CE ESTE ÎNTUNECAREA?

 

CE ESTE ÎNTUNECAREA?

 Ce este întunecarea? Inversul luminării. Și ce este luminarea? A spus-o Immanuel Kant cu aproape 250 de ani în urmă, în eseul său celebru „Ce este luminarea?”: „Luminarea (Auklärung) este ieşirea omului din condiția de a fi sub tutelă, pentru care vina o poartă el însuşi. A fi sub tutelă înseamnă neputinţa de a se servi de mintea sa fără a fi condus de altcineva. Te faci tu însuţi vinovat de această condiție atunci când cauza ei nu se află într-o lipsă a inteligenţei, ci în lipsa fermităţii şi a curajului de a te servi de inteligență fără a fi condus de altcineva. Sapere aude! (Îndrăznește să știi!) „Ai curajul să te serveşti de propria ta minte!” este, prin urmare, deviza luminării.” Pe un zid din fața unui bloc vecin stă scris un text lapidar, dar elocvent: „Jos cu sataniștii care ne conduc!”. Nu e deloc singurul zid din Craiova unde întâlnim acest mesaj. Multă vreme am luat asemenea îndemnuri drept ridicole și nedemne de multă atenție. Dar mi-am schimbat părerea când, acum câteva luni, propagandiștii lui Putin au început să ceară „desatanizarea Ucrainei”, la pachet cu „denazificarea” ei. Și să nu uităm că și la noi, după „Colectiv”, a circulat intens pe rețele teoria sinistră că tinerii care au murit arși acolo erau sataniști care și-au primit pedeapsa binemeritată. O atmosferă de Ev Mediu superstițios mi se pare tot mai prezentă în numeroase medii - mai ales, dar nu exclusiv, online -, iar cei doi ani de pandemie și doi de război din Ucraina (spre a nu mai vorbi despre războiul dintre Israel și Hamas), cu amenințările și incertitudinile lui, nu fac decât să încurajeze derapajele rațiunii. Ele devin posibile, la noi, și pe fondul unei educații precare, ba chiar discreditate pe alocuri pe motiv că ar fi inutilă pentru viață ori de-a dreptul periculoasă. Oamenii, în mare parte, nu mai primesc educație științifică autentică în școală, ceea ce îi face incapabili să înțeleagă metoda științei reale și s-o distingă de pseudoștiințe. Știința - și mai ales științele vieții, precum medicina și biologia, pentru a nu mai vorbi despre istorie sau sociologie - nu oferă mereu răspunsuri certe și nici nu pot s-o facă. Omul de știință poate avea ezitări normale; există în știință controverse firești, cum au fost cele din timpul pandemiei de COVID, care duc la progres. Dar profanul, din lipsa educației, crede că oamenii de știință autentici ezită sau se contrazic din nepricepere sau rea-voință, la fel ca politicienii. În acest caz, i se pare că pseudoștiințele, unde nu sunt contradicții, sunt mai credibile. Autoritatea științei are un suport instituțional, dar instituțiile au o inserție în politic. Puterea politică susține deci autoritatea științei, cel puțin parțial, dar uneori o și fragilizează, când politicul e discreditat, ca la noi, dar și în multe alte locuri din lume. De unde rezultă că a te declara împotriva științei „oficiale” poate reprezenta pentru unii o declarație de falsă „autonomie” personală sau de pretinsă „libertate”; se simt luptând „împotriva sistemului”, ori „având mintea deschisă”. În realitate însă, ei se pun în sclavia ignoranței. Te simți confortabil și mai ales ai sentimentul că nu te lași prostit, că ești „deștept”, chipurile descifrând „marile conspirații” elaborate de „elitele liberale” - un substitut „corect politic” pentru ceea ce altădată erau evreii, francmasonii, vrăjitoarele sau „sataniștii care ne conduc” - toate, în fond, ființe posedate de Diavol. Pseudoștiințele sunt raționale în structura lor (chiar dacă absurde în relația cu realitatea); lumea pe care o descriu e ultra-coerentă, satisfăcând nevoia noastră de ordine completă și de explicație totală, mult peste ce poate oferi cunoașterea autentică. Pseudoștiințele conferă lumii și omului un sens aparent simplu, restaurând centralitatea mitologică pierdută a omului. Internetul și rețelele de socializare de asemenea încurajează pseudoștiințele și conspirațiile, încurajând pe oricine să spună orice și consolidând grupuri de influență, care își pot disemina nestingherit teoriile. Eliminarea privilegiilor într-o lume democratică - chiar și a celor asociate autorității epistemice a experților - nu avantajează știința reală, căci adevărul științific nu poate fi votat. Dar omul simplu consideră uneori că experții exercită o autoritate nelegitimă, fiindcă nimeni nu i-a votat, iar ei se confirmă unii pe alții. Multe pseudoștiințe, precum astrologia, alchimia, frenologia etc., au fost în secolele trecute considerate științe respectabile. E plauzibil deci - spun unii subtili - că și multe dintre științele autentice de azi vor fi considerate pseudoștiințe mâine și invers. Adevărul pare a fi un construct istoric, cât și unul socio-politic, pretind destui filozofi de azi, determinat pe contingențe de mediu, gen, rasă, clasă. Adevărul, ca atare, pare o noțiune demodată. Mi se pare, așadar, că trăim un început de „Dark Ages”, de nouă „întunecare”; chiar dacă altminteri ne-am dotat cu Internet, telefoane mobile, Inteligență Artificială și rachete nucleare. Credințe absurde, primitive, multe manipulate politic, proliferează, fără a fi contrate suficient. Superstițiile se întâlnesc nestingherite și fără rușine cu supratehnologiile secolului XXI. Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial. Alții scriu mesaje, ca acelea de pe ziduri, cred în ele, acționează conform lor sau, mult mai grav, vor să-și „desatanizeze” adversarii. Kant credea că epoca lui nu era „luminată”; dar, optimist, spera că se afla totuși în proces de „luminare”. Similar, putem și noi spune: epoca noastră nu este încă întunecată, dar „luminile” aprinse pe timpuri și mai târziu pălesc treptat. Mulți oameni reintră voluntar sub tutelă și nu mai au nici curajul, nici dorința cunoașterii. Preferă ignoranța. Deviza timpului: „Sapere time!”. („Teme-te să știi!”).

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a douăsprezecea).

 

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a douăsprezecea)

56. Ce îl întinează cu adevărat pe om?

MATEI 15:1-20; MARCU 7:1-23; IOAN 7:1;

IISUS CONDAMNĂ TRADIŢIILE OMENEŞTI:

 În preajma Paştilor din anul 32, Iisus predică cu zel în Galileea. Apoi, foarte probabil că merge la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor, aşa cum prevede Legea lui Dumnezeu. Dar El este prudent, întrucât evreii caută să-L omoare (Ioan 7:1). După aceea se întoarce în Galileea. Iisus este probabil în Capernaum când fariseii şi scribii vin la El de la Ierusalim. Dar de ce fac această călătorie? Ei caută motive pentru a-L acuza pe Iisus de încălcarea unei legi sau a unui obicei religios. Ei îl întreabă: „De ce încalcă discipolii tăi tradiţia bătrânilor? De pildă, ei nu-şi spală mâinile înainte să mănânce” (Matei 15:2). Dumnezeu nu le-a cerut slujitorilor săi să respecte obiceiul „de a-şi spăla mâinile până la cot” (Marcu 7:3). Totuşi, fariseii consideră că o persoană este vinovată de o încălcare gravă a tradiţiei dacă nu face aceasta. Iisus nu le răspunde în mod direct fariseilor care îi aduc această acuzaţie, ci scoate în evidenţă cum încalcă ei în mod voit Legea lui Dumnezeu. „Dar voi de ce încălcaţi porunca lui Dumnezeu din cauza tradiţiei voastre?”, îi întreabă El. „De pildă, Dumnezeu a zis: „Onorează-i pe tatăl tău şi pe mama ta” şi: „Cine îşi insultă tatăl sau mama să plătească cu moartea”. Dar voi ziceţi: „Cine îi spune tatălui sau mamei lui: „Orice lucru pe care-l am şi cu care ţi-aş putea fi de folos este un dar dedicat lui Dumnezeu”, acela nu mai trebuie să-şi onoreze tatăl.”” (Matei 15:3-6; Exodul 20:12; 21:17). Fariseii susţin că banii, proprietăţile sau alte lucruri care sunt daruri dedicate lui Dumnezeu aparţin templului şi deci nu pot fi folosite în alt scop. Dar, în realitate, persoana în cauză încă deţine darul dedicat lui Dumnezeu. De exemplu, un fiu ar putea spune că banii săi sau proprietatea sa sunt „corban”, un dar dedicat lui Dumnezeu sau templului, ca şi cum templul ar avea acum drept prioritar asupra darului. Banii sau proprietatea sunt încă în posesia fiului, însă acesta pretinde că nu-i poate folosi pentru a-şi ajuta părinţii în vârstă şi nevoiaşi. Astfel se eschivează de la responsabilitatea de a-i îngriji (Marcu 7:11). Iisus este pe bună dreptate indignat că fariseii denaturează în acest fel Legea lui Dumnezeu şi spune: „Aţi anulat cuvântul lui Dumnezeu din cauza tradiţiei voastre. Ipocriţilor, bine a profeţit Isaia despre voi când a zis: Poporul acesta mă onorează cu buzele, dar inima lor este departe de mine. În zadar mi se închină ei, fiindcă îi învaţă pe oameni doctrine care sunt porunci omeneşti”. Fariseii nu spun nimic când Iisus îi critică atât de aspru. De aceea, El cheamă mulţimea să se apropie şi spune: „Ascultaţi şi înţelegeţi: Nu ceea ce intră în gură îl întinează pe om, ci ceea ce iese din gură îl întinează pe om” (Matei 15:6-11; Isaia 29:13). Mai târziu, în timp ce se află într-o casă, discipolii îl întreabă pe Iisus: „Ştii că fariseii s-au poticnit când au auzit ce-ai spus?”. El le răspunde: „Orice plantă pe care n-a sădit-o Tatăl Meu ceresc va fi smulsă din rădăcină. Lăsaţi-i! Sunt nişte călăuze oarbe şi, dacă un orb călăuzeşte alt orb, amândoi vor cădea în groapă” (Matei 15:12-14). Iisus se arată surprins când Petru, vorbind în numele discipolilor, cere clarificări cu privire la ce anume îl întinează pe om. El spune: „Nu înţelegeţi că tot ce intră în gură trece prin pântece şi se duce în hazna? Însă ce iese din gură vine din inimă şi aceasta îl întinează pe om. De pildă, din inimă ies gândurile rele, omorurile, adulterele, fornicaţiile, furturile, mărturiile mincinoase, blasfemiile. Acestea îl întinează pe om, dar a mânca având mâinile nespălate nu-l întinează pe om” (Matei 15:17-20). Iisus nu vrea să spună că normele de igienă obişnuite nu trebuie respectate, nici nu susţine că o persoană nu trebuie să se spele pe mâini înainte de a pregăti o mâncare sau de a lua masa. De fapt, El condamnă ipocrizia conducătorilor religioşi care încearcă să ignore legile drepte ale lui Dumnezeu înlocuindu-le cu tradiţii omeneşti. Realitatea este că faptele greşite provenite dintr-o inimă rea sunt cele care îl întinează pe om.

