ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a șaptea.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a șaptea

7. PACTUL EUROPEAN. REVOLUŢIILE DE LA 1848:

 Adepţii conservatorismului aristocratic din toate statele aflate în război în 1814 s-au întâlnit în luna septembrie a aceluiaşi an în capitala Austriei. După exilarea lui Napoleon pe insula Elba şi readucerea regelui Ludovic al XVIII-lea pe tronul Franţei, coaliţia care-l răsturnase pe împărat a invitat pe toate statele implicate în războiul recent încheiat, chiar şi Franţa, să-şi trimită reprezentanţii la Viena. Cei care au răspuns invitaţiei au înţeles că se vor întruni în cadrul unui „congres” care va decide structura Europei postnapoleoniene. Înainte de încheierea lucrărilor Congresului de la Viena, în iunie 1815, delegaţii au căzut de acord asupra frontierelor, aşa cum era de aşteptat. După încheierea Congresului, promotorii pactului european au convenit asupra unui sistem de relaţii permanente. Acest plan demonstra intenţia transformării pactului european dintr-o alianţă încheiată cu scopul de a înfrânge Franţa într-o instituţie de menţinere a păcii. Cele două evenimente au instaurat între statele europene o perioadă de patru decenii de pace.

Congresul de la Viena: Statele membre ale alianţei celor patru care susţinuseră bătălia împotriva Franţei - Anglia, Rusia, Austria şi Prusia - au dominat lucrările Congresului de la Viena. Aceste naţiuni urmăreau să instituie un echilibru al puterii în Europa cu scopul menţinerii păcii. Tratatul de la Paris (mai 1814), care a pus capăt războiului dintre Franţa şi coaliţie, retrasa graniţele Franţei aşa cum fuseseră la 1 noiembrie 1792. Potrivit acestei prevederi, Franţei îi reveneau regiuni recent cucerite, în afară de Olanda luată de la austrieci, iar Marii Britanii i se restituiau majoritatea coloniilor pierdute în război. De asemenea, Franţa era scutită de plata despăgubirilor datorate în urma devastatorului conflict. Totuşi, înainte ca diplomaţii să ajungă la un acord oficial, Napoleon îşi începuse domnia celor o sută de zile (martie 1815). Negocierile au fost suspendate temporar şi Alianţa celor patru a reluat războiul cu Franţa. Cu toate acestea, conducătorii celor patru mari puteri şi-au îndeplinit misiunea diplomatică în timp util, prezentând oficial spre semnare tuturor delegaţiilor documentele finale ale Congresului cu nouă zile înaintea înfrângerii lui Napoleon la Waterloo. Documentele permiteau Rusiei să preia ceva mai puţin din Polonia decât ar fi dorit Alexandru, stipulând acordarea unor teritorii mai mici Austriei şi Prusiei. Rusia primea şi Finlanda, luată de la Suedia. În schimbul teritoriilor cedate, Suedia anexa Norvegia, țară care-l susţinuse pe Napoleon. Congresul a decis să extindă graniţele Prusiei, ca garanţie împotriva tendinţelor expansioniste ale Franţei. Aşadar, prin tratatul de la Viena se atribuiau Prusiei teritorii de pe Rin şi circa o treime din Saxonia. Restul Saxoniei rămânea regat independent. În virtutea acestei înţelegeri, Prusia şi celelalte treizeci şi şapte de state germane se uneau într-o federaţie semiindependentă prezidată de Austria. Statele membre ale Confederaţiei Germane îşi păstrau independenţa, reunindu-se numai în scopuri defensive. Într-adevăr, Congresul de la Viena a preluat iniţiativa lui Napoleon de a comasa zecile de principate germane în mai puţin de patruzeci de state. Totuşi, Confederaţia anula în mare măsură unitatea de ansamblu realizată de Napoleon, deoarece nu avea o coeziune politică efectivă. În plus, negociatorii au unit regatul Olandei şi porţiunea austriacă a Ţărilor de