DIVERSE - Partea a noua.

 

DIVERSE - Partea a noua

36. Etapele războiului de 30 de ani:

1. Revolta din Boemia şi războiul german (1618-1625):

 Această revoltă din Boemia se află la originea Războiului de Treizeci de Ani. Ea a debutat odată cu aruncarea pe fereastră a celor doi reprezentanţi imperiali, la 23 mai 1618. Locul locotenenţilor imperiali a fost luat de un directorat alcătuit din 30 de membri. S-a format practic un guvern insurecţional, acesta fiind încurajat de către principii calvinii din Palatinat. Gestul nefericit de la castelul Hradcany a fost dublat de afirmarea unui patriotism boemian, în acelaşi timp ceh şi german, hrănit dintr-un protestantism preocupat de obţinerea independenţei în relaţia cu puterea imperială profund catolică. La 19 august dieta Boemiei pronunţă detronarea lui Ferdinand şi declară tronul vacant. La 26 august, ea l-a ales rege al Boemiei pe noul palatin Frederic al V-lea, un principe calvin, care era şi şeful Uniunii Evanghelice, direct interesat să vadă Imperiul tot mai slab. După doar două zile, pe 28 august, la Frankfurt, era ales ca împărat al Imperiului, Ferdinand de Styria. La sosirea lui la Praga, pe 31 octombrie 1619, noul rege al Boemiei, Frederic al V-lea, nu dispunea decât de trupele ridicate aici de către contele de Torun şi căreia i s-a alăturat un corp armat al Uniunii Evanghelice. De cealaltă parte, Ferdinand al II-lea putea conta pe forţele Sfintei Ligi constituită de către ducele de Bavaria şi comandate de către Tilly, apoi pe o armată de 20.000 de oameni recrutată în Ţările de Jos de către Spinola şi care se afla sub comanda regelui Spaniei, dar şi pe alianţa ducelui de Saxa. În timp ce Spinola ocupa Palatinatul de Jos, trupele lui Tilly invadau Boemia şi, la 8 noiembrie 1620, zdrobea armata cehă la Muntele Alb, deschizându-şi astfel calea spre Praga. Frederic nu s-a putut refugia în Palatinat pentru simplu motiv că acesta era deja ocupat de către spanioli, el s-a refugiat la curtea electorului de Brandenburg (convertit la calvinism) şi apoi în Olanda, lăsând Boemia pradă represiunii monarhului său legitim. Ferdinand s-a angajat într-o campanie de reacţiune politică şi religioasă, abolind libertăţile Boemiei. Un tribunal excepţional a pronunţat condamnarea la moarte şi confiscarea averilor (în profitul familiilor austriece) a liderilor insurecţiei. Liderii revoltei, germani sau cehi, au fost decapitaţi la Praga, pe data de 21 iunie 162128 . Coroana Boemiei devine ereditară în Casa de Austria, fără nicio confirmare venită din partea dietei.

2. Războiul danez (1625-1629):

 Aliaţii lui Frederic al V-lea, membri al Uniunii Evanghelice, au sfârşit prin a se supune unul câte unul împăratului. Succesul în spaţiul german al cauzei catolice a dus la modificarea echilibrului teritorial în Imperiu în profitul principatelor catolice. În faţa noii situaţii, Christian al IV-lea (1588-1648), regele Danemarcei şi membru al Imperiului prin calitatea sa de duce de Holstein, de confesiune lutherană s-a văzut provocat şi a răspuns acestei provocări în anul 1625. Posibilitatea de a obţine controlul asupra teritoriilor de la sud de Holstein era deosebit de ispititoare. Averile episcopiilor catolice de Bremen, Verden sau Osnabrück erau considerabile, iar ele puteau fi secularizate de către un rege lutheran. Pe de altă parte, regele danez s-a grăbit să intervină înaintea rivalului său regele suedez. El răspunde favorabil astfel cererii principilor protestanţi germani. Danemarca putea conta şi pe un sprijin financiar venit din partea Angliei şi Provinciilor Unite. De cealaltă parte, Ferdinand al II-lea avea de partea sa o adevărată armată imperială, condusă acum de nobilul ceh Wallenstein, convertit la catolicism. Această armată era însă formată exclusiv din trupele Sfintei Ligi şi ale ducelui bavarez. Învins la Lutter (1626) şi ameninţat cu o invazie asupra regatului danez, Christian al IV-lea a fost nevoit să semneze pacea de la Lübeck (22 mai 1629). Danemarca păstrează după această pace ducatul Holstein dar pierde episcopatele sale din Saxa de Jos.

