ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a cincea.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a cincea

5. Secolul Luminilor şi agonia Vechiului Regim:

Marea Britanie în epoca oligarhiei whig: Simpatiile iacobite şi politica ostilă faţă de non-conformişti au dus la dispariţia torylor de pe scena politică odată cu instalarea pe tron a dinastiei de Hanovra, care s-a sprijinit pe oligarhia liberală. În următoarele decenii partidul conservator nu a fost capabil nici să se alăture mişcărilor provocate de Stuarţi, dar nici să-şi combată adversarii în dezbaterile parlamentare. Adevăratul rival al puterii de la Londra erau iacobiţii refugiaţi în Franţa, cărora Carol al XII-lea le promisese sprijinul său în recucerirea Angliei. Eşecul monarhului suedez în Războiul Nordului şi menţinerea dominaţiei engleze în Mediterana au asigurat însă pe plan extern menţinerea lui George I pe tron; în interior însă crahul Companiei Mării Sudului din 1720 a generat o profundă adversitate faţă de guvernământ şi ar fi putut aduce restauraţia dorită de iacobiţi, dacă la putere nu ar fi venit în acel moment Robert Walpole. El a condus ţara până în 1642, evitând cu grijă orice criză care ar fi favorizat opoziţia: a încercat să nu implice în niciun război pe continent, a redus fiscalitatea, a încurajat dezvoltarea industriei şi comerţului şi expansiunea colonială. În acelaşi timp această epocă a însemnat definitivarea formei instituţionale a cabinetului ministerial, unit şi responsabil în faţa Camerelor, şi a Parlamentului. Silit de opinia publică să intre în război cu Spania, Walpole a fost însă demis de Comune în 1742 în urma eşecului operaţiunilor britanice. După căderea sa o gravă criză s-a declanşat în clipa în care un nou pretendent Stuart a debarcat în Scoţia în 1745; după câteva succese iniţiale, iacobiţii au fost definitiv zdrobiţi la Culloden Moor (1746). O urmare neaşteptată a rebeliunii a fost abolirea feudalismului în Scoţia şi declanşarea unui proces de modernizare politică şi economică. În Anglia, în schimb, oligarhia whig a devenit din ce în ce mai odioasă prin intrigile şi corupţia ce o înconjurau; insuccesele de pe continent în Războiul de 7 ani au dus la prăbuşirea dominaţiei vechilor familii liberale şi la venirea la putere a lui William Pitt, adevărat tribun popular de orientare whig, străin însă de aristocraţia partidului. Susţinut de un guvern de coaliţie, Pitt a rezolvat cu succes criza internă şi externă; dar când în 1760 a urcat pe tron George al III-lea, autoritatea regală a învins dominaţia liberal coruptă şi uzată de aproape 5 decenii de guvernare. Monarhul a instituit astfel un regim de guvernare personală peste capul unor partide prea slabe pentru a se opune.

Ascensiunea Prusiei pe scena europeană: Statul prusian a apărut abia la 1618, când îndepărtatul ducat al Prusiei, vasal Poloniei, a trecut în stăpânirea electorilor de Brandenburg din casa de Hohenzollern. La Westfalia principele Frederic Wilhelm, supranumit „Marele Elector” şi-a extins stăpânirea în nordul Germaniei iar după pacea de la Oliva a ieşit de sub suveranitatea polonă. Conflictele secolului de preponderenţă franceză nu au afectat acest stat periferic în raport cu marile teatre de război; dimpotrivă, ele i-au permis să se dezvolte, graţie sprijinului pe care Ludfovic al XIV-lea îl acorda oricărui potenţial rival al Austriei din spaţiul germanic. În 1700 urmaşul „Marelui Elector” a profitat astfel de conjuncture internaţională şi l-a forţat pe împărat să-i recunoască titlul regal. Urcând pe tron în 1713, Frederic Wilhelm, „Regele Sergent”, a avut două priorităţi: dezvoltarea militară şi expansiunea în Baltica. El a atacat Suedia când aceasta era deja la pământ după Poltava şi a obţinut astfel mai multe puncte strategice la Marea Baltică; în interior, prin politica sa absolutistă, a militarizat statul prusian, creând o armată supradimensionată pentru mărimea acestuia; codul de legi a ajuns să fie doar o lungă listă de interdicţii. Chiar şi Austria ajunsese să se teamă de puterea Berlinului şi a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a nu permite dezvoltarea acestui rival. Când în 1740 Frederic al II-lea a urcat pe tronul prusian, Habsburgii au crezut că nu aveau de ce să se teamă de acest monarh cu ambiţii filozofice, care în tinereţe scrisese chiar un Anti-Machiavelli. El avea să se dovedească însă cel mai redutabil duşman al Vienei.

