DESPRE CEI ALEȘI ÎN RAIUL DE LA ... BRUXELLES.

 

DESPRE CEI ALEȘI ÎN RAIUL DE LA … BRUXELLES

 Raiul pământesc, închipuit ca locul fără griji unde curg laptele și mierea, este la … Parlamentul European! Cei aleși trec prin poarta sfântă a listei eligibile și ajung pe tărâmul fericirii, ușurați de povara meritelor și a cinstei. Drumul este greu, căci mulți sunt nevoiți să se târască prin zoile nerușinării, să tragă după ei bolovanul propriei inutilități și să-și suporte impostura. Dar merită efortul, căci la Bruxelles păcatele sunt șterse cu buretele complicității și răsplătite cu sume dumnezeiești. Un europarlamentar câștigă lunar o avere: peste 7.500 de euro leafa netă, plus 4.800 pentru cheltuieli ce nu trebuie justificate, plus 7.000 indemnizație totală de prezență, care include și chiulul. Vin pe deasupra 338 de euro pe fiecare zi petrecută la Bruxelles, toate deplasările acoperite și, cireașa de pe tort, 27.000 de euro pe lună pentru angajarea unor asistenți. De obicei, asistenții sunt asistente gata de împerechere, consilierii sunt verișori sau cumnați, recrutați pe criterii românești de parvenire, toți dispuși să înapoieze binefăcătorului o parte din salariu. Serviciile medicale, de la transplant de cord la ochelari de vedere, sunt decontate în orice țară europeană, atât pentru europarlamentar, cât și, în anumite combinații, pentru membrii familiei lui. Atunci cînd se termină mandatul, nu se sfârșesc și avantajele divine. Europarlamentarul primește doi ani la rând câte 39.000 de euro pe an. După vârsta de 63 de ani încasează o pensie complicat de calculat, dar nu mai mică de 25.000 de euro pe an, care se cumulează cu alte pensii românești. Când numărul mandatelor crește, toate aceste cifre cresc amețitor și le râd săracilor în nas. Cine sunt acești preafericiți sinecuriști? Aproape nimeni nu știe, fiindcă aproape nimeni nu i-a văzut și nu i-a auzit. Aproape nimeni nu a văzut campania pentru europarlamentare. Eligibilii au mers pe burtă, au stat în umbră, s-au ghemuit în cotloanele neatenției generale. S-au strecurat ca niște gândaci pe sub mobilă, așteptând în întuneric să treacă luna de campanie și să se vadă proiectați în paradis. Fără să răspundă la o întrebare, fără să dea cumva socoteală, fără să explice cât de cât ce caută ei pe lista raiului terestru. Și este de înțeles, căci puși în lumină, forțați să vorbească și să se descrie, eligibilii noștri sunt, cu câteva excepții, niște loaze. Sunt oameni cu palmares nul în politică, cu studii ridicole, uneori cumpărate, copiate, plagiate. Inși fără darul vorbirii comprehensive, fără idei, fără elementara engleză, dar cu apetitul chiulului, falsului și căpătuielii. Unii au ars gazul de pomană un mandat, două sau chiar trei în Parlamentul European și merg acum iar, cu altă lampă. Au ajuns acolo prin târguială de partid, prin combinații cu Serviciile, luptând de la egal la egal cu prostia colegilor. Niciodată demonstrând o valoare individuală sau cea mai mică voință de a lucra în folosul României. Oameni ai nimicului politic și ai complexelor de inferioritate, o mare parte din eligibili reprezintă ultima acțiune de sabotaj european reușită de partide. Politica europeană a României, care a agonizat în vremea mandatelor lui Băsescu și a murit în vremea mandatelor lui Johannis, este acum înmormântată cu alai tăcut, însoțită de popi dedați preacurviei politice, purtând prapurii tupeului și crucea de căpătâi a bunului-simț.

Notă: articolul este un … pamflet.

NICOLAE IORGA - ROMÂNUL UNIVERSAL.

 

NICOLAE IORGA - ROMÂNUL UNIVERSAL

 Nicolae Iorga a fost un „fenomen al naturii”, un om dăruit cu o capacitate intelectuală şi o putere de muncă absolut excepţionale. În cartea intitulată „Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost”, publicată în 1934, N. Iorga afirma: „Eu nu am învăţat a ceti şi scrie: sunt lucruri care mi-au venit de la sine. Nu-mi aduc aminte de niciun ceas de pregătire pedagogică pentru a descoperi litere şi a le îmbina în silabe, care pe urmă să-mi dea cuvântul”. În acceaşi lucrare, N. Iorga scria că  limba franceză „nu-mi prezenta greutăţi la cinci ani”, pe care o exersa fără dicţionar, citind „cartea întreagă, cartea pe care un om o scrie pentru oameni, iar nu îngânarea cu glas subţire a învăţătorului sistematic pentru copii”. Născut în 1871, N. Iorga a absolvit  în timp record cursurile şcolii primare din Botoşani, liceului şi Universităţii din Iaşi, după care şi-a continuat studiile la Paris şi Berlin, iar  în 1893  şi-a susţinut doctoratul la Leipzig. Revenit în ţară, a ocupat  funcţia de profesor la Universitatea din Bucureşti, unde, în lecţia inaugurală, susţinută la 1 septembrie 1894, a abordat un subiect extrem de complicat, la care se putea angaja doar un om cu o bogată experienţă ştiinţifică: Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei. Iorga şi-a câştigat de la început simpatia şi încrederea studenţilor, datorită informaţiei extrem de bogate şi precise, precum şi talentului oratoric. Lecţiile sale erau audiate nu numai de studenţi, ci şi de un public foarte larg - profesori, ingineri, avocaţi, ofiţeri, pensionari etc. - astfel că amfiteatrul era neîncăpător, iar mulţi se înghesuiau pe culoar, să fie cât mai aproape de uşă, care rămânea întotdeauna deschisă, pentru a-l auzi pe magistru. George Călinescu a descris, în monumentala sa lucrare „Istoria literaturii române de la origini până în present”, cum decurgea o lecţie ţinută de profesor: „N. Iorga avea multe afinităţi cu zmeul din poveste. După cum buzduganul acestuia îşi preceda stăpânul izbind în poartă, în uşă, spre a se aşeza apoi singur în cui, tot astfel glasul profesorului Iorga se auzea indistinct pe scări şi pe culoare, înainta intensificându-se viforos, apoi intra adus de un val de studenţi retardatari (întârziaţi) în mijlocul sălii cucernice. La sfârşit apărea şi N. Iorga, identificându-se cu autorul glasului. Marele istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu câteva spirite, căuta neliniştit prin sală, fulgera uşa cutremurată de spatele staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu degetul prin aer un duşman nevăzut. Apoi devenea vesel! Găsise legături spirituale, pe care însă deseori uita să le comunice şi auditoriului. Vorbea cu graţia leneşă a femeii căreia i se face o dulce violenţă. Avea în priviri vanităţi mărunte, îşi culca urechea pe sonoritatea moale a cuvintelor, stabilea cu ascultătorul mici corespondenţe delicate, prin zâmbete galeşe sau sclipiri confidenţiale. Câteodată, privea cu îngrijorare spre uşi şi ferestre ca spre a se sustrage unor spioni ascunşi. Vocea sa se cobora, se prefăcea într-o şoaptă prudentă, cu aerul de a face auditoriului destăinuiri grave. Respiraţia tuturor rămânea tăiată de curiozitate şi teamă, o nelinişte încordată apăsa pretutindeni, iar toamna ai fi putut auzi ritmul lent al ploaiei lovind pe acoperişuri, sau bolboroseala monotonă a straşinilor. Deodată, N. Iorga devenea mânios. Simţise în freamătul lanului de capete trădarea, ostilitatea. Vindicativ, oratorul supunea publicul unui rechizitor zgomotos. Sala se umplea de grindină, de ceaţă şi de tunete. Străpunşi de degetul răzbunător al lui N. Iorga, duşmanii invizibili se prăbuşeau surd pe duşumele, în timp ce cuvintele cădeau ca trăznetele într-un copac noduros. Apoi furtuna se potolea. După cum copiii, după un gest de violenţă, îşi descarcă inima grea de hohote de plâns, tot astfel oratorul extenuat se făcea supus, implorator: cerşea protecţie, bunăvoinţă, puţină iubire. Căuta printre ascultători un chip prietenos, un zâmbet de speranţă, un elogiu consolant. Repede însă N. Iorga devenea nemulţumit. Pacientul era dispreţuit, mustrat, împuns cu degetul în direcţia coastelor, apoi, printr-un proces clamorous, consemnat vindictei publice.  În cele din urmă, conferenţiarul, urmărit, dădea semenele unei decepţiuni universale. În sentinţe biblice se ridica deasupra patimilor mărunte, se închidea în negura de fum a unei înălţimi inaccesibile şi întocmai ca Moise, spărgând tablele legii aduse unui popor netrebnic, tunând asupra sălii profeţii grozave, fugea întunecat de o justă mânie, în aplauzele ropotitoare ale auditoriului”. De-a lungul timpului, mii de tineri şi mai puţin tineri au evocat aceste cursuri, cu mândria de a fi fost studenţii lui N. Iorga. S-a impus de foarte tânăr în elita intelectuală a ţării şi a  fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1897, la vârsta de 26 de ani.  Nu a semnat niciodată „academician N. Iorga”, deoarece până în 1948 nu exista titulatura de academician, ci de membru al Academiei Române.  N. Iorga a ţinut cel mai mult la titlul de profesor, considerându-se un dascăl al naţiunii sale.

 Iorga este românul universal. Opera sa ştiinţifică este copleşitoare. A publicat sute de volume: culegeri de documente depistate de el în arhivele româneşti şi străine; sinteze privind istoria românilor şi istoria universală; istorii ale comerţului, industriei, bisericii, armatei, literaturii, presei; monografii despre Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I; a redactat cărţi privind istoria Bizanţului, a Imperiului Otoman, a Franţei, Albaniei, Bulgariei, Greciei etc. etc. A plublicat „Istoria Românilor în 10 volume”, „Essai de syntheese de l’Histoire de l’Humanite”, patru volume, a lucrat până în ultima zi a vieţii la o istorie completă a lumii, intitulată „Istoriologia umană”. În 1911, la împlinirea vârstei de 40 de ani, N Iorga a fost săbătorit  de Academia Română. Luând cuvântul cu acest prilej, fostul său profesor, A. D. Xenopol îşi mărturisea uimirea: „Te întrebi, cu înminunare, cum a putut un creier să conceapă atâtea lucrări şi o mână să le scrie”. O asemenea apreciere era făcută după mai puţin de două decenii de creaţie, dar N. Iorga avea  să  publice, cu aceeaşi intensitate, încă timp de aproape trei decenii. O evaluare statistică (incompletă) arată că N. Iorga a publicat 1 003 volume, 12 775 articole şi studii, 4 693 recenzii. Nu există - după cunoştinţa mea - în istoria omenirii o personalitate care să-l egaleze în privinţa prolificităţii! Sociologul Dimitrie Gusti avea să scrie că, parcurgând lista lucrărilor semnate de N. Iorga, „ai crede că este vorba de o muncă de secole şi nu de produsul unei singure vieţi, ci al unei sume de personalităţi diferite, cu activităţi, gânduri şi simţiri diferite. N. Iorga a fost personalitatea cea mai reprezentativă şi sintetică a neamului românesc”.