57. Iisus îi vindecă pe o fetiţă şi pe un bărbat surd:

MATEI 15:21-31; MARCU 7:24-37;

IISUS O VINDECĂ PE FIICA UNEI FEMEI FENICIENE; EL ÎL VINDECĂ PE UN BĂRBAT SURD ŞI MUT:

 După ce i-a condamnat pe farisei pentru că respectă tradiţii care servesc propriilor interese, Iisus pleacă împreună cu discipolii săi. El se îndreaptă spre Fenicia, mai exact spre regiunea Tirului şi a Sidonului, aflată la mulţi kilometri spre nord-vest. Iisus găseşte o casă unde să stea, dar nu vrea ca oamenii să afle că este aici. Însă nici în acest loc nu trece neobservat. O femeie de origine greacă, născută în această regiune îl găseşte pe Iisus şi începe să-L implore: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este chinuită rău de un demon” (Matei 15:22; Marcu 7:26). Atunci, discipolii îl roagă pe Iisus: „Trimite-o de aici, pentru că strigă întruna după noi”. El explică de ce nu i-a zis nimic: „N-am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel”. Însă femeia nu renunţă uşor. Se apropie de Iisus şi cade la picioarele sale, implorându-l: „Doamne, ajută-mă!” (Matei 15:23-25). Probabil pentru a-i încerca credinţa, Iisus face aluzie la concepţiile negative ale evreilor despre oamenii de altă etnie: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei” (Matei 15:26). Spunând „căţei”, sau căţeluşi, Iisus dezvăluie afecţiunea pe care o are faţă de neevrei. Fără îndoială că şi expresia feţei şi tonul blând al vocii sale transmit acest sentiment. Femeia nu se simte jignită, ci, făcând şi ea referire la prejudecăţile evreilor, spune cu umilinţă: „Da, Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Dându-şi seama de starea bună a inimii ei, Iisus spune: „O, femeie, mare îţi este credinţa! Să fie cum doreşti” (Matei 15:27, 28). Şi aşa se întâmplă. Fata ei, care nu este acolo, se însănătoşeşte. Când femeia se întoarce acasă, o găseşte pe fiica ei întinsă pe pat, complet vindecată. „Demonul ieşise.” (Marcu 7:30). După ce pleacă din regiunea Feniciei, Iisus şi discipolii săi traversează ţinutul îndreptându-se spre cursul superior al râului Iordan. Din câte se pare, ei trec Iordanul printr-un loc situat la nord de Marea Galileii şi merg în regiunea Decapole. Ajunşi aici, ei urcă pe un munte, dar mulţimile îi găsesc. Oamenii aduc la Iisus ologi, ciungi, orbi şi muţi pe care îi pun la picioarele Sale, iar El îi vindecă. Oamenii rămân uimiţi şi îl glorifică pe Dumnezeul lui Israel. Iisus îi acordă o atenţie deosebită unui bărbat surd şi cu un defect de vorbire. Ne putem imagina cum trebuie să se simtă omul în mijlocul unei mulţimi. Observând, poate, că bărbatul nu este în largul lui, Iisus îl ia deoparte din mulţime. Când sunt doar ei, Iisus îi dă de înţeles ce urmează să facă pentru el. Îşi pune degetele în urechile omului şi, după ce scuipă, îi atinge limba. Apoi, ridicându-şi privirea spre cer, Iisus foloseşte o expresie semitică însemnând „Deschide-te!”. Atunci, bărbatul începe să audă şi să vorbească normal. Iisus nu vrea ca oamenii să afle despre acest miracol de la alţii, ci doreşte ca ei să creadă în El pe baza a ceea ce văd şi aud ei înşişi (Marcu 7:32-36). Puterea lui Iisus de a face astfel de vindecări produce o impresie deosebită asupra celor care sunt de faţă. Ei sunt „uluiţi peste măsură” şi spun: „Toate le-a făcut bine. El îi face pe surzi să audă şi pe muţi să vorbească” (Marcu 7:37).

58. Înmulţeşte pâinile şi avertizează cu privire la plămădeala fariseilor:

MATEI 15:32-16:12; MARCU 8:1-21;

IISUS HRĂNEŞTE 4 000 DE BĂRBAŢI; EL ÎI AVERTIZEAZĂ PE DISCIPOLI CU PRIVIRE LA PLĂMĂDEALA FARISEILOR:

 Mari mulţimi s-au adunat la Iisus în regiunea Decapole, situată pe partea estică a Mării Galileii. Oamenii au venit să-L asculte şi să fie vindecaţi, aducând cu ei coşuri mari cu alimente. Însă, după un timp, Iisus le spune discipolilor săi: „Mi-e milă de mulţimea aceasta, pentru că de trei zile stau lângă Mine şi n-au ce mânca. Dacă îi trimit acasă nemâncaţi, vor cădea pe drum. Şi unii dintre ei vin de departe”. Discipolii întreabă: „De unde ar putea cineva aici, într-un loc pustiu, să-i sature cu pâine pe oamenii aceştia?” (Marcu 8:2-4). Isus îi întreabă: „Câte pâini aveţi?”. „Şapte. Şi câţiva peştişori”, răspund ei (Matei 15:34). Apoi, Iisus le zice oamenilor să se întindă pe pământ. Ia pâinile şi peştii, îi aduce mulţumiri lui Dumnezeu şi li le dă discipolilor, iar aceştia le împart mulţimilor. În mod uimitor, toţi cei aproximativ 4 000 de bărbaţi, precum şi femei şi copii au mâncat pe săturate. În plus, s-au strâns şapte coşuri mari cu bucăţile rămase. După ce le dă drumul mulţimilor, isus, împreună cu discipolii, se urcă în barcă şi se îndreaptă spre Magadan, care se află pe ţărmul vestic al Mării Galileii. Aici, fariseii şi câţiva din secta saducheilor vor să-l pună pe Iisus la încercare, cerându-i să le arate un semn din cer. Dându-şi seama care le sunt intenţiile, Iisus le răspunde: „Când se lasă seara, obişnuiţi să ziceţi: Va fi vreme frumoasă, fiindcă cerul este roşu ca focul, iar dimineaţa: Astăzi va fi vreme ploioasă, de iarnă, fiindcă cerul este roşu ca focul, dar mohorât. Înfăţişarea cerului ştiţi s-o interpretaţi, dar semnele timpurilor nu sunteţi în stare să le interpretaţi” (Matei 16:2, 3). Apoi, Iisus le spune fariseilor şi saducheilor că nu li se va arăta niciun semn, în afară de semnul lui Iona. Iisus şi discipolii săi se urcă într-o barcă şi se duc spre Betsaida, pe malul nord-estic al mării. În timpul călătoriei, discipolii îşi dau seama că au uitat să ia pâine şi că nu au decât una. Având în minte întâlnirea sa cu fariseii şi cu saducheii, care sunt susţinători ai lui Irod, Iisus îi avertizează pe discipoli: „Deschideţi ochii, feriţi-vă de plămădeala fariseilor şi de plămădeala lui Irod!”. Discipolii cred că Iisus se referă la faptul că au uitat să ia pâine când aminteşte despre plămădeală. Observând că au înţeles greşit, Iisus spune: „De ce vorbiţi că n-aveţi pâine?” (Marcu 8:15-17). Cu puţin timp în urmă, Iisus a hrănit mii de oameni. Prin urmare, discipolii ar trebui să ştie că El nu este îngrijorat deoarece nu au pâine. Iisus îi întreabă: „Nu vă aduceţi aminte? Când am frânt cele cinci pâini pentru cei cinci mii de bărbaţi, câte coşuri pline cu bucăţi aţi strâns?”. „Douăsprezece”, răspund ei. Iisus continuă: „Când le-am frânt pe cele şapte pentru cei patru mii de bărbaţi, câte coşuri mari pline cu bucăţi aţi strâns?”. „Şapte”, spun ei (Marcu 8:18-20). Atunci, Iisus îi întreabă: „Cum de nu pricepeţi că nu vă vorbeam despre pâine?”. Apoi adaugă: „Păziţi-vă însă de plămădeala fariseilor şi a saducheilor” (Matei 16:11). În sfârşit, discipolii înţeleg ce vrea Iisus să scoată în evidenţă. Plămădeala se foloseşte la fermentarea aluatului, făcându-l să dospească. Cuvântul „plămădeală” folosit de Iisus aici simbolizează corupţia. El îi avertizează pe discipolii săi să fie atenţi la „învăţătura fariseilor şi a saducheilor”, care are un efect corupător (Matei 16:12).

59. Cine este Fiul omului?

MATEI 16:13-27; MARCU 8:22-38; LUCA 9:18-26;

IISUS VINDECĂ UN ORB; PETRU VA PRIMI CHEILE ÎMPĂRĂȚIEI CERURILOR; IISUS PREZICE CĂ VA MURI ŞI VA ÎNVIA:

 IIsus şi discipolii săi ajung la Betsaida. Oamenii îi aduc lui Iisus un orb şi-l imploră să-l atingă pentru a-l vindeca. Luându-l pe om de mână, Iisus îl scoate afară din sat. După ce scuipă pe ochii lui, îl întreabă: „Vezi ceva?”. Acesta îi răspunde: „Văd nişte oameni, pentru că zăresc ceva ca nişte copaci care umblă” (Marcu 8:23, 24). Iisus îşi pune mâinile pe ochii omului, iar acesta îşi recapătă vederea. Apoi, îl trimite acasă pe om, care acum vede clar, spunându-i să nu intre în sat. După aceea, Iisus şi discipolii săi călătoresc spre nord, spre zona Cezareii lui Filip. Până acolo trebuie să urce aproximativ 40 de kilometri. Oraşul se află la o altitudine de 350 de metri, iar la nord-est se pot vedea culmile înzăpezite ale muntelui Hermon. Călătoria durează vreo două zile. La un moment dat în timpul călătoriei, Iisus se retrage pentru a se ruga. Mai sunt doar nouă, zece luni până la moartea sa, iar Iisus este îngrijorat pentru discipolii săi. Mulţi dintre ei tocmai l-au părăsit, iar alţii sunt, se pare, confuzi sau dezamăgiţi. Poate că ei se întreabă de ce a fugit Iisus când oamenii au vrut să-l facă rege sau de ce nu le-a arătat un semn pentru a dovedi clar cine este El. Când discipolii vin în locul unde se roagă Iisus, El îi întreabă: „Cine spun oamenii că este Fiul omului?”. „Unii spun Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; iar alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi”, răspund ei. Da, oamenii cred că Iisus chiar ar putea fi unul dintre aceşti bărbaţi readus la viaţă. Pentru a afla ce cred discipolii, Iisus îi întreabă: „Dar voi cine spuneţi că sunt?”. Fără să ezite, Petru răspunde: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei 16:13-16). Iisus spune că Petru poate fi fericit pentru că Dumnezeu i-a dezvăluit lucrul acesta. Apoi adaugă: „Tu eşti Petru şi pe această stâncă îmi voi zidi Biserica, iar porţile Iadului n-o vor birui”. Iisus vrea să spună că El însuşi va zidi Biserica şi că nici Iadul nu-i va ţine captivi pe membrii ei dacă se vor dovedi fideli pe pământ. El îi promite lui Petru: „Eu îţi voi da cheile Împărăției Cerurilor” (Matei 16:18, 19). Iisus nu-i acordă lui Petru locul întâi printre ceilalţi apostoli, nici nu susţine că el este temelia Bisericii. Iisus Însuşi este temelia pe care va fi zidită Biserica Sa (1 Corinteni 3:11; Efeseni 2:20). Totuşi, Petru va primi trei chei. El va avea privilegiul să deschidă, ca să spunem aşa, calea spre Împărăția Cerurilor unor grupuri de oameni. Petru va folosi prima cheie la Penticosta/Cincizecimea din anul 33, când le va arăta evreilor şi prozeliţilor penitenţi ce trebuie să facă pentru a fi salvaţi. Pe a doua o va folosi pentru a le da posibilitatea samaritenilor să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Apoi, în 36, Petru va folosi a treia cheie, dându-le această posibilitate şi oamenilor din neamuri, primii fiind Corneliu, rudele şi prietenii săi apropiaţi (Faptele 2:37, 38; 8:14-17; 10:44-48). În continuare, Iisus prezice că, în curând, va suferi şi va muri la Ierusalim. Când aud aceasta, apostolii săi sunt tulburaţi. Neînţelegând că Iisus va fi înviat, Petru îl ia deoparte şi îl mustră: „Fii bun cu tine însuţi, Doamne! Nu vei avea deloc soarta aceasta”. Dar Iisus se întoarce cu spatele şi-i răspunde: „Înapoia Mea, Satan! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine, fiindcă n-ai gândurile lui Dumnezeu, ci ale oamenilor” (Matei 16:22, 23). Apoi, Iisus îi cheamă şi pe alţii alături de apostoli şi le spune că nu va fi uşor ca o persoană să fie continuator al său: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se renege/lepede pe sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze neîncetat. Fiindcă cine vrea să-şi salveze sufletul îl va pierde, dar cine îşi pierde sufletul pentru Mine şi pentru vestea bună îl va salva” (Marcu 8:34, 35). Într-adevăr, pentru a fi demni de a primi aprobarea lui Iisus, continuatorii săi trebuie să dea dovadă de curaj şi de spirit de sacrificiu. Iisus declară: „Oricui îi este ruşine cu Mine şi cu cuvintele Mele în această generaţie adulteră şi păcătoasă, şi Fiului omului îi va fi ruşine cu el când va sosi în gloria Tatălui Său cu îngerii sfinţi” (Marcu 8:38). Da, când va sosi în acest fel la cea de-a doua Sa venire, Iisus „îi va răsplăti fiecăruia după purtarea lui” (Matei 16:27).