Relaţiile între puterile europene în prima jumătate a secolului al XVIII-lea: Imperiul Otoman a ştiut să profite de convulsiile europene ale succesiunii spaniole şi Războiului Nordului pentru a-şi restabili poziţia. În 1711 Petru I cel Mare şi aliatul său, domnul moldovean Dimitrie Cantemir, au fost învinşi la Stănileşti, ruşii pierzând astfel Azovul. Trei ani mai târziu, turcii au declarat război Veneţiei şi au reluat Moreea. Viena s-a grăbit să intervină diplomatic, iar când Poarta a respins ofertele de pace Eugeniu de Savoia a invadat Banatul, bătându-i pe otomani la Petrovaradin. Belgradul a căzut în 1717 în mâinile austriecilor, care şi-au impus voinţa prin pacea de la Passarowitz (1718): Turcia ceda Banatul, nordul Serbiei şi Bosniei şi Oltenia şi dădea dreptul supuşilor habsburgici să facă comerţ pe teritoriul ei. Marea problemă a Vienei era însă succesiunea; împăratul Carol al VI-lea neavând decât fete, el a promulgat în 1713 „Sancţiunea Pragmatică” ce declara indivizibilitatea ţărilor sale şi dreptul de moştenire pe linie feminină în casa de Habsburg. Asigurarea respectării acestui act devenea astfel prioritatea politicii lui Carol al VI-lea; însă dacă pe plan intern ratificarea ei nu a fost o problemă, în exterior Austria avea să se confrunte cu pretenţiile altor puteri. Spania lui Filip al V-lea era unul dintre cele mai slabe state europene. Ministrul Alberoni, care dirija politica de la Madrid, intenţiona să schimbe această situaţie printr-o politică de anexiuni în Italia, astfel că în vara anului 1717 trupele sale au debarcat în Sicilia şi Sardinia. Spre marea surprindere a lui Filip, francezii nu l-au susţinut diplomatic în această acţiune; dimpotrivă, ei au realizat o „cvadruplă alianţă” cu celelalte puteri europene al cărei scop final era schimbarea acestor insule între Savoia şi austrieci. Spaniolii au refuzat să accepte dictatele acestui areopag. A fost nevoie ca flota lor să fie distrusă de englezi la Capul Passaro iar trupele franceze să declanşeze o invazie pentru ca rezistenţa Madridului să cadă; şi odată cu ea şi Alberoni (pacea de la Haga, 1720). Trădarea Parisului nu a fost însă uşor uitată, o lungă perioadă de ostilitate instalându-se între cele două ramuri ale casei de Bourbon. Spania a încercat să-şi reorienteze politica externă spre o alianţă cu Habsburgii, primul tratat de la Viena (1725) acordând privilegii unei companii comerciale austro-flamande. Confruntat însă cu ostilitatea celorlalte state europene, Filip al V-lea s-a grăbit să cedeze şi a intrat în secret în tratative cu francezii şi cu puterile maritime. În schimbul primirii Parmei şi Piacenzei el a rupt acordurile cu împăratul; dar nici acesta nu a acceptat o situaţie de izolare diplomatică, aliindu-se cu Rusia ş Prusia (1726) astfel că după lungi negocieri s-a încheiat al doilea tratat de la Viena (1731) care consfinţea o situaţie de echilibru în vestul continentului şi în acelaşi timp recunoaşterea „Sancţiunii Pragmatice”. Pacea s-a menţinut doar până în 1633, când marile puteri au intervenit în chestiunea succesiunii poloneze. Chestiunea Poloniei se pusese încă de la Războiul Nordului, când monarhul legitim, August al II-lea de Saxonia, fusese detronat de pretendentul suedez Leszczynski. Repus pe tron de ruşi, August a devenit un monarh nepopular prin tendinţele sale absolutiste, astfel că după ce a murit seimul nu s-a grăbit să sprijine urcarea pe tron a fiului său, August al III-lea, alegându-l în schimb rege pe Leszczynski, promovat de diplomaţia franceză. Principele saxon beneficia şi el de susţinerea Rusiei şi Austriei; când trupele ţariste au invadat Polonia, Franţa a avut un excelent pretext pentru a ataca ţările Habsburgilor. Miza conflictului era de fapt Lorena, al cărei duce urma să se căsătorească cu moştenitoare tronului