3. Războiul suedez (1631-1635):

 Regele Suediei, Gustav Adolf, care dorea să extindă graniţele statului său cât mai mult posibil în spaţiul Europei de nord, dar şi să apere lutheranismul, a decis să intervină la rândul său în afacerea germană. În iulie 1630, cu acordul ducelui de Pomerania, el se instalează la Stettin care îi va servi ca bază de plecare. În urma unor negocieri, regele suedez obţine din partea Franţei, în schimbul intervenţiei sale şi a promisiunii de a respecta cultul catolic, o subsidie anuală de un milion de livre. Campania lui Gustav Adolf din Germania (iunie 1631-noiembrie 1632) a fost marcată de succese. El a zdrobit la Breitenfeld, lângă Leipzig, la 17 septembrie 1631, trupele imperiale conduse de către Tilly, apoi s-a îndreptat spre ţările catolice ale Germaniei rhenane şi a intrat în Mainz la 23 decembrie. Aici a fost organizată o administraţie provizorie, i-a izgonit pe episcop şi pe marii prelaţi, a dat voie soldaţilor să jefuiască bisericile, suscitând în acest fel protestele Franţei. În primăvara lui 1632, Gustav Adolf a urcat pe valea Rhinului, a pătruns în Bavaria, trecând Dunărea şi forţând pasul Lech, obţinând în aprilie deschiderea drumului spre München şi de aici spre Viena. Cu o armată de mai bine de 60.000 de soldaţi Wallenstein a atacat direct armata suedeză. Cele două armate însă s-au tot tachinat, studiindu-se timp de două luni, trecând practic din Bavaria în Saxa. Electoratul era devastat de ambele tabere. Bătălia decisivă dintre cele două armate, suedeză şi imperială, s-a dat la Lützen, aproape de Leipzig, la 6 noiembrie 1632, şi a adus o mare victorie pentru suedezi, victorie însă îndoliată de moartea regelui suedez, ucis în timpul luptelor. Trupele imperiale au învins armatele suedeze la Nördlingen, pe 6 septembrie 1634, ceea ce l-a determinat pe electorul de Saxa să semneze un armistiţiu cu imperialii la Pirna (24 noiembrie 1634). Cele două părţi s-au înţeles în privinţa menţinerii păcii de la Augsburg. Toţi principii germani sunt invitaţi să adere la această pace, ceea ce s-a şi întâmplat. În câteva luni cei mai mulţi dintre ei au renunţat la război, între ei aflându-se şi electorul de Brandenburg. Coaliţia dintre Saxa, Brandenburg şi Suedia a fost dislocata, ceea ce a facut ca Suedia sa rămâna singură. Început la Praga, acest război intern al germanilor era pe cale de a se sfârşi tot la Praga, unde a fost semnată pacea pe 30 mai 1635.

4. Războiul francez (1635-1648):

 Războiul începe nu prea bine pentru Franţa, a cărei situaţie financiară nu era atunci foarte strălucită şi a cărei armată era prost echipată, prost antrenată şi prost comandată. Spaniolii au atacat în 1636 din două părţi: în Picardia, unde cucerirea localităţii Corbia, pe Somme, la 7 august, a permis cavalerilor spanioli să înainteze până la Pontoise, semănând panică în capitala franceză; în Bourgogne, unde trupele imperiale cantonate iniţial la Franche-Comté şi-au instalat reşedinţa, chiar înainte de Saint-Jean-de-Lorsne, în octombrie. În două cazuri pericolul pentru francezi este îndepărtat: Corbia este recucerită, iar la Saint-Jean-de-Lorsne trupele franceze au rezistat asediului. În cursul următorilor ani Franţa şi aliaţii săi au repurtat importante victorii pe diferite teatre de operaţiuni: în Alsacia, mai multe oraşe s-au pus voluntar sub protecţia lui Ludovic al XIII-lea şi al lui Bernard de Saxa-Weimar, solid instalaţi în câmpiile alsaciene, francezii au trecut Rhinul în 1638 şi au capturat localitatea Brisach; moartea lui Bernard de Saxa-Weimar, în 1638, a permis francezilor să răscumpere armata acestuia, dar şi să i-a sub administraţie proprie Brisach şi cea mai mare parte a oraşelor alsaciene. În Ţările de Jos, graţie alianţei cu olandezii care reţineau o parte a trupelor spaniole, francezii au intrat în Artois şi au pus stăpânire pe Arras (august 1640), În Roussillon, Perpignan este reluat după un lung asediu (1642), în acelaşi timp în Peninsula Iberică Richelieu a exploatat abil secesiunea Portugaliei şi revolta catalană din 1640, semnând un tratat de alianţă cu Portugalia şi trimiţând o armată în Catalonia care îl proclamă pe Ludovic al XIII-lea conte de Barcelona (februarie 1641). În Germania, Ferdinand al III-lea, care l-a succedat pe tatăl său în 1637, trebuia să facă faţă trupelor suedeze care invadaseră Silezia şi Boemia. Învingători la Zusmarshausen, lângă Augsburg, la 17 mai 1648, francezii s-au orientat spre Viena, în acelaşi timp suedezii invadaseră Boemia şi intraseră în Praga. În noile condiţii imperialii nu puteau decât să accepte pacea. Semnată pe 24 octombrie 1648, în Westfalia, ea a avut darul de a stopa această ofensivă concentrată asupra capitalei austriece. 

