem înapoi la prezicerile
Vechiului Testament a răsăritului Soarelui dreptății, ci în al doilea rând, în
legătură mai distinct cu nădejdile Noului Testament. El fusese prezis venind ca
o „stea a lui Iacov” (Numeri 24.17) fără vreo referință la dimineață. Ca Steaua
strălucitoare a dimineții, Iisus ni Se prezintă ca Acela care vine mai înainte
de răsăritul zilei și ca o garanție a ei. Acum Israel nu-L cunoaște în felul
acesta, pentru că a fost respins și tratat ca înșelător. Biserica, și numai
Biserica Îl cunoaște în caracterul acesta și are dreptul să-și mențină aceste
speranțe cerești, centrate în El, care se vor realiza mai înainte de a se arăta
ziua glorioasă pentru Israel și pentru Pământ. În felul acesta, în versetul 16
Domnul Iisus ni Se adresează personal ca Acela în care sunt centrate toate
speranțele și pentru Cer și pentru Pământ, și El Se dezbracă de Sine Însuși,
pentru a vorbi astfel, de toate titlurile și onorurile Sale, pentru ca mai
simplu și efectiv să Se prezinte pe Sine Însuși. În felul acesta Se adresează
mai direct inimilor celor ai Săi. Ca urmare este un răspuns imediat.
Iisus, Rădăcina și Vlăstarul lui David: versetul 16 are în el un
element de contrast dacă îl comparăm cu cel dintâi verset al cărții.
Descoperirile profetice date de Dumnezeu lui Iisus Hristos și transmise nouă de
îngerul Său prin Ioan, acum sunt complete. Îngerul prin care au fost comunicate
a dispărut. Iisus Însuși rămâne și în versetul acesta și în cele următoare se
aude numai glasul Lui. În primul rând El aprobă tot ceea ce a fost transmis
prin slujirea îngerului și ceea ce a fost trimis de El. Nu trebuie să gândim că
mărturia profetică a fost ceva mai jos decât divină, deși a ajuns la noi în
felul acesta. Mărturia a fost dată în cele șapte biserici din Asia, cum se
precizează în capitolul 1.4, dar prin ele este intenționată iluminarea întregii
Biserici universale până ce va veni El. După ce a aprobat întreaga carte,
Domnul Iisus, folosind numai numele Său personal, ni Se prezintă în două
feluri. Întâi, ca Rădăcina și Vlăstarul lui David, care ne dă demnitatea Sa în
omenire pentru împărăție și pentru stăpânirea întregului Pământ. Dacă citim
Psalmul 78.65-72 - T.M. și apoi 2 Samuel 23.1-5, observăm că, aceste pasaje
arată cum printr-o intervenție specială a puterii divine David a fost ridicat
în poziția împărătească, și cum el a fost o imagine imperfectă a Unuia infinit
mai mare care avea să coboare din el în ce privește trupul. De aceea în Isaia
11.1 se vorbește de Hristos ca de o Ramură care iese din tulpina lui Isai și un
Vlăstar din rădăcinile căruia vor fi roade. Aici El ni Se prezintă clar ca
vlăstar al lui David. Dar în același capitol din Isaia, în versetul 10, El este
prezentat ca „Vlăstarul lui Isai” care va fi „în ziua aceea” și corespunde cu
ce avem în capitolul nostru. El este „tulpină” și „rădăcină” în Isaia; este
„Vlăstar” și „rădăcină” în Apocalipsa. În cele dintâi cuvinte este proeminent
gândul omenirii Lui; în cuvintele din urmă, Dumnezeirea Lui. Și apoi - revenind
la 2 Samuel 23 - când în cele din urmă El stăpânește peste oameni în dreptate
și în temere de Dumnezeu, El va fi „ca lumina dimineții, ca răsăritul soarelui
în dimineața fără nori”. În imaginea aceasta izbitoare și poetică se arată
începutul zilei strălucitoare a Mileniului Pământului, când El va veni.
4. Apocalipsa 22.17: Invitația
de a veni și cei ce n-au venit: a
doua propoziție se referă la cei care au auzit acest strigăt dar până acum încă
nu i s-au alăturat lui. Este vreunul dintre cititori în situația aceasta?
Atunci ești invitat să fii împreună cu Duhul și Mireasa și să-ți adaugi acest
„Vino” la al lor. Cu cât înțelegem mai mult partea noastră în Adunare și locul
pe care Adunarea îl are ca mireasă a lui Hristos, cu atât mai mult vom dori venirea
Mirelui. Propozițiile a treia și a patra cuprinse în versetul 17 ne dau
siguranța fericită că până ce va veni El, apa vie pe care o dăruiește
Evanghelia este la dispoziția fiecărui suflet însetat. Dacă Domnul nostru
vorbește, așa cum face aici, noi care suntem niște simpli robi ai Săi ne putem
adresa cu îndrăzneală oamenilor cu aceleași cuvinte, plini de încredere. Este o
bucurie să știm că întocmai cum ne putem îndrepta spre El care este Steaua
strălucitoare de dimineață și-I spunem: „Vino!” tot așa ne putem îndrepta spre
oameni în general și către cei însetați în special și să-i îndemnăm să vină să
ia apa vieții, fără plată. Până ce această perioadă a harului va fi înlocuită
cu o perioadă a judecății, invitația Evangheliei trebuie să fie făcută cunoscut.
Ea este pentru „oricine vrea” și putem fi siguri că în final se vor găsi unii
care prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu vor voi să ia.
Duhul și Mireasa spun: Vino! Putem afla încurajare în
faptul că la sfârșitul acestei cărți, și de fapt al Noului Testament ca întreg,
Duhul Se arată că încă a rămas, și Mireasa ca încă existând ca o entitate pe
Pământ. Decăderea care s-a arătat atât de trist în Biserica de nume, după cum
este indicat profetic în capitolele 2 și 3, n-a oprit lucrarea Unuia și n-a
distrus pe celălalt. Duhul locuiește în Biserică, în Mireasă, și de aceea
într-un glas se aude răspunsul: „Vino!” acesta este faptul; dar avem să ne
cercetăm pe noi înșine dacă suntem în totul în armonie cu acest strigăt. Ne
temem că prea mulți creștini urmăresc încă îmbunătățirea lucrurilor de pe
Pământ sau cât de cât evenimente pentru o condiție ideală a lucrurilor care să
fie produse prin predicarea Evangheliei, punând mare accent pe implicațiile lor
sociale, și de aceea cu greu s-ar alătura acestui strigăt.
5. Apocalipsa 22.18-19: Cine adaugă sau scoate ceva din Cuvântul lui
Dumnezeu: este un
fapt deosebit de solemn în versetele 18 și 19. A falsifica o parte din Cuvântul
lui Dumnezeu este un lucru de care se presupune că nu se va face vinovat un
credincios adevărat. Să notăm că păcatul acesta poate fi făcut adăugând unele
cuvinte sau scoțând din ele. În zilele de altădată primul păcat a fost cel al
fariseilor, al doilea cel al saducheilor. Unii adăugau tradiția lor, care avea
ca efect desființarea adevăratului Cuvânt al lui Dumnezeu. Ceilalți adoptau
vederi raționaliste și refuzau să creadă în înviere, sau în îngeri, sau în duh
și în felul acesta înlăturau mult din Cuvântul divin. Deși numele acestora sunt
învechite, spiritul lor este viu și astăzi, iar avertizarea aceasta este foarte
necesară. Amenințarea din ultima parte a versetului 19 este foarte gravă:
scoaterea părții lui de la pomul vieții. Trebuie să notăm că schimbarea
„cuvintelor” este interzisă. Avem un anunț final chiar aici la sfârșit, că
toate cuvintele Scrierilor divine sunt inspirate. Inspirația cuvânt cu cuvânt
este susținută chiar la sfârșit. Dacă nu am avea o inspirație cuvânt cu cuvânt,
n-am avea deloc inspirație. Este ușor de înțeles acest lucru, dacă ne îndreptăm
gândurile la aranjamentele din lume. Legile țării nu sunt desigur inspirate,
dar ele sunt autoritate și au fost decretate de Parlament în formă scrisă,
frază cu frază, cuvânt cu cuvânt. În Curtea de Apel se face frecvent caz de
însăși cuvintele legii, știind că ele sunt valabile și nu pot fi desconsiderate
sau alterate. Dacă un avocat dă la o parte cuvintele legii într-o acțiune
legală și pretinde să interpreteze ceea ce se numește „spiritul legii” separat
de cuvintele ei, va fi repede dovedit că este greșit și numai cuvintele ar avea
autoritate și ar guverna acel caz. Să ținem seama de cuvintele acestei
profeții și de fiecare altă parte a Scrierilor divine.
6. Apocalipsa 22.20: Ultimele
cuvinte ale Domnului Iisus: „Eu vin curând”: în versetul 20 avem ceea ce
putem privi ca ultimele cuvinte ale binecuvântatului nostru Domn în Sfintele
Scripturi - ultimul Său cuvânt inspirat către Biserica Sa. El tocmai
mărturisise despre integritatea și autoritatea cuvântului Său sfânt, însă
spunând „dacă adaugă cineva la acestea” (versetul 18), gândim că El Se referea
la tot conținutul acestei cărți minunate, în adevăr la tot ce avem în
Scripturi. Iar ultimul cuvânt al mărturiei Sale este: „Da, Eu vin curând.” În
felul acesta pentru a treia oară în acest capitol de încheiere El anunță
venirea Sa. Dat fiind acest lucru, cât de extraordinar este faptul că însuși
gândul venirii Sale s-a dus din gândirea Bisericii timp de veacuri, și chiar a
fost tăgăduit sau explicat greșit. Fără îndoială explicația stă în faptul că
Biserica a alunecat în lume și și-a îndreptat gândurile spre Pământ, așa cum i
s-a spus în scrisorile către Pergam și Tiatira în capitolul 2. Înșelată de
ispitele pământești, venirea lui Hristos ceresc și-a pierdut atracția. Să
privim la El, pentru ca nu cumva același proces să aibă loc în inimile și în
viețile noastre. Dacă știm care este în adevăr partea și perspectiva
noastră, vom afla că venirea Sa este atractivă mai mult decât pot spune
cuvintele, iar răspunsul nostru va fi desigur, așa cum este indicat
aici: „Amin! Vino, Doamne Iisuse!” Nu putem dori amânare și adăugăm
cu entuziasm: „Așa să fie!” Vino repede, așa cum ai spus, Doamne
Iisuse! Dumnezeu să ne întărească la fiecare credința și încrederea în baza
cărora acesta să fie adevăratul răspuns al tuturor inimilor noastre.