Jos, constituind un nou bastion antifrancez. În schimbul teritoriilor pierdute în Ţările de Jos, Austria primea Veneţia şi Lombardia precum şi o regiune de pe ţărmul Mării Adriatice. Documentele finale prevedeau şi extinderea regatului piemontez, alături de formarea, prin unirea regatului Neapolului şi a Siciliei, a Regatului celor Două Sicilii. După parafarea documentelor finale, ţarul Alexandru I a prezentat unul dintre planurile sale de întărire a monarhiilor creştine legitimiste. Acum se semna actul de naştere a Sfintei Alianţe. După Waterloo, puterile care compuneau Alianţa antinapoleoniană au încheiat un nou tratat de pace cu Franţa. Acest al doilea tratat (20 noiembrie 1815) includea mai multe prevederi punitive decât cel din 1814, stabilind cu aproximaţie graniţele din 1790, nu pe cele din 1792. De asemenea, formaţiuni militare ale aliaţilor urmau să rămână timp de cinci ani pe teritoriul francez. Franţa trebuia să suporte întreţinerea acestor trupe de ocupaţie, precum şi despăgubiri în valoare de 700 000 000 de franci.

Sistemul de congrese - 1815-1829: Pactul european a admis în scurt timp că atitudinea Franţei sub domnia dinastiei de Bourbon se deosebea radical de aceea pe care o adoptase anterior Napoleon. Membrii Alianţei s-au întâlnit, astfel, la Aix-la-Chapelle, lângă graniţa de vest a Prusiei, unde au ridicat sancţiunile stabilite prin cel de-al doilea Tratat de la Paris. Franţa condusă de dinastia de Bourbon a devenit membră a Pactului european. Revoltele izbucnite în Spania şi Regatul celor Două Sicilii au obligat pe membrii Alianţei să se întrunească la Troppau, în centrul Prusiei, unde au ţinut un nou congres (octombrie 1820). Trecând peste obiecţiile Angliei, aliaţii au adoptat propunerea lui Metternich de a intervenii cu toţii pentru a înăbuşi revoluţiile din întreaga Europă. După încheierea lucrărilor, Congresul s-a întrunit din nou, ceva mai la sud, la Laibach/Ljubljana. Aici s-a perfectat planul intervenţiei în regatul Piemontului. Rebeliunea spaniolă continua însă. Din acest motiv, s-a întrunit un nou Congres, de data aceasta la Verona cu scopul de a lua în discuţie măsurile care se impuneau. La mijlocul anului 1823, o sută de mii de francezi au ocupat Spania, ducând la bun sfârşit această misiune. Congresul de la Verona semnifică, totodată, retragerea Angliei din Pactul european. În partea răsăriteană a continentului a izbucnit un nou război ruso-turc centrat pe revolta naţionalist-liberală din Grecia. Tratatul de la Adrianopol va pune însă capăt supremaţei Turciei în Grecia. El a avut, totodată, însemnate urmări pentru Principatele Dunărene, aşezând relaţiile lor cu Poarta pe baze noi, întărindu-le autonomia, desfiinţând raialele dunărene şi monopolul comercial turcesc, scoţându-le practic, cu excepţia unui mic tribut, din sfera de dominaţie politică şi economică a Imperiului Otoman. Tratatul prevedea, de asemenea, reorganizarea neîntârziată a administraţiei lor interne pe baza unor Regulamente Organice. Acestea au intrat în vigoare la sfârşitul anului 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1832 în Moldova. Din punct de vedere extern, principala schimbare introdusă prin tratatul de la Adrianopol, legiferată apoi de regulamente, a fost introducerea protectoratului rusesc. Sultanul a rămas suzeranul nominal, însă adevăratul stăpân al Peincipatelor a devenit Ţarul. Influenţa rusă a crescut şi mai mult prin introducerea în regulamente, în ciuda opoziţiei Adunărilor Obşteşti, a aşa-numitului „articol adiţional”, care dădea dreptul Petersburgului să se opună orcărei reforme interne dacă o socotea în defavoarea Rusiei.