 Iorga nu a fost doar profesor şi cercetător al istoriei, ci şi un „om al cetăţii”, un constructor de institiţii, întemeietor de reviste şi ziare, autor al unor volume de teatru şi de poezie, animator cultural, militant politic şi neîntrecut orator. A înfiinţat Institutul de Studii Sud-Est Europene (1914), Institutul de Istorie Universală (1937), Şcoala românească de la Fonteney aux Rosse, aflată la 10 km de Paris (1921), Institutul Istorico-Artistic (cunoscut sub numele de Casa Română) din Veneţia (1930). A iniţiat, în 1908, Cursurile de vară de la Vălenii de Munte, la care au participat mai ales tineri din teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie străină (Transilvania, Bucovina, Basarabia). În 1922 a fost înfiinţată la Vălenii de Munte Universitatea Populară „N. Iorga”. A fost preşedintele Ligii Culturale - devenită Liga pentru Unitatea tuturor Românilor - pentru care a reuşit să ridice în anii 1926-1929 un impresionant Palat în centrul capitalei, la parterul căruia se afla Teatrul Popular al Ligii Culturale (astăzi Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”). A condus prestigioase reviste ştiinţifice - „Revue Historique des Etudes Sud-Est Europeenne”, „Revista Istorică”, ziare şi gazete, precum „Neamul Românesc”, „Neamul Românesc pentru Popor”, „Cuget clar”, „Semănătorul”, „Ramuri”, „Floarea Darurilor”. A avut un rol extrem de important în promovarea valorilor şi conştiinţei naţionale,  fiind  socotit, încă în timpul vieţii, „apostolul neamului”. A susţinut, timp de nouă ani (1931-1940), săptămânal, o emisiune la Radio, transmisă în direct, sub genericul „Sfaturi pe întuneric”.

 Iorga a înfiinţat şi condus Partidul Naţionalist-Democrat (1910-1938), a fost parlamentar mai mult de trei decenii (1907-1940, cu o întrerupere în timpul ocupaţiei străine din 1918), preşedinte al Adunării Deputaţilor (1919-1920) şi al Senatului (1939), preşedintele Consiliului de Miniştri (1931-1932), ministru de stat (1938) şi consilier regal (1938-1940). În planul relaţiilor internaţionale, N. Iorga a promovat ideea „egalităţii dintre naţiuni” şi a unor „principii morale” între state. Este o realitate că N. Iorga a sesizat, de la început, pericolul pe care-l reprezenta Adolf Hitler pentru pacea Europei. Dictatorul german acţiona pentru anularea tratatelor de pace din 1919-1920, care aveau o importanţă deosebită pentru România, deoarece confirmaseră  actele de Unire cu patria mamă a Bucovinei, Transivaniei şi Basarabiei. A condamnat Mişcarea Legionară şi activitatea liderului ei,  Corneliu Zelea Codreanu, cel care a declarat, în noiembrie 1937, că „în 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul”. La 14 septembrie 1940, Mişcarea Legionară a ajuns la putere, iar la 27 noiembrie 1940, N, Iorga a fost asasinat de legionari. Românii, şi nu numai ei, au aflat despre moartea lui N. Iorga dintr-un simplu Comunicat al Consiliului de Miniştri, în care se anunţa : „În dimineaţa zilei de 28 noiembrie a.c. Legiunea de Jandarmi Prahova a găsit corpul neînsufleţit al profesorului Nicolae Iorga în comuna Strejnic (jud. Prahova) străpuns de 6 gloanţe de revolver”. Guvernul prezidat de  generalul Antonescu - conducătorul statului - a interzis orice comentariu în presă sau la radio, nu a admis nici măcar publicarea anunţului privind locul, ziua şi ora înmormântării. Nu numai că nu s-au organizat funeralii naţionale pentru un fost prim-ministru, dar s-a interzis rostirea vreunui discurs la catafalcul celui care a fost românul universal N. Iorga.

 Marele cărturar a intrat în istorie prin opera sa, prin generaţiile de studenţi pe care i-a format şi prin verticalitatea sa morală. Puţine personalităţi din lume au beneficiat de recunoaşterea valorii  românului N. Iorga. Mărturie este faptul că  a fost invitat şi a susţinut prelegeri la unele dintre cele mai prestigioase Universităţi din lume, a primit titlul de Doctor Honoris Causa a Universităţilor din Paris, Oxford, Roma, Varşovia, Cracovia, Bratislava, Vilnius, Stockholm, Strasbourg, Geneva, Alger, Santiago de Chile ş.a. A fost membru al Institutului Franţei, Academiei din Cracovia, Academiei de Istorie din Santiago de Chile, Academiei Sârbe, Academiei din Stockholm, Societăţii de Geografie din Lisabona, Academiei dei Lincei (Roma), Academiei Cehe, Institutului de Studii Bizantine din Atena, Academiei San Lazzaro din Veneţia, Academiei Poloneze ş.a.. A condus numeroase sesiuni ştiinţifice internaţionale, iar în 1938 a fost ales vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor. Aceste date concrete atestă faptul că N. Iorga a fost un român cu adevărat  universal.

 După 1989 „europeniștii” intelectuali, mai corect, intelectocăniți, de genul unor Horia Roman Patapievici, Lucian Boia, Andrei Pleșu și alți monștrii de acest fel, au purces și la „demitizarea” lui N. Iorga. Pentru astfel de acțiuni acești „băsiști” (pentru că intelectocăniții de teapa ăstora au fost și sunt susținători fanatici ai lui Băsescu!) merită MOARTEA!!

DIVERSE - Partea a zecea.

 

DIVERSE - Partea a zecea

 

42. Particula lui Dumnezeu este în Biblie:

 În 2012, oamenii de ştiinţă de la CERN (European Laboratory for Particle Physics) au uluit audienţa ştiinţifică şi culturală prin anunţarea descoperirii particulei numită „bosonul lui Higgs” sau „particula lui Dumnezeu”. Felicitările au fost atribuite profesorului Peter Higgs care a lucrat o viaţă pentru a demonstra existenţa particulei subatomice. Descoperirea este o piatră de hotar pentru ştiinţă, însă spune multe şi despre lumea credinţei. Unii cercetători, de obicei anonimi şi fără descoperiri măreţe la activ, au declarat concedierea lui Dumnezeu din creaţie. Alţii au spus că Dumnezeu nu este necesar în lumea creată etc.. Totuşi aceste afirmaţii s-au făcut de secole şi totuşi, de fiecare dată, Dumnezeu are ceva date de adăugat la aceste discuţii. De fapt, Dumnezeu a proclamat existența acestei particule acum mai bine de 1900 de ani. Evrei 11, 3 spune: „Prin credinţă înţelegem că lumile au fost făcute prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât cele ce se văd au fost făcute din cele ce ce nu se văd”. Contrar oricărei logici empirice, şi fără instrumente uriaşe şi dezvoltate ca azi, Dumnezeu declară că tot ceea ce este văzut (materia) este făcut din lucruri care sunt nevăzute, adică din particule elementare precum Higgs.  Urma particulelor lui Higgs a fost detectată așadar. Aşa cum scrie în Biblie, nu poate fi văzută, dar dă masă altor particule care pot fi văzute. Higgs a teoretizat acest lucru în 1964, CERN a descoperit-o în 2012, Dumnezeu a proclamat-o clar acum 1900 de ani şi El a creat-o acum miliarde de ani. Este particula lui Dumnezeu. În plus Biblia a proclamat descoperiri ştiinţifice probate recent şi care se referă la creaţia universului. În cartea sa: „What is Time? - Answers: Did God Create the Universe”, Editura Tate, autorul Gary Driver descrie şi ilustrează proclamaţiile lui Dumnezeu în Biblie care mai apoi au devenit adevăruri ştiinţifice: timpul, fabricarea spaţiului, particulele elementare, universul plat, universul care se extinde, legile fizicii, orbita soarelui, Calea Lactee, pământul care nu se ţine de nimic, pământul rotund, fluxul ca influenţă lunară, universul care accelerează, Efectul Doppler şi altele. Dumnezeu este confirmat de datele ştiinţifice. Însă Biblia este de origine divină, deoarece ţăranii analfabeţi din Epoca de Bronz sigur nu puteau şti atâtea. Nu există niciun conflict între ştiinţă şi Dumnezeu. Cercetarea ştiinţifică este necesară pentru a înţelege mai bine cum Dumnezeu a creat acest frumos univers.  

43. Știința dovedește existenţa Creatorului:

 Contrar părerilor celor mai mulți dintre cercetători, știința indică mai degrabă că universul a fost creat de Dumnezeu, punând la îndoială scenariile care îl exclud pe Dumnezeu de la crearea sa, a afirmat cel mai bine vândut autor și apologet creștin, Lee Strobel. Acesta a afirmat că știința vine în sprijinul cuvintelor Psalmului 101, 25 (LXX)/Psalmul 102, 25 (T.M.): „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile”. Pe 24 noiembrie el a ținut o conferință cu prilejul „Weekend-ului Apologeticii” la biserica Saddleback  din Lake Forest, California, unde a abordat tema „Cazul Creatorului”. „Sunt anumiți cercetători care vă vor spune că dovezile științei indică inexistența unui Creator. Că acestea resping existența unui Creator”, a spus ateul convertit la creștinism și fost redactor al publicației „The Chicago Tribune”. Strobel a continuat cu un exemplu: „Jerry Coyne are o astfel de părere. El predă ecologie și evoluționism la Universitatea din Chicago. Într-un interviu acordat publicației USA Today a spus: „Știința și religia sunt fundamental incompatibile ... Știința ajută religia doar prin dezaprobarea învățăturilor ei.”” Dar oare chiar așa este? Oare știința chiar neagă existența unui Creator? Strobel a explicat apoi celor peste 3 500 de oameni prezenți și unei audiențe on-line: „Și eu eram ateu la fel ca Dr. Coyne, dar am ajuns la o concluzie total diferită de a lui după ce am analizat dovezile, - la aceea că, știința, atunci când este făcută metodic, indică într-un mod foarte convingător și puternic existența unui Creator care se aseamănă foarte mult cu Dumnezeul prezent în Biblie. Cu alte cuvinte, eu cred că știința confirmă Psalmul 101, 26: „Dintru început Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale, sunt cerurile.”” a spus Strobel. Acesta a mai afirmat că trei ramuri științifice indică „foarte clar existența lui Dumnezeu,” ținând cont mai ales de descoperirile făcute în ultimii 50/60 de ani. Ramurile la care Strobel s-a referit într-un mod special în discursul său sunt cosmologia (studiul originilor Universului), fizica și ADN-ul. „Timp de secole oamenii de știință au crezut că universul a existat dintotdeauna, că este etern, că a existat mereu. Dar, mulțumită argumentelor filozofice  și descoperirilor științifice din ultimele decenii, aproape toți oamenii de știință sunt acum convinși că universul a avut un început într-un anumit punct temporal din trecutul îndepărtat. Și chiar dacă au fost propuse modele alternative ale universului, Teoria Borde-Guth-Vikenkin ne-a demonstrat că orice univers care se extinde, în medie, pe toată durata sa, cum este și universul nostru, trebuie să aibă o limită spațiu-timp în trecut. Cu alte cuvinte, trebuie să fi avut un început la un anumit punct.” Potrivit lui Strobel, unul dintre cercetătorii care au formulat teorema, fizicianul Alexander Vilenkin, directorul Institutului de Cosmologie de la Universitatea din Tufts a spus: „Cu dovezile pe care le avem acum, cercetătorii în domeniul cosmologiei nu se mai pot ascunde în spatele posibilității unui univers etern. Nu mai există nicio scăpare. Trebuie să accepte realitatea unui început al universului.” Strobel a mai adus apoi în discuție problema motivului pentru care unii oameni de știință au dificultăți în a accepta „începutul unui univers”. „Ei bine, lucrurile sunt cam așa: este o problemă doar dacă ești ateu, pentru că dacă universul are un început acest lucru conduce la un argument foarte puternic pentru existența lui Dumnezeu. Este numit argumentul cosmologic Kalam”, a explicat Strobel. Argumentul este foarte simplu, urmează doar trei pași. Mai întâi, tot ceea ce începe să existe are o cauză. „Poți da un exemplu de ceva care a început să existe fără să aibă o cauză? Chiar și David Hume, celebrul sceptic a spus: „nu am afirmat niciodată o așa de mare absurditate că ceva ar putea începe să existe fără o cauză.””Al doilea pas în demonstrarea argumentului este că tot ceea ce începe să existe are o cauză. „Universul a trecut de la inexistență la existență. Practic, acum toți oamenii de știință acceptă faptul că universul și timpul însuși a avut un început. Așadar, tot ceea ce începe să existe are o cauză. Universul a avut un început. Prin urmare, universul trebuie să fi avut o cauză.” Strobel a continuat: „Acum, ce fel de cauză poate aduce universul la existență? Trebuie să fie necauzată, întrucât nu poate exista un infinit regres al cauzelor. Trebuie să fie imaterial sau spirit, întrucât a existat înaintea lumii materiale. Trebuie să fie etern, întrucât a creat timpul. Trebuie să fie foarte inteligent și foarte puternic, lucru ce reiese din precizia și puterea folosită pentru crearea universului. Trebuie să aibă voință proprie, întrucât era nevoie să ia o decizie pentru a săvârși actul creației. ... Așa că gândiți-vă la asta. Avem un Creator unic, personal, puternic, inteligent, etern, imaterial sau spirit și necauzat - ceea ce este un început destul de bun pentru o descriere a lui Dumnezeu.” Strobel a mai arătat că fizicianul Dr. Arno Penzias, care a câștigat Premiul Nobel pentru Pace, a demonstrat că universul a avut un început. Penzias a spus: „Cele mai bune informații pe care le avem (privind originea universului) sunt exact ceea ce aș fi prezis, dacă nu aș fi avut ca sursă de cercetare decât cele cinci cărți ale lui Moise, Psalmii și Biblia în integralitatea ei.” „Așadar, cosmologia aduce dovezi clare care susțin existența unui Creator,” a mai spus Strobel. După ce a făcut referiri și la celelalte două ramuri de referință (fizica și ADN-ul), Strobel a concluzionat că știința se îndreaptă spre Dumnezeu și nu este departe de El. „Cel mai minunat lucru este că Creatorul nu este distant, detașat, sau vreo zeitate dezinteresată - el nu este Dumnezeul deismului - ci acel El este un Dumnezeu personal pe care îl putem întâlni prin Hristos, pe care îl putem cunoaște, îl putem experimenta și cu Care ne putem petrece veșnicia”, a mai spus el. „El a creat din iubire cosmosul ca habitat pentru mine și pentru tine. El L-a trimis pe Unicul Său Fiu să moară pentru păcatele noastre care ne-au îndepărtat de El așa încât noi să fim iar cu El pentru totdeauna. Aceasta este cea mai minunată veste dintre toate.”

44. „Particula lui Dumnezeu” şi teoria unificată a universului:

 Bosonul/Bozonul lui Higgs este numit şi particula lui Dumnezeu de către media, însă cei mai mulţi oameni de ştiinţă nu sunt de acord cu această formulare. În 1993, când fizcianul american Leon Lederman a scris o carte despre boson, el a propus să fie numită „the goddamn particle”. Însă editorul a sugerat „the God particle”. Un lucru este clar: 4 iulie 2012 a însemnat o mare descoperire şi deschiderea unui nou capitol în istoria ştiinţei umane, şi o nouă dezbatere despre originile universului, dar şi despre validitatea adevărurilor religioase. Bosonul lui Higgs explică de ce particulele au masă, şi deci de ce existăm. Fără boson, universul n-ar avea materie fizică, doar energie. Implicaţiile cosmologice sunt uriaşe. Unii fizicieni au spus că această descoperire înseamnă că nu mai avem nevoie de Dumnezeu, dacă putem explica totul fără referinţe metafizice. Astronomul de la Vatican, Guy Consolmagno a spus în cotidianul „Washington Post” că legile universului expun „personalitatea” lui Dumnezeu, calitatea Sa de persoană. „Misterele revelate de ştiinţa modernă sunt o amintire constantă că realitatea este mai complexă şi mai mare decât vieţile noastre de zi cu zi”. De asemenea un guru al medicinei alternative, Deepak Chopra, a spus că bosonul arată că există o divină interconectare între toate lucrurile. „El doar întăreşte noţiunea că universul vine dintr-un nimic, ca dintr-o totalitate”. Acest lucru este adevărat: bosonul lui Higgs - care pătrunde în întregul univers - ne ajută să înţelegem cum ceva a venit din nimic. „Uimirea pe care o simţim vine din faptul că oameni non-religioşi folosesc deodată limbaj religios, când e vorba de boson” a spus Philip Clayton, decan al Facultăţii de teologie din Claremont şi cercetător al ştiinţei şi religiei. „Oamenii sunt fascinaţi de ceea ce cunoaştem ştiinţific şi ce zace la frontierele a ceea ce ştim” a spus el. Albert Einstein a spus că „Dumnezeu nu joacă zaruri cu lumea” şi că „aceasta este o metaforă care explică perpetua noastră căutare a ordinii într-o lume care pare haotică”, a spus Clayton. Acest limbaj metaforic ne ajută să explicăm lumea la nivelul unde legile fizice precum gravitaţia nu mai funcţionază, iar fizicienii folosesc doar abstracţiuni pentru a descrie cum interacţionează particulele.  Oricum cercetătorii sunt de acord în a aproba faptul că bosonul şi descoperirea sa sunt un mare pas spre o teorie unificată asupra lumii. De fapt, fizicienii, astronomii şi cercetătorii lumii au avut nevoie de secole şi de eforturi uriaşe pentru a înţelege ceea ce revelaţia dumnezeiască a vestit cu mii de ani înainte: Dumnezeu a creat lumea din nimic, datorită iubirii Sale infinite, iar lumina, creată în prima zi a creaţiei este substratul valoric al diversităţii şi frumuseţii creaţiei. De fapt universul este un cuptor în care materia devine energie, adică se îndreaptă spre o lume spiritualizată.Transformarea materiei în lumină este proorocia fundamentală a viitorului, iar Biblia o spune clar în Geneza şi în Apocalipsă. Adevărul universului nu este nici fizic, nici chimic, nici astronomic, cu toate că aceste categorii pur umane au referinţe clare asuora realităţii. Adevărul universului este euharistic şi personal, izvorând din Dumnezeu, umplând de lumină creaţia şi transformând-o prin har în veşmânt al iubirii dintre Creator şi creaturile sale nemuritoare. Bosonul lui Higgs este doar un pas spre realizarea deplină a faptului că totul are un Izvor comun, şi că Logosul creator a ţesut acest univers din iubire, ca o mărturie a vieţii Părintelui ceresc. Unificarea teoriilor despre existenţă înseamnă de bună seamă, anularea aberaţiilor despre un haos total, şi întărirea conştiinţei unei origini comune a tuturor şi a unei Inteligenţe infinite şi supreme care a creat totul. Borşul spaţial, supa galactică, şi alte speculaţii gastronomice şi astronomice deopotrivă încep să îşi dezvăluie lipsa de sens. Mai mult, oamenii de ştiinţă vorbesc despre un „Design imperial” al universului şi despre inter-conectarea tuturor lucrurilor şi fiinţelor, sau chiar despre un Scop comun al tuturor. Am numai eu senzaţia că vorbim acum din Sfânta Scriptură?

45. Tainele de nepătruns ale Giulgiului din Torino:

 Există oare vreo evidenţă ştiinţifică despre Învierea Mântuitorului Hristos? Cred că Învierea este o realitate istorică. Învierea stă pe temelii istorice solide, indiferent de argumentele următoare. Iisus s-a arătat ucenicilor săi, sceptici asupra Învierii la început, timp de 40 de zile, oferindu-le multe semne doveditoare despre El. Aceşti oameni care l-au văzut pe Hristos înviat au fost cu toţii gata să moară pentru acest adevăr, şi chiar au murit proclamând Învierea. Este uşor să trăieşti pentru o idee, dar să mori pentru o idee nu vrea nimeni! Însă pentru un adevăr al vieţii, ucenicii Învierii au fost gata să moară. Ei au întors Împeriul Roman pe dos propovăduind Învierea lui Hristos. Au schimbat hotarele istoriei de la moarte la viaţă, cu puterea Celui Înviat din morţi. Alături de evidenţele istorice masive, există şi o evidenţă ştiinţifică a Învierii, Giulgiul din Torino, o pânză funerară care a acoperit Trupul lui Hristos. Omul din giulgiu a fost biciuit îngrozitor, a fost crucificat, a purtat o cunună de spini şi a fost străpuns de o suliţă romană în piept. Acest lucru este confirmat de Dr. D. James Kennedy care a spus despre giulgiu: „Ar trebui să mărturisesc că prima oară când am auzit de aşa-zisul Giulgiu, am fost foarte sceptic. Niciodată nu am fost impresionat de relicve. Există încă vreo 40 de giulgiuri care se pretinde că sunt ale lui Hristos. De ce ar fi acesta diferit? Nu credeam deloc acest lucru. Deci ce spun evidenţele? Creştinătatea se bazează pe evidenţe”. După ce a cercetat atent giugiul, profesorul a fost convins că este al lui Hristos. Unul dintre cei mai faimoşi experţi ai giugiului este Dr. Alan Whanger, profesor la „Duke Medical Center” care a studiat medicina toată viaţa, iar din anii 70 a studiat giugiul. În cartea sa, „Giulgiul din Torino: o aventură a descoperirii”, Dr. Whanger a spus că afirmaţiile că ar fi un fals din 1260 sunt false ele însele, pentru că au studiat un colţ refăcut al giugiului, cu o cusătură mai nouă din Evul Mediu. Ştim că giulgiul a fost în Lirey, Franţa în casa unui cruciat francez în 1357. Însă câteva date trebuie menţionate:

*Anatomia umană reprezentată pe giulgiu este 100% corectă. Cunoaşterea anatomiei giulgiului include detalii necunoscute până în secolul 20. În contrast, anatomia secolului al 14-lea era foarte limitată. Dacă a fost făcut de un falsificator, el trebuia să ştie detalii anatomice descoperite în secolul 20.