37. Pacea din Westfalia:

 Dupa terminarea razboiului de 30 de ani, diplomaţi din toată Europa aveau să se îndrepte spre Westfalia, pentru a se întâlni la Münster şi Osnabrück. Reşedinţe episcopale, cele două oraşe fuseseră alese de comun acord de către beligeranţi pentru a găzdui tratativele de pace. Cele două oraşe westfalice se găsesc în partea de nord-vest a Imperiului, în inima unei bogate zone agricole, care a avut şansa de a fi relativ ferită de război. La Münster s-au reunit, sub medierea unui nunţiu papal, reprezentanţii împăratului, ai principatelor şi oraşelor Imperiului, al regelui Spaniei, reprezentanţii regelui Franţei, ai Provinciilor Unite, ai cantoanelor elveţiene şi a mai multor oraşe italiene. La Osnabrück erau dezbătute raporturile dintre Suedia şi Imperiu. Semnarea unei păci separate între Spania şi Provinciile Unite, în ianuarie 1648, a avut darul de a grăbi negocierile, dar şi acela de a-le complica. Spania recunoştea independenţa şi acorda avantaje comerciale şi teritoriale olandezilor. Spania acum se putea concentra împotriva Franţei. Imperiul nu a putut însă să continue războiul iar Madridul a rămas singur în luptă. Deschiderea unei duble negocieri a fost determinată de succesele militare ale Franţei, dar şi ale Suediei, apoi de lipsa unei dorinţe sincere de a trata împreună, şi nu în ultimul rând de multitudinea şi complexitatea problemelor ce trebuiau dezbătute. Pacea a avut rolul de a discuta şi de a rediscuta echilibrul european, având menirea de a deschide în Europa o nouă eră. Prin clauzele referitoare la obligaţiile unei puteri europene în timp de război sau cele referitoare la libertatea de navigaţie în scopuri comerciale pe unele fluvii, ca Rhin, pacea westfalică a avut o valoare generală. Pentru spaţiul german, în particular, pacea westfalică este concluzia revoluţiei religioase începută în secolul al XVI-lea. Ea a servit ca bază pentru constituţia Imperiului pe toată durata cât acesta a mai existat, un secol şi jumătate. Pe ansamblu, textul tratatului consacră eşecul ambiţiilor Habsburgilor de la Viena şi victoria politicii franceze. În fine, tratatul impus lui Ferdinand al III-lea a menţinut diviziunea religioasă şi slăbirea autorităţii imperiale. Din punct de vedere politic, nimic nu a fost schimbat în aparenţă în statutul Sfântului Imperiu. Găsim şi după această dată aceleaşi elemente de dinaintea Războiului de Treizeci de Ani: un Imperiu, în jur de 350 de state, o Dietă divizată în trei colegii, cu preponderenţa Colegiului Electorilor. În structurile Imperiului existau 8 electorate, 69 de principate ecleziastice, 60 de oraşe libere şi multe principate laice. În tot acest timp un fapt nou îşi găseşte consacrarea: independenţa aproape totală a principilor, care se bucurau în interior de superioritate teritorială (art. 64 şi 65) atât în chestiunile ecleziastice, cât şi politice. În ceea ce priveşte politica externă ei au dreptul de a încheia între ei, dar şi cu puteri străine tratate în interesul lor propriu, sub singura rezervă că nu se îndreptau împotriva Imperiului. Demnitatea imperială devine aproape ereditară, Electorii acceptă ca pe o cutumă această realitatea. Este drept că această ereditate, cu timpul se va răsfrânge tot mai mult doar asupra posesiunilor sale ereditare. Casa de Habsburg are încă imaginea de apărător al lumii germane în faţa pericolului otoman. Cu toate acestea două mari puteri străine penetrează Imperiul, inclusiv prin influenţa lor politică, Franţa pe Rhin, iar Suedia prin Marea Baltică. Privită în ansamblu, pacea westfalică conservă, cu mici rectificări, raportul de forţe politice existent înaintea războiului. Frederic al V-lea reprimeşte demnitatea electorală şi Palatinatul rhenan, în acelaşi timp ducele bavarez conservă titlul său de elector şi Palatinatul de Sus; electorii protestanţi sunt trei împotriva a cinci catolici; Brandenburg a primit episcopiile secularizate de Kammin, Halberstadt şi Minden, cea mai mare parte a Pomeraniei şi promisiunea de a avea arhiepiscopia de Magdeburg. Marea noutate a păcii westfalice, în materie religioasă, a fost primirea de către calvini a aceloraşi drepturi de care se bucurau şi luteranii. Calvinii acum beneficiau de libertate confesională şi de un statut legal în principatele protestante ale Imperiului. Această libertate religioasă trebuie înţeleasă în conformitate cu una din dispoziţiile esenţiale ale tratatului, care acorda principelui dreptul de a alege confesiunea care îi convenea şi de a organiza Biserica aşa cum dorea. În fiecare stat se afla o singură Biserică, după cum exista doar un singur principe. În multe principate s-a adoptat o atitudine de toleranţă religioasă, simbol al apariţiei unui spirit nou „luminat”. În acest sens, Electorul de Brandenburg, de exemplu, respecta dreptul şi libertatea religioasă atât a protestanţilor (luterani sau