PERIOADA REVOLUŢIILOR EUROPENE - 1815-1848:

Rusia: Deşi Petru cel Mare (1682-1725) accelerase tranziţia Rusiei către modernitate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea ţara realizase puţine progrese în direcţia unor modernizări sociale şi politice. Rusia avea o lungă istorie de răscoale ţărăneşti şi lovituri de palat. În cadrul acestei forme istorice de protest, rebelii nu încercaseră niciodată să răstoarne sistemul de guvernare. În decembrie 1825, la moartea lui Alexandru, revoluţionarii s-au ridicat la luptă cu scopul de a lichida autocraţia. În Rusia învăţământul reprezenta un privilegiu acordat aproape în exclusivitate nobilimii. În secolul al XVIII-lea, această elită intelectuală a suferit influenţa gândirii franceze, astfel că mulţi ruşi au adoptat idei iluministe. Când au izbucnit războaiele napoleoniene, aristocraţia instruită includea în rândurile sale şi corpul de ofiţeri însărcinat cu campaniile din Imperiul francez. Astfel, membrii celor mai instruite şi mai liberale grupări din Rusia au venit în contact cu viaţa occidentală, experienţă care le-a intensificat dorinţa de înnoire socială şi politică. La întoarcerea acasă, o parte dintre ofiţeri au înfiinţat societăţi secrete având drept scop tocmai producerea unor asemenea schimbări. Aceşti conspiratori au devenit decembriştii din 1825. La moartea lui Alexandru I, în decembrie 1825, fratele lui mai mic, Nicolae, a emis pretenţii la tron. Incertitudinile referitoare la legalitatea întronării lui Nicolae au oferit rebelilor prilejul mult aşteptat. Trei mii de soldaţi urmau să depună jurământul oficial în faţa noului ţar. Ofiţerii implicaţi în conspiraţie au convins însă militarii să nu participe la ceremonie. Rebelii sperau că acest incident va înlesni acceptarea unei monarhii constituţionale. După mai multe ore de expectativă, trupele fidele lui Nicolae au recurs la folosirea artileriei, ucigând între şaizeci şi optzeci de persoane. Revolta din capitală a încetat numaidecât. Curând, nucleele conspiraţiei au fost înăbuşite în întreaga ţară, patru lideri decembrişti au fost executaţi iar alte sute au fost aruncaţi în închisori sau exilaţi. În deceniile care au urmat, decembriştii au ajuns să fie consideraţi eroi de o bună parte a poporului rus. În 1825, însă, prea puţini erau aceia care acordau atenţie cauzei lor. Deşi valul represiv din ultimii ani de domnie ai lui Alexandru I a contribuit la izbucnirea revoltei decembriste, Nicolae I (1825-1855) a amplificat sistemul represiv. El a reorganizat Consiliul executiv de stat, Cancelaria Majestăţii sale, în secţiuni cu răspunderi clar determinate. Printre îndatoririle Secţiunii a treia se numărau crearea şi dirijarea unei noi forţe represive, numită uneori „poliţia secretă”, deşi membrii săi purtau uniforme azurii. De asemenea, Nicolae a instituit o cenzură severă a presei şi a stability criteriile de apreciere a cetăţenilor loiali. Doctrina de stat a „naţionalităţii oficiale” îi caracteriza pe adevăraţii ruşi drept adepţi convinşi ai autocraţiei, ortodoxiei şi naţionalismului. Nimeni nu avea dreptul să conteste aceste valori sacrosancte. Rusia a intrat în epoca împărţirii intelighenţiei în „pro-occidentali”(care susţineau superioritatea civilizaţiei vestice) şi „slavofili”(care militau pentru întoarcerea la vechile tradiţii slave, detestând atât instituţiile ruseşti ale timpului cât şi cultura occidentală). Cele două direcţii şi-au dovedit, în timp, perenitatea.