*Giulgiul a fost fotografiat pentru prima oară în 1898, şi s-a descoperit că este un negativ fotografic - cu sute de ani înainte ca fotografia să fie inventată.

*Imaginea palidă de pe giugiu nu a fost pictată. A fost arsă uşor. Ca şi cum ar fi atinsă de focul Învierii. Trupul lui Hristos a lăsat o explozie de lumină, s-a schimbat din muritor în nemuritor. Imaginea asta a fost creată de un foc de o subtilitate uriaşă. Imaginea este groasă de 5/1000 dintr-un inch. Deşi sunt urme de pigmenţi pe giulgiu, a fost atinsă de multe materiale pentru binecuvântare, imaginea nu este creată din pigmenţi de culoare.

*Sângele de pe giulgiu este sânge adevărat uman - cu toate rănile care corespund răstignirii lui Hristos din Evanghelii. Sângele nu s-a stricat, a stat pe giulgiu mai puţin de 72 de ore. Interesant şi fascinant este faptul că sângele a rămas exact pe răni, giulgiul nu a fost desprins de pe trup, ci trupul a trecut prin giulgiu, ceea ce nu poate fi explicat de niciun cercetător.  

*Icoanele din întreaga lume ale lui Hristos, unele vechi de 1800 de ani, seamănă izbitor cu imaginea de pe giulgiu.

*În Evul Mediu, toate reprezentările crucificării arătau pe Hristos pironit în palme. Totuşi, Giulgiul din Torino arată că piroanele au fost la încheieturi. De-abia la sfârşitul secolului al 20-lea s-a demonstrat că palmele nu pot ţine crucificat un trup omenesc, ci doar încheieturile.

*Imaginea giulgiului este tri-dimensională. Când fotografiile obişnuite sau picturile sunt studiate printr-o maşină NASA specifică de diagnosticare a vârstei (VP 8 Image Analyzer), ele sunt distorsionate. Giulgiul are proprietăţi tri-dimensionale. Nu este deci o pictură.

 Unii sceptici spun că Giulgiul a fost făcut de Leonardo da Vinci, însă acesta a trăit la secole după ce Giulgiul este menţionat de istorie. Aşa că singura teorie care rămâne în picioare este că Giugiul este al Învierii lui Hristos. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

46. Cum nimicul a putut crea totul?

 Una dintre definiţiile ateismului pe Internet te face să te gândeşti la adevărata miză a credinţei: „Ateismul poate fi definit ca o credinţă că nu a fost nimic şi nimic nu s-a întâmplat nimicului şi apoi acel nimic a explodat fără nicio raţiune, creând totul, şi apoi o serie de nimicuri s-au aranjat magic replicându-se pe ele până au ajuns dinozauri. Sună perfect logic”. Oare? Această definiţie ridică multe întrebări asupra chestiunii creaţiei lumii. Bibia spune că universul a fost creat de Dumnezeu prin cuvânt. Ştiinţa descrie creaţia ca rezultat al „Big-Bangului”, în care o cantitate ameţitoare de energie a fost creată din vidul spaţiului şi a devenit materia din care s-a format universul. Cine a creat însă această energie? Oamenii de ştiinţă nu se pot pune de acord cu prea multe lucruri. Un lucru însă este universal acceptat: toţi sunt de acord că materia nu poate fi creată din nimic doar izbind particule de energie una de alta. Când se întâmplă asta, alte particule sunt create care se vor transforma, apoi, în energie pură. Procesul poate fi inversat prin injectarea energiei pure într-un sistem şi astfel două particule pot fi create din vidul spaţiului care există pentru scurt timp înainte de a se recombina într-o explozie care distruge amândouă particulele. Ei numesc acest lucru crearea materiei din nimic. Ceea ce nu pot explica nicidecum este faptul că materia poate proveni dintr-un spaţiu gol, însă trebuie să fie o acţiune care introduce energie într-un sistem pentru a începe. Pentru ca nimicul să înceapă să creeze trebuie un operator de sistem.  

Cine a făcut rost de energia pentru Big Bang? Cu alte cuvinte, universul trebuie să aibă o minte care să înceapă procesul şi energie creată anterior. Ştiinţa nu poate merge mai departe de câteva miliardimi de secundă după Big Bang. Nu are nicio explicaţie cu privire la ce sau cine a început explozia. Poate crede cineva că s-a întâmplat în mod magic? În multe discuţii ateiştii acuză pe credincioşi că Dumnezeu este privit ca o zână magică. Însă a crede că nimicul a creat ceva, acest lucru este magie pură! Dacă întrebi un ateist de unde a venit omul, el va folosi cuvântul evoluţie. Întrebaţi-i de unde a venit evoluţia şi vor merge la originile vieţii ca un proces chimic accidental. Dacă îi întrebi mai departe, ajung sigur la Big Bang. Însă argumentele se opresc, pentru nu există o cauză a acestuia. Şi dacă Dumnezeu este Cauza, atunci toata argumentaţia lor cade.

Citez aici un argument al lui C. S. Lewis: „Să presupunem că nu a fost nicio inteligenţă în spatele universului. În acest caz, nimeni nu a proiectat creierul meu pentru scopul gândirii. Când atomii din craniul meu s-a întâmplat din raţiuni fizice sau chimice să se aranjeze într-un anumit fel, aceasta mi-a dat senzaţia pe care o numesc gând. Dar dacă e aşa, cum să mă încred în gândirea mea că este adevărată!? Este ca aruncarea unui pahar de lapte şi speranţa că aranjamentul lichidului îmi va da vreodată harta Londrei. Şi dacă nu pot avea încredere în propria mea gândire, bineînţeles nu pot avea încredere în argumentele care duc la ateism. Aşa că nu am niciun motiv să fiu ateu și să cred în …  nimicul din care s-a creat totul! Dacă nu cred în Dumnezeu, nu pot să cred în gândire, aşa că niciodată nu pot să folosesc gândirea pentru a nu crede în Dumnezeu.” - C.S. Lewis în „The Case for Christianity”.

NOI EVOLUȚII ÎN VIAȚA POLITICĂ DIN REPUBLICA JOHANNISTAN.

 

NOI EVOLUȚII ÎN VIAȚA POLITICĂ DIN REPUBLICA JOHANNISTAN

1. Explicația victoriei PSD-PNL și efectele ei. Capitala, analiză rece:

 Există câteva certitudini ale euro-localelor din 9 iunie. Cea mai surprinzătoare, raportată la așteptări, este nu atât victoria, cât proporțiile zdrobitoare ale victoriei PSD-PNL la votul politic. Și lista comună cu peste 50%, și listele separate de la CJ-uri, cu aproape 60%, arată că actuala coaliție a defilat. Iar marele învingător este PSD, Marcel Ciolacu a câştigat pariul acesta, inclusiv îngroparea politică definitivă a Gabrielei Firea, cu lopata ținută chiar de mâna doamnei în cauză. Pare aproape inexplicabil acest scor având în vedere guvernarea slabă, cu nemulțumiri, proteste, inflație record, cârpeli, bâlbâieli și pe fondul unei prezențe la vot chiar mai mare decât în urma cu 5, respectiv 4 ani.

Care ar fi, totuși, motivele victoriei zdrobitoare PSD-PNL? Sigur că banii publici pompați în presă sunt o explicație, dar cu siguranță nu singura și, în opinia mea, nu cea mai importantă. O altă explicație importantă este mobilizarea maximă a primarilor PSD și PNL, care au tras din răsputeri pentru propriile mandate. Dar o explicație majoră este și oferta extrem de proastă a Opoziției, fie că vorbim despre cea suvernistă, încăpută, din fericire, pe mâna unor clovni, fie a USR, care prin ADU și-a trădat electoratul. Oamenii au vrut să voteze, dar mulți nu au avut pe cine. Așa că mulți, precum mai mult de jumătate dintre bucureșteni, au stat acasă. Iar pentru restul, stabilitatea acestei coaliții și proiecția de partide solide a prevalat. Este un rezultat care pune serios problema transformării alianței electorale într-una politică, adică liste comune la parlamentare și, deloc exclus din nou, candidat comun la prezidențiale. PNL s-a relansat cât de cât, la scorul politic, într-o furie de echilibrare a raporturilor de forțe cu PSD simțind că este la limita pieirii politice. Orgoliul rănit și disperarea liberalilor, care au adus la confruntări la baionetă în teritoriu, au fost un motor important. O altă explicație a fost tot contraoferta lamentabilă pe zona non PSD. Una peste alta, rezultatul PNL diminuează riscul răsturnării echipei Ciucă. Gruparea care își ascuțea cuțitele în speranța unei revoluții mai are de așteptat.

Capitala marilor înfrângeri: La București, victoria lui Nicușor Dan este indubitabilă și extrem de importantă. Dar proporțiile ei nu sunt spectaculoase decât din perspectiva proporțiilor înfrângerii contracandidaților. 47% este un scor bun, fără a fi însă zdrobitor cum a fost victoria cu 73% a lui Ciprian Ciucu în Sectorul 6 sau 71% a Elenei Lasconi la Câmpulung, ca să dau doar două exemple. Actualul și viitorul primar a luat în jur de 400 de mii de voturi din 1,8 milioane de alegători înscriși pe listele permanente în București. Adică un scor real de aproximativ 23%. Nicușor Dan a beneficiat și de bonusul primarului în funcție la alegerile într-un tur. Cum spuneam, nu a fost atât o victorie la scor, cât o înfrângere la scor a contracandidaților, mai ales a Gabrielei Firea, care avea ambițiile cele mai mari. Înfrângerea acesteia este una epică și, dacă nu de final, cel puțin cât pentru o lungă pauză în carieră, în exil la Bruxelles. O înfrângere spre care s-a dus extrem de hotărâtă, cu disperare, iar Marcel Ciolacu nu a trebuit decât să nu-i bareze calea. Dacă ne uităm la scorul însumat Firea-Piedone, vedem că nu această divizare a fost explicația înfrângerii, ci faptul că doamna Fira nu avea cum să câștige după valurile de ură pe care le-a ridicat până acum. Dacă Nicușor Dan ar fi avut un contracandidat puternic, așa cum ar fi fost de exemplu Ciprian Ciucu, nu știu dacă ar fi pierdut, dar sigur diferența nu ar fi fost la fel de mare. Nu cred că Nicușor Dan are ambiții prezidențiale, după cum proiectează unii, și nici șanse reale. De la 400 de mii de voturi în bună măsură vot negativ până la o victorie prezidențială, este nevoie de o înmulțire cu 10, ceea ce e foarte greu. Prezența slaba de la București, în coada clasamentului național, arată că oamenii au fost nemulțumiți de ofertă și au respins-o. S-au asigurat că evită dezastrul, dar nimic mai mult.