calvini), cât şi a catolicilor. În Ungaria habsburgică, şi în Principatul Transilvaniei libertatea religioasă era garantată pentru toate confesiunile. În ansamblu, tratatul de la Westfalia a acordat protestanţilor un statut mai favorabil decât toate dispoziţiile legislative anterioare. Principii, în statele lor, aveau dreptul de a acorda libertate religioasă sau nu, având dreptul de a crea cadrul legislativ intern în acest sens. Pacea westfalica a fost prima remaniere profundă a frontierelor geopolitice ale Europei centrale, de care nu au beneficiat numai Franţa şi Suedia, ci şi numeroase principate din Imperiu. Suedia, din 1631, şi Franţa, din 1635, au fost angajate într-un lung şi costisitor război cu Imperiul, amândouă, prin pacea westfalică, au obţinut consistente avantaje teritoriale. Franţa a obţinut aproape tot ceea ce a cerut Mazarin prin vocea reprezentanţilor săi la Münster. Şi, totodată, a obţinut oficializarea achiziţiilor anterioare. Trei episcopate, Metz, Toul şi Verdun, erau administrate de către Franţa din 1552, acum au fost recunoscute de către împărat ca parte integrantă a regatului francez (art. 44), dar care continuau să depindă spiritual de arhiepiscopia de Trèves. În al doilea rând, Franţa a obţinut satisfacţii asupra celor mai multe dintre revendicările sale din zona rhenană. Casa de Austria a cedat regelui Franţei posesiunile sale din Sundgau şi Alsacia de Sus; ea a cedat de asemenea toate drepturile, proprietăţile, domeniile, posesiunile şi jurisdicţia care până aici i-au aparţinut atât Imperiului şi Casei de Austria, pământurile Alsaciei de Jos şi de Sus şi prefectura provincială a zece oraşe imperiale situate în Alsacia. Casa de Austria a abandonat de asemenea şi intenţia de a păstra Brisach (art. 73), una din porţile Germaniei. Din Alsacia doar Strasbourg, care a rămas oraş liber în cuprinsul Imperiului, şi republica Mulhause, asociată cantoanelor elveţiene, nu au ajuns în posesiunea regelui francez. De altfel, asupra acestei chestiuni se revine şi în articolul 89, unde sunt enumerate o listă de teritorii ce intrau imediat sub suveranitatea regelui francez (aşa cum ele fuseseră înainte ale Habsburgilor), între care şi cele zece oraşe din prefectura Haguenau, un număr însemnat de domenii ecleziastice (Lure, Murbach, Andlan, Münster, Turckheim, Landau) şi laice (Petite-Pierre, Hanau, Obesrstein şi Fleckenstein). Nicăieri însă nu se spunea că aceste teritorii ar fi intrat în posesiunea regatului francez sau ar fi ieşit de sub jurisdicţia Imperiului. Textul tratatului lăsa astfel loc diverselor interpretări. În aceste teritorii, ce intrau în posesia regelui francez (sau a statului francez) locuiau atât catolici, cât şi protestanţi (în Alsacia două treimi din populaţie erau catolici). Prin textul tratatului de la Münster regele francez are obligaţia, ca în teritoriile obţinute, să conserve religia catolică aşa cum ea fusese menţinută sub principii de Austria (art. 75). Protestanţilor, prin textul tratatului de la Osnabrück, articolul 47, li s-a garantat libera practică a cultului. Suedia, mai mult chiar decât Franţa, a beneficiat şi ea de pe urma retrasării frontierelor europene. Tratatul de la Osnabrück a atribuit o mare parte din teritoriile cucerite de către Gustav Adolf, acestea fiind: Pomerania occidentală situată la vest de Oder, precum şi insulele Rügen, Usedom şi Wolin, dar şi oraşul Stettin şi dependinţele sale, apoi Fricheshaff şi un important număr de domenii senioriale situate pe partea dreaptă a Oderului, obţinând de asemenea întregul control asupra gurilor acestui fluviu. Acestor teritorii li se adaugă drepturile pe care le are ducele de Pomerania asupra unei părţi din episcopia de Kammin. Suedia obţine apoi portul şi oraşul hanseatic Wismar, precum şi teritoriul dintre Neuenkloster şi Poel, cândva proprietatea ducelui de Mecklemburg. Mai la vest, Suedia a obţinut episcopia de Verden, arhiepiscopia şi ducatul de Bremen, cu excepţia oraşului Bremen, devenit oraş liber în cadrul Imperiului, precum şi drepturile vechii arhiepiscopii de Bremen asupra episcopiei de Hamburg. Regele suedez a intrat şi în posesia unui mic oraş alsacian, Benfeld. În afară de cele două state, beneficiari ai retrasării frontierelor au fost şi câţiva principi germani. Frederic al V-lea reprimeşte demnitatea electorală şi Palatinatul de Jos, în acelaşi timp ducele bavarez conservă titlul său de elector şi i se confirmă posesiunea asupra Palatinatul de Sus. Brandenburg a primit episcopiile secularizate de Kammin, Halberstadt şi Minden, cea mai mare parte a Pomeraniei (partea orientală) şi promisiunea de a avea arhiepiscopia de Magdeburg. Ratificarea tratatului s-a făcut foarte rapid. La finele lunii decembrie 1648, împăratul, Franţa şi Suedia, ratificaseră deja tratatul. La 18 ianuarie 1649 a avut loc schimbul oficial al instrucţiunilor de ratificare.