imperial, unindu-şi astfel ţara cu Austria; or pentru francezi, o asemenea situaţie era inacceptabilă. Ei au atacat energic pe toate fronturile cu sprijin spaniol şi piemontez, iar trupele Vienei, conduse de bătrânul Eugeniu de Savoia, s-au dovedit inferioare: Milano, Neapole şi Sicilia au căzut în mâinile francezilor şi doar sosirea unor ajutoare din partea Rusiei a salvat situaţia militară. În Polonia, în schimb, trupele ţariste l-au bătut pe Leszczynski; asediat în Danzig, acesta a trebuit să părăsească ţara. Războiul a luat sfârşit în toamna anului 1735 prin tratatul de la Viena: Neapole şi Sicilia au revenit unei ramuri secundare a Bourbonilor în timp ce Austria lua Parma şi Piacenza, ducele de Lorena schimba ducatul său (ce-i revenea lui Leszczynski, iar după moartea acestuia, Franţei) cu Toscana iar Parisul garanta „Sancţiunea”. Pacea a nemulţumit, astfel că nu a devenit efectivă decât în 1738 prin al treilea tratat de la Viena. Pe teatrul oriental, Rusia intrase din nou în război cu Imperiul Otoman. Austria a fost obligată să-şi respecte alianţa cu ţarul; după moartea lui Eugeniu ea nu mai avea niciun mare general şi în plus îşi subestima inamicul, astfel că trupele habsburgice au fost înfrânte. Prin pacea de la Belgrad (1739) se restituiau Turciei Serbia şi Oltenia, în schimb Rusia lua definitiv Azovul. Prestigiul Vienei a ieşit extrem de ştirbit din acest conflict; Carol al VI-lea a murit la un an după Belgrad iar succesoarea sa, Maria Tereza, se găsea în faţa unei situaţii dificile. Aparent toate puterile europene recunoscuseră „Sancţiunea”; în realitate poziţia Austriei era fragilă, atâta vreme cât sigurul ei aliat important, Anglia, se angajase în falimentarul război colonial cu spaniolii. Frederic al II-lea a considerat că era momentul potrivit pentru a trece la dezmembrarea ţărilor habsburgice; el a revendicat bogata provincie minieră Silezia, iar când Maria Tereza a refuzat să-i satisfacă cerinţele, a declarat război. Excelenta armată prusiană i-a zdrobit pe austrieci la Mollwitz (1741); această victorie a dat semnalul intervenţiei inamicilor Vienei - Bourbonii, Bavaria şi Saxonia - care urmăreau câştiguri teritoriale pe seama Habsburgilor. Profitând de o scurtă pace încheiată în 1742, Maria Tereza a reuşit să reziste ofensivei încheind o alianţă cu puterile maritime, iar Rusia era gata şi ea să-i vină în ajutor. Frederic s-a grăbit să-i învingă pe austrieci la Hohenfriedberg şi să semneze pacea de la Dresda (1745) prin care obţinea Silezia. Francezii, rămaşi fără aliaţi, au obţinut la Fontenoy un mare succes militar, dar în cele din urmă au trebuit să cedeze, încheind la Aachen un tratat extrem de dezavantajos (1748). „Prost ca pacea” s-a spus despre acest tratat de pe urma căruia cel mai important aliat al lui Frederic nu a obţinut niciun câştig după 7 ani de război. Pe teatrul balcanic, ruşii au decis să profite de îndepărtarea Austriei, mai preocupată de consolidarea poziţiei ei în raport cu Prusia, şi au declanşat un nou război anti-otoman. Turcia era epuizată de permanenta stare de conflict atât cu Occidentul cât şi cu Imperiul Persan, astfel că operaţiunile au decurs extrem de favorabil pentru forţele ţariste. În 1770 flota otomană a fost zdrobită la Ceşme, apoi ruşii au repurtat două victorii terestre la Larga şi Cahul, susţinuţi şi de voluntari români. Turcia a fost silită să încheie un armistiţiu, iar la 10 iulie 1774 a semnat tratatul de la Kuciuk-Kainargi care prevedea extinderea Rusiei la Marea Neagră, dreptul acesteia de a interveni în favoarea supuşilor ortodocşi din Imperiul Otoman şi un oarecare grad de libertate a comerţului pentru Ţările Române. Moscova ar fi dorit chiar o dezmembrare a teritoriilor Porţii, însă austriecii s-au opus, lăsându-i în schimb să se despăgubească prin împărţirea Poloniei.