2. Dezastrul USR și cei 5 băieți. România fără opoziție:

 Rezultatul USR la alegerile din 9 iunie este un dezastru prin care partidul decontează, pe scurt, trădarea electoratului și transformarea în ceea ce a combătut. Dar adevăratul dezastru este faptul că în acest moment vedem, măsurat oficial la vot, România nu are Opoziție, Puterea a defilat singură pe tot terenul,  PSD și PNL s-au păruit, și-au luat primari, președinți de CJ, au împărțit majoritatea europarlamentarilor. Este o stare toxică pentru care USR poartă imensa responsabilitate și care trebuie rapid corectată. Ca să dăm dimensiunea dezastrului la europarlamentare, să spunem că USR are toți atâția eurodeputați câți SOS Șoșoacă - adică doi. Al treilea este donația către PMP. Partidul care în urmă cu 5 ani lua 22% acum este la puțin peste 8%. În schimb, oameni alungați cu dispreț din USR, precum Mihai Polițeanu și Nicu Ștefănuță, au performat spectaculos.

Cum au ajuns aici? Pe scurt, prin distrugerea democrației interne, prin anchilozare în practici de sistem și, cel mai grav, prin abandonarea principiilor. Când pe toți cei din alte partide care deveneau suspecți îi declarai penali și le cereai retragerea, cum să ai un suspect pe locul al doilea pe lista PE și o inculpată candidată la primărie? Când ai călărit PSD pentru fiecare declarație împotriva justiției, cum să te dedai la atacuri în rafală împotriva procurorilor care îi anchetează pe ai tăi? Când în privința lui Dragnea ai ieșit în stradă împotriva pragului valoric în cazul abuzului în serviciu, cum să îți aperi „penala” invocând că niște mii de lei pe lună nu contează? Toate acestea se plătesc. Așa cum se plătește refugierea comodă în mestecarea de lozinci. De la Cătălin Drulă, cel puțin, nu am mai auzit de luni și luni nimic altceva în afară de lozinci. Iar bomboana pe colivă a fost crearea ADU, împreună cu două partide complet nefrecventabile pe vechile standarde ale USR, împănate cu dinozauri politici, unul fost breloc al Elenei Udrea, cu o zestre neglijabilă de procente.

3. Cu AUR și SOS în Europa. Poza complexă a unui rezultat îngrijorător:

 Dacă ne raportăm la dezastrul din Franța sau Belgia, rezultatul populismului suveranist românesc este modest. Opt locuri și 20 de procente însumate AUR+SOS nu sunt capătul lumii, se putea mai rău. Chiar sondajele din iarnă arătau mult mai rău. Dar poza este mai complexă dincolo de procente. Potrivit unei analize The Telegraph, suveranismul a înregistrat în România cel mai mare salt, 16%, comparativ cu precedentele alegeri. Rezultatul face din suveranismul populist a doua forță politică a țării pe rezultatul europarlamentarelor, mai apropiat decât localele ca tip de scrutin de parlamentare și prezidențiale. Rezultatul validează așadar AUR și SOS, ca principale forțe de opoziție, în timp ce Opoziţia pro-europeană este prăbușită. SOS a obținut tot atâția europarlamentari cât USR, iar AUR de două ori mai mulți decât Alianță Dreapta Unită. La locale, punctul vulnerabil al AUR, rezultatul partidului nu este strălucit, dar incomparabil mai bun decât al Alianței Dreapta Unită.

4. Așadar - România roșie cu picățele galbene:

 Deși previzibile, rezultatele alegerilor au surprins prin dimensiunea victoriilor și înfrângerilor. Faptul că PSD și PNL au obținut peste 60% la votul politic de la consiliile județene și aproape 50% cu lista comună la europarlamentare spune multe despre electorat, dar și despre succesul unei strategii. S-o recunoaștem, pomenile și-au produs efectul, în pofida evidențelor economice - deficit bugetar mare, împrumuturi, inflație -, la fel și marotele „stabilității” și „luptei cu extremismul”. Comoditatea și teama de schimbare și de război au fost două ingrediente care s-au asortat perfect cu felul principal din meniu: lipsa unei alternative viabile. Validarea electorală a celor două partide, cu tot ceea ce reprezintă ele ca politici publice și personaje, bătătorește drumul spre guvernarea PSD-PNL în următorul ciclu electoral. Ba chiar, spre o „alianță electorală”, după cum spune Ciolacu, adică liste comune la parlament și candidat comun la prezidențiale. Argumentul lui Ciolacu arată cât de tare se teme de fapt de o candidatură: Mircea Geoană poate fi înfrânt doar de un candidat comun al alianței. Teoretic, scorul obținut de cele două partide permite o astfel de formulă, practic ea este improbabilă pentru că niciunul dintre partide nu va ceda la capitolul acesta. Ciolacu și Ciucă sunt obligați să candideze, dacă mai vor să rămână tartori peste propriile partide. De altfel, Ciucă a spus deja că își va anunța candidatura în cel mai scurt timp. În schimb, Ciolacu vorbește de analize și negocieri, semn că nu este hotărât și ar vrea să-l determine pe Ciucă să-l susțină. Nu este exclus nici să amâne prezidențialele, timpul scurt jucând în dezavantajul ambilor. Victorios între victorioși este însă PSD, care a reușit să mai achiziționeze câteva consilii județene, ajungând acum la 26 de la 20, în timp ce liberalii de la 17, câte aveau, au ajuns la 11. Pierderile sunt în fiefuri importante: Suceava, Timiș, Prahova, Vrancea, Caraș-Severin, Maramureș. În PNL se ascut securile pentru că vor cădea niște capete. Practic, scorul de 28% nu este chiar așa bun cum se laudă liderii. Este suficient pentru asta să privim harta, este roșie precum în zilele de glorie ale PSD, semn că social-democrații vor domina România, iar PNL vor fi tot o anexă. Dar una dintre cele mai mari surprize neplăcute ale acestor alegeri este scorul dezolant obținut la votul politic de Alianța Dreapta Unită, undeva în jur de 1o%. Prea puțin în raport cu dimensiunea speranțelor, iar câștigarea Bucureștiului și a Timișoarei nu schimbă peisajul de ansamblu. În plus, Nicușor Dan și Dominic Fritz au ieșit victorioși mai mult pe persoană fizică decât grație susținerii partidului. Demisia lui Cătălin Drulă se impunea, dar faptul că și-a dat-o în timp-record fără să aștepte să-i facă partidul vânt pe scări, așa cum se întâmplă de regulă în caz de eșec în alegeri, este meritoriu. USR are în față probleme majore, trebuie să-și găsească un lider care să poată fi și candidat la prezidențiale, iar presiunea timpului este imensă, practic o lună, în condițiile în care prezidențialele vor fi în septembrie. Deocamdată sunt doar câteva nume în circulație - Vlad Voiculescu, Cristian Ghinea și Dominic Fritz, singurul trecut direct prin alegeri și confirmat electoral. Dar este el oare omul potrivit pentru a pune pe picioare un partid în pierdere de idei, de oameni, de viziune și acțiune, partid în care domnește de multă vreme dulcea automulțumire a răului celui mai mic? Greu de spus, pentru că legăturile lui Fritz cu partidul nu sunt dintre cele mai trainice. În plus, cum ar putea redresa partidul de la Timișoara? Se arată însă dispus să vină în fruntea USR. La fel și Elena Lasconi, care a câștigat Cîmpulung cu un scor excelent. Dar este suficientă schimbarea liderului? Cu certitudine nu, pentru că responsabilă de situația dezastruoasă a partidului este întreaga conducere, mai ales camarila formată în jurul lui Drulă. Unii, Voiculescu, Barna, și-au asigurat locuri la Bruxelles. Problema USR este că a rămas fără personalități, fără oamenii care voiau să se implice cu adevărat în schimbare și să lupte cu sistemul. Pentru că din antisistem, USR a ajuns parte a sistemului, deprinzând metehnele acestuia inclusiv în ce privește democrația internă (felul în care au fost făcute listele pentru europarlamentare vorbește de la sine). Cum va ieși din această capcană este greu de spus. Dușul rece ar putea însă să-i prindă bine, dar mai degrabă pentru viitoarele alegeri. O veste relativ bună este că partidele suveraniste și extremiste au obținut un rezultat sub așteptări, care totuși le-a permis să trimită în Parlamentul European, în total, 8 deputați. Printre ei, nume care dau frisoane prin teoriile conspiraționiste difuzate, discursul antieuropean și prorusesc. Să-i amintim doar pe Gheorghe Piperea, Diana Șoșoacă și Luis Lazarus. Ambele partide și-au mărit scorurile modeste din țară cu voturile din diaspora, unde s-au plasat pe prima poziție. Cum a fost posibil? Cu ajutorul fake-urilor, mesajelor mustind de naționalism și suveranism gros transmise în campania din online. Dar asta este altă discuție. Rezultatul de la votul politic, unde totuși AUR se află umăr la umăr cu ADU, fiind practic a treia forță politică, nu-i va permite să facă prea multe rele. Asta nu înseamnă însă că nu va otrăvi spațiul public sau că George Simion nu va candida la prezidențiale. Ba chiar, asemenea lui Ciolacu și Ciucă, este obligat să o facă. Altfel, partidul va intra într-un con de umbră. Desigur, comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în Europa, fie că ne gândim la Franța sau Germania, suveranismul românesc este marginal, mai mult o parodie. Rămâne însă de văzut dacă va rămâne așa și după alegerile parlamentare din toamnă.