38. Criza Imperiului Habsburgic din 1740: 

 Peisajul politic european a fost puternic bulversat de trei evenimente consecutive care s-au succedat în anul 1740: moartea lui Frederic Wilhelm, regele Prusiei (31 mai), moartea împăratului Carol al VI-lea (20 octombrie) şi moartea ţarinei Ana Ivanovna (28 octombrie). Primele două evenimente au avut o influenţă foarte mare asupra Imperiului, profilul politic al acestuia fiind profund bulversat şi definitiv schimbat. La moartea lui Frederic Wilhelm, regele care dăduse Prusiei o armată foarte puternică, principe regal a devenit Frederic al II-lea (1740-1786). După moartea lui Carol al VI-lea „Pragmatica Sancţiune” conferea tronul fiicei acestuia Maria Tereza, în vârstă de 23 de ani. Carol al VI-lea făcuse eforturi şi sacrificii foarte mari pentru ca marile puteri să garanteze succesiunea pe care el o propusese. Spania în 1725, Rusia şi Prusia (1726), apoi Marea Britanie, Franţa, Pemont-Sardinia au recunoscut Pragmatica Sancţiune. În ciuda faptului că Dieta imperială a aprobat succesiunea propusă de către Carol al VI-lea, mai mulţi principi nu o recunoşteau. Carol Albert de Bavaria nu a subscris niciodată la Pragmatica Sancţiune, mai mult el revendica pentru sine coroana Boemiei. Apoi noul rege prusac, electorul de Brandenburg, spera să obţină Silezia în schimbul votului său. Pe plan european diplomaţia imperială părea a intra într-o perioadă nefastă. Austria cunoscuse un eşec considerabil şi în politica sa din sud-estul continentului. Războiul în care s-a antrenat alături de Rusia (1737-1739) s-a dovedit a fi o proastă alegere în condiţiile în care resursele şi armata austriacă nu erau refăcute după războiul de succesiune polonez. Tratatul de la Belgrad semnat cu turcii a fost un recul pentru austrieci. Mai mult, relaţiile Franţei cu Imperiul Otoman se consolidaseră şi mai puternic, evident şi în dauna Austriei, după Belgrad.