Cap. 21
- comentariu suplimentar 1 - de avut în vedere:
În
primele opt versete ale capitolului 21 vedem Cerul Nou şi Pământul Nou; dar în
plus, lucru groaznic de spus, iazul de foc. Trebuie să fie astfel, deoarece,
aşa cum am citit la sfârşitul capitolului precedent, acolo sunt aruncaţi toţi
aceia care nu sunt scrişi în cartea vieţii. Fapt solemn şi pe care noi suntem
obligaţi să-l vestim este că, chiar și în această stare perfectă şi veşnică,
iluminată de lumina cerului şi a pământului, în care niciun rău nu va putea să
intre, se găseşte tot răul care a existat vreodată, toţi răii din orice neam şi
din orice veac, aruncaţi în iazul de foc, care rezultă dintr-o judecată
veşnică. Remarcaţi un alt fapt important. Toate diferitele nume ale lui
Dumnezeu (date adică lui Dumnezeu în fiecare epocă) dispar. („Dumnezeul
Atotputernic” al patriarhilor; „Iehova” pentru Israel; „Tatăl” pentru noi;
Dumnezeul suveran, personal al cerurilor şi al pământului în mileniu (Geneza
17.1; Exod 6.3; 3.15); Ioan 20.17; Geneza 14.18; comparaţi 2 Evrei 7; Psalmi
110 şi Zaharia 6.13). Acum este Dumnezeu și omul. Nu mai este vorba de neamuri,
de ţinuturi separate, nici de familii, de popoare şi de limbi. Este starea
veşnică; de fapt, este cea mai completă descriere pe care ne-o dă Biblia despre
ea. Dar este încă un punct interesant de scos în evidenţă. Cu toate că orice
deosebire între oameni a dispărut complet şi că ei au de a face direct cu
Dumnezeu - vorbesc de oamenii înviaţi dintre cei morţi sau strămutaţi - noi
vedem totuşi „sfânta cetate, noul Ierusalim, despărţită de restul acelora care
umplu noul cer şi noul pământ. Acesta este un fapt de o mare importanţă, pentru
că dacă noul Ierusalim este, cum mi se pare evident, mireasa, şotia Mielului,
atunci această stare aparte există pentru veşnicie. „Şi am auzit un glas tare,
care venea din cer, zicând: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii!” Adică
locuinţa sau cortul lui Dumnezeu este privit ca un obiect aparte, în legătură,
fără îndoială, cu oamenii, dar nu confundat cu ei. Oamenii nu sunt consideraţi
ca făcând parte din acest cort, ei coexistă cu el. „El va locui cu ei şi ei vor
fi poporul Lui şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei, Dumnezeul lor. El va şterge
orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici
plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Toate
lucrurile sunt făcute noi şi „Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: Iată,
Eu fac toate noi.” El însuşi garantează faptul acesta şi zice lui Ioan: „Scrie,
fiindcă aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate.” Nu mai rămâne nimic de făcut.
„Apoi mi-a zis: S-a sfârşit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul.
Celui care îi este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii.
Cel care va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu îi voi fi Dumnezeu şi el îmi
va fi fiu. Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi, ucigaşi,
desfrânaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este
în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua.” Aici se
face, în şirul viziunilor, o schimbare vrednică de luat în seamă, dar uşor de
înţeles; căci este evident că, în ordinea cronologică, nimic nu poate să vină
după ceea ce tocmai am văzut, adică starea veşnică. Trebuie neapărat să ne
întoarcem înapoi pentru a contempla un obiect important în profeţie și care nu
putea fi descris mai înainte, fără să întrerupem cursul profeţiei. Este aici ca
şi cu ceea ce am avut în capitolul 17. În cursul profeţiei, Babilonul este
menţionat de două ori; prima dată în seria avertismentelor şi a judecăţilor lui
Dumnezeu (capitolul 16.19). Numai atunci vine descrierea Babilonului, care n-ar
fi putut să fie introdusă cum trebuie în altă parte, fără să întrerupă curentul
valului profetic. Regăsim aici aceeaşi ordine şi, ceea ce face lucrul mai
izbitor, este asemănarea introducerii în ambele cazuri. „Apoi unul din cei
şapte îngeri, care avuseseră cele şapte potire pline cu cele din urmă şapte
nenorociri, a venit și a vorbit cu mine, şi mi-a zis: Vino aici, să-ţi arăt
mireasa, şotia Mielului!” Se vede că sunt aproape aceiaşi termeni ca cei care
încep capitolul 17; gândesc că aceasta nu este fără motiv şi că Dumnezeu a vrut
să stabilească această asemănare, pentru a face să iasă în relief în ochii
noştri contrastul între două obiecte care ne sunt înfăţişate. Aici, în
capitolul 21, de la versetul 9, nu avem continuarea profeţiei, ci descrierea
sfintei cetăţi, numită mai înainte în starea veşnică, după cum capitolul 17
cuprindea descrierea cetăţii corupte, a cărei judecată fusese anunţată.
Babilonul, cu falsele sale pretenţii la un caracter de biserică, dar în
realitate ucigaşă, era în acelaşi timp vinovată de a fi corupt pe împăraţii
pământului. Aici vedem sfânta cetate, coborând din Cer de la Dumnezeu, mireasa,
şotia Mielului, deosebindu-se în chipul cel mai complet de prostituata cea
mare. În această cetate cerească, după venirea lui Hristos, împăraţii
pământului aduc slava lor și cinstea lor, dar nu există atunci nicio stare de
beţie a neamurilor, nicio întinare de desfrânare, de închinare la idoli, nici
de sânge vărsat. Babilonul, această îngrozitoare parte opusă a sfintei cetăţi,
caută, în ambiţia sa pământească, favoarea împăraţilor pământului şi a maselor
populare; cealaltă, mireasa, suferă acum şi va domni atunci. Faptul de a privi
cu atenţie pe una aruncă multă lumină asupra celeilalte. Dar insist
încă asupra importanţei extreme care există de a lua seama că avem aici o
vedere retrospectivă asupra miresei, Noul Ierusalim. Astfel dispare
dificultatea pe care o întâmpinăm, luând ultima viziune a acestei cărţi ca
făcând parte din seria profetică, care începe cu capitolul 19 şi se termină la
versetul 9 din capitolul 21. Aceasta este o digresiune, destinată,
readucându-ne înapoi, să ne facă să cunoaştem caracterul Babilonului şi să
arate cum acest caracter a forţat din punct de vedere moral judecata lui
Dumnezeu să se exercite asupra ei. În acest capitol 21 ne este dată descrierea
miresei, soţia Mielului, şi aflăm aici cum Dumnezeu Se va sluji de ea pentru a
răspândi bunuri nelimitate, binecuvântarea și slava în timpul Mileniului; tot
aşa Diavolul, în timpul perioadei actuale, a întrebuinţat si va întrebuinţa
Babilonul pentru a împlini planurile sale de răutate. După cum cetatea
dezordinii omeneşti a fost arătată în relaţiile sale josnice și ruşinoase cu
Fiara, la fel sfânta cetate este văzută în legăturile sale curate şi slăvite cu
Mielul. „Apoi unul din cei şapte îngeri care avuseseră cele şapte potire pline
cu cele din urma şapte nenorociri a venit si a vorbit cu mine si mi-a zis :
Vino aici, să-ţi arăt mireasa, soţia Mielului!” Şi m-a dus în Duh pe un munte
mare și înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din
cer de la Dumnezeu”. Profetul nu este dus într-un pustiu: el este aşezat pe „un
munte mare şi înalt” pentru a vedea, nu marea, ci sfânta cetate, Ierusalimul.
Cetatea sfântă este văzută acum ca vasul sfânt al puterii divine pentru a
cârmui pământul în timpul mileniului, „având slava lui Dumnezeu. Strălucirea ei
era ca o piatră de iaspis, cum este cristalul.” Apoi vine o descriere a zidurilor
sale, a porţilor sale, a temeliilor sale şi a aşezării sale generale. „Ea avea
un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi şi la porţi, doisprezece îngeri.
Şi pe ele erau scrise nişte nume: ale celor douăsprezece seminţii ale fiilor
lui Israel.” Era important, tocmai pentru că este mireasa, şotia Mielului, de a
arăta ceva asemănător. Cu toate că Biserica nu poate să aibă niciodată nimic
pământesc, vedem totuşi că Dumnezeu nu uită deloc căile Sale faţă de poporul
Său. Cât despre îngeri, ei nu sunt acolo decât în calitate de uşieri, dacă se
poate spune astfel; și, referitor la cele douăsprezece seminţii ale lui Israel,
numele lor singure sunt scrise pe porţi, dar nimic nu arată că ei fac parte din
cetate: numele lor sunt scrise pe dinafară. Această cetate va reaminti mereu pe
aceia care au venit înainte ca Israel să fie restaurat aici pe pământ, după
cum, fără nicio îndoială, ea va servi pentru binecuvântarea acestui popor în
timpul Mileniului. Dar aceasta nu va fi numai pentru el singur, cu toate că el
are locul său special, cum este drept; vedem în plus că cetatea priveşte spre
cele patru părţi ale Universului. „Spre răsărit erau trei porţi; spre
miazănoapte, trei porţi; si spre apus, trei porţi.” „Zidul cetăţii avea
douăsprezece temelii şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor
doisprezece apostoli ai Mielului.” Aceştia par să fie (în afară de Iuda
Iscarioteanul, cum se înţelege) cei doisprezece care au fost în chip mai
deosebit uniţi cu Hristos, când El mergea pe calea Sa de durere pe pământ. Aceasta
nu vrea să spună că acela care a fost, în slujba Sa, mai onorat ca niciunul
dintre cei doisprezece, acela pe care Domnul l-a folosit pentru a arăta poziţia
Bisericii în locurile cereşti, nu va avea locul său cu totul special în această
scenă slăvită. Dar Dumnezeu este suveran; mai mult, El lucrează cu o
înţelepciune totdeauna cu mult mai presus de aceea a omului şi menţine
pretutindeni principiile Sale. Cei doisprezece apostoli ai Mielului
au, aic, locul care li se cuvine şi, cu toate că putem să fim
încredinţaţi că acela pe care Dumnezeu îl va atribui lui Pavel nu va fi
inferior, mi se pare că acesta n-ar putea fi al lui. „Şi cel care vorbea cu
mine avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi
zidul ei. Cetatea este în patru colţuri si lungimea ei este cât lărgimea.” Ea
este completă și desăvârşită, cum se cuvine caracterului său de atunci. Avem
apoi descrierea cetăţii însăşi, zidurile materiale din care este construită,
temeliile şi porţile sale, lucruri asupra cărora nu mă voi întinde. Dar mai
departe ne este înfăţişat de către văzător un punct de cea mai înaltă
importanţă: „În ea n-am văzut templu, pentru că Domnul Dumnezeu Cel
Atotputernic şi Mielulu templul ei.” Aceasta nu este o lipsă; dimpotrivă, este
dovada părtăşiei celei mai nemijlocite cu Dumnezeu. Un templu ar presupune un
intermediar; absenţa templului este un câştig și nu o pierdere pentru cetate.
Aceasta stabileşte o mare diferenţă între Ierusalimul pământesc şi cetatea
cerească; într-adevăr, dacă există în descrierea lui Ezechiel un lucru mai
remarcabil decât altul, acesta este templul. Se înţelege: un templu se
potriveşte pământului; dar aici nu este templu. Cetatea cerească, care este
expresia completă a binecuvântării, nu are templu, pentru că în întregime ea
este un templu. Întrucât este vorba de templu, Domnul Dumnezeu este templul ei,
la fel şi Mielul. „Cetatea n-are nevoie nici de soare, nici de lună, ca s-o
lumineze”. Nici aceasta nu putem s-o privim ca o pierdere. Pentru oraşul şi
ţara de pe pământ, lumina lumii va fi ca aceea a soarelui şi lumina soarelui va
fi de şapte ori mai mare (Isaia 30.26), dar aici nu există niciunul din aceşti
luminători; luminile create nu mai sunt pentru cetatea de sus, „căci o
luminează slava lui Dum-nezeu şi făclia ei este Mielul”. Ce câştig imens!
„Neamurile vor umbla în lumina ei”. Reiese clar de aici că „neamurile” nu sunt
în cetate. „Şi împăraţii pământului îi vor aduce slava şi cinstea lor”, nu „în
ea”, ci ei îi vor aduce slava, adică este arătarea respectului pe care ei îl
dau. „Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă acolo nu va fi noapte. În ea
vor aduce slava şi cinstea neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni
care trăieşte în urâciune şi în minciună, ci numai cei scrişi în cartea vieţii
Mielului.” Tot ceea ce, din punct de vedere moral este necorespunzător cetăţii
sfinte îşi găseşte aici dreapta condamnare; dar, în acelaşi timp, harul suveran
trebuie de asemenea să fie manifestat.