Politica internă a statelor europene în secolul XVIII: Secolul al XVIII-lea a fost un „Secol al Luminilor”. Iluminismul a reprezentat un curent de gândire filozofic, social, politic şi literar îndreptat împotriva reminiscenţelor feudale, a dogmelor şi prejudecăţilor, pe care dorea să le învingă prin forţa raţiunii, a educaţiei menite să lumineze minţile maselor. Ideile iluministe s-au răspândit în întreaga Europă, fundamentând mai întâi acţiunea opoziţiilor burgheze, iar din a doua jumătate a veacului întemeind teoriile „despotismului luminat”. În Marea Britanie, influenţa unor asemenea concepţii a fost mai degrabă redusă, societatea engleză fiind ostilă oricăror intervenţii centralizatoare, fie ele şi cu ambiţii raţionalizatoare. Un Walpole, de pildă, privea politica mai degrabă pesimist, ca pe o lume a intrigii şi a corupţiei; şi deşi libertăţile civile ale britanicilor stârneau admiraţia întregii Europe, nici whigii nici tory nu s-au arătat permeabili la idealismul politic iluminist. Dominaţia spirituală era exercitată de Franţa: savanţii şi scriitorii ei instauraseră o nouă prepondernţă, a spiritului însă, asupra întregii Europe. De la Petru I cel Mare la Frederic al II-lea, monarhii absolutişti încercau să imite Parisul şi ideile franceze, iar autori ca Diderot sau Voltaire erau licitaţi între aceste curţi periferice europene, cărora le aduceau o nouă strălucire. Limba franceză oferea de asemenea un excelent instrument de comunicare, atât diplomatic cât şi cultural, pentru lumea Vechiului Regim. Pe plan intern, situaţia Franţei nu era însă nici pe departe strălucită. După bancruta de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea a urmat căderea sistemului lui Law, care a antrenat o nouă bancrută şi a afectat grav încrederea în creditul public. Scoţianul Law a propus înlocuirea completă a numerarului metalic cu hârtia-monedă; în acest scop el a înfiinţat o bancă privată, pe care sprijinul statului a transformat-o în bancă regală (1718); în acelaşi timp s-a creat o companie colonială pe acţiuni, garantată de terenurile virgine din Louisiana. Când Law a mărit emisiunea de bancnote şi de acţiuni, profitând de imensa creştere a cursului acestora, sistemul s-a prăbuşit în 1723, producând efecte inflaţioniste, neîncredere în hârtia-monedă, dar şi încurajarea activităţilor comerciale În viaţa politică s-a înregistrat o mare instabilitate: Ludovic al XV-lea fiind minor, parlamentele i-au acordat regenţa ducelui de Orléans; dar Filip al Spaniei, instigat de Alberoni, a emis şi el pretenţii la această poziţie, care l-ar fi făcut arbitrul Europei ceea ce a dus în ultimă instanţă la „cvadrupla alianţă”. Nici ministrul de la Paris, Dubois, nu a fost mai capabil să realizeze unitatea de acţiune a celor două ramuri ale casei de Bourbon; în schimb această perioadă a marcat o puternică reacţie împotriva absolutismului şi un reviriment al rolului „corpurilor intermediare” (Parlamentele). În 1723 la moartea lui Orléans puterea a trecut la ducele de Bourbon care a continuat aceeaşi politică rece faţă de spanioli; devenit nepopular, a fost răsturnat în 1726 de preceptorul regelui, cardinalul de Fleury, care a exercitat puterea până la moartea sa în 1743. El şi-a propus redresarea economică a Franţei şi evitarea unor conflicte în exterior: în acest scop a restabilit şi pacea cu Bourbonii de la Madrid prin înţelegerea de la Soissons, însă ulterior presiunile curţii l-au silit să intervină în succesiunile poloneză şi austriacă. După el, politica franceză a suferit o serie de eşecuri externe ca urmare a rolului nefast jucat de amanta monarhului, doamna de Pompadour. Abia în a doua jumătate a veacului ministrul Choiseul a reuşit să ridice din nou forţele Franţei, epuizate şi învinse în Războiul de Şapte Ani. După ce a refăcut prosperitatea coloniilor şi comerţului francez şi a interzis ordinul iezuit, Choiseul a fost răsturnat de un complot al curţii, ce a dus la putere o camarilă incapabilă să gestioneze grava criză financiară în care intrase ţara. Noul monarh, Ludovic al XVI-lea, ajuns pe tron în 1774, a adus la putere o serie de miniştri reformatori: Turgot, Necker, Calonne, Brienne; dar opoziţiile nobiliare şi burgheze, pe care slaba putere regală nu era capabilă să le frângă, au dus la eşecul acestor tentative de refacere financiară a Franţei, pregătind practic Revoluţia. Franţa nu a fost singura ţară în care monarhiei absolutiste i-a luat locul o epocă de instabilitate politică. În Suedia, după asasinarea lui Carol al XII-lea în 