60. Schimbarea la față, o viziune a gloriei/slavei lui Hristos:

MATEI 16:28-17:13; MARCU 9:1-13; LUCA 9:27-36;

VIZIUNEA SCHIMBĂRII LA FAȚĂ; APOSTOLII AUD VOCEA LUI DUMNEZEU-TATĂL:

 În timp ce le predă oamenilor din zona Cezareii lui Filip, oraş aflat la aproximativ 25 de kilometri de muntele Hermon, IIsus le zice apostolilor ceva ce îi surprinde: „Adevărat vă spun că unii dintre cei ce stau aici nu vor gusta nicidecum moartea până nu-L vor vedea mai întâi pe Fiul omului venind în Împărăția Sa” (Matei 16:28). Cu siguranţă că discipolii se întreabă ce vrea să spună Iisus. După aproximativ o săptămână, Iisus îi ia cu El pe trei dintre apostolii săi - pe Petru, Iacov şi Ioan - şi îi duce pe un munte înalt. Este posibil să fie noapte, întrucât celor trei bărbaţi le este somn. În timp ce se roagă, Iisus este transfigurat/schimbat la față înaintea lor. Apostolii îi văd faţa strălucind ca soarele şi veşmintele devenind de un alb sclipitor, strălucitoare ca lumina. Apoi apar doi bărbaţi despre care Biblia spune că sunt Moise şi Ilie. Ei încep să vorbească cu Iisus despre „plecarea Sa, care trebuie să aibă loc la Ierusalim” (Luca 9:30, 31). Plecarea lui Iisus se referă, evident, la moartea şi învierea Sa, despre care a vorbit cu puţin timp în urmă (Matei 16:21). Această conversaţie dovedeşte că moartea umilitoare a lui Iisus nu este ceva ce trebuie evitat, după cum a susţinut Petru. Fiind acum complet treji, cei trei apostoli se uită la ce se întâmplă şi ascultă uluiţi. Petru vrea să se implice în ceea ce vede. El spune: „Rabi, este bine că suntem aici. Să ridicăm trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise şi unul pentru Ilie” (Marcu 9:5). Nu ştim de ce propune Petru să ridice corturi pentru cei trei. Poate pentru că el credea sincer că Moise și Ilie se vor alătura la Iisus în misiunea sa, abandonând pentru un timp Împărăția Cerurilor sau locul din Cer unde se aflau - neputându-se afla în Rai, pentru că acesta urma să fie redeschis după moartea lui Iisus. În timp ce Petru vorbeşte, un nor luminos îi acoperă şi din el se aude un glas care zice: „Acesta este Fiul Meu, cel preiubit, în care-Mi găsesc  plăcerea! De El să ascultaţi!”. Auzind vocea lui Dumnezeu-Tatăl, apostolii se înspăimântă şi cad cu faţa la pământ. Dar Iisus le spune: „Ridicaţi-vă! Nu vă temeţi!” (Matei 17:5-7). Când se ridică, cei trei apostoli îl văd doar pe Iisus. După ce se face ziuă şi coboară de pe munte, Iisus le porunceşte: „Să nu spuneţi nimănui despre ce-ați văzut, până când Fiul omului nu va fi înviat din morţi” (Matei 17:9). Întrucât l-au văzut pe Ilie, apostolii îl întreabă pe Iisus: „De ce spun scribii că mai întâi trebuie să vină Ilie?”. „Ilie a şi venit şi nu l-au recunoscut”, răspunde El (Matei 17:10-12). Iisus vorbeşte despre Ioan Botezătorul, care a îndeplinit un rol asemănător cu al lui Ilie. Ilie a pregătit calea pentru Elisei, iar Ioan, pentru Iisus. Cât de încurajatoare a fost Schimbarea la față pentru apostolic! Astfel, discipolii l-au văzut „pe Fiul omului venind în Împărăția Sa”, aşa cum le-a promis El (Matei 16:28). Cu ocazia Schimbării la Față , ei au fost „martori ai măreţiei Sale divine”. Deşi fariseii au cerut un semn care să arate că Iisus avea să fie Împăratul ales de Dumnezeu, El n-a vrut să le dea niciunul. Dar discipolilor apropiaţi ai lui Iisus li s-a permis să vadă Transfigurarea Sa/Schimbarea la față, care confirmă profeţiile referitoare la Împărăție. De aceea, Petru a putut scrie mai târziu: „Noi avem cuvântul profetic făcut mai sigur” (2 Petru 1:16-19).

DESPRE CEI ALEȘI ÎN RAIUL DE LA ... BRUXELLES.

 

DESPRE CEI ALEȘI ÎN RAIUL DE LA … BRUXELLES

 Raiul pământesc, închipuit ca locul fără griji unde curg laptele și mierea, este la … Parlamentul European! Cei aleși trec prin poarta sfântă a listei eligibile și ajung pe tărâmul fericirii, ușurați de povara meritelor și a cinstei. Drumul este greu, căci mulți sunt nevoiți să se târască prin zoile nerușinării, să tragă după ei bolovanul propriei inutilități și să-și suporte impostura. Dar merită efortul, căci la Bruxelles păcatele sunt șterse cu buretele complicității și răsplătite cu sume dumnezeiești. Un europarlamentar câștigă lunar o avere: peste 7.500 de euro leafa netă, plus 4.800 pentru cheltuieli ce nu trebuie justificate, plus 7.000 indemnizație totală de prezență, care include și chiulul. Vin pe deasupra 338 de euro pe fiecare zi petrecută la Bruxelles, toate deplasările acoperite și, cireașa de pe tort, 27.000 de euro pe lună pentru angajarea unor asistenți. De obicei, asistenții sunt asistente gata de împerechere, consilierii sunt verișori sau cumnați, recrutați pe criterii românești de parvenire, toți dispuși să înapoieze binefăcătorului o parte din salariu. Serviciile medicale, de la transplant de cord la ochelari de vedere, sunt decontate în orice țară europeană, atât pentru europarlamentar, cât și, în anumite combinații, pentru membrii familiei lui. Atunci cînd se termină mandatul, nu se sfârșesc și avantajele divine. Europarlamentarul primește doi ani la rând câte 39.000 de euro pe an. După vârsta de 63 de ani încasează o pensie complicat de calculat, dar nu mai mică de 25.000 de euro pe an, care se cumulează cu alte pensii românești. Când numărul mandatelor crește, toate aceste cifre cresc amețitor și le râd săracilor în nas. Cine sunt acești preafericiți sinecuriști? Aproape nimeni nu știe, fiindcă aproape nimeni nu i-a văzut și nu i-a auzit. Aproape nimeni nu a văzut campania pentru europarlamentare. Eligibilii au mers pe burtă, au stat în umbră, s-au ghemuit în cotloanele neatenției generale. S-au strecurat ca niște gândaci pe sub mobilă, așteptând în întuneric să treacă luna de campanie și să se vadă proiectați în paradis. Fără să răspundă la o întrebare, fără să dea cumva socoteală, fără să explice cât de cât ce caută ei pe lista raiului terestru. Și este de înțeles, căci puși în lumină, forțați să vorbească și să se descrie, eligibilii noștri sunt, cu câteva excepții, niște loaze. Sunt oameni cu palmares nul în politică, cu studii ridicole, uneori cumpărate, copiate, plagiate. Inși fără darul vorbirii comprehensive, fără idei, fără elementara engleză, dar cu apetitul chiulului, falsului și căpătuielii. Unii au ars gazul de pomană un mandat, două sau chiar trei în Parlamentul European și merg acum iar, cu altă lampă. Au ajuns acolo prin târguială de partid, prin combinații cu Serviciile, luptând de la egal la egal cu prostia colegilor. Niciodată demonstrând o valoare individuală sau cea mai mică voință de a lucra în folosul României. Oameni ai nimicului politic și ai complexelor de inferioritate, o mare parte din eligibili reprezintă ultima acțiune de sabotaj european reușită de partide. Politica europeană a României, care a agonizat în vremea mandatelor lui Băsescu și a murit în vremea mandatelor lui Johannis, este acum înmormântată cu alai tăcut, însoțită de popi dedați preacurviei politice, purtând prapurii tupeului și crucea de căpătâi a bunului-simț.

Notă: articolul este un … pamflet.

NICOLAE IORGA - ROMÂNUL UNIVERSAL.