39. Evoluția comerțului exterior al Țărilor Române între 1800-1918:

 În proporţie covârşitoare (94,6% în 1837 şi 96,5% în 1838) comerţul exterior transilvănean se desfăşura cu Ţara Românească şi Moldova, cu provinciile turceşti, în timp ce cu Ungaria şi regiunile austriece avea loc doar în proporţie de 5% şi respectiv 3,5%. În Ţara Românească şi Moldova relaţiile comerciale externe se loveau de monopolul instituit de Poarta otomană în domeniul exportului a numero­ase produse de prim ordin (grâu, oi, seu, miere etc.) spre a se aproviziona cu prioritate, la preţuri fixate arbitrar de catre Constantinopol. Cu toate că, datorită lungilor lor frontiere, ambele Principate ocoleau într-o anumită măsură poruncile Porţii, contrabanda practicându-se intens, la mijlocul secolului al XVIII-lea acest monopol devenise una din cele mai grele poveri economice pentru ele. La rândul lor, interesele economice ale puterilor europene vor contribui şi ele în direcţia favorizării posibilităţilor de export. Desfiinţând complet monopolul, pacea de la Adrianopol din 1829 a permis din plin celor două principate să desfăşoare comerţul lor cu Occidentul european, exterm de interesat în produsele agricole româneşti. Pe baza unor calcule din 1822, Moldova şi Ţara Românească aveau anual un export total de 66 milioane de franci şi un import de 46 milioane, deci un excedent al balanţei comerţului exterior de 20 de milioane franci francezi. Exportul Ţării Româneşti se îndrepta spre Transilvania, spre regiunile din dreapta Dunării, mai ales spre Turcia, ca şi prin portul Brăila, spre alte ţări, până în apusul Europei. Exportul Moldovei mergea spre Transilvania, Bucovina, Muntenia, Ungaria, Austria, Rusia, Turcia şi alte ţări prin portul Galaţi. În 1836 Brăila şi în 1838 Galaţiul au fost declarate porto-franco. Mărfurile intrate în aceste porturi de peste graniţă pentru consumul în ţară sau pentru reexoportarea lor find scutite de taxe vamale. Intrarea tot mai puternică a României pe făgaşul capitalismului a deter­minat o continuă creştere a comerţului exterior. Din 1863 până în 1896, el a sporti cu 242,9%. De asemenea, în perioada 1863-1876, balanţa comercială a Principatelor Unite s-a menţinut activă, exportul prezentând regulat un excedent asupra importului. În anul 1875 România a încheiat Convenţia Comercială cu Austro-Ungaria, care a avut o mare importanţă politică, deoarece statului român i se recunoştea, de către o mare putere a vremii, dreptul de a negocia şi încheia acorduri directe, deci un atribut al statelor suverane, deşi ţara noastră se afla doar în pragul dobândirii independenţei. Desigur, importante au fost şi consecinţele economice. Austro-Ungaria beneficia de importante reduceri vamale sau chiar de scutire completă la anumite produse: cărbune, lemn de construcţii, maşini şi unelte agricole, şine de cale ferată, făină şi produse petroliere. România beneficia de scutire vamală la importul grâului în Austro-Ungaria şi de tarife mai avantajoase decât cele turceşti la importul de vite. Ca urmare a aplicării Convenţiei cu Austro-Ungaria, importul din acest imperiu reprezenta 53,6% din întregul import al ţării. România ajunsese să importe din Austro-Ungaria şi făină din propriul grâu. În acelaşi timp, volumul exportului românesc în respectivul Imperiu era mult mai mic decât importul. S-a creat o inegalitate în favoarea Austro-Ungariei, iar demarajul industrial în România era blocat. După cucerirea independenţei de stat România nu mai putea accepta inegalitatea şi în 1886 a denunţat Convenţia cu Austro-Ungaria. Se cerea o politică protecţionistă care să favorizeze dezvoltarea industriei autohtone. Nemulţumit de pierderea privilegiilor avute mai înainte, puternicul vecin de la nord şi apus a pornit contra Regatului României un înverşunat război vamal, care a durat până în 1891. Acest război s-a materializat prin interzicerea importului de animale şi împiedicarea altor mărfuri româneşti de a intra pe piaţa austro-ungară. În urma schimbărilor petrecute după 1886, Austro-Ungaria a încetat să deţină majoritatea absolută şi chiar pe cea relativă în importul românesc. Cu toate acestea, ea, împreună cu Germania care, spre sfârşitul secolului al XIX-lea deţinea majoritatea relativă în importul ţării noastre, a dominat încă o bună perioadă importul românesc. Locul cel mai important în exportul României îl ocupa în această perioadă Anglia. Dacă în 1882 exportul în Anglia reprezenta 39,9% din total, în 1892 a ajuns la 42,2%. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, locul prim în exportul românesc l-a ocupat Belgia, care, de la 0,2% cât absorbea în 1882, a ajuns la 54,5% în 1902. În exportul României predominau produsele agricole (numai cerealele reprezentau peste 70% din întregul export). În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea a crescut, de asemenea, exportul de lemn şi petrol. Importul României în perioada 1880-1900 se compunea în proporţie de 75% din produse industriale (în ultimul deceniu s-a remarcat creşterea importului de metal, de produse metalurgice şi maşini), 15% diverse articole alimentare, 4% materii prime destinate industriei româneşti şi 6% diverse alte produse. Structura importului şi exportului în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea arată că România rămânea mai departe o sursă de materii prime agricole şi o piaţă de desfacere a mărfurilor industriale pentru ţările din apusul şi centrul Europei. Din 1877 până în 1899 balanţa comercială a fost deficitară. Deficitul a acrescut de patru ori faţă de 1876. Balanţele comer­ciale cu Austro-Ungaria şi Germania erau cele mai deficitare. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea a devenit deficitară şi balanţa comercială cu Anglia. Deficitele mari ale balanţei comerciale a României se explică prin următoarele cauze:

1. Efectele Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, războiul vamal şi Convenţia din 1893-1894 încheiată cu Germania.

2. Puternica criză agrară care a bântuit lumea în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi concurenţa americană care dădea exportului românesc lovituri puternice.

3. Diferenţele dintre preţurile produselor exportate şi preţurile arti­colelor importate. În perioada 1880-1900, România plătea o tonă de marfă importată de 3,5-5 ori mai mult decât încasa pe o tonă de marfă exportată.

4. Din cauza condiţiilor climaterice nefavorabile, unele recolte au fost slabe şi ca urmare s-a redus exportul de cereale.

40. Pacea de la Passarowitz:

 După eşecul turcilor în faţa imperialilor şi acceptarea tratatului de la Karlowitz (1699), turcii păreau a se resemna cu pierderea importantelor poziţii deţinute în Europa centrală vreme de peste un secol şi jumătate. Surprinzătorul succes, puţin exploatat atunci, de la Stănileşti (1711), în faţa armatelor ţarului (obosite după războiul cu suedezii), dar şi celelalte succese ale campaniilor otomane pe frontul rusesc care au condus în cele din urmă la tratatul de la Adrianopol (24 iunie 1713), i-au stimulat pe turci în decizia lor de a relua campania în Europa. Un rol important în reluarea politicii de recucerire a teritoriilor pierdute, de reluare a luptelor pentru anularea tratatului de la Karlowitz l-a avut marele vizir Silahdîr Ali Paşa, care credea în capacitatea armatei otomane de a ieşi învingătoare dintr-un nou război. Sub influenţa vizirului, sultanul Ahmed al III-lea a reluat lupta sa împotriva Veneţiei, profitând de altfel de lungul război de succesiune spaniol care-i epuizase pe imperiali. Plecând de la acest considerent turci au crezut că austriecii nu vor reuşi să intervină alături de veneţieni. Planul otoman prevedea ca după înfrângerea veneţienilor să fie reluată ofensiva împotriva Habsburgilor. Scopul declanşării războiului împotriva republicii veneţiene era clar: reluarea teritoriilor ocupate de către aceasta în Marea Egee. Operaţiunile au fost declanşate de către armatele turceşti, în frunte cu Silahdîr Ali Paşa, în decembrie 1714. Moreea a fost recucerită de către turci în vara anului 1715. În acelaşi timp a căzut în mâinile turcilor fortăreaţa Souda, din Creta. Înlăturarea controlului veneţian asupra acestor teritorii greceşti a fost favorizată şi de către populaţia grecească, de confesiune ortodoxă, care nu acceptase politica autorităţilor veneţiene, care favorizaseră prozelitismul catolic. Încurajaţi de succesele din Mediterana, turcii au găsit oportun să atace Imperiul pentru a recupera teritoriul Ungariei. La început armatele conduse de către prinţul Eugen de Savoia păreau a face greu faţă atacului turc. Principatele Imperiului nu se lăsaseră antrenate într-un nou război al împăratului aşa că războiul trebuia susţinut doar de către armatele austriece. Marele vizir a plecat, în vara anului 1716, de la Belgrad cu o armată de 120.000 de soldaţi pe direcţia Peterwardein, în Slavonia. Aflat în fruntea unei armate de 70.000 de soldaţi, prinţul Eugen a trimis turcilor un ultimatum prin care le cerea imediata retragere. Neacceptarea ultimatumului a declanşat ostilităţile. Desfăşurată la 5 august 1716, bătălia de la Peterwardein a fost cea mai strălucitoare victorie a prinţului Eugen de Savoia. Cavaleria austriacă dovedindu-se net superioară în faţa celor 30.000 de spahii. Pierderile turceşti au fost foarte mari, peste 30.000 de soldaţi au fost ucişi sau făcuţi prizonieri, însuşi marele vizir fiind ucis. A urmat contraofensiva austriacă: Timişoara a fost cucerită la mijlocul lui octombrie 1716, Belgradul la sfârşitul august 1717, in timp ce veneţienii au reuşit să reia controlul asupra Moreei. Tratatul de la Passarowitz, mediat de către diplomaţii englezi şi cei olandezi, a fost semnat pe 21 iulie 1718, iar Austria reconfirma întregii Europe stăpânirea sa asupra Ungariei şi Transilvaniei. Prin acest tratat Poarta renunţa, în favoarea Austriei, la: Banatul Timişoarei, Valahia occidental/Oltenia, situată la vest de râul Olt şi la partea de nord a Serbiei, inclusiv la Belgrad. Austriecii mai obţineau din partea turcilor aceleaşi avantaje economice de care se bucurau şi celelalte puteri occidentale. Veneţia, tratând separat de austrieci nu primea nimic, mai mult ea renunţa în favoarea Porţii la Moreea. În urma acestui tratat poziţia austriacă în bazinul mijlociu al Dunării s-a consolidat şi mai mult. Pe lângă importantele poziţii strategice dobândite aici, austriecii se bucurau şi de importante avantaje comerciale în spaţiul otoman.