5. Alegere … personală:

 Recunosc, nu am votat la euroalegerile din 9 iunie. La locale, da. La euroalegeri, nu. Nu cred în așa-zisa „obligație civică de a vota” indiferent de ofertă. Mi se pare că este o prostie băgată în capul unor oameni de bună-credință de niște oameni de rea-credință. Eu cred așa: dacă îi place alegătorului ceva din ofertă, votează pozitiv, „vot pentru”; dacă nu-i place nimic din ofertă, se gândește dacă se profilează victoria cuiva care este direct periculos pentru el, pentru familia lui, pentru comunitatea lui, pentru țara lui și votează cu cei care i se opun, votează negativ, „vot împotriva”; dar dacă nu-i place nimic din ofertă și nici nu vede că se profilează vreun pericol, pentru că cei cu adevărat toxici n-au nicio șansă să câștige sau să se apropie de putere, dacă evaluează atent scena și chiar îi este egal cine dintre competitori va conduce țara sau localitatea, sănătos și pentru el, ca cetățean, și pentru democrație ca sistem ce se vrea, totuși, performant politic este să nu voteze. Este  mai bine pentru toată lumea ca electorul să transmită tuturor partidelor mesajul său sincer: „Nu m-ați convins, nici măcar n-ați reușit să mă speriați, nu meritați timpul și încrederea mea. Dacă vreți votul meu, data viitoare dați-mi altceva!”. De fiecare dată când votăm, pe lângă votul care se duce unde l-am trimis, validăm întregul sistem politic care ne-a pus această ofertă pe masă. Când participi, accepți regula de bază a „jocului” care este: acestea sunt variantele, alege. Este absurd să nu vrei să alegi nimic, dar în numele a ceva (ce?) greu de definit să participi. Legitimitatea sistemului politic în ansamblul său nu vine din vot (acesta distribuie puterea), ci din participarea la vot. Înainte de a vota, facem ceva mult mai important de care nu ne dăm seama: participăm la vot. Adică recunoaștem competiția și „aprobăm” competitorii în ansamblu. Or, mie mi s-a părut că la aceste euroalegeri nu am avut niciun motiv să validez competiția. Motivul este că nimic, dar absolut nimic din oferta electorală românească nu mi s-a părut că propune, măcar pe departe, acea Uniune Europeană pe care o doresc eu. Sigur că am avut liste care au reprezentat cam tot spectrul politic europarlamentar, dar erau îmbârligate atât de românește, că nu mai înțelegeai nimic. Voiai să votezi popularii (să zicem că ești un conservator mai domol, cu nu puține convingeri liberale), trebuia să te împaci cu gândul că votul tău merge și la socialiști. Voiai cu socialiștii (să zicem că ești un progresist, dar ai limitele tale, în sensul că nu ești chiar dintre cei care fac din LGBT un steag de urmat la marșuri și o cauză de care atârnă, mă-nțelegi, sacra libertate), trebuia să accepți că jumătate din votul tău mergea la populari. Dar și dacă ești progresist sadea, gata să salvezi România și să reînnoiești Europa, vrei reforme mari și tari, detești dictatura familiei tradiționale, ți-e antipatică Biserica și „vrei o țară ca afară”, iarăși te încurcai puțin pentru că trebuia să accepți că o bună parte din votul tău (greu de spus cât, dar o bună parte) mergea la populari. Năucitoare amestecătură românească! Cu condiția să iei euroalegerile în serios. Dacă le luai lejer și totul se reducea la suprema provocare a micii noastre gubernii îndepărtate, „pro sau contra PSD”, atunci era mai ușor. Doar că eu am decis să iau alegerile europene în serios și să caut o viziune despre Uniunea Europeană care să fie aproape de cea pe care, personal, o am. Când s-a vorbit, rar, despre ea în această campanie, am înțeles limpede că UE este pentru toți competitorii un bancomat de unde curg bani dacă tastezi codul potrivit. Așadar, competiția euroalegerilor românești în 2024 a fost una singură: care se laudă mai tare că știe codul cu care scoți de la bancomat o sumă mai mare. Atât. Prezentarea UE ca un fel de ghișeu unde te duci cu hârtiile scrise cum trebuie și iei bani este, admit, simplă, ușor de înțeles și deloc falsă, dar nu este deloc o viziune care mă convinge pe mine. Poate pe alții, da, pe mine, nu. În ceea ce mă privește, aș vrea o Uniune Europeană care face ceea ce a dovedit că știe să facă bine și nu se repede să facă multe altele, lăsând în urmă o grămadă de nefăcute sau de prost făcute. De pildă, UE are o forță transformatoare excepțională asupra țărilor candidate - să nu și-o piardă sub presiuni politice sau geostrategice. Apoi, a dovedit că este o piață comună și că poate susține o monedă unică. Dar a uitat, ca să dau un exemplu, că a pornit și ca un proiect energetic comun (vechiul EURATOM) - să-și aducă aminte! Vreau ca UE să împlinească tot ce i-au lăsat fondatorii de făcut și abia apoi să se apuce să facă și altele. De asemenea, vreau o UE în stare să gestioneze migrația ilegală și, mai ales, să țină Rusia la respect de una singură. Nu mai vreau o UE care emite incontinent norme de toate felurile și are accese de bulimie când dă de suveranitatea și specificul membrilor. Vreau o UE care face câteva lucruri esențiale, și pe acelea le face bine, temeinic, la cel mai înalt nivel mondial de performanță. Nu mai vreau o UE care și-a inventat vocația de a reglementa tot, de la agricultură la normele de adresare. Sunt un atlantist convins și vreau o UE puternic legată economic și politic cu Statele Unite. Militar, vreau o UE puternică, pe măsura economiei ei, care să rivalizeze cu SUA, astfel încât numai gândul unei alianțe militare transatlantice să-i sperie pe toți Putinii și Xiii lumii. În plus, eu am îndoieli cu privire la proiectul european federalist. Cel puțin deocamdată. Statele-națiune nu și-au epuizat încă resursele de a produce bună guvernare, prosperitate și pace pentru cetățenii lor. Când se va întîmpla, se va întâmpla. Dar UE cea de azi trebuie să fie pragmatică și să lucreze acum cu ce îi oferă Europa, nu cu „proiecte” fantaste, elaborate în birouri de 30.000 de birocrați care trebuie să-și dea singuri de lucru la Bruxelles și care, fie vorba între noi, nu sunt cu nimic mai deștepți sau mai pricepuți decât funcționarii țărilor europene. Fabulațiile de la Bruxelles, de la delirul eco la delirul tuturor antidiscriminărilor imaginabile și la iluziile multi-culti îmi par, acum, adevăratele pericole interne la adresa Uniunii. Ca susținător al UE, nu mă îngrijorează nici Orban și nici Fico așa cum mă îngrijorează ce mai poate să dea prin „mintea” birocrației ei. În fine, am un cui (cum se zice) și împotriva ideologizării Uniunii. Ca și cum vrea să-și acopere eșecurile cu vorbe și să se asigure că nimeni nu iese din formație, UE se ideologizează pe sine, se transformă dintr-o organizație pragmatică și hiper-performantă într-un manifest, vorbește despre valori exact ca în ședințele de partid și merge foarte departe încercând să reglementeze unitar, conform ideologiei proprii, aspecte de viață personală. Mi-ar fi plăcut, spun, să aud un discurs matur, lucid, pe aceste coordonate. Nu mă trimiteți la zărghiții anti-UE, la „exitiștii” de tot felul sau la naționaliștii patologici (nici măcar la naționaliștii escroci vă rog să nu mă trimiteți), că nu discursul lor caut. Și pentru că nu am auzit nimic din toate acestea în limba română, am decis să spun tuturor eurolistelor: de data asta, fără mine!

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a șasea.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a șasea

6. REVOLUŢIA FRANCEZĂ ŞI IMPERIUL LUI NAPOLEON:

 Pe măsură ce prefacerile determinate de revoluţia industrială şi de iluminism s-au făcut simţite pe continent pe parcursul secolului al XVIII-lea şi ulterior, europenii au parcurs un proces de modernizare economică şi intelectuală. Noi curente politice s-au adăugat acelora care introduseseră industria în civilizaţia europeană. După anul 1780, fuzionarea acestor forţe politice, economice şi intelectuale a influenţat şi mai profund populaţia continentului. În Franţa, aceste elemente au dus la izbucnirea revoluţiei politice modernizatoare în 1789. Aristocraţia a cerut, atunci, convocarea Stărilor Generale, care nu se mai întruniseră din 1614.

REVOLUŢIA MODERATĂ: Teama de absolutismul monarhic, care determinase cele trei stări să fie solidare între ele, nu mai putea fi un factor de coeziune în momentul când au început alegerile pentru Adunare. Starea a Treia şi o minoritate semnificativă a clerului şi a nobilimii reformatoare au cerut abolirea procedurilor tradiţionale de convocare a Stărilor Generale. La întrunirile anterioare, fiecare Stare, reprezentând o entitate distinctă, avusese acelaşi număr de delegaţi şi dăduse un singur vot comun într-o problemă. Un membru al clerului, abatele Emmanuel de Sieyes, a scris un pamflet intitulat „Ce este Starea a Treia?” în care susţinea că cei lipsiţi de titluri nobiliare reprezentau naţiunea şi că ei trebuiau să decidă în orice problemă. Majoritatea membrilor celor două Stări privilegiate se situau pe poziţii diametral opuse. Ludovic al XVI-lea a fost de acord cu dublarea numărului de reprezentanţi ai Stării a Treia. Totuşi, el nu a acceptat solicitarea reformatorilor de a se vota individual, nu pe Stări, ceea ce le-ar fi permis delegaţilor Stării a Treia şi susţinătorilor lor din rândurile aristocraţiei să preia controlul asupra Stărilor Generale. Reprezentanţii Stărilor s-au întrunit în această atmosferă explozivă la 5 mai 1789. Delegaţii Stării a Treia au refuzat însă să participle la lucrări, în condiţiile în care dreptul la vot nu era egal pentru toţi membrii adunării. Ca urmare, la 17 iunie 1789, Starea a Treia s-a proclamat Adunare Naţională. Membrii acestui nou organism i-au îndemnat pe reprezentanţii aristocraţiei şi clerului să li se alăture. Acum Franţa avea o Adunare Naţională dominată de către delegaţia Stării a Treia. Curând după concesiile acordate Adunării Naţionale, s-a crezut că monarhul este gata să recurgă la forţă. Această impresie se baza pe faptul că trupe regale fuseseră masate lângă Versailles iar Necker, trezorierul reformator, a fost destituit. La 14 iulie 1789, mulţimea dezlănţuită a împresurat bătrâna fortăreaţă a Bastiliei. Atacatorii i-au decapitat pe comandant şi pe mai mulţi soldaţi ucişi, expunându-le capetele înfipte în suliţe, în semn de victorie. Acest mare triumf simbolic a făcut ca ziua de 14 iulie 1789 să fie considerată prima zi de libertate a poporului francez. Violenţa parizienilor şi-a pus pecetea asupra cursului revoluţiei. Regele a renunţat la intenţia de a dizolva Adunarea Naţională acceptând în aparenţă Adunarea şi revoluţia înfăptuite. În primele zile ale lunii august, care au marcat apogeul revoltei ţărăneşti şi al Marii Frici, Adunarea a adoptat rezoluţii şi decrete menite să consfinţească legitimitatea revoluţiei care se extinse în toată ţara. Într-o singură noapte, 4 august 1789, delegaţii au decretat sfârşitul privilegiilor nobilimii şi al drepturilor exercitate încă din Evul Mediu de instituţii ca Biserica şi corporaţiile. Câteva zile mai târziu, decretele oficiale emise de Adunare consemnau abolirea Vechiului Regim. Printre răspunderile asumate de către Adunare s-a numărat şi aceea a elaborării unei constituţii. Ca urmare, acest organism reprezentativ a devenit cunoscut şi sub numele de Adunarea Constituantă. La 26 august 1789, membrii Adunării au adoptat o cuprinzătoare declaraţie de principii politice, primul pas spre crearea unei constituţii. În „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului” se afirma că dreptul de a guverna aparţine poporului, nu regelui. În continuare, se susţinea că toţi cetăţenii aveau dreptul înnăscut şi inalienabil la libertate, egalitate, proprietate şi securitate. Nimeni nu putea fi privat de dreptul la libertatea de gândire şi exprimare. Documentul, analog „Declaraţiei de Independenţă americane”, desăvârşea procesul iniţiat prin decretele din august, care puneau capăt în mod oficial Vechiului Regim. Totodată, în noiembrie 1789, conducătorii politici au început să pună în circulaţie bancnote (assignats) garantate cu vânzarea bunurilor clerului. În continuare, ei au elaborat o Constituţie civilă a clerului, care, o dată promulgată în iulie 1790, subordona total Biserica faţă de stat. Adunarea Naţională a prezentat legile fundamentale ale noului regim într-o constituţie adoptată în septembrie 1791, de fapt prima constituţie scrisă pe care a avut-o vreodată Franţa. Astfel, un organism legislativ unicameral, Adunarea Legislativă, urma să decidă în toate domeniile legate de impozite şi cheltuieli de guvernare. Monarhul avea temporar drept de veto faţă de măsurile Adunării, însă recuzarea acestuia în trei întruniri consecutive ale Adunării putea anula voinţa regelui, care continua să răspundă de politica externă şi de armată. Constituţia conferea drept de vot tuturor bărbaţilor care plăteau impozite echivalente cu salariul pe trei zile. Însă legea nu permitea cetăţenilor să-şi aleagă direct reprezentanţii. Aceştia trebuiau să desemneze prin vot un număr de electori, care-i alegeau apoi pe cei 745 de membrii ai Adunării Legislative. În plus, doar 50 000 de persoane erau suficient de bogate pentru a putea ocupa, conform legii, funcţiile respective. Deşi conţinea asemenea restricţii, Constituţia promitea Franţei cel mai democratic sistem din Europa. Tot acum, spinoasa problemă constituţională a dreptului de veto al regelui a condus la scindarea Adunării în diverse facţiuni. Radicalii se opuneau menţinerii dreptului de veto al regelui. Ei ocupau partea stăngă a sălii de şedinţe, în raport cu tribuna din faţă. Grupul mai conservator, amplasat în dreapta, se declara pentru un drept de veto al regelui care să nu poată fi contestat de Adunare. Acum au luat naştere, de fapt, conceptele de stânga şi dreapta politică, atât de relevante pentru ştiinţa politică.