 

NICOLAE IORGA - ROMÂNUL UNIVERSAL

 Nicolae Iorga a fost un „fenomen al naturii”, un om dăruit cu o capacitate intelectuală şi o putere de muncă absolut excepţionale. În cartea intitulată „Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost”, publicată în 1934, N. Iorga afirma: „Eu nu am învăţat a ceti şi scrie: sunt lucruri care mi-au venit de la sine. Nu-mi aduc aminte de niciun ceas de pregătire pedagogică pentru a descoperi litere şi a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvântul”. În acceaşi lucrare, N. Iorga scria că  limba franceză „nu-mi prezenta greutăţi la cinci ani”, pe care o exersa fără dicţionar, citind „cartea întreagă, cartea pe care un om o scrie pentru oameni, iar nu îngânarea cu glas subţire a învăţătorului sistematic pentru copii”. Născut în 1871, N. Iorga a absolvit  în timp record cursurile şcolii primare din Botoşani, liceului şi Universităţii din Iaşi, după care şi-a continuat studiile la Paris şi Berlin, iar  în 1893  şi-a susţinut doctoratul la Leipzig. Revenit în ţară, a ocupat  funcţia de profesor la Universitatea din Bucureşti, unde, în lecţia inaugurală, susţinută la 1 septembrie 1894, a abordat un subiect extrem de complicat, la care se putea angaja doar un om cu o bogată experienţă ştiinţifică: Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei. Iorga şi-a câştigat de la început simpatia şi încrederea studenţilor, datorită informaţiei extrem de bogate şi precise, precum şi talentului oratoric. Lecţiile sale erau audiate nu numai de studenţi, ci şi de un public foarte larg - profesori, ingineri, avocaţi, ofiţeri, pensionari etc. - astfel că amfiteatrul era neîncăpător, iar mulţi se înghesuiau pe culoar, să fie cât mai aproape de uşă, care rămânea întotdeauna deschisă, pentru a-l auzi pe magistru. George Călinescu a descris, în monumentala sa lucrare „Istoria literaturii române de la origini până în present”, cum decurgea o lecţie ţinută de profesor: „N. Iorga avea multe afinităţi cu zmeul din poveste. După cum buzduganul acestuia îşi preceda stăpânul izbind în poartă, în uşă, spre a se aşeza apoi singur în cui, tot astfel glasul profesorului Iorga se auzea indistinct pe scări şi pe culoare, înainta intensificându-se viforos, apoi intra adus de un val de studenţi retardatari (întârziaţi) în mijlocul sălii cucernice. La sfârşit apărea şi N. Iorga, identificându-se cu autorul glasului. Marele istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu câteva spirite, căuta neliniştit prin sală, fulgera uşa cutremurată de spatele staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu degetul prin aer un duşman nevăzut. Apoi devenea vesel! Găsise legături spirituale, pe care însă deseori uita să le comunice şi auditoriului. Vorbea cu graţia leneşă a femeii căreia i se face o dulce violenţă. Avea în priviri vanităţi mărunte, îşi culca urechea pe sonoritatea moale a cuvintelor, stabilea cu ascultătorul mici corespondenţe delicate, prin zâmbete galeşe sau sclipiri confidenţiale. Câteodată, privea cu îngrijorare spre uşi şi ferestre ca spre a se sustrage unor spioni ascunşi. Vocea sa se cobora, se prefăcea într-o şoaptă prudentă, cu aerul de a face auditoriului destăinuiri grave. Respiraţia tuturor rămânea tăiată de curiozitate şi teamă, o nelinişte încordată apăsa pretutindeni, iar toamna ai fi putut auzi ritmul lent al ploaiei lovind pe acoperişuri, sau bolboroseala monotonă a straşinilor. Deodată, N. Iorga devenea mânios. Simţise în freamătul lanului de capete trădarea, ostilitatea. Vindicativ, oratorul supunea publicul unui rechizitor zgomotos. Sala se umplea de grindină, de ceaţă şi de tunete. Străpunşi de degetul răzbunător al lui N. Iorga, duşmanii invizibili se prăbuşeau surd pe duşumele, în timp ce cuvintele cădeau ca trăznetele într-un copac noduros. Apoi furtuna se potolea. După cum copiii, după un gest de violenţă, îşi descarcă inima grea de hohote de plâns, tot astfel oratorul extenuat se făcea supus, implorator: cerşea protecţie, bunăvoinţă, puţină iubire. Căuta printre ascultători un chip prietenos, un zâmbet de speranţă, un elogiu consolant. Repede însă N. Iorga devenea nemulţumit. Pacientul era dispreţuit, mustrat, împuns cu degetul în direcţia coastelor, apoi, printr-un proces clamorous, consemnat vindictei publice.  În cele din urmă, conferenţiarul, urmărit, dădea semenele unei decepţiuni universale. În sentinţe biblice se ridica deasupra patimilor mărunte, se închidea în negura de fum a unei înălţimi inaccesibile şi întocmai ca Moise, spărgând tablele legii aduse unui popor netrebnic, tunând asupra sălii profeţii grozave, fugea întunecat de o justă mânie, în aplauzele ropotitoare ale auditoriului”. De-a lungul timpului, mii de tineri şi mai puţin tineri au evocat aceste cursuri, cu mândria de a fi fost studenţii lui N. Iorga. S-a impus de foarte tânăr în elita intelectuală a ţării şi a  fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1897, la vârsta de 26 de ani.  Nu a semnat niciodată „academician N. Iorga”, deoarece până în 1948 nu exista titulatura de academician, ci de membru al Academiei Române.  N. Iorga a ţinut cel mai mult la titlul de profesor, considerându-se un dascăl al naţiunii sale.

 Iorga este românul universal. Opera sa ştiinţifică este copleşitoare. A publicat sute de volume: culegeri de documente depistate de el în arhivele româneşti şi străine; sinteze privind istoria românilor şi istoria universală; istorii ale comerţului, industriei, bisericii, armatei, literaturii, presei; monografii despre Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I; a redactat cărţi privind istoria Bizanţului, a Imperiului Otoman, a Franţei, Albaniei, Bulgariei, Greciei etc. etc. A plublicat „Istoria Românilor în 10 volume”, „Essai de syntheese de l’Histoire de l’Humanite”, patru volume, a lucrat până în ultima zi a vieţii la o istorie completă a lumii, intitulată „Istoriologia umană”. În 1911, la împlinirea vârstei de 40 de ani, N Iorga a fost săbătorit  de Academia Română. Luând cuvântul cu acest prilej, fostul său profesor, A. D. Xenopol îşi mărturisea uimirea: „Te întrebi, cu înminunare, cum a putut un creier să conceapă atâtea lucrări şi o mână să le scrie”. O asemenea apreciere era făcută după mai puţin de două decenii de creaţie, dar N. Iorga avea  să  publice, cu aceeaşi intensitate, încă timp de aproape trei decenii. O evaluare statistică (incompletă) arată că N. Iorga a publicat 1 003 volume, 12 775 articole şi studii, 4 693 recenzii. Nu există - după cunoştinţa mea - în istoria omenirii o personalitate care să-l egaleze în privinţa prolificităţii! Sociologul Dimitrie Gusti avea să scrie că, parcurgând lista lucrărilor semnate de N. Iorga, „ai crede că este vorba de o muncă de secole şi nu de produsul unei singure vieţi, ci al unei sume de personalităţi diferite, cu activităţi, gânduri şi simţiri diferite. N. Iorga a fost personalitatea cea mai reprezentativă şi sintetică a neamului românesc”.

 Iorga nu a fost doar profesor şi cercetător al istoriei, ci şi un „om al cetăţii”, un constructor de institiţii, întemeietor de reviste şi ziare, autor al unor volume de teatru şi de poezie, animator cultural, militant politic şi neîntrecut orator. A înfiinţat Institutul de Studii Sud-Est Europene (1914), Institutul de Istorie Universală (1937), Şcoala românească de la Fonteney aux Rosse, aflată la 10 km de Paris (1921), Institutul Istorico-Artistic (cunoscut sub numele de Casa Română) din Veneţia (1930). A iniţiat, în 1908, Cursurile de vară de la Vălenii de Munte, la care au participat mai ales tineri din teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie străină (Transilvania, Bucovina, Basarabia). În 1922 a fost înfiinţată la Vălenii de Munte Universitatea Populară „N. Iorga”. A fost preşedintele Ligii Culturale - devenită Liga pentru Unitatea tuturor Românilor - pentru care a reuşit să ridice în anii 1926-1929 un impresionant Palat în centrul capitalei, la parterul căruia se afla Teatrul Popular al Ligii Culturale (astăzi Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”). A condus prestigioase reviste ştiinţifice - „Revue Historique des Etudes Sud-Est Europeenne”, „Revista Istorică”, ziare şi gazete, precum „Neamul Românesc”, „Neamul Românesc pentru Popor”, „Cuget clar”, „Semănătorul”, „Ramuri”, „Floarea Darurilor”. A avut un rol extrem de important în promovarea valorilor şi conştiinţei naţionale,  fiind  socotit, încă în timpul vieţii, „apostolul neamului”. A susţinut, timp de nouă ani (1931-1940), săptămânal, o emisiune la Radio, transmisă în direct, sub genericul „Sfaturi pe întuneric”.

 Iorga a înfiinţat şi condus Partidul Naţionalist-Democrat (1910-1938), a fost parlamentar mai mult de trei decenii (1907-1940, cu o întrerupere în timpul ocupaţiei străine din 1918), preşedinte al Adunării Deputaţilor (1919-1920) şi al Senatului (1939), preşedintele Consiliului de Miniştri (1931-1932), ministru de stat (1938) şi consilier regal (1938-1940). În planul relaţiilor internaţionale, N. Iorga a promovat ideea „egalităţii dintre naţiuni” şi a unor „principii morale” între state. Este o realitate că N. Iorga a sesizat, de la început, pericolul pe care-l reprezenta Adolf Hitler pentru pacea Europei. Dictatorul german acţiona pentru anularea tratatelor de pace din 1919-1920, care aveau o importanţă deosebită pentru România, deoarece confirmaseră  actele de Unire cu patria mamă a Bucovinei, Transivaniei şi Basarabiei. A condamnat Mişcarea Legionară şi activitatea liderului ei,  Corneliu Zelea Codreanu, cel care a declarat, în noiembrie 1937, că „în 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul”. La 14 septembrie 1940, Mişcarea Legionară a ajuns la putere, iar la 27 noiembrie 1940, N, Iorga a fost asasinat de legionari. Românii, şi nu numai ei, au aflat despre moartea lui N. Iorga dintr-un simplu Comunicat al Consiliului de Miniştri, în care se anunţa : „În dimineaţa zilei de 28 noiembrie a.c. Legiunea de Jandarmi Prahova a găsit corpul neînsufleţit al profesorului Nicolae Iorga în comuna Strejnic (jud. Prahova) străpuns de 6 gloanţe de revolver”. Guvernul prezidat de  generalul Antonescu - conducătorul statului - a interzis orice comentariu în presă sau la radio, nu a admis nici măcar publicarea anunţului privind locul, ziua şi ora înmormântării. Nu numai că nu s-au organizat funeralii naţionale pentru un fost prim-ministru, dar s-a interzis rostirea vreunui discurs la catafalcul celui care a fost românul universal N. Iorga.

 Marele cărturar a intrat în istorie prin opera sa, prin generaţiile de studenţi pe care i-a format şi prin verticalitatea sa morală. Puţine personalităţi din lume au beneficiat de recunoaşterea valorii  românului N. Iorga. Mărturie este faptul că  a fost invitat şi a susţinut prelegeri la unele dintre cele mai prestigioase Universităţi din lume, a primit titlul de Doctor Honoris Causa a Universităţilor din Paris, Oxford, Roma, Varşovia, Cracovia, Bratislava, Vilnius, Stockholm, Strasbourg, Geneva, Alger, Santiago de Chile ş.a. A fost membru al Institutului Franţei, Academiei din Cracovia, Academiei de Istorie din Santiago de Chile, Academiei Sârbe, Academiei din Stockholm, Societăţii de Geografie din Lisabona, Academiei dei Lincei (Roma), Academiei Cehe, Institutului de Studii Bizantine din Atena, Academiei San Lazzaro din Veneţia, Academiei Poloneze ş.a.. A condus numeroase sesiuni ştiinţifice internaţionale, iar în 1938 a fost ales vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor. Aceste date concrete atestă faptul că N. Iorga a fost un român cu adevărat  universal.