41. „I have a dream”:

 În urmă cu aproape 61 de ani, pastorul laureat al Premiului Nobel a făcut istorie cu discursul său. A avut la dispoziție doar șapte minute pentru a vorbi, dar discursul lui Martin Luther King de la Washington, D.C., va rămâne mereu în memorie. „Am un vis: ca într-o zi cei patru copilași ai mei să trăiască într-o țară în care nu vor fi judecați după culoarea pielii lor, ci după culoarea caracterului lor”, a spus King la Memorialul Lincoln din Washington, DC, la 28 august 1963. Cel mai faimos discurs din cariera lui King, în care a cerut legislatorilor americani să pună capăt discriminării rasiale și a vorbit despre visul unei societăți mai drepte, a fost ascultat de 250.000 de persoane. „Vă spun, prieteni, că, deși ne confruntăm cu dificultățile de astăzi și de mâine, eu am un vis. Acel vis este adânc înrădăcinat în visul american, că această națiune se va ridica într-o zi și va realiza adevăratul sens al crezului său: luăm de bun adevărul că că toți oamenii sunt creați egali.” - a spus pastorul. La mai puțin de două luni de la celebrul discurs al președintelui Kennedy din Berlinul de Vest, Martin Luther King s-a aflat în fața mulțimii din Washington. Pastorul baptist a avut la dispoziție șapte minute pentru a vorbi, dar când timpul limită a expirat, a început să vorbească inspirat despre visul său pentru America viitorului. Orația lui King era destinată să devină legendară, cu pasajul inspirat care începe cu „I have a dream” (Am un vis), dar măreția discursului a fost în primul rând faptul că a vorbit nu doar pentru negri, ci pentru întregul popor american. Fiind cel mai faimos reprezentant al mișcării americane pentru drepturile civile din secolul XX, King a devenit o figură importantă în politica americană pentru lupta sa împotriva discriminării rasiale, a segregării și a inegalității juridice. Numit inițial Michael King, tatăl său s-a redenumit pe sine și pe fiul său King în 1934, în timpul unei vizite în Germania, în onoarea lui Martin Luther. Numele său a devenit cunoscut pentru prima dată datorită boicotului autobuzelor din Montgomery. În 1955, mai întâi o fată de culoare pe nume Claudette Colvin și apoi o femeie pe nume Rosa Parks s-au revoltat: în ciuda obligației (legale) de a face acest lucru, au refuzat să cedeze locurile lor albilor din autobuz și au fost arestate. Diferite organizații pentru drepturile civile au lansat un apel la boicot pentru a forța compania de transport cu autobuzul să abolească dispoziția discriminatorie împotriva negrilor, lucru pe care Curtea Supremă a obligat-o în cele din urmă să îl facă. Eroul pentru drepturile civile, laureat al Premiului Nobel, s-a bazat pe nesupunere civilă și non-violență în luptele sale. Deși lupta sa pentru drepturile civile a avut succes, el însuși nu a trăit pentru a vedea rezultatele. Martin Luther King a fost asasinat la Memphis la 4 aprilie 1968 de către un regizor de filme porno ratat. Circumstanțele crimei, care sunt încă neclare. Tot în 1968 a avut loc un alt asasinat politic șocant: candidatul prezidențial Robert F. Kennedy, fratele președintelui John F. Kennedy, care a fost și el asasinat, a fost împușcat mortal de un asasin palestinian.