Anglia: Sistemul britanic de guvernare a fost dominat, în această perioadă, de liderii parlamentari. Condiţiile socio-politice în schimbare şi accesele de nebunie ale regelui George al III-lea au zădărnicit tentativa acestuia de a reinstaura controlul monarhiei în sfera politicului. Fiul său, George al IV-lea, care a domnit între 1820 şi 1830, a contribuit într-o măsură şi mai mare la subminarea instituţiei monarhice. Ca urmare, facţiunile care dominau Parlamentul şi-au consolidat poziţia. Aristocraţia devenea din oficiu membră a camerei superioare a Parlamentului, Camera Lorzilor. Deţinătorii de proprietăţi se orientau spre Camera Comunelor. Gentilomii relativ înstăriţi din mediul rural şi aristocraţii dominau ambele camere, precum şi cele două partide care funcţionau în cadrul lor, Tory şi Whig. Partidul Tory era adeptul fervent al conformismului religios sub egida Bisericii Anglicane, însă după apariţia republicanismului în Franţa principalul său obiectiv l-a constituit opoziţia faţă de această ideologie revoluţionară. Mulţi ani, partidul a reuşit să-şi impună doctrina în Anglia. Lordul Liverpool a fost prim-ministru între 1811 şi 1828, iar partidul său a continuat să domine în guvern până în 1830. În mod tradiţional, partidul Whig reunea pe aristocraţii bogaţi, proprietari de pământ, având astfel multe aspecte comune cu partidul Tory. În plus, partidul apăra interesele clasei industriale în ascensiune, precum şi pe cele ale disidenţilor protestanţi. Ambele partide parlamentare erau alcătuite din membri care doreau o reformă moderată. Partidul Whig şi oamenii de afaceri adepţi ai comerţului liber constituiau principala ameninţare la adresa tradiţiilor şi legilor susţinute de către vechea elită. Cum gruparea Tory, care reprezenta aceste elemente tradiţionaliste, deţinea supremaţia în Parlamentul Britanic, reforma sistemului electoral a devenit principala preocupare a facţiunilor nemulţumite. Membrii Parlamentului intraseră în corpul legislativ în calitate de reprezentanţi ai comitatelor rurale sau ai oraşelor mici. Fiecare district trimitea în parlament două persoane. Procedurile de alegere a acestor reprezentanţi rămăseseră neschimbate vreme de 150 de ani. Astfel, aşa-numitele „târguri putrede” continuau să fie reprezentate de doi membrii în Parlament, în timp ce câteva centre urbane importante nici nu erau reprezentate. În urma alegerilor parlamentare din 1830, 50 din locurile deţinute anterior de Tory au revenit partidului Whig şi altor grupări similare. În 1831, conservatorii antireformişti din Camera Lorzilor au blocat o reformă care prevedea redistribuirea locurilor din Camera Comunelor şi extinderea dreptului de vot. Primul ministru, lordul Gray, l-a convins pe rege să anunţe că va asigura creşterea corespunzătoare a numărului de membri pentru ca legea să poată fi aprobată în camera superioară. Camera Lorzilor a cedat. Reforma electorală din 1832 lua aproape 150 de locuri de la districtele reprezentate excesiv şi le repartiza unor zone insufficient reprezentate. Legea cobora limita de avere a electoratului, sufficient ca să acorde drepturi electorale unei cincimi din populaţie. Aceste schimbări au sporit influenţa clasei mijlocii urbane, aflată în plină dezvoltare, creând totodată un precedent pentru astfel de schimbări electorale pe criterii socio-economice. Legea instituia în Anglia cel mai democratic sistem de guvernare din Europa, deşi la conducere continua să se afle o minoritate.