Cap. 21
(parțial, comentariul intră și în conținutul cap. 22) - MIREASA MIELULUI -
comentariu suplimentar 2:
Finalul
cărții ne descrie slava Miresei Mielului sau răsplătirea eternă a slujitorilor
Mielului. Este un final potrivit pentru Apocalipsa dar și pentru întreaga
Scriptură. El reprezintă esența speranței creștină, rațiunea pentru care ne
trăim viața ca și creștini. El este menit să ancoreze credința noastră în
minunata răsplătire eternă. Un cer nou și un pământ
nou căci cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră (prin foc
cum ne prezintă apostolul Petru în 2 Petru cap.3). Dumnezeu NU renunță la
creația Sa, nu renunță la pământ. De multe ori creștinii își vizualizează
răsplătirea eternă sus în cer. Iată că ea însă va avea loc tot pe pământ. Este
evident vorba de unul nou, plin de slavă, fără nicio umbră de rău, păcat sau degradare. Și
marea nu mai era. De ce pe pământul cel nou nu mai avem mare?
În multe pasaje din Vechiul și Noul Testament marea este un simbol al răului,
al răutăților popoarelor, al adâncului întunecat. Chiar în Apocalipsa 13 fiara
iese din mare. În Geneza 1, înainte ca Dumnezeu să intervină, pământul este
pustiu și gol (sau fără formă), este un adânc de ape plin de întuneric. Este o
imagine dezolantă. De unde această realitate întunecată în planul lui Dumnezeu?
Există posibilitatea ca acest loc pustiu și întunecat să fie o consecință
directă a răzvrătirii lui Lucifer care, prin căderea sa, a afectat o parte din
creația lui Dumnezeu. Astfel, de la început adâncul de ape este un simbol al
răzvrătirii și întunericului. Dumnezeu intervine apoi în acest haos inițial
aducând lumina și apoi uscatul care limitează acțiunea mărilor și pune un hotar
mândriei valurilor. Aceste acțiuni ar putea arăta că prin crearea omului
Dumnezeu poate da un răspuns strategic la răzvrătirea lui Lucifer. Prezența
întunericului și a mărilor în prima creație poate arăta că Dumnezeu își asumă
pentru o vreme răzvrătirea lui Lucifer și existența răului nepedepsit. Noua
creație din Apocalipsa apare DUPĂ aruncarea lui Satan în iazul cu foc. În
această nouă creație nu mai avem nici mări, dar nici noapte (după cum vom vedea
la finalul cap.21). Pe acest pământ nou coboară din cer cetatea sfântă, noul
Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Noul Ierusalim
apare în contrast evident cu Babilonul, cetatea cea mare și curva curvelor. V.3
ne descoperă identitatea Noului Ierusalim: cortul lui Dumnezeu cu oamenii lui.
Este vorba de o cetate VIE, formată din oamenii răscumpărați de pe pământ, care
sunt aduși laolaltă pentru a forma un cort, un Templu, o Casă, o Locuință
pentru Cel Preaînalt. Deci sfinții nu sunt răsplătiți separat ci ÎMREUNĂ. Ei
formează pentru eternitate, un singur trup, o singură mare comunitate. Iată cât
de importantă este COMUNITATEA în planul lui Dumnezeu. Nu este loc pentru eroi
solitari sau individualism spiritual. Și această comunitate este atât de
frumoasă încât devine NOUL Templu al lui Dumnezeu. Dumnezeu renunță la Templul
din ceruri și alege să locuiască pentru eternitate în acest nou Templu care
este mult mai slăvit decât primul, în care încape mai bine, în care se simte
mai bine și care Îl reprezintă mai bine! Iată cât de mare este răsplătirea
eternă a sfinților. Răsplata este însuși Dumnezeu, însăși relația cu El. Iar
sfinții se vor bucura pentru eternitate de o relație cu totul specială cu
Creatorul căci doar ei sunt parte din Mireasa Mielului și doar ei formează
acest măreț Cort al lui Dumnezeu! V.4 ne confirmă că pe pământul cel nou nu va
mai suferință, moarte, păcat, ispitire. Nu va rămâne nicio rană nevindecată, ci
Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii sfinților.Durerea
este caracteristică lucrurilor dintâi, dar acestea au trecut și Dumnezeu
face toate lucruri NOI. Finalul este de fapt un NOU început (v.5). Astfel se
isprăvește sau se împlinește planul lui Dumnezeu cu prima creație (v.6) și Dumnezeu
își joacă pe deplin rolul de Alfa și Omega. V.6b-8 ne anunță cine va intra și
cine nu va intra în noua creație. Vom observa că acesta este un laitmotiv al
finalului cărții și anume să insiste că doar cei credincioși vor avea parte de
această minunată răsplătire. Nu oricine va bea din izvorul apei vieții veșnice,
ci doar celui ce îi este sete. Doar cel care se lasă cercetat de Dumnezeu și
își lasă activă foamea și setea de Dumnezeu va bea din apa vieții. Și va bea
fără plată, deoarece toată această imensă răsplătire este un mare dar făcut
omului. La fel ca iertarea și mântuirea, răsplătirea este și ea un har 100%.
Aceasta NU înseamnă că omul nu face nimic pentru ea: doar cel ce va birui va
moșteni aceste lucruri (v.7). Verbul a birui este un
verset cheie al cărții. El înseamnă să îți duci credința mântuitoare până la
capăt în ciuda obstacolelor, ispitirilor și suferinței de pe drum. Însă noua
creație nu este singurul loc destinat oamenilor. Mai este și iazul cu foc (v.8)
în care vor fi aruncați cei păcătoși, cei care au slujit diavolului și au ajuns
astfel ca acesta, adică într-o stare de împietrire ireversibilă. Din această
pricină, pedeapsa lor este una eternă. V.8 conține și o listă de păcate. Unele
par mai grave și ne-am aștepta să fie incluse în listă: crima, necurăția
sexuală, vrăjitoria, închinarea la idoli. Altele par mai puțin grave (minciuna)
și totuși sunt incluse în listă. Poate surprinzător este că în capul listei
avem frica și necredința. Dar nu este întâmplător acest lucru. Ne aducem aminte
de Numeri cap.14, și de motivul principal pentru care cei ce au ieșit din
Egipt, nu au biruit, și nu au ajuns în țara promisă ci au murit în pustie.
Frica izvorâtă din necredință a fost motivul. Și cartea Apocalipsei ne
avertizează că FRICA este o armă teribilă a celui rău. Seducția poate fi
învinsă mai ușor. Dar frica rămâne ultima redută ce trebuie învinsă. Frica de
pierdere, de suferință, de prigoană, de moarte ne poate duce la pierderea
relației cu Dumnezeu. Există o frică mai mare care o poate învinge: frica de
Domnul, frica de a avea parte de pedeapsa Sa eternă, și de a-L pierde pe El
pentru totdeauna. După această introducere a lumii noi ce va veni (v.1-8),
autorul începe să ne descrie minunata mireasă a Mielului. Îngerul care-l cheamă
pe Ioan pentru a-i arăta Mireasa este unul din îngerii care aveau cele 7
potire. Tot unul din acești îngeri l-a chemat pe Ioan în cap.17 pentru a-i
arăta curva cea mare. Se accentuează deci din nou contrastul dintre Ierusalim
și Babilon, între Mireasă și curva cea mare. În cap.17 Ioan este dus în duhul
într-o pustie, acum este dus în duhul pe un munte mare și înalt. Ierusalimul
cel nou are slava lui Dumnezeu, adică este plin de prezența Lui și are o
glorie ca cea a Celui Prea-Înalt. Lumina ei era ca o piatră de iaspis, străvezie
ca cristalul. În cap.4 Cel ce șade pe tron are înfățișarea unei pietre de iaspis și
de sardiu. Este firesc ca cetatea plină de gloria lui Dumnezeu să aibă o
înfățișarea ca cea a lui Dumnezeu. Cetatea are strălucire și culoare dar în
același timp este transparentă (străvezie ca cristalul). Transparența cetății
ne arată curăția ei dar și faptul că prin ea se reflectă în mod perfect lumina
slavei lui Dumnezeu. În cele ce urmează, autorul insistă foarte mult asupra
zidului și porților cetății. În primul rând suntem uimiți că cetatea mai mare
ziduri și porți. În mod cert nu este vorba de zid și poartă fizice dar totuși
zidul și poarta trimit la ideea de protecție, de apărare. Dar acum nu mai sunt
vrăjmași, nu mai este rău nici în cetate, nici în afara cetății, nu mai sunt
ispite, nu mai există Ispititor ca în Eden. De ce prezența unui zid, și de ce
se insistă așa de mult pe zidul și porțile cetății? Porțile cetății stau mereu
deschise (vezi v.25), deci ele nu au rol de apărare. Atunci, în absența
vrăjmașilor ce rol mai poate avea zidul și porțile acestuia? Ar putea avea un
rol de delimitare și de definire a identității cetății. În noua creație nu
TOTUL va fi cuprins de marea cetate, nu totul va fi parte din noua cetate.
Cetatea va delimita doar un spațiu special din noua creație a lui Dumnezeu.
Astfel ea va fi delimitată de un mare zid. Pe cele 12 porți sunt scrise cele 12
nume ale celor 12 seminții ale lui Israel, iar pe 12 temelii ale zidului sunt
scrise numele celor 12 apostoli ai Mielului. Cetatea pare a fi deci delimitată
de apartenența la poporului lui Dumnezeu răscumpărat de pe pământ, reprezentat
în Vechiul Testament prin cele 12 seminții ale lui Israel, și în Noul Testament
prin cei 12 apostoli. Cei răscumpărați din Vechiul și Noul Testament, evrei și
neamuri, Israel și Biserica, sunt aduși laolaltă pentru a forma măreața cetate.
Și cine se gândea să excludă pe sfinții Vechiului Testament din cetate sau pe
Israel din planul lui Dumnezeu? Nu este suficient de clar că Dumnezeu nu
renunță la Israel? Iată că cetatea eternă este plină de nume evreiești, și
chiar numele ei este tot evreiesc: Ierusalim. V.15-17 întrerup descrierea
zidului și porților cetății pentru a introduce măsurarea cetății. Măsurătoarea
ne arată că cetatea este un pătrat, ba mai mult un cub, și unul imens cu latura
de 12.000 prăjini (=2100/2200 km). Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon era
tot un cub. Acum cetatea sfântă este ea însăși o imensă Sfântă a Sfintelor,
plină de prezența lui Dumnezeu! Zidul cetății care are o înălțime de 144 de coți
(=69,12 m, probabil) este unul foarte înalt, și totuși este foarte mic în
comparație cu înălțimea cetății (=2200 km). Cifra 144 ne aduce aminte de cei
144.000, de floarea făinii a celor neprihăniți, de cei care au biruit fiara.