1718 a urmat o lungă epocă de reacţiune aristocratică numită „era libertăţii”. Dominaţia baltică era definitiv pierdută ca urmare a Războiului Nordului; în interior partidul nobiliar, „Pălăriile”, adept al politicii inflaţioniste, se înfrunta cu cel burghez, „Bonetele”, susţinător al stabilizării financiare. Puterea monarhică decăzuse complet, viaţa politică fiind dirijată de Dieta în care cele două facţiuni se luptau, finanţate fiind din exterior: în vreme ce partidul burghez se bucura de subsidii britanice şi ruseşti, „Pălăriile” erau cumpărate de Franţa. Un ambasador ţarist descria astfel această situaţie: „Aici este o adevărată Polonie; fiecare este propriul său stăpân, subalternii nu mai ascultă de superiori, dezordinea este completă.” Comparaţia era perfect îndreptăţită, căci după războiul de succesiune Polonia lui August al III-lea nu a mai fost decât o marionetă politică a magnaţilor şi a marilor puteri. La moartea monarhului saxon în 1763 pe tron a urcat, după un aprig conflict, ultimul rege polon, Stanislav Poniatowski, impus atât de unchiul său, influentul Adam Czartoryski, partizan al întăririi puterii regale, cât mai ales de Moscova şi de Berlin, care în anul următor au semnat un tratat prevăzând imixtiunea comună în afacerile interne ale Varşoviei. Politician iluminist, Poniatowski a făcut încercări disperate de a ridica puterea poloneză prin introducerea veto-ului monarhic şi a toleranţei religioase, iar partidul filo-rus din interior i-a acordat sprijinul său; dar toate acţiunile sale se izbeau de opoziţia nobilimii catolice organizată în Confederaţia de la Bar (1768). Când aceasta a intrat deschis în război cu Poniatowski şi cu protectorii de la Moscova, marile puteri au decis să lichideze statul polonez împărţindu-l între ele. Trupele ruse, prusiene şi austriece au ocupat regiuni întregi ale ţării, a căror anexare a fost consfinţită printr-un acord (1772); singură Maria-Tereza s-a opus acestei acţiuni, una dintre cel mai reprobabile din întregul secol XVIII. Dieta a acceptat această stare de fapt; ca urmare, 20 de ani mai târziu, Berlinul şi Moscova au procedat la o nouă dezmembrare, fără a mai ţine seama de austrieci. De data aceasta polonezii s-au răsculat, sub conducerea lui Tadeusz Kosciuszko, şef al „partidei naţionale”; în primăvara anului 1794 acesta a eliberat capitala şi a desfiinţat servajul, fiind însă rapid învins de intervenţia externă; urmarea revoltei a fost completa lichidare a Poloniei printr-un tratat ruso-austriac la care a aderat ulterior şi Prusia (1795). Alte ţări europene au cunoscut în schimb o evoluţie diferită, în direcţia întăririi autorităţii centrale sau a instituirii „despotismului luminat”. În Marea Britanie George al III-lea a încercat să reînvie prerogativele coroanei, reducând cabinetul la un instrument docil; şi a reuşit aceasta substituind corupţiei parlamentare whig propria sa corupţie. Între 1760-1782 el a guvernat fără partide, reuşind să submineze chiar şi prestigiul lui Pitt (devenit conte de Chatham) care a încercat să asigure un echilibru între Coroană şi Parlament. Dobândirea independenţei de către coloniile americane a ruinat însă guvernarea personală a lui George; Comunele au decis că rezultatele acesteia erau dezastruoase şi că puterea regală ar trebui diminuată; ele au adoptat o moţiune care condamna dur războiul din America şi au provocat demisia cabinetului impus de monarh iar la putere au revenit vechile partide, regenerate însă, cu un personal politic şi cu idei noi. Iniţial whigii, duşmani declaraţi ai regelui, au ajuns la guvernare; în doar un an ei au reuşit să reducă masiv corupţia parlamentară, dar radicalismul principalului lor teoretician, Edmund Burke, i-a îndepărtat de la putere, aducând în schimb un cabinet tory condus de tânărul Pitt; se instala astfel domnia oligarhiei conservatoare. Pe continent modelul „despotismului luminat” a fost adoptat de toate regimurile autocratice în încercarea de a combate abuzurile Vechiului Regim fără a afecta infrastructura statului şi societăţii: astfel în Prusia Frederic al II-lea, influenţat de Voltaire, a înlocuit vechea organizare feudală a Brandenburgului, dominată de aristocraţia junkerilor, cu un stat modern, extrem de dezvoltat economic şi de urbanizat, cu un învăţământ de cea mai bună calitate, capabil să susţină eforturile militare enorme în raport cu populaţia şi dimensiunile ţării. În Imperiul Țarist, după Petru I cel Mare, a urmat o perioadă în care mersul reformelor a fost încetinit de domnia unor suverane incapabile, influenţate de favoriţii lor. Opera lui Petru a fost completată abia de Ecaterina a II-a (1762-1796) care a continuat expansiunea externă şi dezvoltarea economică şi administrativă a Rusiei în ciuda tendinţelor centrifuge atât ale nobilimii, ostilă birocratizării şi secularizării, cât şi ale ţăranilor, a căror condiţie s-a înrăutăţit. Ele s-au materializat în războiul ţărănesc condus de Emilian Pugaciov, ce a răvăşit regiunea agricolă a Volgăi între 1773-1775; însă progresele, chiar şi forţate, ale Rusiei nu au putut fi oprite de aceste opoziţii. Austria a trecut printr-un proces similar în timpul Mariei-Tereza (1740-1780) şi mai ales al fiului acesteia, Iosif al II-lea (1780-1790). Habsburgii au întreprins cea mai însemnată tentativă de reformare a statului înainte de Revoluţia Franceză, îmbinând absolutismul politic cu ideile iluminismului. „Unitatea statului şi centralizarea administrativă, organizarea teritorială a statului prin desconsiderarea conştientă a graniţelor istorice, suprimarea tuturor drepturilor speciale ale stărilor şi confesiunilor într-un drept civic general egal pentru toţi, eliberarea iobagilor şi repartiţia echitabilă a sarcinilor de stat asupra tuturor păturilor sociale şi emanciparea statului de biserică sunt”, - în opinia marelui istoric Otto Hintze -, „trăsăturile caracteristice „despotismului luminat” austriac, numit şi iosefinism.” Consecinţele acestui program reformator au fost însă discutabile: dacă el a permis ridicarea unor popoare până atunci oprimate, precum românii din Ardeal, a eliminat servajul şi a dat un avânt politicilor sanitare şi educaţionale, în schimb a creat, ca şi în Prusia, un Beamtenstaat, un stat birocratizat autoritar, reacţie necesară la nenumăratele opoziţii întâmpinate de un asemenea intervenţionism etatic. Din acest punct de vedere, poate cel mai mare succes al politicii iluministe a fost înregistrat în Toscana, unde fratele lui Iosif al II-lea, viitorul împărat Leopold al II-lea, a aplicat în 25 de ani de guvernare o serie de măsuri modernizatoare moderate, care să nu lovească deschis nici în puterile locale şi nici în Biserică. Chiar şi în Suedia „Bonetele”, care ajunseseră să controleze Dieta au fost răsturnate de la putere de către Gustav al II-lea cu sprijinul aristocraţiei în 1772, instaurându-se un regim de „despotism luminat” caracterizat prin slăbirea puterii marii nobilimi, dar şi prin fiscalitatea excesivă; ca urmare monarhul a fost asasinat 20 de ani mai târziu de către aristocraţii jigniţi de desfiinţarea privilegiilor.

Războiul de Şapte Ani: Politica echilibrului de putere, ce caracterizase prima jumătate a secolului, a luat sfârşit odată cu radicalizarea conflictelor coloniale dintre Franţa şi Marea Britanie. Aparent politica engleză pe continent se baza pe sprijinul Austriei şi Rusiei; dar în mod surprinzător în ianuarie 1756 britanicii au semnat tratatul de la Westminster cu Frederic al II-lea, prin care îi garantau Silezia, ameninţând în acelaşi timp puterea habsburgică, în timp ce lor li garanta Hanovra, domeniul ereditar al dinastiei de la Londra. Rezultatul a fost completa răsturnare a vechiului sistem de alianţe: Franţa a renunţat definitiv la vechea ei politică germană bazată pe Hohenzollerni şi a trecut de partea Austriei, ca şi ruşii, suedezii şi statele din Imperiu. Informat de pregătirile militare ale acestei coaliţii, Frederic a decis să atace primul, declanşând astfel Războiul de Şapte Ani, prima conflagraţie la scară mondială. La început operaţiunile au fost favorabile anglo-prusienilor: Frederic i-a bătut pe saxoni la Pirna şi a invadat Cehia; dar adversarii săi erau câştigători pe termen lung. Francezii au cucerit baza britanică din Minorca, Dieta imperială a ridicat trupe pentru Maria Tereza iar armatele acesteia i-au gonit pe prusieni din Boemia, în vreme ce ruşii îi băteau în Prusia Orientală; Hanovra a căzut şi ea în mâinile forţelor franceze. Spre sfârşitul anului 1757 situaţia anglo-prusienilor părea disperată când Frederic a luat iniţiativa atacând armata franceză la Rosbach. Victoria sa a fost strălucită, iar Parisul a ieşit practic din luptă; apoi trupele prusiene s-au întors în est, unde austriecii şi ruşii atacau în acelaşi timp Brandenburgul. Într-o cursă disperată, Frederic ia înfruntat la Leutha, Zorndorf, Hochkirch, apoi a suferit o gravă înfrângere în bătălia de la Künersdorf (1759). Aliaţii nu s-au dovedit însă capabili să-şi exploateze succesul, pe care Frederic îl credea decisiv; în 1760, el a reuşit să schimbe din nou soarta conflictului, deşi forţele austro-ruse ocupaseră Berlinul. La Liegnitz şi la Torgau imperialii au fost grav bătuţi; Maria Tereza nu mai putea să recruteze alte trupe; pe tronul de la Moscova urcase un ţar favorabil Prusiei, care a încheiat pace cu aceasta; Suedia epuizată a ieşit din război. În 1762 Frederic a obţinut victoria finală asupra austriecilor la Reichenbach, recucerind astfel Silezia. Pe alte teatre de război, britanicii au reuşit, graţie energicei politici a lui Pitt, să înfrângă Franţa: bătăliile maritime de la Lagos şi Quiberon (1759) au asigurat supremaţia flotei engleze; în Canada, după câteva succese iniţiale, francezii au fost respinşi, pierzând Quebec şi Montreal; imperiul colonial francez din India s-a prăbuşit după bătălia de la Plassey (1757), guvernatorul local predându-se odată cu capitala sa trei ani mai târziu; chiar şi în Antile şi în vestul Africii englezii au reuşit să se impună, înlăturând vechea dominaţie a Parisului. În aceste condiţii, guvernele francez şi britanic au început negocierile la sfârşitul anului 1762, semnând în februarie 1763 tratatul de la Paris, care consfinţea pierderea de către Franţa a Canadei, estului Louisianei (cedat Spaniei) şi celei mai mari părţi a Indiei; se instaura astfel hegemonia maritimă şi colonială a Marii Britanii. În acelaşi timp Prusia şi Austria semnau pacea de la Hubertusburg pe baza statu-quo-ului. Secretul îndelungatei rezistenţe a lui Frederic în faţa forţelor coalizate ale Europei a fost imensa forţă a armatei sale, care în acelaşi timp constituia şi principalul instrument al „despotismului luminat” împotriva forţelor centrifuge. Pentru a nu afecta economia unor teritorii şi aşa sărace, atât Frederic Wilhelm cât şi fiul său îşi recrutau soldaţii dintre străini sau în ţărănimea săracă; în timp ce junkerii aveau obligaţia de a-şi trimite fii la oaste, din ei formându-se corpul ofiţeresc - ceea ce permitea suveranului să controleze nobilimea prusiană, care altfel ar fi urmat exemplul celei din Polonia vecină. În acelaşi timp, conflictele Secolului Luminilor erau războaie de profesionişti - nobili sau aventurieri săraci - a căror anvergură nu trebuie să ne facă să credem într-o generalizare a stării belice la nivelul societăţilor şi statelor europene. Istoricul britanic Michael Howard afirmă că: „În secolul XVIII relaţiile comerciale, culturale şi de civilizaţie au continuat aproape nestingherite pe timp de război. Războaiele aparţineau regilor. Rolul cetăţeanului onest era să-şi plătească taxele ... Nu i se cerea nici să decidă dacă se va porni sau nu război, nici să ia parte la el. Aceste chestiuni erau arcana regni, exclusive preocuparea suveranului.”

Independenţa coloniilor americane: Coloniile britanice din America de Nord au fost întemeiate începând din 1607; dar datorită circumstanţelor extrem de diverse ale fondării lor, prezentau mari diferenţe de organizare: astfel coloniile din sud erau bazate pe o agricultură sclavagistă făcută pe mari latifundii şi erau anglicane sau chiar catolice, în timp ce Nordul, burghez şi industrializat, ţinea de sectele non-conformiste şi era deci mai liberal.În doua jumătate a secolului al XVIII-lea cele 13 colonii fondate de pionierii englezi pe teritoriul Americii de Nord şi-au câştigat independenţa, formând un nou stat destinat unei cariere prodigioase. Imperiul colonial britanic era practic o federaţie de teritorii auto-guvernate; iar teritoriile nord-americane nu se abăteau de la această regulă. Tendinţele lor de independenţă au început să se manifeste odată cu eliminarea dominaţiei franceze în Canada în Războiul de Şapte Ani, care a făcut inutilă protecţia metropolei. Guvernarea autoritară a lui George al III-lea se găsea însă într-un impas financiar, a cărui soluţie a crezut că o poate găsi în impozitarea acestor teritorii. Coloniştii au refuzat să plătească taxe votate de un Parlament în care nu erau reprezentaţi; s-a instalat astfel o stare conflictuală între metropolă şi colonii, în ciuda eforturilor de mediere ale lui Pitt. În decembrie 1773, după numeroase incidente violente, câţiva americani din Boston, deghizaţi în indieni, au urcat pe o navă britanică şi au aruncat în mare încărcătura de ceai a acesteia, în semn de protest faţă de taxele puse pe acest produs. Magistraţii locali au refuzat să-i pedepsească; Londra a reacţionat în schimb excesiv, anulând libertăţile coloniei şi impunând judecarea proceselor politice în metropolă. Aceste decizii au dus la ralierea tuturor coloniilor americane în jurul Bostonului şi la decizia convocării unui Congres al acestora la Philadelphia. Delegaţii, între care Washington, Franklin, John Adams, adoptară mai multe hotărâri ce consfinţeau independenţa de facto, urmate la 4 iulie 1776 de Declaraţia de independenţă. În replică, Anglia trimise un corp expediţionar cu misiunea de a supune complet coloniile. Războiul a durat şapte ani (1776-1783), timp în care nedisciplinatele trupe americane au fost transformate de George Washington într-o armată capabilă să facă faţă britanicilor, cu ajutorul a numeroşi voluntari europeni, precum La Fayette, von Steuben, Kosciuszko sau Fersen. Nu este mai puţin adevărat că după prima victorie importantă a coloniştilor la Saratoga (1777) Franţa, Olanda şi Spania s-au grăbit să intervină de partea acestora la solicitările diplomaţiei americane conduse de Franklin. La scurt timp, ţările din nordul Europei au format şi ele o „ligă a neutralităţii armate” în scopul apărării intereselor neutrilor în raport cu Anglia; conflictul a luat astfel o turnură extrem de nefavorabilă pentru Londra. Flota Bourbonilor a reuşit să rupă comunicaţiile acesteia cu corpul expediţionar, care s-a predat la Yorktown (19 octombrie 1781) forţelor franco-americane ale lui Washington. Vestea capitulării a însemnat sfârşitul guvernării personale a lui George al III-lea, iar Parlamentul readus la putere a semnat pacea la Versailles, recunoscând independenţa Statelor Unite ale Americii şi retrocedând o parte din coloniile luate Spaniei şi Franţei(3 sept. 1783).

Geneza democraţiei americane: Congresul continental de la Philadelphia nu era capabil să furnizeze o guvernare efectivă a fostelor colonii americane; practic, în ciuda adoptării unor Articole ale Confederaţiei” care schiţau proiectul Statelor Unite ale Americii (1777), Congresul nu putea purta politică externă, ridica trupe sau impozite şi nu avea putere judiciară. La sfârşitul conflictului, populaţia şi mai ales armata ajunseseră să dispreţuiască slăbiciunea acestei guvernări de război. Dezorganizarea nu a întârziat să producă rezultate negative: soldaţii au forţat Congresul să-i împroprietărească, iar acesta a fost nevoit să confişte pământurile marilor proprietari conservatori, care cel mai adesea erau loiali Londrei; în adunare, o facţiune liberală şi non-conformistă condusă de Jefferson şi Madison se înfrunta cu partizanii unei biserici de stat, în frunte cu radicalul Patrick Henry, în problema toleranţei religioase; raporturile dintre state se tensionaseră la maxim iar în vara 1786, pe fondul completei lipse de fonduri a Congresului, veteranul Daniel Shays declanşă o răscoală împotriva marilor latifundiari. Shays a fost zdrobit la începutul anului următor; dar criza era atât de gravă, încât se decise convocarea unei Convenţii Constituţionale la Philadelphia. Proiectul de Constituţie adoptat de aceasta a generat însă noi conflicte între Federalişti, partizanii unui guvernământ puternic, şi Anti-Federalişti, adepţi ai descentralizării sub forma unei ligi de state independente. Hamilton şi Jefferson au fost marile personalităţi politice ale acestei epoci. Primul, fost aghiotant al lui Washington, a ajuns să conducă alături de Adams partidul federalist. El susţinea o concepţie mai europeană asupra politicii, accentuând rolul statului şi necesitatea centralizării; în vreme ce Thomas Jefferson, autorul Declaraţiei de independenţă, era promotorul democraţiei egalitare, al unei libertăţi maxime, şi în acest scop cerea diminuarea rolului statului. Sub presiunea argumentelor, expuse în principal de Federalist Papers ale lui Hamilton, Madison şi Jay, statele americane au trecut la adoptarea acesteia de la sfârşitul anului 1787. Trebuia acordul a 9 state pentru ca actul să intre în vigoare; graţie influenţei liderilor federalişti şi a lui Washington, acesta a fost obţinut, iar în primăvara anului 1789 s-a întrunit primul Congres şi a fost ales primul preşedinte, în persoana lui George Washington. În septembrie, elementele liberale şi democrate au obţinut şi completare Constituţiei prin adoptarea a 10 amendamente ce garantau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; Constituţia devenea astfel cel mai eficient instrument politic. După cum a spus şi premierul britanic Gladstone: „Dacă Constituţia engleză este organizarea cea mai subtilă produsă de mersul istoriei, Constituţia americană este opera cea mai admirabilă care a putut fi produsă la un moment determinat de minţile şi voinţele omeneşti.”