Franţa: Coaliţia de state europene care l-a înfrânt pe Napoleon a restaurat dinastia de Bourbon, aducându-l la tron pe Ludovic al XVIII-lea în 1814. Noul rege a optat, totuşi, pentru reconstrucţia parţială a sistemului existent înainte de revoluţie, admițând unele aspecte liberale impuse de revoluție. El şi-a oficializat revenirea prin elaborarea unei noi constituţii a Franţei, Charta din 1814. Documentul prevedea existenţa unui organ legislativ ales de un număr strict limitat de persoane, cei mai bogaţi 100 000 de oameni dintr-o naţiune de aproape 30 000 000. Charta menţinea Codul lui Napoleon şi reforma religioasă operată de el, instituia controlul statului asupra învăţământului, garanta egalitatea în faţa legii şi îngăduia păstrarea pământurilor cumpărate din fostele domenii ale nobilimii sau ale Bisericii. Deşi constituţia lui Ludovic nu preciza obligaţia miniştrilor de a acţiona în conformitate cu majoritatea parlamentară, până la urmă primul ministru a adoptat această cale. Guvernarea responsabilă a devenit o problem politică extrem de importantă, stârnind numeroase dispute. Faptul că Ludovic acceptase cele câteva schimbări liberale a produs reacţia imediată a tradiţionaliştilor. Aceştia respingeau politica moderată a regelui, militând pentru restaurarea deplină a vechii ordini aristocratice şi monarhice. În fruntea lor se afla chiar fratele regelui, contele de Artois. La moartea regelui, în 1824, el se va urca pe tronul Franţei sub numele de Carol al X-lea. Curând, noul rege a început să orienteze Franţa direct spre trecut. Într-un singur an, aristocraţii care îşi pierduseră pământurile au primit compensaţii din partea statului. În continuare, Carol a încercat să restabilească controlul Bisericii asupra învăţământului. În Franţa au izbucnit proteste. Opoziţia s-a estompat în 1827, când regele a acceptat ca politica executivului să reflecte voinţa majorităţii parlamentare. Cu toate acestea, doi ani mai târziu, monarhul şi-a schimbat radical poziţia. Camera Deputaţilor a protestat dar Carol a reacţionat dizolvând legislativul. El a aprins, fără să ştie, flacăra revoluţiei. În noul parlament, adversarii săi au obţinut şi mai multe locuri. În această situaţie Carol a emis Ordonanţele din iulie, o serie de decrete care anulau recentele alegeri parlamentare, instituind un sever control asupra presei şi anulând votul a trei pătrimi dintre alegători. Rezultatul a fost ridicarea maselor din Paris. Astfel, ultimul monarh al dinastiei de Bourbon a fost obligat să fugă în Anglia. Curând, un „monarh burghez”, Ludovic Filip de Orleans, a devenit „regele francezilor”. Pe tot parcursul domniei sale (1830-1848), noul monarh, a cărui familie de viţă regală sprijinise răsturnarea lui Ludovic al XVI-lea în 1792, a ţinut seama de interesele marii burghezii. Din 1815, anumite categorii profesionale şi clasa oamenilor de afaceri prosperi au preluat controlul asupra sistemului socio-economic. În 1830 ei i-au înlocuit din nou pe aristocraţi, alegându-şi un govern care să-i reprezinte. Ludovic Filip a repus, de asemenea, în drepturi Charta din 1814, anulată de către Carol al X-lea. Mai mult, el i-a revizuit prevederile electorale, acordând drept de vot la 200 000 de persoane.