Înălțimea zidului este proiectată după gloria credinței acestora. Cetatea este
locuită de biruitorii celui rău, de cei care prin credință au învins pe
marele balaur. V.18-21 revin la descrierea zidului și a porților. Se insistă pe
cele 12 temelii care sunt 12 pietre prețioase și sunt enumerate aceste 12
pietre. În Vechiul Testament mai găsim două astfel de enumerări de pietre
prețioase. Una este în Ezechiel și este menită să descrie slava Tirului sau mai
exact slava lui Lucifer înainte de căderea sa. Aceasta include 10 pietre/materiale
prețioase. Cealaltă enumerare o găsim în cartea Exodului cu privire la
pieptarul Marelui Preot care conținea 12 pietre prețioase, reprezentând cele 12
seminții ale lui Israel. Numărul mai mare de pietre de pieptar (12 față de cele
10 din Ezechiel 28) ne poate arăta că slava Marelui Preot (împlinită cu
adevărat în Iisus Hristos) este mai mare decât cea a lui Lucifer înainte de
cădere. Dar acum găsim cele 12 pietre împodobind Mireasa Mielului. Mielul
practic dăruiește slava Sa Miresei care este, astfel, mai slăvită decât
Heruvimul ocrotitor din Ezechiel 28. Porțile cetății sunt și ele 12
mărgăritare, iar cetatea (și ulița ei) este de aur curat, ca sticla străvezie.
Aurul curat trimite la caracterul cristic și la credința sfinților ce formează
cetatea. Acestea au fost curățite prin focul încercărilor de pe pământ. Sticla
străvezie trimite, cum am mai precizat deja, la curăția sfinților și la darul
acestora de a reflecta în mod perfect gloria lui Dumnezeu. După ce ne-a descris
zidul, porțile și cetatea, autorul face un pas către INTERIORUL cetății. El
insistă mai întâi pe ce NU are cetatea. Primul lucru pe care-l aflăm este că
cetatea nu are Templu deoarece Domnul și Mielul sunt Templul ei. Templul este
Casa Domnului, și locul de întâlnire dintre Dumnezeu și făpturile Sale. Dar
acum cetatea însăși este Casa Domnului! Mai mult, cetatea este o imensă Sfântă
a Sfintelor. Deci este firesc să nu găsim Templu în cetate! Cetatea însăși este
Templul Domnului! Și Domnul Însuși este Templul cetății. Comuniunea dintre Dumnezeu
și sfinții ce formează cetatea este desăvârșită! Al doilea lucru care lipsește
cetății sunt luminătorii (soarele și luna). Nu mai este nevoie de aceștia
deoarece lumina ei este însuși Dumnezeu. Este interesant cum textul trece de la
tema luminii fizice (luminătorii) la tema luminii spirituale (Făclia ei este
Mielul). Așa cum am comentat deja la începutul capitolului, prezența
întunericului fizic în prima creație părea să însemne că Dumnezeu și-a asumat o
perioadă nepedepsirea răzvrătirii și răului luciferic. Însă acum, la
inaugurarea noii Creații, marele ispititor este deja aruncat în iazul cu
foc. Astfel, cetatea nu are Templu, și nici luminători. Dar ce are
cetatea? Primul lucru ni se spune că Neamurile își vor aduce slava și cinstea
lor în cetate. Se accentuează de două ori această idee (v.24 și v.26). Ce să
însemne acest lucru? Sunt două ipoteze: fie neamurile fac parte
din identitatea cetății, fie reprezintă vizitatorii cetății. Prima ar
sublinia faptul că nu doar evreii credincioși, ci și neamurile răscumpărate vor
face parte din Noul Ierusalim. A doua ar reliefa că nu toate neamurile vor face
parte din Noul Ierusalim. Există o teorie (inspirată în special din Romani
cap.9 unde se precizează că împietrirea temporară a lui Israel a făcut cu putință
mântuirea neamurilor) care afirmă că doar cei dintre neamuri mântuiți prin
credința în Iisus Hristos în perioada Bisericii vor face parte din Noul
Ierusalim. Ceilalți dintre neamuri, mântuiți prin alegerea binelui în Vechiul
și Noul Testament, sau prin credința în Iisus Hristos în mia de ani, ar forma
aceste Neamuri din finalul cap.21 din Apocalipsa care ar reprezenta doar
vizitatorii cetății. Aici ar putea fi incluși poate și cei mântuiți ca prin foc
care își pierd răsplata (vezi 1 Cor.cap.3). Cum va fi exact, vom vedea acolo
sus. Ce mai găsim în cetate? Alături de slava și cinstea Neamurilor mai găsim
râul cu apa vieții, pomul vieții și scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al
Mielului (22:1-3). Râul cu apa vieții și pomul vieții ne trimit la Grădina Edenului.
Noul Ierusalim reprezintă o recuperare a paradisului pierdut, o întoarcere a
umanității la armonia din Eden. Dar înseamnă chiar mai mult decât atât. În
Edenul lui Adam nu era așezat scaunul de domnie al Domnului (acesta era în
ceruri). Dar acum Domnul își așază însuși scaunul Său de domnie în noua
creație. Domnul are o nouă reședință, un nou loc de unde va guverna peste toate
creațiile Sale toată eternitatea. Slava Noului Ierusalim este deci mai mare
decât cea a Edenului din Genesa, și răsplătirea sfinților răscumpărați
eclipsează gloria lui Adam însuși. Referirea la neamuri în v.2 ne surprinde din
nou: frunzele pomului vieții slujesc la vindecarea neamurilor. Despre
ce vindecare să fie vorba? V.27 ne-a asigura că nimic neîntinat nu va intra în
ea, ci doar cei neprihăniți scriși în cartea vieții Mielului. V.3 din cap.22
insistă din nou că nimic vrednic de blestem nu va mai fi acolo. În noua creație
nu va mai exista Ispititor ca în Eden, sau păcat ca în creația decăzută.
Așadar, de unde necesitatea vindecării neamurilor? Modul cel mai simplu de a
soluționa această afirmație este să apelăm la dinamica timpului în cartea
Apocalipsa. Am văzut până acum că imaginile din Apocalipsa pot glisa rapid în
viitor sau în trecut. Astfel v.2 ar face referire la o perioadă de vindecare
din trecut: vindecarea neamurilor din perioada Bisericii (prezentul lui Ioan)
sau din mia de ani. Dacă însă afirmația din v.2 vizează prezentul Noului
Ierusalim, atunci înseamnă că se referă la realități care sunt dincolo de
capacitatea noastră de înțelegere. Ea ar confirma că neamurile de la finalul
cap.21 ar fi doar vizitatorii din cetate, și că deși eliberate de firea
pământească, ele ar avea totuși nevoie de vindecare (din ce pricină, nu știm!).
Descrierea Noului Ierusalim se încheie în v.3b-5 cu răsplătirea sfinților
ce formează cetatea: aceștia vor sluji Mielului, vor vedea Fața Lui, Numele Lui
va fi pe frunților lor, vor fi luminați de Dumnezeu Însuși și vor împărăți în
vecii vecilor. Părtășia cu Mielul este răsplata lor (vor vedea Fața Lui), și
marele lor privilegiu este slujirea Mielului. Dar a sluji, în Împărăția lui
Dumnezeu, înseamnă a împărăți. Deci ei vor guverna împreună cu Mielul tot ce
este creat pentru eternitate! V.5 insistă din nou pe absența nopții. Nu va mai
exista Ispititor. Posibilitatea căderii nu va mai fi! Acest lucru este foarte
important pentru umanitatea răscumpărată. Ea a trăit trauma pierderii
paradisului. Este firesc să se întrebe: există riscul să pierdem și acest
paradis? Dumnezeu îi asigură că nu. Un pământ și un cer nou, fără de păcat,
guvernat de Dumnezeu și în care răsplata este însuși Dumnezeu. Nicio altă
religie de pe pământ nu oferă o asemenea speranță. Binele viitor propus de
celelalte religii este eclipsat cu ușurință de speranța credinței creștine. Iar
modul în care este descris Noul Ierusalim ne arată că răsplătirea sfinților
răscumpărați de pe pământ este inimaginabil de mare! Slava lor este mai mare
decât cea a îngerilor, decât cea a celor mai slăviți heruvimi, decât cea a lui
Lucifer de altădată, decât cea a lui Adam din Eden, decât cea a Templului
ceresc din prezent! Ei vor forma Noul Templul al lui Dumnezeu, și vor fi pentru
eternitate singura Locuință a lui Dumnezeu și unica Mireasă a Mielului. Doar ei
vor ședea pe scaunul de domnie împărățind (slujind) cu Mielul pentru veșnicie!
STUDIU
SPECIAL: NOUL IERUSALIM (21, 9-27): tema Noului
Ierusalimului, apare într-o descriere detaliată pe care comunitatea în
ascultare, în mod spontan, o contrapune viziunii precedente a Babilonului celui
Mare: splendoarea lui devine acum sigla binelui şi a triumfului. Splendoarea
oraşului este descrisă cu ajutorul aceloraşi imagini (pietre preţioase) care îl
descriau pe Dumnezeu şezut pe tronul său (cf. Ap 4, 3; 21, 11). Noul Ierusalim poate
fi acum descris în detaliu, începând cu aspectul său exterior, cu ziduri şi
porţi. Este înconjurat de ziduri mari şi înalte (v. 12) nu pentru a apăra
oraşul, ale cărui porţi sunt mereu deschise, ci asemenea unei frontiere
simbolice care separă ceea ce este înăuntru de ceea ce este afară - neamurile,
despre care au vorbit. Porţile sunt câte trei pe fiecare latură: cele patru
puncte cardinale indică faptul că din orice parte este posibil accesul în oraş,
după cum prevăzuse Iisus: „Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor
veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor”
(Mt 8, 11). Dimensiunile oraşului sunt imense (cifre care depăşesc
imaginaţia) şi perfecte (forma rectangulară, înălţimea egală cu baza). Forma cu
bază rectangulară, cu 184 lungimea, înălţimea şi lăţimea egale, duce
cu gândul la un cub gigantic, semn al perfecţiunii; în formă cubică era
construită şi Sfânta Sfintelor în templu. Dimensiunile sunt pur şi simplu
imense: latura megacubului este de peste 2.200 km (12.000 de stadii) şi înălţimea
zidurilor de circa 65 m (144 coţi). Dacă fixăm 185 m ca echivalentul unui
stadiu, ar fi circa 2.200 km, de 100 de ori estimarea pe care Herodot o făcea
suprafeţei Babilonului!! Dacă fixăm 45 cm echivalentul unui cot, se obţin 64,8m
pentru înălţimea zidurilor. Materialele preţioase din care era construit
oraşul în v.18-21 amintesc de imaginile din v. 11 şi constituie un progres; nu
trebuie interpretate separat, ci văzute toate împreună ca un mod de a descrie
luminoasa şi splendida frumuseţe a Noului Ierusalim, culme a apropierii şi
prezenţei lui Dumnezeu. Există apoi o trimitere mai subtilă. Marele Preot purta
o mantie pe care erau fixate 12 pietre, simbol al celor 12 triburi. Când intra
în templu şi ajungea în prezenţa lui Dumnezeu, toate cele 12 triburi,
reprezentate prin pietrele mantiei, erau în contact cu gloria divină: „Şi va
purta Aaron, când va intra în cortul adunării, numele fiilor lui Israel pe
hoşenul judecăţii, la inima sa, spre veşnică pomenire înaintea Domnului” (Exod
28, 29). Ceva asemănător fusese anunţat de profetul Ezechiel care conclude
astfel descrierea oraşul său ideal: „Oraşul se va numi din acea zi înainte:
Acolo este Domnul” (Ez 48, 35). De la examinarea exterioară, se trece acum
în interiorul oraşului. Prima surpriză constă în lipsa totală a templelor.