 După 1989 „europeniștii” intelectuali, mai corect, intelectocăniți, de genul unor Horia Roman Patapievici, Lucian Boia, Andrei Pleșu și alți monștrii de acest fel, au purces și la „demitizarea” lui N. Iorga. Pentru astfel de acțiuni acești „băsiști” (pentru că intelectocăniții de teapa ăstora au fost și sunt susținători fanatici ai lui Băsescu!) merită MOARTEA!!

DIVERSE - Partea a zecea.

 

DIVERSE - Partea a zecea

 

42. Particula lui Dumnezeu este în Biblie:

 În 2012, oamenii de ştiinţă de la CERN (European Laboratory for Particle Physics) au uluit audienţa ştiinţifică şi culturală prin anunţarea descoperirii particulei numită „bosonul lui Higgs” sau „particula lui Dumnezeu”. Felicitările au fost atribuite profesorului Peter Higgs care a lucrat o viaţă pentru a demonstra existenţa particulei subatomice. Descoperirea este o piatră de hotar pentru ştiinţă, însă spune multe şi despre lumea credinţei. Unii cercetători, de obicei anonimi şi fără descoperiri măreţe la activ, au declarat concedierea lui Dumnezeu din creaţie. Alţii au spus că Dumnezeu nu este necesar în lumea creată etc.. Totuşi aceste afirmaţii s-au făcut de secole şi totuşi, de fiecare dată, Dumnezeu are ceva date de adăugat la aceste discuţii. De fapt, Dumnezeu a proclamat existența acestei particule acum mai bine de 1900 de ani. Evrei 11, 3 spune: „Prin credinţă înţelegem că lumile au fost făcute prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât cele ce se văd au fost făcute din cele ce ce nu se văd”. Contrar oricărei logici empirice, şi fără instrumente uriaşe şi dezvoltate ca azi, Dumnezeu declară că tot ceea ce este văzut (materia) este făcut din lucruri care sunt nevăzute, adică din particule elementare precum Higgs.  Urma particulelor lui Higgs a fost detectată așadar. Aşa cum scrie în Biblie, nu poate fi văzută, dar dă masă altor particule care pot fi văzute. Higgs a teoretizat acest lucru în 1964, CERN a descoperit-o în 2012, Dumnezeu a proclamat-o clar acum 1900 de ani şi El a creat-o acum miliarde de ani. Este particula lui Dumnezeu. În plus Biblia a proclamat descoperiri ştiinţifice probate recent şi care se referă la creaţia universului. În cartea sa: „What is Time? - Answers: Did God Create the Universe”, Editura Tate, autorul Gary Driver descrie şi ilustrează proclamaţiile lui Dumnezeu în Biblie care mai apoi au devenit adevăruri ştiinţifice: timpul, fabricarea spaţiului, particulele elementare, universul plat, universul care se extinde, legile fizicii, orbita soarelui, Calea Lactee, pământul care nu se ţine de nimic, pământul rotund, fluxul ca influenţă lunară, universul care accelerează, Efectul Doppler şi altele. Dumnezeu este confirmat de datele ştiinţifice. Însă Biblia este de origine divină, deoarece ţăranii analfabeţi din Epoca de Bronz sigur nu puteau şti atâtea. Nu există niciun conflict între ştiinţă şi Dumnezeu. Cercetarea ştiinţifică este necesară pentru a înţelege mai bine cum Dumnezeu a creat acest frumos univers.  

43. Știința dovedește existenţa Creatorului:

 Contrar părerilor celor mai mulți dintre cercetători, știința indică mai degrabă că universul a fost creat de Dumnezeu, punând la îndoială scenariile care îl exclud pe Dumnezeu de la crearea sa, a afirmat cel mai bine vândut autor și apologet creștin, Lee Strobel. Acesta a afirmat că știința vine în sprijinul cuvintelor Psalmului 101, 25 (LXX)/Psalmul 102, 25 (T.M.): „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile”. Pe 24 noiembrie el a ținut o conferință cu prilejul „Weekend-ului Apologeticii” la biserica Saddleback  din Lake Forest, California, unde a abordat tema „Cazul Creatorului”. „Sunt anumiți cercetători care vă vor spune că dovezile științei indică inexistența unui Creator. Că acestea resping existența unui Creator”, a spus ateul convertit la creștinism și fost redactor al publicației „The Chicago Tribune”. Strobel a continuat cu un exemplu: „Jerry Coyne are o astfel de părere. El predă ecologie și evoluționism la Universitatea din Chicago. Într-un interviu acordat publicației USA Today a spus: „Știința și religia sunt fundamental incompatibile ... Știința ajută religia doar prin dezaprobarea învățăturilor ei.”” Dar oare chiar așa este? Oare știința chiar neagă existența unui Creator? Strobel a explicat apoi celor peste 3 500 de oameni prezenți și unei audiențe on-line: „Și eu eram ateu la fel ca Dr. Coyne, dar am ajuns la o concluzie total diferită de a lui după ce am analizat dovezile, - la aceea că, știința, atunci când este făcută metodic, indică într-un mod foarte convingător și puternic existența unui Creator care se aseamănă foarte mult cu Dumnezeul prezent în Biblie. Cu alte cuvinte, eu cred că știința confirmă Psalmul 101, 26: „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile.”” a spus Strobel. Acesta a mai afirmat că trei ramuri științifice indică „foarte clar existența lui Dumnezeu,” ținând cont mai ales de descoperirile făcute în ultimii 50/60 de ani. Ramurile la care Strobel s-a referit într-un mod special în discursul său sunt cosmologia (studiul originilor Universului), fizica și ADN-ul. „Timp de secole oamenii de știință au crezut că universul a existat dintotdeauna, că este etern, că a existat mereu. Dar, mulțumită argumentelor filozofice  și descoperirilor științifice din ultimele decenii, aproape toți oamenii de știință sunt acum convinși că universul a avut un început într-un anumit punct temporal din trecutul îndepărtat. Și chiar dacă au fost propuse modele alternative ale universului, Teoria Borde-Guth-Vikenkin ne-a demonstrat că orice univers care se extinde, în medie, pe toată durata sa, cum este și universul nostru, trebuie să aibă o limită spațiu-timp în trecut. Cu alte cuvinte, trebuie să fi avut un început la un anumit punct.” Potrivit lui Strobel, unul dintre cercetătorii care au formulat teorema, fizicianul Alexander Vilenkin, directorul Institutului de Cosmologie de la Universitatea din Tufts a spus: „Cu dovezile pe care le avem acum, cercetătorii în domeniul cosmologiei nu se mai pot ascunde în spatele posibilității unui univers etern. Nu mai există nicio scăpare. Trebuie să accepte realitatea unui început al universului.” Strobel a mai adus apoi în discuție problema motivului pentru care unii oameni de știință au dificultăți în a accepta „începutul unui univers”. „Ei bine, lucrurile sunt cam așa: este o problemă doar dacă ești ateu, pentru că dacă universul are un început acest lucru conduce la un argument foarte puternic pentru existența lui Dumnezeu. Este numit argumentul cosmologic Kalam”, a explicat Strobel. Argumentul este foarte simplu, urmează doar trei pași. Mai întâi, tot ceea ce începe să existe are o cauză. „Poți da un exemplu de ceva care a început să existe fără să aibă o cauză? Chiar și David Hume, celebrul sceptic a spus: „nu am afirmat niciodată o așa de mare absurditate că ceva ar putea începe să existe fără o cauză.””Al doilea pas în demonstrarea argumentului este că tot ceea ce începe să existe are o cauză. „Universul a trecut de la inexistență la existență. Practic, acum toți oamenii de știință acceptă faptul că universul și timpul însuși a avut un început. Așadar, tot ceea ce începe să existe are o cauză. Universul a avut un început. Prin urmare, universul trebuie să fi avut o cauză.” Strobel a continuat: „Acum, ce fel de cauză poate aduce universul la existență? Trebuie să fie necauzată, întrucât nu poate exista un infinit regres al cauzelor. Trebuie să fie imaterial sau spirit, întrucât a existat înaintea lumii materiale. Trebuie să fie etern, întrucât a creat timpul. Trebuie să fie foarte inteligent și foarte puternic, lucru ce reiese din precizia și puterea folosită pentru crearea universului. Trebuie să aibă voință proprie, întrucât era nevoie să ia o decizie pentru a săvârși actul creației. ... Așa că gândiți-vă la asta. Avem un Creator unic, personal, puternic, inteligent, etern, imaterial sau spirit și necauzat - ceea ce este un început destul de bun pentru o descriere a lui Dumnezeu.” Strobel a mai arătat că fizicianul Dr. Arno Penzias, care a câștigat Premiul Nobel pentru Pace, a demonstrat că universul a avut un început. Penzias a spus: „Cele mai bune informații pe care le avem (privind originea universului) sunt exact ceea ce aș fi prezis, dacă nu aș fi avut ca sursă de cercetare decât cele cinci cărți ale lui Moise, Psalmii și Biblia în integralitatea ei.” „Așadar, cosmologia aduce dovezi clare care susțin existența unui Creator,” a mai spus Strobel. După ce a făcut referiri și la celelalte două ramuri de referință (fizica și ADN-ul), Strobel a concluzionat că știința se îndreaptă spre Dumnezeu și nu este departe de El. „Cel mai minunat lucru este că Creatorul nu este distant, detașat, sau vreo zeitate dezinteresată - el nu este Dumnezeul deismului - ci acel El este un Dumnezeu personal pe care îl putem întâlni prin Hristos, pe care îl putem cunoaște, îl putem experimenta și cu Care ne putem petrece veșnicia”, a mai spus el. „El a creat din iubire cosmosul ca habitat pentru mine și pentru tine. El L-a trimis pe Unicul Său Fiu să moară pentru păcatele noastre care ne-au îndepărtat de El așa încât noi să fim iar cu El pentru totdeauna. Aceasta este cea mai minunată veste dintre toate.”