1848 - ANUL REVOLUŢIILOR EUROPENE:

Franţa: O dată cu înrăutăţirea situaţiei socio-economice la mijlocul deceniului al patrulea, nemulţumirile au crescut. Regele la destituit pe Guizot, care decretase anterior restricţionarea organizării demonstraţiilor publice, însă acţiunile de masă au continuat. Ludovic a trimis trupe ca să disperseze mulţimea. Violenţa represiunii a transformat protestul într-o revoluţie republicană. Unităţile militare au dovedit o simpatie crescândă faţă de revoluţionari, astfel încât rebelii au dispus de suficiente forţe pentru a cuceri Parisul. Ludovic Filip şi Guizot s-au refugiat în Anglia. Astfel, primul rege burghez al ţării a devenit şi ultimul ei monarh. Revoluţionarii s-au reunit în grabă, proclamând Franţa pentru a doua oară republică şi numind un guvern provizoriu. Această organizaţie politică provizorie decreta dreptul tuturor bărbaţilor adulţi de a vota alegerea unei adunări constituante care să formeze guvernul permanent - ca răspuns la cererea micii burghezii şi a muncitorimii de a primi drept de vot. Tot ca o recompensă acordată muncitorilor, conducerea provizorie recunoştea official dreptul la muncă al fiecărui cetăţean. În noiembrie 1848, când adunarea a prezentat constituţia celei de a doua Republici, prevederile ei atestau accederea la putere a întregii burghezii, nu numai a membrilor bogaţi ai clasei mijlocii. Totodată, constituţia garanta dreptul la vot pentru toţi bărbaţii adulţi, stabilea un parlament unicameral, un executiv cu puteri sporite şi asigura protecţia absolută a dreptului de proprietate. Constituţia mai stipula şi alte drepturi individuale de factură liberală, în schimb respingea ideea garantării dreptului la muncă.

Austria: Vestea triumfului obţinut de revoluţionarii francezi în februarie 1848 i-a determinat pe supuşii liberali şi naţionaliştii din cadrul Imperiului Habsburgic să treacă la fapte. Într-un discurs ţinut la Budapesta (3 martie), Lajos Kossuth i-a chemat pe maghiari să i se alăture în lupta pentru un guvern liberal şi pentru restrângerea controlului austriac asupra ţării lor. Zece zile mai târziu, demonstranţii au înfruntat parlamentul imperial din Viena, cerând înfăptuirea de reforme. Încercarea armatei de a împrăştia protestatarii a produs învălmăşeală pe străzi. Împăratul a fost cuprins de teamă şi a retras sprijinul acordat lui Metternich. Cancelarul şi-a dat demisia şi s-a grăbit să se refugieze în Anglia, punând capăt unei lupte antirevoluţionare de patruzeci de ani. În continuare, împăratul Ferdinand de Habsburg a declarat că va accepta toate cererile populaţiei austriece. Forţele naţional-liberale din Ungaria, conduse de Kossuth, au profitat de ocazie. Ele au elaborat „Legile din martie”, care proclamau sfârşitul imixtiunii austriece în sistemul de guvernare din Ungaria, deşi împăratul continua să-şi păstreze titlul de monarh al ţării. Aceste legi prevedeau crearea unui parlament reprezentativ al Ungariei, promiteau alegeri democratice, aboleau şerbia şi privilegiile aristocratice şi instituiau libertatea presei. La începutul lunii aprilie, cehii din Boemia habsburgică au obţinut de la Ferdinand unele concesii referitoare la crearea unor condiţii asemănătoare celor din Ungaria. Printre promisiunile făcute în martie de împărat supuşilor săi austrieci se număra şi promulgarea unei noi constituţii care să le satisfacă aşteptările, Totuşi, la 25 aprilie, Ferdinand a impus propria constituţie. Aceasta garanta existenţa unui parlament reprezentativ, a unui guvern responsabil şi a dreptului de vot pentru toţi bărbaţii adulţi. Împăratul făcuse însă prea puţine concesii ca să-i înduplece pe liberalii austrieci. Starea de revoltă sa perpetuat şi, în cele din urmă, în luna mai împăratul a părăsit Viena, refugiindu-se în ambianţa mai calmă din Innsbruck. Revoluţionarii au preluat puterea şi, în iulie, au decretat desfiinţarea tuturor obligaţiilor