Explicaţia este că Dumnezeu însuşi şi Mielul sunt templul său. Autorul vrea să
spună că au dispărut toate mijlocirile dintre uman şi divin, fiindcă de acum
tot oraşul este sfânt şi comuniunea cu Dumnezeu este spontană. Se observă marele
progres: nu doar că Dumnezeu locuieşte cu oamenii, ci Dumnezeu însuşi este casa
oamenilor. Se regăseşte aici teologia celei de-a IV-a Evanghelii despre
imanenţa reciprocă dintre credincios şi Hristos, de fapt, aici se încheie
traiectoria spaţială a lui a crede-a merge-a rămâne: discipolul este cel care
vrea să cunoască unde se află Iisus pentru a rămâne cu el (cf. In 1, 39). Aici
Dumnezeu vine în întâmpinarea nevoii omului de a sta cu El. Dacă Dumnezeu este
prezent, atunci noaptea, simbol al oricărei negativităţi, nu va mai exista (cf.
21, 25b). Lumina veşnică emanată de prezenţa lui Dumnezeu, îi luminează pe
toţi. Se împlineşte profeţia din Is 60, 19 şi mai mult încă, se materializează
promisiunile lui Iisus care asigurase: „Eu sunt lumina lumii” (In 8,
12). Surprizele şi loviturile de teatru nu au luat sfârşit.
Universalitatea fără limite a Noului Ierusalim, care trăieşte prin lumina-viaţă
a lui Dumnezeu, nu este o universalitate automată (cf. 21, 27). Mesajul din
liric devine exortativ: comunitatea se vede îndemnată să se ţină departe de
orice negativitate morală. Porţi deschise da, porţi pe toate cele patru
laturile, însă totuşi porţi care fac diferenţa şi separă ceea ce este înăuntru
de ceea ce este afară: „Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care
e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii
Mielului” (21, 27). Oraşul lui Dumnezeu, văzut până acum ca oraşul luminii
eterne, în acest moment este reprezentat ca oraş al vieţii. Nu este o simplă
revenire la primul paradis, evocat de pomul vieţii, ci este desăvârşirea
proiectului-Paradis înscris în prima creaţie. Un fluviu cu apă vie, care în Ez
47, 7.12 ţâşneşte din templu şi în In 7, 38, din inima credinciosului, în Ap
22, 1 izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, care substituie
templul. Apa este „limpede precum cristalul”, deoarece este apa vieţii înseşi a
lui Dumnezeu. Un pom al vieţii din mijlocul pieţei şi pe cele două maluri ale
râului semnifică însăşi viaţa lui Dumnezeu, aflată la completa şi permanenta
dispoziţie a tuturor: „frunzele... tămăduiesc neamurile” (cf. 22, 2), căci în
noua lume nu va mai exista nici boală, nici durere, nici moarte. Atunci „vor
vedea chipul lui” (v. 4), pentru că Dumnezeu va locui cu oamenii şi va fi
casa lor. În sfârşit, îl vor putea vedea pe Dumnezeu aşa cum este (cf. Mt 5, 8;
1 In 3, 2) şi va fi o deplină fericire, aceea care potoleşte cea mai profundă
dintre aspiraţiile omului. Dacă toate acestea sunt adevărate, aşa cum sunt, nu
rămâne altceva decât să strigăm: „VINO, DOAMNE IISUSE, Maranà tha!”
STUDIU
NOU … MAI NONCONFORMIST: CUM ESTE … RAIUL?
Pentru foarte mulți oameni Raiul nu este ceva
atractiv prin ceea ce oferă. Mulți oameni își doresc să ajungă în Rai doar
pentru că este alternativa favorabilă față de Iad. În schimb, marea majoritate trăiește
cu impresia că Raiul este un loc plictisitor, unde nu se întâmplă mare lucru,
unde totul se reduce la plimbări lungi pe pajiști împreună cu alți locatari ai
cerului îmbrăcați în haine albe; în timpul acestor plimbări se cântă
piese corale. Periodic se fac pelerinaje în capitala Raiului unde umbli pe
străzi de aur, vezi clădiri din aur, pomii sunt din aur, cu păsărele din aur și
fructe dulci ca mierea tot din aur. Plictisitor, zic ei! Dar aceasta
este o imagine complet deformată și falsă. Și cel mai probabil că, de-a lungul
timpului, Biserica a avut o contribuție majoră în a face neatractiv cel mai
minunat loc din Univers. Biblia nu descrie Raiul, pentru că experiența
Raiului este dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Lucrurile, emoțiile,
ființele, mediul, activitățile din Rai sunt fie la intensități pe care aici
nici nu le putem bănui, fie complet diferite de ceea ce cunoaștem, astfel că nu
există termeni în vocabularul nostru pentru a realiza o descriere. Știm că
Raiul este dimensiunea în care locuiește Dumnezeu și că El vrea ca omul să
ajungă acolo. Știm că pentru credincioși
Domnul Iisus pregătește lucruri speciale în Rai: mai precis un Pământ nou, o
planetă nouă care va face parte din Raiul lui Dumnezeu și pe care vor locui cei
răscumpărați după înviere. Un pământ
guvernat de însuși Domnul Iisus Hristos. Raiul din perioada cuprinsă între
moartea trupească a credinciosului și momentul învierii, este un loc în cer, o
locuință intermediară în prezența Lui Dumnezeu și a îngerilor. Ambele zone ale
Raiului, atât spațiul locuit de sufletele umane până la înviere cât și cel al
Pământului Nou locuit după învierea din ziua de apoi, sunt caracterizate de
desfătare, bucurie, pace, uimire, relații, interacțiune, activitate, măreție. Până la urmă, imaginează-ți o listă cu
lucrurile pe care ți le dorești să le faci, care îți produc bucurie, după care
tinzi: îți place să pictezi, să construiești, să mergi la concerte și
evenimente, să călătorești, să faci sport, să explorezi, să gătești, să
mănânci, să ai discuții interesante, să petreci timp cu prietenii, să studiezi
diverse domenii, să cultivi plante, să crești animale, să înoți în apele
albastre ale mării, să escaladezi munții, să zbori purtat de curenți calmi sau
să atingi viteze incredibile, să schiezi, să patinezi, să …, să …, să … .
În Rai vei avea posibilitatea să le faci pe toate acestea și altele la care
nici nu visezi aici, fără condiționări de genul: „dacă aș avea timp”, „dacă aș
avea bani”, „dacă aș fi sănătos”, „dacă ar fi siguranță”, „dacă voi apuca
pensia”. De exemplu, gustul pe care ni l-a dat Dumnezeu aici să ne bucurăm
de cele mai bune mâncăruri, acolo va fi incomparabil mai sofisticat,
incomparabil mai divers, iar hrana va fi inimaginabil mai gustoasă. Sau:
adrenalina care aici te face să simți, să ai experiențe memorabile, să cauți
momente de trăiri puternice va fi înlocuită în Rai de trăirea unor experiențe
și de izbucniri de bucurie care nu se compară cu nimic din ceea ce putem avea
aici pe pământ. Ori cel mai grandios eveniment ori spectacol ori festival din lumea
aceasta va fi surclasat de orișicâte ori de ceea ce va fi pus în scenele
Raiului, de creațiile impresionante, de „Starurile” care vor ține capul de
afiș, de tot ceea ce poate încânta simțurile. Fascinația lumii de dincolo este infinită și după primele 10
milioane de ani vei fi încântat să constați că încă n-ai văzut mai nimic, că
încă mai sunt atâtea de descoperit, că încă mai ai atîtea idei geniale pe care
trebuie să le aduci în realitate, că încă mai sunt atâtea moduri în care trupul
tău funcționează, că încă te mai descoperi pe tine, că încă îți mai descoperi
un talent, o pasiune! Toate acestea le vei face în cel mai bun trup, în cea mai
plăcută companie, în cea mai plăcută părtășie sau, când vrei, în cea mai
perfectă solitudine. Dincolo de toate acestea și în primul rând Raiul va fi
acel loc în care iubirea lui Dumnezeu va inunda prin Domnul Iisus Hristos viața
oricărui credincios pentru veșnicie: o stare de fericire care nu își găsește
posibilitatea de exprimare. Fericirea aceea care înflorește din a oferi iubire
și a primi iubire, de a fi în prezența persoanei iubite, de a fi copleșit de
dragoste și de a descoperi după fiecare val de iubire unul și mai profund, și
mai intens, și mai electrizant.
Este clar, pentru mine cel puțin, că, la
momentul actual Raiul este atât o … planetă, - Noul Pământ -, unde se află Noul
Ierusalim, unde se duc sufletele credincioșilor adevărați după moartea fizică,
dar și un Cer/Spațiu unde legile spațiului-timp în care trăim în trupuri fizice
sunt complet surclasate!! În Cerul Raiului nu există bariere de spațiu-timp!
Raiul Ceresc este atât o planetă pentru credincioși cât și un Univers întreg
URIAȘ, cu mult mai uriaș decât Universul fizic, plin cu alte … planete ale
altor lumi necăzute sau planete pe care trăiesc sufletele credincioșilor
adevărați ale altor lumi căzute! În acest Univers se poate căplători
instantaneu ORIUNDE!! La trecerea în Eternitate oamenii răscumpărați se vor
integra în Raiul Ceresc al Noului Pământ în mod deplin, adică vor intra în
Universul Raiului ca oameni cu trupuri glorificate, nu doar cu sufletul!!
Spațiul Raiului va deveni tot una cu Spațiul omului de astăzi!! Este posibil ca
Universul material de astăzi să existe în continuare pentru lumile decăzute
care vor trebui, fiecare, la momentul ei, să se integreze în Universul Raiului!
Apocalipsa 22 - Recapitulare, autentificare, șapte promisiuni
finale:
Suntem gata să luăm de la ochii credinței telescopul
revelației și să ne întoarcem în cotidian. Mărturisesc lipsa mea de entuziasm
în această direcție. Sper să fi determinat prin aceste studii decizia de a
privi mai mult la lucrurile de sus și să umblăm prioritar pentru ele. Viața are
limite stânjenitoare. Eternitatea este nesfârșit mai largă. Ultimul
capitol al Apocalipsei este și „EPILOGUL” cărții. După o
scurtă recapitulare (22:3-5), urmează autentificarea cărții (22:5-11), o
septadă a ultimelor promisiuni (22:6-15) și un apel final către cititori
(22:16-21).
I. Recapitularea finală este scurtă, dar completă: Nouă ne-a trebuit tot
capitolul precedent pentru a spune ceva din elementele integrării noastre în
eternitate. Apostolului Ioan, acest meșter artizan al cuvintelor, acest
dăltuitor desăvârșit al frazei, reușește să facă acelaș lucru în numai trei
versete! „Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de
domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei
vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi
noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui,
pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor”
(Apocalipsa 22:3-5). Blestemul va fi
înlăturat - o restaurare desăvârșită; tronul divin va fi
în mijlocul nostru - o administrare desăvârșită; robii
Lui Îl vor sluji - o subordonare desăvârșită; vor vedea fața
Lui - o transformare desăvârșită; Numele Lui va fi pe frunțile
lor - o identitate desăvârșită; Dumnezeu îi va lumina
- o iluminare desăvârșită; vor împărății în vecii vecilor
- o promovare desăvârșită.
II. Urmează autentificarea cărții: Apostolul Ioan ne spune că
Apocalipsa este completă. Ea este exact atât cât ne trebuie. Nu trebuie adăugat
nimic și nu trebuie scos nimic. O putem numi „testamentul testamentului
lui Dumnezeu”. Ca să arate clar că aici se încheie cartea, apostolul
Ioan scrie o încheiere în aceiași termeni și cu aceleași idei ca și
introducerea. Apocalipsa se găsește între două coperți asemănătoare. Prima o
confirmă pe cealaltă, închizând astfel între ele conținutul revelației. Avem
astfel:
Sursa profeției: Dumnezeu și Iisus: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o
Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.
Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan”
(Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare
şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul
Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”
(Apocalipsa 22:6).