REVOLUŢIA RADICALĂ: În octombrie 1791, când s-a întrunit Adunarea Legislativă conform prevederilor noii constituţii, la orizont se întrevedea spectrul războiului şi al revoluţiei radicale. În iunie 1791, Ludovic al XVI-lea a încercat să părăsească Franţa. Astfel, în timp ce legislativul se confrunta cu probleme grave, îndeosebi cu perspectiva războiului, mai multe facţiuni şi cluburi politice se angajaseră în disputa electorală. Cel mai radical dintre aceste grupuri, condus de către Maximilien Robespierre, s-a întrunit iniţial pe strada pariziană St.Jacques, de unde numele de iacobini prin care a devenit cunoscut. Deşi, în calitate de susţinători ai principiului suveranităţii poporului, iacobinii aparţineau aripii stângi, acest club eminamente burghez dorea să păstreze controlul asupra mult mai radicalilor sansculottes, ale căror vederi le împărtăşeau. De asemenea, iacobinii luptau pentru supremaţia guvernării centrale asupra autorităţii politice locale. Delegaţii Adunării Legislative includeau şi un număr de reprezentanţi pentru departamentul Gironde, plasat în zona Bordeaux. Girondinii împărtăşeau ostilitatea iacobinilor faţă de puterea monarhică şi aristocratică, în schimb se opuneau suveranităţii poporului. Federalismul girondin - susţinerea unei guvernări puternice la nivel local - venea şi el în conflict cu idealurile iacobine. Oricum, violenţa civilă şi războiul revoluţionar au creat o atmosferă de criză pe toată durata alegerilor pentru Adunarea Constituţională sau, cum avea să fie denumită, Convenţia Naţională. Delegaţii ei s-au întrunit la 20 septembrie 1792, sub impresia încurajatoare despre o mare victorie împotriva prusacilor la Valmy. În cadrul sesiunilor Convenţiei, iacobinii ocupau scaunele din partea stângă, secţiune situată ceva mai sus decât restul sălii, căpătând astfel numele de Montaignards (munteni). Girondinii ocupau partea dreaptă a sălii, iar moderaţii centrul ei. Aceste facţiuni s-au solidarizat, luând decizia de abolire a monarhiei şi de instaurare a republicii. Cu toate acestea, ei au intrat în dispută în privinţa situaţiei monarhului, devenit, peste noapte, Cetăţeanul Capet. Iacobinii au adus un potop de argumente în sensul ideii că un rege în viaţă ar fi fost o continuă incitare la contrarevoluţie. Girondinii s-au împotrivit, pledând în favoarea graţierii. Delegaţii de centru au cedat argumentelor aduse de iacobini şi radicali. Soarta regelui era pecetluită. La 21 ianuarie 1783, Ludovic al XVI-lea cădea victimă proaspăt inventatei ghilotine. În aprilie 1793, în cadrul Convenţiei s-a format aşa-zisul Comitet al Salvării Publice, care deţinea puterea executivă. Comitetul, compus din nouă membrii, a fost condus de către Georges Jacques Danton, un montaignard. Curând, ei au ajuns să preia controlul adunării după ce, cu ajutorul maselor, i-au eliminat, în iunie, pe girondini din Convenţie. Noua constituţie, expresie a principiului suveranităţii populare, extindea dreptul de vot la toţi bărbaţii adulţi. În iulie 1793, Danton împărţea puterea cu trei dintre cei mai radicali montagnarzi. Noii lideri erau M. Robiespierre, Louis de Saint-Just şi Georges Couton. În acea vară de criză, Robespierre a căpătat puteri supreme în cadrul Comitetului Salvării Publice, organism care includea acum douăsprezece persoane. Din septembrie 1793, noua conducere, în majoritate iacobină, a început să exercite în toată Franţa o autoritate dictatorială. Robespierre a determinat Comitetul şi Convenţia să susţină realizarea marii lui cauze, instaurarea unei Republici a Virtuţii. În viziunea lui, suveranitatea poporului sau democraţia nu puteau exista fără virtute publică, concept prin care înţelegea devotament absolut faţă de naţiunea revoluţionară şi noile ei legi. Robespierre şi iacobinii intenţionau să instaureze o dictatură adaptată la starea de necesitate şi să lanseze o campanie de teroare etatică, cu scopul de a institui un regim politic complet democratic, toate sub masca îngăduitoare a principiului suveranităţii populare. Valul de violenţe a cuprins întreaga ţară. Victimele Terorii iacobine au murit nu numai ghilotinate, ci şi înnecate în masă sau în faţa plutoanelor de execuţie. Până în iulie 1794, când s-a încheiat domnia terorii, revoluţionarii au masacrat între 30 000 şi 40 000 de persoane. Concomitent cu lichidarea presupuşilor trădători, uitând însă de prevederile Constituţiei din 1793, guvernanţii au trecut la aplicarea în continuare a programului lor revoluţionar. Legislaţia adoptată abolea pedeapsa cu închisoarea pentru neplata datoriilor, desfiinţa sclavia în coloniile franceze şi interzicea acordarea de titluri nobiliare. S-au stabilit, de asemenea, un nou sistem metric, s-a introdus un nou calendar cu săptămâni de zece zile şi ani de zece luni şi s-a organizat o Religie a Raţiunii. Dacă unităţile de măsură şi greutate s-au permanentizat, noul calendar şi noua religie au avut o durată limitată. Cele zece luni ale noului calendar aveau denumiri extrem de sugestive. În cea de-a noua zi a lunii Termidor (caniculă) din al doilea an revoluţionar (27 iulie 1794), delegaţii Convenţiei au luat atitudine împotriva Terorii şi lui Robespierre. Ei au decis prin vot arestarea şi ghilotinarea lui. Odată cu execuţia lui Robespierre, revoluţia radicală a luat sfârşit. Convenţia a sistat activitatea Comitetului Salvării Publice, concomitent cu desfiinţarea altor organisme ale republicii dictatoriale şi cu închiderea Clubului iacobinilor din Paris. Deputaţii girondini care reuşiseră să scape cu viaţă în timpul Terorii au revenit în Convenţie. Începând din acest moment, s-a făcut simţit un nou spirit republican, mult mai moderat. Termidorienii au ridicat restricţiile impuse presei, economiei, producţiei teatrale şi cultului catolic. Convenţia nu a revenit la constituţia din 1793. În schimb, a elaborat o nouă constituţie. După lovitura de stat din 9 Termidor, Adunarea a rămas adepta guvernării republicane, nu şi a suveranităţii poporului. Constituţia din 1795 refuza dreptul de vot unui procent de douăzeci şi cinci la sută din populaţie, care avea situaţia economică cea mai precară. De asemenea ea instituia un organism legislativ bicameral. Garanţie suplimentară a spiritului moderat în politică, Convenţia stipula ca în Camera superioară (Consiliul Bătrânilor) să intre membri în vârstă de cel puţin patruzeci de ani. În sfârşit, termidorienii au numit un executiv slab şi cu puteri restrânse, Directoratul, compus din cinci membri nominalizaţi de Camera inferioară (Consiliul celor 500) şi aleşi de Bătrâni.

Difuziunea ideilor revoluţionare în spaţiul românesc: Noile idei revoluţionare s-au răspândit, şi aici, cu iuţeala focului. Numai că ele au trebuit să se adapteze nivelului de dezvoltare propriu. Lipsind o burghezie suficientă pentru a le purta politic, şi destul de naţională pentru a purta stindardul lor naţional, purtătoarea politică a noilor idei va fi, înainte de toate, boierimea. Acceptând noile idei sociale şi politice, boierimea le adoptă diferenţiat, în funcţie de propriile ei interese. Să mai adăugăm că aici protipendada este străină sau înstrăinată în ochii boierimii de rând, stâlp al regimului fanariot impus din exterior. Aceasta, pretinzând că ea reprezintă autohtonismul, patriotismul, naţiunea, a răspândit noul credo sociopolitic prin intermediul a numeroase memorii şi proiecte de reformă, elemente de bază în construirea unei istorii a ideilor politice româneşti în epoca modernă. Între acestea putem aminti „Proiectul de republică aristo-dimocrăticească” atribuit logofătului moldovean Dimitrie Sturza (1802), „Memoriul” întocmit de către Ştefan Crişan (1807), „Îndreptarea ţării” de la 1821, şi, unul dintre cele mai importante acte revendicative de acest tip, „Constituţia cărvunarilor” din 1822.

ASCENSIUNEA LUI NAPOLEON BONAPARTE: Noua formă de guvernare, Directoratul, s-a preocupat mai curând de întărirea ordinii şi a controlului, decât de schimbări revoluţionare. Totuşi, într-o primă fază, această guvernare a ordinii şi legii s-a confruntat cu probleme. Condiţia ca două treimi din membrii noului legislativ să fi făcut parte din Convenţia Naţională a declanşat revolte la Paris. Tânărul general Napoleon Bonaparte le-a reprimat cu tunurile. La începutul războaielor revoluţionare, Napoleon a dat dovadă de un excepţional talent în calitate de locotenent de artilerie, avansând în grad cu o uimitoare rapiditate. La vârsta de douăzeci şi şase de ani era general de brigadă. Doi ani mai târziu (1796), tânărul general a preluat comanda trupelor franceze din Italia, iar în 1797 avea să le conducă la victorie în confruntarea cu trupele austriece. După o triumfală vizită în Franţa, în iulie 1789 Napoleon a început campania din Egipt. El plănuia să dea Angliei o lovitură nimicitoare, închizându-i calea către India, perla imperiului colonial britanic. La sfârşitul anului 1799, după ce trecuseră mai bine de şapte ani de când republica franceză revoluţionară pornise războiul de transformare a Europei monarhice, Directoratul oferea naţiunii puţine şanse de redresare. Napoleon s-a înapoiat din Egipt într-un moment în care adeziunea faţă de o republică moderată era aproape inexistentă. Doi membri ai Directoratului au complotat împreună cu generalul în vârstă de treizeci de ani ca să răstoarne guvernul. Lovitura lor de stat a reuşit şi la 9 noiembrie 1799 (18 Brumar), rolul conducător al Directoratului s-a încheiat, o dată cu guvernarea republicană. Napoleon a elaborat o nouă lege fundamentală pentru Franţa, Constituţia anului VIII (1799). În acest nou plan de guvernare, el a preluat multe dintre ideile abatelui de Sieyes, la care a adăugat şi câteva idei proprii. În decembrie 1799, când a început guvernarea Consulatului, Franţa a intrat sub autoritatea dictatorială a lui Napoleon. El a câştigat rapid o largă susţinere populară pentru Consulat datorită reacţiei sale prompte şi eficiente la problemele ţării şi la necesităţile celor mai multe categorii sociale. Primul Consul a trimis trupe cu misiunea să pună capăt actelor de banditism din sudul Franţei şi rebeliunii regaliste care dura de ani întregi în Vandeea. În paralel cu procesul de pacificare, Napoleon a iniţiat reforme care în patru ani i-au adus o popularitate aproape universală. Dezvoltarea sistemului de învăţământ iniţiată de el în 1802 a mărit cifra de şcolarizare şi totodată controlul statului asupra sistemului de învăţământ. Până în 1804, sub îndrumarea lui Napoleon, prima etapă a procesului de reorganizare juridică se încheiase, cu succes, prin elaborarea unui Cod Civil. În următorii şase ani au fost adăugate alte patru secţiuni, rezultatul fiind un corp unitar de legi naţionale. Mai mult, deşi împărtăşea dispreţul faţă de religie manifestat de filozofi, el a cucerit masele încheind, la 16 iulie 1801, un Concordat cu capii Bisericii Catolice franceze. Napoleon Bonaparte a mai fost, fapt esenţial, primul care a utilizat transferul de mesianism revoluţionar de la sanculoţi la soldat. Iar rezultatele nu au întârziat să apară. Curând după preluarea puterii, Primul Consul a declanşat o viguroasă campanie împotriva armatelor austriece staţionate în Italia. Luptele date acolo au culminat cu victoria de la Marengo, în iunie 1800. În februarie anul următor, tratatul de la Luneville a adus Italia şi o porţiune întinsă a teritoriului german sub dominaţia lui Napoleon. Întrucât anumite diferende de ordin politic cu Anglia determinaseră Rusia să iasă din coaliţie, Napoleon mai avea de înfruntat numai pe britanici. Totuşi, niciuna dintre cele două mari puteri nu a reuşit să obţină o victorie decisivă, aşa încât au hotărât să încheie pace. Înţelegerea semnată la Amiens în martie 1802 nu cerea însă Franţei să renunţe la niciuna dintre cuceririle sale europene.

IMPERIUL NAPOLEONIAN: Consulatul îi privase pe francezi de dreptul la autoguvernare, oferindu-le în schimb o compensaţie extrem de satisfăcătoare: pacea internă şi internaţională, însănătoşirea economiei, o administraţie eficientă şi un imperiu european. În 1804, Napoleon a oferit naţiunii un nou dar: încoronarea lui ca împărat şi fondator a unei noi dinastii. Pe plan extern, pacea de la Amiens pusese capăt războiului cu Anglia, nu însă şi luptei lui Napoleon pentru supremaţie. De altfel, această situaţie s-a menţinut până în mai 1803. În următorii doi ani, britanicii cooptaseră însă Austria, Suedia şi Rusia într-o nouă coaliţie îndreptată împotriva Franţei şi a Spaniei, aliata lui Napoleon. El şi-a atacat fulgerător duşmanii la Ulm, în Bavaria austriacă. În această bătălie din 17 octombrie 1805, armatele împăratului au repurtat o victorie decisivă. Încercarea simultană de a ataca Anglia a eşuat. Amiralul Nelson şi-a urmărit duşmanul, ajungându-l din urmă în dreptul coastei sud-vestice a Spaniei, la Trafalgar, unde a înfrânt flota aliată a Franţei şi Spaniei (21 octombrie 1805). Franţa nu mai putea rivaliza cu Anglia pe mare! Austriecii au continuat să lupte şi după înfrângerea de la Ulm. La sfârşitul anului 1805, francezii au pornit la atac împotriva armatelor ruseşti şi austriece aflate pe teritoriul Austriei. Rezultatul bătăliei de la Austerlitz (2 decembrie) a convins Austria să iasă din război, decizia fiind stipulată în tratatul de la Pressburg încheiat la 26 decembrie 1805. După ce îi zdrobeşte pe prusaci la Jena şi Auerstadt, Franţa mai avea, pe continent, un singur adversary redutabil: Rusia. O nouă ciocnire între forţele franceze şi cele ruseşti a avut loc în Prusia, la Eylau. Cu toate acestea, războiul a continuat. Armatele lui Napoleon au înaintat la nord-est de Eylau, înfrângându-i pe ruşi la Friedland, la 14 iunie 1807. Ţarul Alexandru I (1801-1825) a acceptat oficial înfrângerea la 21 iunie. El şi Napoleon s-au întâlnit la 25 iunie la bordul unei ambarcaţii de pe fluviul Nieman, unde au semnat tratatul de la Tilsit. Prin acest tratat, ţarul accepta noua hartă a Europei stabilită prin cuceririle lui Napoleon de până la acea dată. Acordul impus lui Frederic Wilhelm al Prusiei pretindea împăratului austriac să recunoască, la rândul său, aceste schimbări teritoriale şi, totodată, să limiteze efectivul armatei austriece la 42 000 de soldaţi, să plătească Franţei 120 000 000 de franci despăgubire de război şi să cedeze teritoriul aflat la vest de Elba, acesta urmând să intre în componenţa Confederaţiei Rinului, înfiinţată de Napoleon. Destinul Principatelor Dunărene rămânea, ca şi până atunci, indisolubil legat de cel al Imperiului Otoman. Tratatul de la Tilsit a reprezentat, de fapt, doar un armistiţiu. Ţarul Alexandru I aspira să dobândească stăpânirea asupra Constantinopolului şi, implicit, accesul la Marea Mediterană. Napoleon se împotrivea acestei ambiţii. În plus, împăratul francez l-a provocat pe ţarul Alexandru la acţiuni care sugerau o posibilă anexare a Poloniei la imperiu. Au existat şi alte diferende care au tulburat relaţiile franco-ruse, însă cele mai însemnate au fost cele legate de Blocada Continentală, instituită de Napoleon pentru a sufoca Anglia din punct de vedere economic. Numai că această politică afecta interesele Rusiei, întrucât economia ei predominant agrară necesita un comerţ activ cu Anglia industrială. Alexandru a ignorat din ce în ce mai mult Blocada Continentală - vasele britanice transportau mărfuri în Rusia sub pavilion American - pentru ca, în cele din urmă, să o respingă deschis. Napoleon s-a hotărât să invadeze Rusia. În ultimele săptămâni ale anului 1812, împăratul francez a mărşăluit cu o armată de 400 000 de oameni până la graniţa Rusiei, la râul Nieman. În spatele marii armate franceze venea o alta de rezervă, numărând 200 000 de soldaţi. Napoleon a trecut râul împreună cu primele contingente. În următoarele zile, restul marii armate se afla pe teritoriul Rusiei. Doar jumătate dintre soldaţii care înaintau spre Moscova erau francezi, restul fiind recrutaţi împotriva voinţei lor din state înglobate imperiului, ca Suedia, Olanda, Prusia, Polonia, Elveţia, Austria şi Italia. Ruşii s-au retras din faţa lor, distrugând aproape totul în cale. Napoleon plănuise să se aprovizioneze la faţa locului. Generalul Mihail Kutuzov a amplasat trupele ţariste în dispozitiv de luptă la Borodino, localitate amplasată la aproximativ 120 de kilometri la vest de Moscova. Deşi înfrânţi, la 7 septembrie1812, ruşii au pricinuit pierderi grele francezilor. O săptămână mai târziu, Napoleon intra în Kremlin. A doua zi, în Moscova au izbucnit incendii care au durat aproape o săptămână şi care au produs pagube imense. Trupele de ocupaţie nu puteau rămâne toată iarna în Moscova fără provizii. La 19 octombrie armata franceză a început să se retragă. La începutul lunii decembrie 1812, când au ajuns la râul Nieman, trupele franceze numărau mai puţin de 100 000 de soldaţi. La vremea aceea, Napoleon se afla la Paris, pentru a aduna o armată menită s-o înlocuiască pe cea distrusă în campania din Rusia. Ea va fi formată, evident, mai mult din recruţi. Pentru români, campania a avut un rol funest. Alexandru I, cu scopul de a-şi disponibiliza trupele angajate în conflictul cu Poarta, a încheiat pacea de la Bucureşti (mai 1812). Conform prevederilor ei, Moldova a pierdut teritoriul dintre Prut şi Nistru, numit, de atunci, Basarabia.

Sfârşitul imperiului napoleonian: În 1813, Napoleon s-a confruntat cu o nouă şi temută coaliţie. Austria, Prusia, Rusia şi Suedia au atacat trupele franceze neexperimentate la Leipzig. Bătălia a durat trei zile, soldându-se cu o înfrângere zdrobitoare pentru Napoleon. În luna următoare, armate engleze şi spaniole au atacat Franţa dinspre sud. La sfârşitul lunii martie 1814 trupele coaliţiei au ocupat Parisul iar împăratul a fost silit să abdice. Învingătorii i-au îngăduit lui Napoleon să-şi păstreze titlul imperial, în schimb l-au exilat pe insula Elba, de pe coasta italiană. Pe tronul Franţei a fost adus Ludovic al XVIII-lea, din dinastia Bourbon, fratele lui Ludovic al XVI-lea. Exilul împăratului şi restauraţia dinastiei de Bourbon nu au reuşit să înlăture ameninţarea pe care o reprezenta Napoleon pentru Europa monarhistă. La 1 martie 1815, zece luni după debarcarea pe Elba, Împăratul a invadat sudul Franţei cu mai puţin de 2000 de oameni. Regele a reacţionat imediat, trimiţând un corp expediţionar care, însă, a îngroşat imediat rândurile armatei imperiale renăscute. La 20 mai, Napoleon a cucerit Parisul, începându-şi a doua domnie, care a durat aproximativ 100 de zile. Revenind la cârma Franţei, Împăratul a recrutat o nouă armată cu care a intrat în Belgia. Iniţial, sorţii victoriei au fost de partea sa în lupta cu o coaliţie ce grupa, de astă dată, principalele puteri europene. Atacul dat de Napoleon împotriva englezilor la Waterloo, pe 18 iunie 1815, l-a dus la un pas de o nouă victorie. Însă armata comandată de către ducele de Wellington (fostul Sir Arthur Wellesley) a rezistat eroic toată ziua, după care au sosit prusacii care au pecetluit destinul lui Napoleon. Aceasta a fost ultima sa bătălie. El s-a predat englezilor, care, temători, i-au refuzat până şi cererea de a se retrage în Marea Britanie. Ei l-au exilat, în schimb, pe insula Sf. Elena, la peste 1600 de km. de coasta sud-vestică a Africii, unde s-a stins în 1821.