44. „Particula lui Dumnezeu” şi teoria unificată a universului:

 Bosonul/Bozonul lui Higgs este numit şi particula lui Dumnezeu de către media, însă cei mai mulţi oameni de ştiinţă nu sunt de acord cu această formulare. În 1993, când fizcianul american Leon Lederman a scris o carte despre boson, el a propus să fie numită „the goddamn particle”. Însă editorul a sugerat „the God particle”. Un lucru este clar: 4 iulie 2012 a însemnat o mare descoperire şi deschiderea unui nou capitol în istoria ştiinţei umane, şi o nouă dezbatere despre originile universului, dar şi despre validitatea adevărurilor religioase. Bosonul lui Higgs explică de ce particulele au masă, şi deci de ce existăm. Fără boson, universul n-ar avea materie fizică, doar energie. Implicaţiile cosmologice sunt uriaşe. Unii fizicieni au spus că această descoperire înseamnă că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, dacă putem explica totul fără referinţe metafizice. Astronomul de la Vatican, Guy Consolmagno a spus în cotidianul „Washington Post” că legile universului expun „personalitatea” lui Dumnezeu, calitatea Sa de persoană. „Misterele revelate de ştiinţa modernă sunt o amintire constantă că realitatea este mai complexă şi mai mare decât vieţile noastre de zi cu zi”. De asemenea un guru al medicinei alternative, Deepak Chopra, a spus că bosonul arată că există o divină interconectare între toate lucrurile. „El doar întăreşte noţiunea că universul vine dintr-un nimic, ca dintr-o totalitate”. Acest lucru este adevărat: bosonul lui Higgs - care pătrunde în întregul univers - ne ajută să înţelegem cum ceva a venit din nimic. „Uimirea pe care o simţim vine din faptul că oameni non-religioşi folosesc deodată limbaj religios, când e vorba de boson” a spus Philip Clayton, decan al Facultăţii de teologie din Claremont şi cercetător al ştiinţei şi religiei. „Oamenii sunt fascinaţi de ceea ce cunoaştem ştiinţific şi ce zace la frontierele a ceea ce ştim” a spus el. Albert Einstein a spus că „Dumnezeu nu joacă zaruri cu lumea” şi că „aceasta este o metaforă care explică perpetua noastră căutare a ordinii într-o lume care pare haotică”, a spus Clayton. Acest limbaj metaforic ne ajută să explicăm lumea la nivelul unde legile fizice precum gravitaţia nu mai funcţionază, iar fizicienii folosesc doar abstracţiuni pentru a descrie cum interacţionează particulele.  Oricum cercetătorii sunt de acord în a aproba faptul că bosonul şi descoperirea sa sunt un mare pas spre o teorie unificată asupra lumii. De fapt, fizicienii, astronomii şi cercetătorii lumii au avut nevoie de secole şi de eforturi uriaşe pentru a înţelege ceea ce revelaţia dumnezeiască a vestit cu mii de ani înainte: Dumnezeu a creat lumea din nimic, datorită iubirii Sale infinite, iar lumina, creată în prima zi a creaţiei este substratul valoric al diversităţii şi frumuseţii creaţiei. De fapt universul este un cuptor în care materia devine energie, adică se îndreaptă spre o lume spiritualizată.Transformarea materiei în lumină este proorocia fundamentală a viitorului, iar Biblia o spune clar în Geneza şi în Apocalipsă. Adevărul universului nu este nici fizic, nici chimic, nici astronomic, cu toate că aceste categorii pur umane au referinţe clare asuora realităţii. Adevărul universului este euharistic şi personal, izvorând din Dumnezeu, umplând de lumină creaţia şi transformând-o prin har în veşmânt al iubirii dintre Creator şi creaturile sale nemuritoare. Bosonul lui Higgs este doar un pas spre realizarea deplină a faptului că totul are un Izvor comun, şi că Logosul creator a ţesut acest univers din iubire, ca o mărturie a vieţii Părintelui ceresc. Unificarea teoriilor despre existenţă înseamnă de bună seamă, anularea aberaţiilor despre un haos total, şi întărirea conştiinţei unei origini comune a tuturor şi a unei Inteligenţe infinite şi supreme care a creat totul. Borşul spaţial, supa galactică, şi alte speculaţii gastronomice şi astronomice deopotrivă încep să îşi dezvăluie lipsa de sens. Mai mult, oamenii de ştiinţă vorbesc despre un „Design imperial” al universului şi despre inter-conectarea tuturor lucrurilor şi fiinţelor, sau chiar despre un Scop comun al tuturor. Am numai eu senzaţia că vorbim acum din Sfânta Scriptură?

45. Tainele de nepătruns ale Giulgiului din Torino:

 Există oare vreo evidenţă ştiinţifică despre Învierea Mântuitorului Hristos? Cred că Învierea este o realitate istorică. Învierea stă pe temelii istorice solide, indiferent de argumentele următoare. Iisus s-a arătat ucenicilor săi, sceptici asupra Învierii la început, timp de 40 de zile, oferindu-le multe semne doveditoare despre El. Aceşti oameni care l-au văzut pe Hristos înviat au fost cu toţii gata să moară pentru acest adevăr, şi chiar au murit proclamând Învierea. Este uşor să trăieşti pentru o idee, dar să mori pentru o idee nu vrea nimeni! Însă pentru un adevăr al vieţii, ucenicii Învierii au fost gata să moară. Ei au întors Împeriul Roman pe dos propovăduind Învierea lui Hristos. Au schimbat hotarele istoriei de la moarte la viaţă, cu puterea Celui Înviat din morţi. Alături de evidenţele istorice masive, există şi o evidenţă ştiinţifică a Învierii, Giulgiul din Torino, o pânză funerară care a acoperit Trupul lui Hristos. Omul din giulgiu a fost biciuit îngrozitor, a fost crucificat, a purtat o cunună de spini şi a fost străpuns de o suliţă romană în piept. Acest lucru este confirmat de Dr. D. James Kennedy care a spus despre giulgiu: „Ar trebui să mărturisesc că prima oară când am auzit de aşa-zisul Giulgiu, am fost foarte sceptic. Niciodată nu am fost impresionat de relicve. Există încă vreo 40 de giulgiuri care se pretinde că sunt ale lui Hristos. De ce ar fi acesta diferit? Nu credeam deloc acest lucru. Deci ce spun evidenţele? Creştinătatea se bazează pe evidenţe”. După ce a cercetat atent giugiul, profesorul a fost convins că este al lui Hristos. Unul dintre cei mai faimoşi experţi ai giugiului este Dr. Alan Whanger, profesor la „Duke Medical Center” care a studiat medicina toată viaţa, iar din anii 70 a studiat giugiul. În cartea sa, „Giulgiul din Torino: o aventură a descoperirii”, Dr. Whanger a spus că afirmaţiile că ar fi un fals din 1260 sunt false ele însele, pentru că au studiat un colţ refăcut al giugiului, cu o cusătură mai nouă din Evul Mediu. Ştim că giulgiul a fost în Lirey, Franţa în casa unui cruciat francez în 1357. Însă câteva date trebuie menţionate:

*Anatomia umană reprezentată pe giulgiu este 100% corectă. Cunoaşterea anatomiei giulgiului include detalii necunoscute până în secolul 20. În contrast, anatomia secolului al 14-lea era foarte limitată. Dacă a fost făcut de un falsificator, el trebuia să ştie detalii anatomice descoperite în secolul 20.

*Giulgiul a fost fotografiat pentru prima oară în 1898, şi s-a descoperit că este un negativ fotografic - cu sute de ani înainte ca fotografia să fie inventată.

*Imaginea palidă de pe giugiu nu a fost pictată. A fost arsă uşor. Ca şi cum ar fi atinsă de focul Învierii. Trupul lui Hristos a lăsat o explozie de lumină, s-a schimbat din muritor în nemuritor. Imaginea asta a fost creată de un foc de o subtilitate uriaşă. Imaginea este groasă de 5/1000 dintr-un inch. Deşi sunt urme de pigmenţi pe giulgiu, a fost atinsă de multe materiale pentru binecuvântare, imaginea nu este creată din pigmenţi de culoare.

*Sângele de pe giulgiu este sânge adevărat uman - cu toate rănile care corespund răstignirii lui Hristos din Evanghelii. Sângele nu s-a stricat, a stat pe giulgiu mai puţin de 72 de ore. Interesant şi fascinant este faptul că sângele a rămas exact pe răni, giulgiul nu a fost desprins de pe trup, ci trupul a trecut prin giulgiu, ceea ce nu poate fi explicat de niciun cercetător.  

*Icoanele din întreaga lume ale lui Hristos, unele vechi de 1800 de ani, seamănă izbitor cu imaginea de pe giulgiu.

*În Evul Mediu, toate reprezentările crucificării arătau pe Hristos pironit în palme. Totuşi, Giulgiul din Torino arată că piroanele au fost la încheieturi. De-abia la sfârşitul secolului al 20-lea s-a demonstrat că palmele nu pot ţine crucificat un trup omenesc, ci doar încheieturile.

*Imaginea giulgiului este tri-dimensională. Când fotografiile obişnuite sau picturile sunt studiate printr-o maşină NASA specifică de diagnosticare a vârstei (VP 8 Image Analyzer), ele sunt distorsionate. Giulgiul are proprietăţi tri-dimensionale. Nu este deci o pictură.

 Unii sceptici spun că Giulgiul a fost făcut de Leonardo da Vinci, însă acesta a trăit la secole după ce Giulgiul este menţionat de istorie. Aşa că singura teorie care rămâne în picioare este că Giugiul este al Învierii lui Hristos. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

46. Cum nimicul a putut crea totul?

 Una dintre definiţiile ateismului pe Internet te face să te gândeşti la adevărata miză a credinţei: „Ateismul poate fi definit ca o credinţă că nu a fost nimic şi nimic nu s-a întâmplat nimicului şi apoi acel nimic a explodat fără nicio raţiune, creând totul, şi apoi o serie de nimicuri s-au aranjat magic replicându-se pe ele până au ajuns dinozauri. Sună perfect logic”. Oare? Această definiţie ridică multe întrebări asupra chestiunii creaţiei lumii. Bibia spune că universul a fost creat de Dumnezeu prin cuvânt. Ştiinţa descrie creaţia ca rezultat al „Big-Bangului”, în care o cantitate ameţitoare de energie a fost creată din vidul spaţiului şi a devenit materia din care s-a format universul. Cine a creat însă această energie? Oamenii de ştiinţă nu se pot pune de acord cu prea multe lucruri. Un lucru însă este universal acceptat: toţi sunt de acord că materia nu poate fi creată din nimic doar izbind particule de energie una de alta. Când se întâmplă asta, alte particule sunt create care se vor transforma, apoi, în energie pură. Procesul poate fi inversat prin injectarea energiei pure într-un sistem şi astfel două particule pot fi create din vidul spaţiului care există pentru scurt timp înainte de a se recombina într-o explozie care distruge amândouă particulele. Ei numesc acest lucru crearea materiei din nimic. Ceea ce nu pot explica nicidecum este faptul că materia poate proveni dintr-un spaţiu gol, însă trebuie să fie o acţiune care introduce energie într-un sistem pentru a începe. Pentru ca nimicul să înceapă să creeze trebuie un operator de sistem.  

Cine a făcut rost de energia pentru Big Bang? Cu alte cuvinte, universul trebuie să aibă o minte care să înceapă procesul şi energie creată anterior. Ştiinţa nu poate merge mai departe de câteva miliardimi de secundă după Big Bang. Nu are nicio explicaţie cu privire la ce sau cine a început explozia. Poate crede cineva că s-a întâmplat în mod magic? În multe discuţii ateiştii acuză pe credincioşi că Dumnezeu este privit ca o zână magică. Însă a crede că nimicul a creat ceva, acest lucru este magie pură! Dacă întrebi un ateist de unde a venit omul, el va folosi cuvântul evoluţie. Întrebaţi-i de unde a venit evoluţia şi vor merge la originile vieţii ca un proces chimic accidental. Dacă îi întrebi mai departe, ajung sigur la Big Bang. Însă argumentele se opresc, pentru nu există o cauză a acestuia. Şi dacă Dumnezeu este Cauza, atunci toata argumentaţia lor cade.