Obiectul profeției: Iisus Hristos: „ … care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi
despre mărturia lui Iisus Hristos şi a spus tot ce a văzut” … „şi din partea
lui Iisus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul
împăraţilor pământului!” … „Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la
necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Iisus Hristos, mă aflam în ostrovul care
se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei
lui Iisus Hristos” (Apocalipsa 1:2,5,9). „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu
să vă adeverească aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi
Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” … „Mărturisesc
oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva
ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta” … „Cel ce
adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino,
Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:16,18,20).
Subiectul profeției: evenimentele viitoare: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o
Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.
Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan”
(Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare
şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul
Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”
(Apocalipsa 22:6).
Mediatorul profeției: îngerul: „Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la
robul Său Ioan,” (Apocalipsa 1:1). „Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt
vrednice de crezare şi adevărate” …„Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am
aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui” …
„Eu , Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri
pentru Biserici.” (Apocalipsa 22:6,8,16).
Scribul: Ioan profetul: „Ioan, către cele şapte Biserici care sunt în Asia: Har
şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine şi din
partea celor şapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie” (Apocalipsa
1:4). „Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea” (Apocalipsa 22:8).
Calitatea: profeție adevărată: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele
acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!”
(Apocalipsa 1:3). Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti
cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apocalipsa
22:10).
Destinatarii profeției: robii Lui: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care i-a dat-o
Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând.
Şi le-a făcut-o cunoscut trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan”
(Apocalipsa 1:1). Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare
şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe îngerul
Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”
(Apocalipsa 22:6).
Binecuvântații profeției: ascultătorii: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele
acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!”
(Apocalipsa 1:3). Şi iată, Eu vin curând! Ferice de cel ce păzeşte
cuvintele prorociei din cartea aceasta!” (Apocalipsa 22:7).
Avertismentul profeției: necredincioșia: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi
cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina
Lui! Da, Amin.” (Apocalipsa 1:7). „Cine este nedrept să fie
nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine
este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt
să se sfinţească şi mai departe!” „Iată Eu vin curând şi
răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”
(Apocalipsa 22:11-12)
Pecetluitorul profeției: Alfa și Omega: „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort.
El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme!
Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Apocalipsa 1:7). „Eu sunt Alfa
şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa
22:13).
Nădejdea profeției: revenirea Lui: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi
cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina
Lui! Da, Amin” (Apocalipsa 1:7). „Iată Eu vin curând
şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”…
„Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin curând”. Amin! Vino,
Doamne Iisuse!” (Apocalipsa 22:12, 20).
Pentru că aici se încheie descoperirile din această
carte, Ioan le termină cu un mesaj pozitiv. Urmează …
III. Septada promisiunilor finale: Este o cumulare de șapte
promisiuni solemne. Sunt unele din cele mai semnificative cuvinte din Biblie.
În ele auzim vocile îngerilor, vocea Domnului Iisus, vocea Duhului Sfânt, vocea
Bisericii și vocea lui Ioan. Sunt cuvinte care subliniază
responsabilitatea celor ce au citit această carte. Ea poate aduce binecuvântare
sau blestem în funcție de atitudinea celor ce i-au citit mesajul. Se cade,
așadar, să le analizăm și noi cu toată atenția. Este vorba despre
viața și destinul fiecăruia dintre noi. Lasă-le să-ți modeleze întreaga viață,
scopurile ei, stilul de viață, prioritățile, scopurile și preocupările de
fiecare zi.
1. Promisiunea autenticității: „Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de
crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor prorocilor, a trimis pe
îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”
(Apocalipsa 22:6). Spre deosebire de alte cărți
ale oamenilor care conțin punctele lor de vedere, speculațiile lor și
priceperea lor în mijloacele de amăgire, Apocalipsa este izvorâtă direct din
inima și din mintea lui Dumnezeu. Versetele de mai sus sunt asemenea unei
notarizări legale cu „apostilă”, care stabilește că ceea ce este scris este în
întregime legal și autentic, fără putința de a mai adăuga sau scoate ceva din
varianta finală. „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din
cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga
urgiile scrise în cartea aceasta. Şi, dacă scoate cineva ceva din
cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul
vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” (Apocalipsa 22:18-19).
2. Promisiunea revenirii Lui: „Şi iată, Eu vin curând!” (Apocalipsa 22:7a).
3. Promisiunea binecuvântării pentru cei ascultători: „Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din
cartea aceasta!” (Apocalipsa 22:7b). Aceasta
se adaugă celor făcute biruitorilor din bisericile amintite în capitolele 2 și
3 ale Apocalipsei.
4. Promisiunea integrării în rândul creaturilor cerești: „Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi
după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care
mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una
ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii, şi
cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu”
(Apocalipsa 22:8-9). În toată Biblia, îngerii au
fost apariții grozave și înspăimântătoare. În pragul veșniciei, Ioan
experimentează pentru noi integrarea în rândul făpturilor cerești. Declarația
îngerului este ca un discurs de acceptare și o inițiere în lumea care ne
așteaptă.
5. Promisiunea înțelegerii Apocalipsei: „Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei
din cartea aceasta. Căci vremea este aproape. Cine este nedrept să fie nedrept
şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără
prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se
sfinţească şi mai departe!” (Apocalipsa 22:10-11). Iată un verset care trebuie arătat tuturor celor care pretind
că nu putem studia Apocalipsa pentru că este o carte imposibil de înțeles și
aplicat în viață. Lumea caută inițiere în taine ascunse. Dumnezeu și-a așezat
adevărul „la vedere”, ca să fie aflat de toți.
6. Promisiunea răsplătirii la cea de a doua venire: „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu
Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel
dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa
22:12). Domnul Iisus nu i-a mințit pe ucenicii Lui! El
vrea ca fiecare generație să-L aștepte cu înfrigurare în anticiparea lucrurilor
glorioase pe care ni le-a pregătit. Toate lucrurile își au un sfârșit, iar
sfârșitul tuturor lucrurilor este legat de persoana și lucrarea lui Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu.
7. Promisiunea răsplătirii celor ce și-au spălat hainele: „Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept
la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii,
vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte
minciuna şi trăieşte în minciună!” (Apocalipsa 22:14-15). Cartea aceasta nu este doar o ducumentare care să ne
satisfacă nouă curiozitatea. Ea este o motivație pentru schimbarea vieții prin
acceptarea spălării în sângele răscumpărător al Mielului lui Dumnezeu. Persoana
Lui împarte lumea în două categorii: cei salvați și cei pierduți pe vecie; cei
care au fost iertați prin pocăință și credință și cei care au ignorat persoana
și lucrarea lui Iisus Hristos. Aceștia vor rămâne în afara binecuvântărilor
cerești, purtându-și pedeapsa păcatele lor în eternitate.
Cap. 22
- comentariu suplimentar 1:
O
altă descriere glorioasă urmează după aceasta, la începutul capitolului 22. „Şi
mi-a arătat un râu cu apa vieţii, strălucind ca cristalul, izvorând din scaunul
de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Nu mai sunt fulgerele şi tunetele şi
glasurile, caractere ale perioadei tranzitorii de judecată care umple
intervalul între răpirea Bisericii şi domnia împreună cu Hristos, ci figura
întrebuinţată aici se potriveşte acestui timp în care Hristos şi Biserica
domnesc în pace: „Un râu cu apa vieţii, strălucind ca cristalul, izvorând din
scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. În mijlocul străzii ei și pe
cele două maluri ale râului era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de
rod, dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea
neamurilor.” Pomul vieţii nu poartă numai ceea ce producea primul, ci acum,
după plinătatea proviziei harului lui Dumnezeu faţă de om, el dă mai întâi
pentru omul în slavă, cele douăsprezece feluri de rod, apoi ceea ce se
potriveşte de asemenea omului pe pământ, o porţie pe care o dă bunătatea unui
Dumnezeu care Se arată în împărăţia Sa. „Nu va mai fi niciun blestem. Scaunul
de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea. Robii Lui îi vor sluji.”
Versetul 6 confirmă încă odată toate aceste cuvinte şi, în legătură cu ele,
venirea Domnului este înfăţişată pentru a întări însemnătatea ei. „Şi iată, Eu
vin curând! Ferice de cel care păzeşte cuvintele prorociei cărţii acesteia.”
Atunci este afirmat din nou caracterul acestei profeţii, caracter care derivă
din faptul că creştinismul a luat deja locul său: „Să nu pecetluieşti cuvintele
prorociei din cartea aceasta.” În timpul lui Daniel şi pentru Daniel însuşi,
cartea era pecetluită (Daniel 12.4,9); era atunci caracterul vechilor prorocii,
dar nu al cărţii lui Ioan. „Şi mi-a zis: Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei
din cartea aceasta, căci timpul este aproape.” Vremea nu era aproape în epoca
lui Daniel. Pentru Biserică, vremea este totdeauna aproape. În caracterul său
propriu, ca si în lucrurile care sunt partea sa, ea nu cunoaşte deloc timpul.
Tot ceea ce aparţine trupului lui Hristos este în afara pământului şi a lumii.
Biserica este din Cer; şi, în Cer nu există nici timp, nici ceva care să-l
măsoare. Există în Cer luminători care marchează vremurile şi anotimpurile
pentru pământ. Dar Biserica se compune din persoane chemate în afara pământului
și ea nu este din lume; în consecinţă, pentru ea vremea este totdeauna aproape.
De îndată ce Hristos a fost vestit ca aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi, prin
urmare, chiar de la începutul creştinismului, El era de asemenea înfăţişat ca
fiind gata să judece viii şi morţii (1 Petru 4.5) şi El rămâne astfel până în
vremea de azi. Biserica se continuă, potrivit voii Domnului. El poate, după
planurile pe care le-a făcut, să prelungească sau să scurteze acest interval de
timp care este în întregime în mâinile Sale, dar Biserica nu are nimic de a
face cu timpurile şi evenimentele. Pentru iudeu, dimpotrivă, există neapărat
date; pentru el, mari schimbări trebuie de asemenea să aibă loc şi de aceea,
deoarece Daniel îi reprezintă pe iudei, diferenţa rămâne vădită. Pentru
creştin, această carte nu este pecetluită. Totul este deschis, pentru că Duhul
Sfânt locuieşte în noi, „căci Duhul cercetează toate, chiar cele mai adânci
lucrări ale lui Dumnezeu.” Găsim, în legătură cu această cartea, avertismentul
cel mai solemn. „Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este
întinat, să se întineze şi mai departe; cine este drept să trăiască şi mai
departe în dreptate. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!”
Timpul despre care se vorbeşte aici nu ne priveşte deloc pe noi, ci pe aceia
care vor fi pe pământ după ce noi vom fi departe. Totul este fixat atunci. Nu
va mai fi timpul de a căuta îndurarea: oricare ar fi starea în care Domnul ne
va găsi le venirea Sa, totul este încheiat şi fixat, nu mai este cazul de
schimbare. În consecinţă, citim: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu
Mine.” Vedem că aceasta se referă la ceea ce a fost înainte - nu numai la
venirea Sa pentru noi care păzim cuvintele profeţiei din această carte, ci şi
pentru cei pe care îi va găsi aici pe pământ, „pentru a da fiecăruia după cum este
fapta lui.” După aceasta Iisus Se prezintă El însuşi şi în acelaşi timp anunţă
că a trimis pe îngerul Său. „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă
mărturisească aceste lucruri în biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui
David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.” Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!”