ţărănimii faţă de nobili. Până în mai 1848, revoluţionarii din Ungaria, Boemia şi Austria au obţinut victorii separate, dar cum nu formau un front unit împotriva guvernării imperiale habsburgice, învingătorii au pierdut curând puterea politică. În iunie, armatele imperiale au atacat Praga, unde i-au înfrânt pe rebeli. În octombrie, trupele imperial recuceresc Viena. Astfel, naţionaliştii unguri au rămas singuri în confruntarea cu forţele habsburgice. Mai mult, ei au fost lipsiţi de aportul revoluţionar al românilor din Transilvania, preţioşi aliaţi în lupta contra unui adversar comun. Înainte de sfârşitul anului 1848, împăratul Ferdinand, ale cărui puteri fuseseră mult diminuate, a cedat tronul în favoarea nepotului său, Franz Joseph (1848-1916). Tânărul monarh s-a aliat cu succesorul lui Metternich, prinţul Felix von Schwarzenberg, iniţiind o nouă campanie antirevoluționară. El a anulat libertăţile acordate de către Ferdinand Ungariei şi a trimis un corp expediţionar. Ungaria a respins atacul, rezistând până în momentul în care ţarul Nicolae I a trimis o armată numeroasă în sprijinul împăratului austriac. La mijlocul anului 1849, Franz Joseph avea puteri depline asupra bătrânului imperiu central- european.

Germania: Căderea monarhiei franceze în februarie 1848 a dus la accentuarea stării de spirit revoluţionare în Germania. La mijlocul lunii martie, liberalii prusaci i-au cerut lui Frederick Wilhelm al IV-lea (1840-1861) să reformeze statul în conformitate cu propriile lor principii. Monarhul nu a făcut nicio concesie, astfel că Berlinul a fost zguduit de un val de demonstraţii. Afectat de haosul creat, Frederick Wilelm a cedat, făgăduind să convoace o adunare constituantă. În lunile martie şi aprilie conducătorii altor principate germane au acordat, la rândul lor, drepturi liberale garantate prin constituţie. Liberalizarea guvernării a dat satisfacţie majorităţii reformiştilor germani, dar atâta vreme cât nu obţinuseră unitatea naţională nu-şi atinseseră în totalitate scopurile. Atmosfera revoluţionară a anului 1848 i-a impulsionat pe naţionalişti în adoptarea unor iniţiative spectaculoase. Un grup de reformişti fără statut legal s-a întrunit la Heidelberg, unde a elaborat proiectul unei adunări extraordinare care să decidă direcţia de acţiune. Ei au decretat că toţi bărbaţii adulţi din Confederaţia Germană îşi puteau alege reprezentanţii în acest organism naţional. Adunarea, constituită din 830 de deputaţi, majoritatea aparţinând burgheziei s-a întrunit la Frankfurt, pe 18 mai 1848. În disputa dintre susţinătorii Germaniei Mari (Grossdeutsch), care urma să includă toate teritoriile germane habsburgice, şi cei ai Germaniei Mici (Kleindeutsch), care excludea o parte sau chiar toate aceste teritorii, au câştigat, în cele din urmă, adepţii celei de-a doua variante. În mai 1848, Frederich Wilhelm al IV-lea şi-a respectat promisiunea de a convoca delegaţii pentru elaborarea unei constituţii prusace. Cu toate acestea, în toamnă, regele Prusiei a trecut din nou la represiune şi adunarea s-a dizolvat în decembrie, fără să fi definitivat textul constituţiei. Apoi, Frederich Wilhelm a oferit Prusiei o constituţie monarhistă, agrementată cu unele prevederi liberale. De asemenea, el a folosit forţa armată pentru a impune anularea majorităţii drepturilor liberale câştigate în alte state germane. În martie 1849, Adunarea de la Frankfurt şi-a definitivat proiectul de constituire a unui stat german din care era exclusă Austria. Delegaţii au convenit să instituie o monarhie constituţională, cu un parlament ales de toţi bărbaţii adulţi. Apoi, în ciuda recentei atitudini antireformiste a monarhului prusac, delegaţii l- au invitat să devină „împărat al germanilor”. Dar Frederich Wilhelm a refuzat să primească această „coroană culeasă de prin şanţuri”. Adunarea s-a dizolvat, iar eforturile ei de a unifica Germania s-au soldat cu un eşec.

Ţările Române: Revoluţia de la 1848, se încadrează în curentul de renaştere şi modernizare început după 1821. Paşoptiştii s-au considerat legatarii moştenirii lui Tudor Vladimirescu şi a cărvunarilor, ale căror scrieri le-au scos din uitare şi ale căror idei şi le-au însuşit. Dar pentru a exploda însă, frământările revoluţionare aveau nevoie de un cadru internaţional favorabil. De aceea, căderea lui Ludovic Filip şi proclamarea republicii a fost salutată cu entuziasm de grupul românilor aflaţi la Paris. La 8/21 martie, moldovenii şi muntenii au hotărât pornirea simultană a revoluţiei în ambele principate. La Iaşi, revoluţionarii au crezut în posibilitatea victoriei pe cale paşnică. Astfel, în 27 martie/8 aprilie, peste o mie de persoane s-au adunat la hotelul Petersburg adoptând o petiţie în 35 de puncte pe care au înaintat-o domnitorului. Cererile erau, în esenţă, destul de moderate. Totuşi, Mihail Sturza a ales varianta reprimării mişcării, astfel încât, prea grăbit pornită, prea puţin pregătită, revoluţia ieşeană - dacă se poate vorbi despre aşa ceva - nu a durat decât câteva zile. În Ţara Românească revoluţionarii au fost mai bine organizaţi, reuşind să pună mâna pe putere în iunie şi s-o menţină până la invazia ruso-turcă din septembrie. Proclamaţia de la Islaz (9/22 iunie), punctul de pornire al revoluţiei muntene, a fost prezentată domnului care a acceptat-o, încuviinţând şi formarea unui govern provizoriu. Peste două zile, acesta părăsea în ascuns ţara. Proclamaţia, o adevărată „constituţie”, cuprindea 22 de articole, cele mai multe aflate de multă vreme în programele politice: independenţă administrativă şi legislativă faţă de Poartă, egalitatea în drepturi, adunare generală reprezentativă, domn şi miniştri responsabili, libertatea tiparului, gardă naţională, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, desfiinţarea rangurilor boiereşti, emanciparea israeliţilor. Cele mai multe dintre aceste prevederi au fost puse imediat în practică. S-au pregătit, de asemenea, alegerile pentru noua adunare constituantă. Au început, la fel, discuţiile pe marginea reformei agrare, discuţii îndelungate, aprinse şi sterile. Primejdiile externe deveneau însă din ce în ce mai evidente. La sfârşitul lunii iulie, trupe otomane trecuseră Dunărea sub comanda lui Suleiman-paşa şi se încartiruiseră la Giurgiu, iar ţarul îşi făcuse cunoscută, printr-o circulară adresată cabinetelor europene, nemulţumirea pentru cursul prea liberal pe care îl luaseră evenimentele din Ţara Românească. Astfel, la 13/26 septembrie, trupele lui Fuad-paşa intrau în Bucureşti, înfrângând scurta opoziţie a detaşamentului de pompieri de la Dealul Spirii, iar peste două zile îşi făceau intrarea în capitală şi cazacii generalului Luders. Autocraţiile vecine puneau, în acest mod, capăt prin forţă şi contrar legilor fundamentale ale ţării, experimentului de liberalizare muntean, prea apropiat de graniţele lor pentru a putea fi tolerat.