Citez aici un argument al lui C. S. Lewis: „Să presupunem că nu a fost nicio inteligenţă în spatele universului. În acest caz, nimeni nu a proiectat creierul meu pentru scopul gândirii. Când atomii din craniul meu s-a întâmplat din raţiuni fizice sau chimice să se aranjeze într-un anumit fel, aceasta mi-a dat senzaţia pe care o numesc gând. Dar dacă e aşa, cum să mă încred în gândirea mea că este adevărată!? Este ca aruncarea unui pahar de lapte şi speranţa că aranjamentul lichidului îmi va da vreodată harta Londrei. Şi dacă nu pot avea încredere în propria mea gândire, bineînţeles nu pot avea încredere în argumentele care duc la ateism. Aşa că nu am niciun motiv să fiu ateu și să cred în …  nimicul din care s-a creat totul! Dacă nu cred în Dumnezeu, nu pot să cred în gândire, aşa că niciodată nu pot să folosesc gândirea pentru a nu crede în Dumnezeu.” - C.S. Lewis în „The Case for Christianity”.

NOI EVOLUȚII ÎN VIAȚA POLITICĂ DIN REPUBLICA JOHANNISTAN.

 

NOI EVOLUȚII ÎN VIAȚA POLITICĂ DIN REPUBLICA JOHANNISTAN

1. Explicația victoriei PSD-PNL și efectele ei. Capitala, analiză rece:

 Există câteva certitudini ale euro-localelor din 9 iunie. Cea mai surprinzătoare, raportată la așteptări, este nu atât victoria, cât proporțiile zdrobitoare ale victoriei PSD-PNL la votul politic. Și lista comună cu peste 50%, și listele separate de la CJ-uri, cu aproape 60%, arată că actuala coaliție a defilat. Iar marele învingător este PSD, Marcel Ciolacu a câştigat pariul acesta, inclusiv îngroparea politică definitivă a Gabrielei Firea, cu lopata ținută chiar de mâna doamnei în cauză. Pare aproape inexplicabil acest scor având în vedere guvernarea slabă, cu nemulțumiri, proteste, inflație record, cârpeli, bâlbâieli și pe fondul unei prezențe la vot chiar mai mare decât în urma cu 5, respectiv 4 ani.

Care ar fi, totuși, motivele victoriei zdrobitoare PSD-PNL? Sigur că banii publici pompați în presă sunt o explicație, dar cu siguranță nu singura și, în opinia mea, nu cea mai importantă. O altă explicație importantă este mobilizarea maximă a primarilor PSD și PNL, care au tras din răsputeri pentru propriile mandate. Dar o explicație majoră este și oferta extrem de proastă a Opoziției, fie că vorbim despre cea suvernistă, încăpută, din fericire, pe mâna unor clovni, fie a USR, care prin ADU și-a trădat electoratul. Oamenii au vrut să voteze, dar mulți nu au avut pe cine. Așa că mulți, precum mai mult de jumătate dintre bucureșteni, au stat acasă. Iar pentru restul, stabilitatea acestei coaliții și proiecția de partide solide a prevalat. Este un rezultat care pune serios problema transformării alianței electorale într-una politică, adică liste comune la parlamentare și, deloc exclus din nou, candidat comun la prezidențiale. PNL s-a relansat cât de cât, la scorul politic, într-o furie de echilibrare a raporturilor de forțe cu PSD simțind că este la limita pieirii politice. Orgoliul rănit și disperarea liberalilor, care au adus la confruntări la baionetă în teritoriu, au fost un motor important. O altă explicație a fost tot contraoferta lamentabilă pe zona non PSD. Una peste alta, rezultatul PNL diminuează riscul răsturnării echipei Ciucă. Gruparea care își ascuțea cuțitele în speranța unei revoluții mai are de așteptat.

Capitala marilor înfrângeri: La București, victoria lui Nicușor Dan este indubitabilă și extrem de importantă. Dar proporțiile ei nu sunt spectaculoase decât din perspectiva proporțiilor înfrângerii contracandidaților. 47% este un scor bun, fără a fi însă zdrobitor cum a fost victoria cu 73% a lui Ciprian Ciucu în Sectorul 6 sau 71% a Elenei Lasconi la Câmpulung, ca să dau doar două exemple. Actualul și viitorul primar a luat în jur de 400 de mii de voturi din 1,8 milioane de alegători înscriși pe listele permanente în București. Adică un scor real de aproximativ 23%. Nicușor Dan a beneficiat și de bonusul primarului în funcție la alegerile într-un tur. Cum spuneam, nu a fost atât o victorie la scor, cât o înfrângere la scor a contracandidaților, mai ales a Gabrielei Firea, care avea ambițiile cele mai mari. Înfrângerea acesteia este una epică și, dacă nu de final, cel puțin cât pentru o lungă pauză în carieră, în exil la Bruxelles. O înfrângere spre care s-a dus extrem de hotărâtă, cu disperare, iar Marcel Ciolacu nu a trebuit decât să nu-i bareze calea. Dacă ne uităm la scorul însumat Firea-Piedone, vedem că nu această divizare a fost explicația înfrângerii, ci faptul că doamna Fira nu avea cum să câștige după valurile de ură pe care le-a ridicat până acum. Dacă Nicușor Dan ar fi avut un contracandidat puternic, așa cum ar fi fost de exemplu Ciprian Ciucu, nu știu dacă ar fi pierdut, dar sigur diferența nu ar fi fost la fel de mare. Nu cred că Nicușor Dan are ambiții prezidențiale, după cum proiectează unii, și nici șanse reale. De la 400 de mii de voturi în bună măsură vot negativ până la o victorie prezidențială, este nevoie de o înmulțire cu 10, ceea ce e foarte greu. Prezența slaba de la București, în coada clasamentului național, arată că oamenii au fost nemulțumiți de ofertă și au respins-o. S-au asigurat că evită dezastrul, dar nimic mai mult.

2. Dezastrul USR și cei 5 băieți. România fără opoziție:

 Rezultatul USR la alegerile din 9 iunie este un dezastru prin care partidul decontează, pe scurt, trădarea electoratului și transformarea în ceea ce a combătut. Dar adevăratul dezastru este faptul că în acest moment vedem, măsurat oficial la vot, România nu are Opoziție, Puterea a defilat singură pe tot terenul,  PSD și PNL s-au păruit, și-au luat primari, președinți de CJ, au împărțit majoritatea europarlamentarilor. Este o stare toxică pentru care USR poartă imensa responsabilitate și care trebuie rapid corectată. Ca să dăm dimensiunea dezastrului la europarlamentare, să spunem că USR are toți atâția eurodeputați câți SOS Șoșoacă - adică doi. Al treilea este donația către PMP. Partidul care în urmă cu 5 ani lua 22% acum este la puțin peste 8%. În schimb, oameni alungați cu dispreț din USR, precum Mihai Polițeanu și Nicu Ștefănuță, au performat spectaculos.

Cum au ajuns aici? Pe scurt, prin distrugerea democrației interne, prin anchilozare în practici de sistem și, cel mai grav, prin abandonarea principiilor. Când pe toți cei din alte partide care deveneau suspecți îi declarai penali și le cereai retragerea, cum să ai un suspect pe locul al doilea pe lista PE și o inculpată candidată la primărie? Când ai călărit PSD pentru fiecare declarație împotriva justiției, cum să te dedai la atacuri în rafală împotriva procurorilor care îi anchetează pe ai tăi? Când în privința lui Dragnea ai ieșit în stradă împotriva pragului valoric în cazul abuzului în serviciu, cum să îți aperi „penala” invocând că niște mii de lei pe lună nu contează? Toate acestea se plătesc. Așa cum se plătește refugierea comodă în mestecarea de lozinci. De la Cătălin Drulă, cel puțin, nu am mai auzit de luni și luni nimic altceva în afară de lozinci. Iar bomboana pe colivă a fost crearea ADU, împreună cu două partide complet nefrecventabile pe vechile standarde ale USR, împănate cu dinozauri politici, unul fost breloc al Elenei Udrea, cu o zestre neglijabilă de procente.

3. Cu AUR și SOS în Europa. Poza complexă a unui rezultat îngrijorător:

 Dacă ne raportăm la dezastrul din Franța sau Belgia, rezultatul populismului suveranist românesc este modest. Opt locuri și 20 de procente însumate AUR+SOS nu sunt capătul lumii, se putea mai rău. Chiar sondajele din iarnă arătau mult mai rău. Dar poza este mai complexă dincolo de procente. Potrivit unei analize The Telegraph, suveranismul a înregistrat în România cel mai mare salt, 16%, comparativ cu precedentele alegeri. Rezultatul face din suveranismul populist a doua forță politică a țării pe rezultatul europarlamentarelor, mai apropiat decât localele ca tip de scrutin de parlamentare și prezidențiale. Rezultatul validează așadar AUR și SOS, ca principale forțe de opoziție, în timp ce Opoziţia pro-europeană este prăbușită. SOS a obținut tot atâția europarlamentari cât USR, iar AUR de două ori mai mulți decât Alianță Dreapta Unită. La locale, punctul vulnerabil al AUR, rezultatul partidului nu este strălucit, dar incomparabil mai bun decât al Alianței Dreapta Unită.

4. Așadar - România roșie cu picățele galbene:

 Deși previzibile, rezultatele alegerilor au surprins prin dimensiunea victoriilor și înfrângerilor. Faptul că PSD și PNL au obținut peste 60% la votul politic de la consiliile județene și aproape 50% cu lista comună la europarlamentare spune multe despre electorat, dar și despre succesul unei strategii. S-o recunoaștem, pomenile și-au produs efectul, în pofida evidențelor economice - deficit bugetar mare, împrumuturi, inflație -, la fel și marotele „stabilității” și „luptei cu extremismul”. Comoditatea și teama de schimbare și de război au fost două ingrediente care s-au asortat perfect cu felul principal din meniu: lipsa unei alternative viabile. Validarea electorală a celor două partide, cu tot ceea ce reprezintă ele ca politici publice și personaje, bătătorește drumul spre guvernarea PSD-PNL în următorul ciclu electoral. Ba chiar, spre o „alianță electorală”, după cum spune Ciolacu, adică liste comune la parlament și candidat comun la prezidențiale. Argumentul lui Ciolacu arată cât de tare se teme de fapt de o candidatură: Mircea Geoană poate fi înfrânt doar de un candidat comun al alianței. Teoretic, scorul obținut de cele două partide permite o astfel de formulă, practic ea este improbabilă pentru că niciunul dintre partide nu va ceda la capitolul acesta. Ciolacu și Ciucă sunt obligați să candideze, dacă mai vor să rămână tartori peste propriile partide. De altfel, Ciucă a spus deja că își va anunța candidatura în cel mai scurt timp. În schimb, Ciolacu vorbește de analize și negocieri, semn că nu este hotărât și ar vrea să-l determine pe Ciucă să-l susțină. Nu este exclus nici să amâne prezidențialele, timpul scurt jucând în dezavantajul ambilor. Victorios între victorioși este însă PSD, care a reușit să mai achiziționeze câteva consilii județene, ajungând acum la 26 de la 20, în timp ce liberalii de la 17, câte aveau, au ajuns la 11. Pierderile sunt în fiefuri importante: Suceava, Timiș, Prahova, Vrancea, Caraș-Severin, Maramureș. În PNL se ascut securile pentru că vor cădea niște capete. Practic, scorul de 28% nu este chiar așa bun cum se laudă liderii. Este suficient pentru asta să privim harta, este roșie precum în zilele de glorie ale PSD, semn că social-democrații vor domina România, iar PNL vor fi tot o anexă. Dar una dintre cele mai mari surprize neplăcute ale acestor alegeri este scorul dezolant obținut la votul politic de Alianța Dreapta Unită, undeva în jur de 1o%. Prea puțin în raport cu dimensiunea speranțelor, iar câștigarea Bucureștiului și a Timișoarei nu schimbă peisajul de ansamblu. În plus, Nicușor Dan și Dominic Fritz au ieșit victorioși mai mult pe persoană fizică decât grație susținerii partidului. Demisia lui Cătălin Drulă se impunea, dar faptul că și-a dat-o în timp-record fără să aștepte să-i facă partidul vânt pe scări, așa cum se întâmplă de regulă în caz de eșec în alegeri, este meritoriu. USR are în față probleme majore, trebuie să-și găsească un lider care să poată fi și candidat la prezidențiale, iar presiunea timpului este imensă, practic o lună, în condițiile în care prezidențialele vor fi în septembrie. Deocamdată sunt doar câteva nume în circulație - Vlad Voiculescu, Cristian Ghinea și Dominic Fritz, singurul trecut direct prin alegeri și confirmat electoral. Dar este el oare omul potrivit pentru a pune pe picioare un partid în pierdere de idei, de oameni, de viziune și acțiune, partid în care domnește de multă vreme dulcea automulțumire a răului celui mai mic? Greu de spus, pentru că legăturile lui Fritz cu partidul nu sunt dintre cele mai trainice. În plus, cum ar putea redresa partidul de la Timișoara? Se arată însă dispus să vină în fruntea USR. La fel și Elena Lasconi, care a câștigat Cîmpulung cu un scor excelent. Dar este suficientă schimbarea liderului? Cu certitudine nu, pentru că responsabilă de situația dezastruoasă a partidului este întreaga conducere, mai ales camarila formată în jurul lui Drulă. Unii, Voiculescu, Barna, și-au asigurat locuri la Bruxelles. Problema USR este că a rămas fără personalități, fără oamenii care voiau să se implice cu adevărat în schimbare și să lupte cu sistemul. Pentru că din antisistem, USR a ajuns parte a sistemului, deprinzând metehnele acestuia inclusiv în ce privește democrația internă (felul în care au fost făcute listele pentru europarlamentare vorbește de la sine). Cum va ieși din această capcană este greu de spus. Dușul rece ar putea însă să-i prindă bine, dar mai degrabă pentru viitoarele alegeri. O veste relativ bună este că partidele suveraniste și extremiste au obținut un rezultat sub așteptări, care totuși le-a permis să trimită în Parlamentul European, în total, 8 deputați. Printre ei, nume care dau frisoane prin teoriile conspiraționiste difuzate, discursul antieuropean și prorusesc. Să-i amintim doar pe Gheorghe Piperea, Diana Șoșoacă și Luis Lazarus. Ambele partide și-au mărit scorurile modeste din țară cu voturile din diaspora, unde s-au plasat pe prima poziție. Cum a fost posibil? Cu ajutorul fake-urilor, mesajelor mustind de naționalism și suveranism gros transmise în campania din online. Dar asta este altă discuție. Rezultatul de la votul politic, unde totuși AUR se află umăr la umăr cu ADU, fiind practic a treia forță politică, nu-i va permite să facă prea multe rele. Asta nu înseamnă însă că nu va otrăvi spațiul public sau că George Simion nu va candida la prezidențiale. Ba chiar, asemenea lui Ciolacu și Ciucă, este obligat să o facă. Altfel, partidul va intra într-un con de umbră. Desigur, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în Europa, fie că ne gândim la Franța sau Germania, suveranismul românesc este marginal, mai mult o parodie. Rămâne însă de văzut dacă va rămâne așa și după alegerile parlamentare din toamnă.

5. Alegere … personală:

 Recunosc, nu am votat la euroalegerile din 9 iunie. La locale, da. La euroalegeri, nu. Nu cred în așa-zisa „obligație civică de a vota” indiferent de ofertă. Mi se pare că este o prostie băgată în capul unor oameni de bună-credință de niște oameni de rea-credință. Eu cred așa: dacă îi place alegătorului ceva din ofertă, votează pozitiv, „vot pentru”; dacă nu-i place nimic din ofertă, se gândește dacă se profilează victoria cuiva care este direct periculos pentru el, pentru familia lui, pentru comunitatea lui, pentru țara lui și votează cu cei care i se opun, votează negativ, „vot împotriva”; dar dacă nu-i place nimic din ofertă și nici nu vede că se profilează vreun pericol, pentru că cei cu adevărat toxici n-au nicio șansă să câștige sau să se apropie de putere, dacă evaluează atent scena și chiar îi este egal cine dintre competitori va conduce țara sau localitatea, sănătos și pentru el, ca cetățean, și pentru democrație ca sistem ce se vrea, totuși, performant politic este să nu voteze. Este  mai bine pentru toată lumea ca electorul să transmită tuturor partidelor mesajul său sincer: „Nu m-ați convins, nici măcar n-ați reușit să mă speriați, nu meritați timpul și încrederea mea. Dacă vreți votul meu, data viitoare dați-mi altceva!”. De fiecare dată când votăm, pe lângă votul care se duce unde l-am trimis, validăm întregul sistem politic care ne-a pus această ofertă pe masă. Când participi, accepți regula de bază a „jocului” care este: acestea sunt variantele, alege. Este absurd să nu vrei să alegi nimic, dar în numele a ceva (ce?) greu de definit să participi. Legitimitatea sistemului politic în ansamblul său nu vine din vot (acesta distribuie puterea), ci din participarea la vot. Înainte de a vota, facem ceva mult mai important de care nu ne dăm seama: participăm la vot. Adică recunoaștem competiția și „aprobăm” competitorii în ansamblu. Or, mie mi s-a părut că la aceste euroalegeri nu am avut niciun motiv să validez competiția. Motivul este că nimic, dar absolut nimic din oferta electorală românească nu mi s-a părut că propune, măcar pe departe, acea Uniune Europeană pe care o doresc eu. Sigur că am avut liste care au reprezentat cam tot spectrul politic europarlamentar, dar erau îmbârligate atât de românește, că nu mai înțelegeai nimic. Voiai să votezi popularii (să zicem că ești un conservator mai domol, cu nu puține convingeri liberale), trebuia să te împaci cu gândul că votul tău merge și la socialiști. Voiai cu socialiștii (să zicem că ești un progresist, dar ai limitele tale, în sensul că nu ești chiar dintre cei care fac din LGBT un steag de urmat la marșuri și o cauză de care atârnă, mă-nțelegi, sacra libertate), trebuia să accepți că jumătate din votul tău mergea la populari. Dar și dacă ești progresist sadea, gata să salvezi România și să reînnoiești Europa, vrei reforme mari și tari, detești dictatura familiei tradiționale, ți-e antipatică Biserica și „vrei o țară ca afară”, iarăși te încurcai puțin pentru că trebuia să accepți că o bună parte din votul tău (greu de spus cât, dar o bună parte) mergea la populari. Năucitoare amestecătură românească! Cu condiția să iei euroalegerile în serios. Dacă le luai lejer și totul se reducea la suprema provocare a micii noastre gubernii îndepărtate, „pro sau contra PSD”, atunci era mai ușor. Doar că eu am decis să iau alegerile europene în serios și să caut o viziune despre Uniunea Europeană care să fie aproape de cea pe care, personal, o am. Când s-a vorbit, rar, despre ea în această campanie, am înțeles limpede că UE este pentru toți competitorii un bancomat de unde curg bani dacă tastezi codul potrivit. Așadar, competiția euroalegerilor românești în 2024 a fost una singură: care se laudă mai tare că știe codul cu care scoți de la bancomat o sumă mai mare. Atât. Prezentarea UE ca un fel de ghișeu unde te duci cu hârtiile scrise cum trebuie și iei bani este, admit, simplă, ușor de înțeles și deloc falsă, dar nu este deloc o viziune care mă convinge pe mine. Poate pe alții, da, pe mine, nu. În ceea ce mă privește, aș vrea o Uniune Europeană care face ceea ce a dovedit că știe să facă bine și nu se repede să facă multe altele, lăsând în urmă o grămadă de nefăcute sau de prost făcute. De pildă, UE are o forță transformatoare excepțională asupra țărilor candidate - să nu și-o piardă sub presiuni politice sau geostrategice. Apoi, a dovedit că este o piață comună și că poate susține o monedă unică. Dar a uitat, ca să dau un exemplu, că a pornit și ca un proiect energetic comun (vechiul EURATOM) - să-și aducă aminte! Vreau ca UE să împlinească tot ce i-au lăsat fondatorii de făcut și abia apoi să se apuce să facă și altele. De asemenea, vreau o UE în stare să gestioneze migrația ilegală și, mai ales, să țină Rusia la respect de una singură. Nu mai vreau o UE care emite incontinent norme de toate felurile și are accese de bulimie când dă de suveranitatea și specificul membrilor. Vreau o UE care face câteva lucruri esențiale, și pe acelea le face bine, temeinic, la cel mai înalt nivel mondial de performanță. Nu mai vreau o UE care și-a inventat vocația de a reglementa tot, de la agricultură la normele de adresare. Sunt un atlantist convins și vreau o UE puternic legată economic și politic cu Statele Unite. Militar, vreau o UE puternică, pe măsura economiei ei, care să rivalizeze cu SUA, astfel încât numai gândul unei alianțe militare transatlantice să-i sperie pe toți Putinii și Xiii lumii. În plus, eu am îndoieli cu privire la proiectul european federalist. Cel puțin deocamdată. Statele-națiune nu și-au epuizat încă resursele de a produce bună guvernare, prosperitate și pace pentru cetățenii lor. Când se va întîmpla, se va întâmpla. Dar UE cea de azi trebuie să fie pragmatică și să lucreze acum cu ce îi oferă Europa, nu cu „proiecte” fantaste, elaborate în birouri de 30.000 de birocrați care trebuie să-și dea singuri de lucru la Bruxelles și care, fie vorba între noi, nu sunt cu nimic mai deștepți sau mai pricepuți decât funcționarii țărilor europene. Fabulațiile de la Bruxelles, de la delirul eco la delirul tuturor antidiscriminărilor imaginabile și la iluziile multi-culti îmi par, acum, adevăratele pericole interne la adresa Uniunii. Ca susținător al UE, nu mă îngrijorează nici Orban și nici Fico așa cum mă îngrijorează ce mai poate să dea prin „mintea” birocrației ei. În fine, am un cui (cum se zice) și împotriva ideologizării Uniunii. Ca și cum vrea să-și acopere eșecurile cu vorbe și să se asigure că nimeni nu iese din formație, UE se ideologizează pe sine, se transformă dintr-o organizație pragmatică și hiper-performantă într-un manifest, vorbește despre valori exact ca în ședințele de partid și merge foarte departe încercând să reglementeze unitar, conform ideologiei proprii, aspecte de viață personală. Mi-ar fi plăcut, spun, să aud un discurs matur, lucid, pe aceste coordonate. Nu mă trimiteți la zărghiții anti-UE, la „exitiștii” de tot felul sau la naționaliștii patologici (nici măcar la naționaliștii escroci vă rog să nu mă trimiteți), că nu discursul lor caut. Și pentru că nu am auzit nimic din toate acestea în limba română, am decis să spun tuturor eurolistelor: de data asta, fără mine!