Şi cine aude să zică „Vino!” Şi cel însetat să vină; cine vrea, să ia apa
vieţii fără plată!” Astfel Hristos, înfăţişat nu numai ca Rădăcina şi Sămânţa
lui David, dar şi ca Luceafărul strălucitor de dimineaţă, face să ţâşnească,
sub acţiunea Duhului Sfânt, manifestarea de sentimente din inima Bisericii. Ea
nu poate să audă vorbindu-se despre El în legătură cu acest punct de vedere,
fără să dorească îndată ca El să vină. Ea nu zice, este adevărat: „Vino repede”;
aceasta n-ar fi potrivit nici cu ea, nici cu creştinul. Ceea ce ni se
potriveşte este răbdarea aşteptării. Dimpotrivă, cât este de preţios pentru
inimă că El este Cel care zice: „Eu vin repede!” Şi Hristos singur, în
Scriptură, vorbeşte totdeauna astfel. Cât despre noi, nu putem spune numai:
„Vino!” Noi dorim fără îndoială ca El să vină curând, dar îi lăsăm Lui să
hotărască momentul venirii, pentru că noi cunoaştem dragostea Sa şi putem să ne
încredem în El. Noi ştim că, dacă El întârzie, nu întârzie în împlinirea
făgăduinţei Lui (2 Petru 3.9), ci are o îndelungă răbdare pentru mântuirea
tuturor. Şi, cine ar vrea să lipsească sufletul de mântuire sau să-L împiedice
pe Domnul de a o arăta? „Şi Duhul si Mireasa zic: Vino!” Lui Iisus I se
adresează acest suspin. Spre care altul ar putea să fie îndreptat? Mireasa face
să se urce spre Mire această dorinţă, iar Duhul Sfânt dă putere acestei
revărsări a inimii sale. Dar, în afară de asta, este de asemenea un mesaj
pentru alţii, un cuvânt adresat acelora care aud. „Cine aude să zică: Vino!” Ei
sunt invitaţi să rostească aceeaşi chemare. Dacă credeţi, nu vă temeţi deloc,
chiar dacă nu veţi avea decât puţină cunoştinţă: Domnul nu uită nici nu
dispeţuieşte pe aceia care prin comparaţie cu alţii ar fi lipsiţi de pricepere.
Tocmai această clasă de persoane o are El în vedere, în invitaţia făcută
acelora care aud, de a spune: „Vino!” Mireasa reprezintă pe aceia care au în
mod normal stăpânirea şi se bucură de drepturile lor. Mulţi n-au ajuns încă la
acest punct, dar Domnul nu-i uită. „Cine aude să zică: Vino!” A fi auzit numai
glasul Său este, la urma urmei, punctul de plecare al oricărei binecuvântări.
Nu este bucuria deplină, dar de aceasta depinde totul. Este drumul care conduce
la tot, este luarea în stăpânire şi bucuria actuală pentru toate. „Cine aude”
să fie deci încurajat să zică: „Vino!” Nu este nimic în Iisus care să poată sau
să trebuiască să vă oprească, nici să vă cauzeze vreo teamă. În El însuşi, vă
veţi bucura, chiar dacă n-aţi fi avut aici pe pământ deplina cunoştinţă a tot
ce este El. Dar în acelaşi timp când Biserica zice lui Hristos: „Vino!” şi când
invită pe cei care cred să se unească fără teamă cu ea în această chemare, ea
nu-i uită pe aceia care sunt nişte sărmani păcătoşi, fie că ei au convingerea adâncă
despre faptul acesta, fie că ei simt numai o dorinţă produsă de harul lui
Dumnezeu, ceea ce este cea mai slabă expresie a nevoii unui păcătos. Astfel
Domnul găseşte loc pentru tot ceea ce este roadă propriului Său har - pentru
chemarea de har, de asemenea, chiar dacă omul încă nu a dat un răspuns. Totuşi
dispreţul harului duce neapărat la judecată. Cartea se termină după un
avertisment solemn către aceia care ar adăuga sau ar scoate ceva din conţinutul
ei. „Cel care dă mărturia despre aceste lucruri, zice: Da, Eu vin repede. Amin!
Vino, Doamne Iisuse!” „Da, Eu vin curând”; cât de preţioase sunt aceste cuvinte
după o atât de lungă aşteptare! După atâtea dureri, încercări, greutăţi,
primejdii, cât este de plăcut să ai un astfel de cuvânt, rostit de Acela care
este sfânt şi Adevărat şi care cu siguranţă are să vină în credincioşia iubirii
Sale. El nu va uita să împlinească făgăduinţa pentru care a dat o arvună
inimilor noastre. El vine, şi pentru noi aceasta va fi în curând. Să poată
inimile noastre, eliberate de orice piedică, să răspundă nestânjenit „Amin” la
cuvântul Său de iubire şi de adevăr! Harul Său să fie cu toţi!
Cap. 22
- comentariu suplimentar 2:
Pasajul
22:6-20 reprezintă încheierea sau epilogul cărții. Finalul cărții subliniază
câteva idei foarte importante.
1. Ioan
este surprins a doua ora încercând să se închine îngerului. Observăm că tot în
contextul slavei Miresei el simte o nevoie extrem de intensă de a se închina.
Slava Miresei este deci cu adevărat apogeul revelației și a gloriei planului
lui Dumnezeu!
2. Se
insistă de câteva ori că lucrurile vestite se întâmpla repede și că Iisus vine
curând. Tocmai din această pricină profeția nu trebuie pecetluită (ca cea a lui
Daniel din vechime). Deci Apocalipsa a fost dăruită pentru a fi înțeleasă
tocmai pentru că vremea este aproape. După 2000 de ani de istorie ne întrebăm
ce înseamnă acest misterios în curând? Teologii care
văd profețiile din Apocalipsa axate în special pe evenimentele din primul
secol/primele secole (căderea Ierusalimului din anul 70/căderea Romei) rezolvă
mai ușor această problemă. Însă Hristos cred că ne vorbește aici cu claritate
despre revenirea Sa în slavă. Ce înseamnă în curând? Ar putea
însemna că pentru Dumnezeu timpul curge altfel (vezi 2 Petru cap.3a), dar și faptul
că evenimentele finalului pot începe oricând în istorie, și, astfel, trebuie să
fim mereu în veghere.
3. V.11-15
pune din nou în contrast destinul celor credincioși cu cel al celor
necredincioși. Dumnezeu va da fiecăruia după fapta lui. Nu toți vor fi
pedepsiți, și nu toți vor fi mântuiți. Revelația Apocalipsei ne cheamă la
sfințire. Cel necurat să fie necurat mai departe și să suporte consecințele,
iar cel neprihănit să se sfințească mai departe pentru a se bucura de
răsplătire.
4. Cel
ce a adeverit toate aceste lucruri este Iisus, unicul și adevăratul Mesia al
Vechiului Testament (rădăcina și sămânța lui David și Luceafărul de
dimineață!). Vestirea Sa este o mare chemare la mântuire (VINO!). Duhul și
Mireasa întăresc această chemare. Este posibil ca strigătul VINO! Al Duhului și
Miresei să însemne și o chemare a Mirelui.
5. Apocalipsa
este o carte sacră și inspirată, și mesajul ei este complet și mântuitor. Ea
este o sinteză a planului lui Dumnezeu și a Evangheliei lui Hristos. De aceea,
cel care adaugă sau scoate ceva din această carte, se atinge de Evanghelie, și
din această pricină se sortește singur la pierzanie eternă.
6. Cartea
se încheie cu rugăciunea: Vino, Doamne Iisuse! Este
răspunsul așteptat din partea Miresei la această minunată revelație. Întreaga
viață de sfințire și așteptare a Miresei de pe pământ trebuie să fie un strigăt
profund către urechea Mirelui: Vino, Mire drag!
Apocalipsa 22 - Testul final: De ce
trebuie să revină Iisus Hristos? „Eu ,
Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru
Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David,
Luceafărul strălucitor de dimineaţă”. Şi
Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este
sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa
22:16-17). Înainte de a începe testul nostru, dați-mi voie
să plec de la o altă întrebare: De ce a fost scrisă Apocalipsa? Nu pentru că apostolul Ioan a vrut-o și nu pentru că
Biserica ar fi cerut-o. Autorul ei este Dumnezeu, iar intenția cu care ne-a
trimis această „descoperire a descoperirilor”, această chemare a transcendenței
este „mărturia lui Iisus Hristos” care este duhul tuturor profețiilor
(Apocalipsa 19:10). Singura soluție pentru problemele istoriei și pentru viața
fiecăruia dintre noi ne-a fost dată de Dumnezeu și este: Iisus Hristos! El este
„soluția finală” a lui Dumnezeu! Orice altă soluție filozofică, politică,
administrativă sau militară propusă de altcineva este „antihristică”. Dacă ar
fi existat o altă soluție petru lume și pentru viața ta, Dumnezeu, ca un Tată
ideal, nu și-ar fi trimis Fiul să moară. Aceasta a rămas convingerea scribului
ales de Dumnezeu să aștearnă pe hârtie această carte: „Copilaşilor,
este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să
ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti - prin aceasta cunoaştem că este
ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). „Dacă primim mărturisirea oamenilor,
mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; şi mărturisirea lui Dumnezeu este
mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui
Dumnezeu are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu Îl face
mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul
Său. Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi
această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe
Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa” (1 Ioan 5:9-12). „Căci în lume s-au răspândit
mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Iisus Hristos vine în trup. Iată
amăgitorul, iată Antihristul!” (2 Ioan 7). Viața
noastră a fost salvată prin prima venire a lui Iisus Hristos. Ea va fi
proslăvită la cea de a doua Sa venire. După întunericul care domnește acum
peste lume, venirea Domnului Iisus va inaugura pentru noi zorii unei
eternități fericite, simbolizate metaforic prin apariția Lui ca „luceafăr de
dimineață”. Este o numire interesantă din cauza lui Lucifer, arhanghelul care
ar fi trebuit să dea tonul în ierarhia slavei lui Dumnezeu, dar s-a pervertit
și a ajuns să răspândească întunerecul. Iisus Hristos poartă profetic numirea
de „Luceafăr” pentru că „El este lumina care
luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9). El trebuie să revină în lume pentru că este Lumina
lumii! Vestea aceasta apare de trei ori în textul Noului Testament: „Şi
avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte,
ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă
şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2
Petru 1:19). „Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă” (Apocalipsa
2:28). „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri
pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor
de dimineaţă” (Apocalipsa 22:16). La prima
venire, Fiul lui Dumnezeu a început o lucrare pe care și-o continuă astăzi la
dreapta Tatălui și pe care o va desăvârși la cea de a doua Lui venire.
Așadar, de ce trebuie să revină Iisus Hristos? Aceasta este întrebarea-test din care se vede cât de mult am
înțeles mesajul transcendental al Apocalipsei. Vă ofer nouă răspunsuri valabile pe care le-au dat
teologii la această interogare.
1. Promisiunea lui Dumnezeu o cere: Vechiul Testament este plin
de promisiuni mesianice. De la Gen. 3:15 la Maleahi 4:2, cineva a numărat nu
mai puțin de 333 de promisiuni mesianice. Cele peste 100 de profeții despre
prima venire s-au împlinit întocmai. Intrarea călare pe măgăruș, împărțirea
hainelor Lui, mâinile și picioarele străpunse, respingerea Lui profețită în
Isaia 53, puteau fi considerate drept „simbolice” înainte de venirea lui
Hristos. Noul Testament ni le prezintă însă în împlinirea lor literală „ca să
se împlinească Scriptura” (Mat. 26:56, cf. 2:15; 4:14-16; 8:17; 12:17-21;
13:35; 21:4-5; 27:35; Ioan 12:38; 15:25; 19:24, 28). Biblia spune că „Dumnezeu
nu poate să mintă” și că El nu se răzgândește (Numeri 23:19; Tit 1:2). El va
împlini tot ce a promis. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos
trebuie să vină iarăși.
2. Învățătura lui Iisus o cere: Învățăturile date de Hristos
în timpul vieții pământești sunt pline de referințe la cea de a doua venire a
Sa. (Matei 24-25; Luca 21). Când era la judecată, Iisus și-a apărat dumnezeirea
printr-o declarație îndrăzneață despre revenirea Sa în termeni de slavă: „Da,
sunt” i-a răspuns Iisus. „Și veți vedea pe Fiul omului șezând la dreapta
puterii și venind pe norii cerului” (Marcu 14:62). În noaptea vânzării
Lui, Domnul le-a spus ucenicilor: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și
după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu
Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiți și voi” (Ioan 14:2-3). Nu numai
credibilitatea Tatălui este la mijloc, ci și credibilitatea Fiului. Dacă Iisus
nu se întoarce, El este dovedit ca mincinos.
3. Mărturia Duhului Sfânt o cere: Duhul Sfânt este „Duhul
Adevărului” (Ioan 14:17; 15:26) și mărturisește prin autorii Noului Testament
despre revenirea lui Iisus Hristos. Fie că este vorba despre apostolul Pavel (1
Corinteni 1:4-7; Filipeni 3:20; Coloseni 3:4; 1 Tesaloniceni 4:16-17; etc.),
fie că este vorba despre apostolul Petru (1 Petru 1:13; 5:4; 2 Petru 3), sau de
apostolul Ioan (1 Ioan 3:2), Duhul Sfânt depune mărturie despre ceea ce ne-au spus
și Tatăl și Fiul, anume că Domnul Iisus Hristos trebuie să vină iarăși.
4. Destinul Bisericii o cere: În prezent, Dumnezeu „Și-a aruncat privirile
peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele”
(Fapte 15:14) și își adună aleșii în trupul Bisericii. Ea trebuie să
ajungă Mireasa pe care o va prezenta Dumnezeu Fiului Său, la cea de a doua Lui
venire. Pavel folosește imaginea nunții în 2 Corinteni 11:2: „Căci
sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit
cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară
curată”. Nunta este o imagine foarte potrivită pentru felul în care
poartă de grijă Hristos pentru Biserică (Matei 25:1-13; Efeseni 5:25-27;
Apocalipsa 19:6-9). Putem fi siguri că Iisus Hristos se va întoarce să-și ia la
Sine Mireasa, cum a promis (Ioan 14:2-3).
5. Stricăciunea lumii o cere: Lumea este un loc al
stricăciunii și trebuie să fie pedepsită „Căci Fiul omului
are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti
fiecăruia după faptele lui” (Matei 16:27). „Vine ceasul când toți cei din
morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși afară din ele. Cei ce au făcut
binele, vor învia pentru viață; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru
judecată” (Ioan 5:28-29). Binecuvântata nădejde a celui credincios
(Tit 2:13) va aduce pentru lume groaza judecății (1 Tesaloniceni 1:7-10; Iuda
14-15; Apocalipsa 19:11-16). Domnul Iisus trebuie să se întoarcă să judece
lumea. Dreptatea lui Dumnezeu o cere.
6. Viitorul lui Israel o cere: Pe vremea lui Pavel,
Neamurile veneau în Biserică în număr mult mai mare decât evreii.
În Romani 11, apostolul le precizează: „Și dacă tu, care erai dintr-un
măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor, și ai fost făcut părtaș rădăcinii
și grăsimii măslinului” (v.17) „să ști că va veni o vreme când ramurile
naturale ale măslinului vor fi altoite înapoi (v. 23-24)”. Acest eveniment
este asociat de Pavel cu revenirea lui Hristos (v. 26). „În ziua aceea,
evreii Îl vor boci pe Cel pe care L-au străpuns” (Zaharia 12:10) și
Dumnezeu le va da mântuirea (Romani 11:26).
7. Persoana lui Hristos o cere: Ultima imagine a lui Hristos
pe care au văzut-o oamenii a fost aceea de la Calvar: un om murind în agonia
neputinței. După înviere, El nu s-a mai arătat lumii. Va trebui ca lumea să-L
vadă iarăși ca să știe cu cine au avut de a face: „Vor fi semne în
soare, în lună și în stele. Și pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri,
care nu vor ști ce să facă la auzul urletului mării și al valurilor; oamenii
își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe
pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci vor vedea pe Fiul
omului venind pe un nor cu putere și slavă mare” (Luca 21:25-27). „Iată că El
vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate
semințiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa 1:7).
8. Destinul lui Satan o cere: Satan, deși învins deja de
Hristos la Cruce, mai este încă „domnul lumii acesteia”
(Ioan 12:31; 14:30; 16:11; 2 Corinteni 4:4; Efeseni 2:2; 6:12; 1 Ioan
5:19). Ca adevărat Domn al lumii, Hristos trebuie să se întoarcă și să
pună capăt domniei lui Satan. În Apocalipsa 5, când Hristos primește sulul cu
cele șapte peceți, actul de proprietate al acestei lumi, El dezlănțuiește șirul
celor șapte judecăți ale peceților (Apocalipsa 6-7). Urmează apoi
șirul de judecăți ale trâmbițelor (Apocalipsa 8-9) și ale potirelor (Apocalipsa
16). La sfârșit, după un ultim efort al Satanei de a păstra stăpânire asupra
lumii, Hristos însuși se va întoarce să-și răpună dușmanul și să-l arunce în
pedeapsa veșnică a iazului de foc (Apocalipsa 19). Cu aceasta, biruința lui
Hristoa asupra impostorului uzurpator va fi definitivă.
9. Nădejdea sfinților o cere: Pavel vorbește despre sfinți
care vor avea parte de o premiere suplimentară: „De acum mă aşteaptă
cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel
drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”
(2 Timotei 4:8). Iar apostolul Ioan spune: „Prea
iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă.
Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea
așa cum este” (1 Ioan 3:2). Ioan adaugă: „Cine are în el
nădejdea aceasta se curăță după cum El este curat” (v. 3). Acesta este
testul unei escatologii corecte. Nădejdea revenirii Domnului Iisus trebuie să-i
facă pe cei ce cred în ea să se pregătească în curățire continuă. Este nădejdea
venirii Lui motivație pentru sfințirea ta? Mai degrabă decât să fi preocupat
obsesiv cu evenimentele politice ale acestei lumii, ai face bine să fi
preocupat cu starea inimii tale înaintea lui Dumnezeu. Ești gata să-L întâmpini
pe Hristos? Poți spune și tu aprins de iubire: „Vino Doamne
Iisuse”? (Apocalipsa 22:20).
LA
FINAL DE DRUM! Am întreprins lectura Apocalipsei ca pe un pariu: am fi capabili
să citim şi să descifrăm o carte recunoscută ca fiind dificilă? Fiecare va
răspunde pentru sine, examinând cât de pozitivă şi stimulativă a găsit-o pentru
propria inteligenţă şi pentru propriul suflet şi o va folosi mai bine pentru
propria viaţă spirituală. Unele referinţe sunt obligatorii. În vreme ce este
răspândită convingerea că Apocalipsa este o aglomerare informă de episoade,
cercetarea modernă a demonstrat că Apocalipsa este logică şi are o temă clară.
Nu este imposibil de recunoscut şi o structură care are în „septenari/septade”
pilonii săi de susţinere: şapte mesaje ale lui Hristos către şapte biserici din
Asia Mică, şapte sigilii deschise de Hristos-Mielul, şapte urgii dezlănţuite de
sunetul a şapte trâmbiţe, şi şapte sălbăticiuni dezlegate de vărsarea a şapte
cupe/potire. Restul Apocalipsei pregăteşte sau completează septenarele, şi
conduce la luminoasa concluzie a cărţii. Interpretând septenarul deschiderii
sigiliilor cărţii divine după acelaşi criteriu aplicat septenariilor
trâmbiţelor şi cupelor, care sunt septenarii ale urgiilor, cercetătorii
moderni fac din Apocalipsă o carte a „catastrofelor”, uitând faptul că această
carte cuprinde și partea luminoasă a revenirii Domnului, ă Împărăției Mesianice
și a Cerului Nou și Pământului Nou. Apocalipsa rămâne unul dintre
textele cele mai misterioase şi mai fascinante ale Bibliei, cu siguranţă, nu
unul dintre cele mai uşoare. Cine se pregăteşte să o citească este prins în
bogăţia de imagini şi, poate, riscă să piardă din vedere planul său
unitar. Noi am încercat să clarificăm şi să simplificăm. Reluând
principalele etape ale drumului nostru grăbit, după o primă privire sumară
asupra cărţii pentru a o insera în filonul apocaliptic şi pentru a o cunoaşte
în linii mari, am abordat textul însuşi fiindcă doar printr-o
lectură directă a Cuvântului lui Dumnezeu se poate ajunge la a-l înţelege.
Scrisorile ne-au pus în legătură cu o realitate eclezială multiformă: am fost
stimulaţi pentru o revizuire personală şi comunitară, ţinând ochii fixaţi
asupra lui Hristos care ne propunea punctele unui examen de conştiinţă. Au
apărut momente de mare consolare, dar şi de reproş, finalizat însă cu o
ameliorare. Am avut un suspin de uşurare când am văzut că Mielul era în măsură
să deschidă peceţile cărţii şi să interpreteze sensul istoriei. Am încetat să
ne mai simţim nişte naufragiaţi aruncaţi de valuri şi am început să înţelegem
că deasupra noastră se construieşte planul lui Dumnezeu care este un proiect al
iubirii. Pentru a-l înţelege mai bine, am descifrat simbolurile. Cu o
rapidă călătorie am trecut în revistă partea centrală a cărţii pentru a ne da
seama de o situaţie care, validă în vremea lui Ioan, se repropune punctual în
oricare perioadă a istoriei: viaţa fiecăruia şi a comunităţii este traversată
de durere, şi totuşi aceasta nu distruge viaţa fiindcă este susţinută de o
speranţă care vine de sus. Prezenţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos în lumea
oamenilor nu anihilează puterea răului care poate face în carne răni mortale.
Răul nu este absent în istoria noastră personală sau în cea comunitară şi
poate, de asemenea, să dea impresia că ne conduce nestingherit. Bătălia finală
cu victoria totală şi definitivă a binelui, asigură pe toţi că va fi răsplătită
credinţa în Dumnezeu: toţi trebuie să ştie să lupte, siguri de victoria care se
obţine în Hristos, pentru Hristos şi cu Hristos. Lui cinstea şi gloria în veci!
Dacă la final Apocalipsa rămâne totuşi o enigmă, sper că a devenit O PLĂCUTĂ
ENIGMĂ, care merită să fie tot mai bine cunoscută şi descifrată. Pariul,
totuși, continuă. Există oameni care
studiază Apocalipsa pentru aspectul ei senzațional. Unii sunt curioși dacă
regina Angliei este Izabela din Apocalipsa sau dacă Papa de la Roma este
Antihrist sau măcar profetul mincinos! Eu am ales aspectul spiritual al
lucrurilor. Dacă am reușit să provoc în voi o curiozitate care a fost apoi
satisfăcută de revelația lui Dumnezeu sunt mulțumit. Mi-am îndeplinit misiunea.
Pentru mine, Apocalipsa este un studiu permanent. Revin mereu să beau din
izvorul acesta de apă vie, să mă hrănesc cu bucatele acestea alese. Fac și
facem parte din aceia cărora Dumnezeu le-a promis că va veni să stea la masă cu
noi. Vom cina mereu cu El și El va cina cu noi. Marele ospăț de-abia începe!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu