POLITICA ROMÂNEASCĂ DE ... DOI BANI.

 

POLITICA ROMÂNEASCĂ DE … DOI BANI

1. Candidaturi în statul eșuat:

 Ca orice social democrat pur sânge, nu-i așa?, domnul Ciolacu se duce la mănăstire înainte de a-și anunța candidatura prezidențială, de care pare să nu fi reușit să scape, oricât a încercat. Nu a ales o rețetă de succes. Au fost la Putna de Sfânta Maria înainte de alegerile prezidențiale și Viorica Dăncilă și Victor Ponta , alţi sociali-democrați adevărați. Dar poate că domnul Ciolacu va avea mai multă susținere divină de la Văratec și, cinstit vorbind, are mare nevoie de ea în acest demers extrem de riscant și cu șanse destul de mici de reușită. Cu atât mai mult cu cât își va anunța candidatura pe fondul inflamat al scandalului Pantelimon, care izbește cu maximă putere guvernul în funcție. Cum ancheta penală este în curs și până la alegeri vor tot avea loc diferite evenimente legate de ea, la poliție, la parchet și în fața judecătorilor, memoria evenimentului, altfel scurtă în pofida maximei inflamări, va fi reîmprospătată. Coroborat cu scandalul azilelor, cu Crevedia, cu 2 Mai și altele asemenea, Pantelimon nu mai este despre două persoane acuzate de omor, ci despre un stat eșuat, căruia poporul trebuie să îi dea un chip, un nume și un prenume. Cum domnul Johannis este total absent și deja complet irelevant pentru public, sigur că acel chip este al premierului. Oricum guvernarea erodează masiv, însă asemenea lebede negre provoacă daune majore. Accederea în finală nu ar trebui să fie o problemă pentru candidatul PSD, oricare ar fi el, având în vedere că electoratul partidului este disciplinat. Dar ar fi de remarcat că pentru prima dată candidatul este sub scorul partidului, ceea ce face parcursul mai riscant. În finală, sigura șansă a lui Marcel Ciolacu ar fi fost o unire de succes a suveraniștilor sub un singur steag și cu un singur candidat. La noi, însă, spre norocul României, acest curent care a făcut atât de mult rău prin alte țări europene a încăput pe mâna unor caricaturi care l-au transformat în ... caricatură. Un candidat comun al suveraniștilor ar fi avut potențialul de a ajunge în turul al doilea și Marcel Ciolacu putea spera să-l aibă adversar numai bun de demonizat și mobilizat România pro-europeana. Dar separat, nici Diana Șoșoacă, nici George Simion nu au vreo șansă să urce în finală. Liberalii speră să-l împingă acolo pe Nicolae Ciucă. Niciun pelerinaj la Athos nu cred că i-ar putea ajuta. Domnul Ciucă este pe locul al cincilea în sondaje, cu șanse mari la locul al șaselea și fără niciun potențial de creștere. O situație la care contribuie și o surprinzator de prost gândită campanie, menită parcă să pună în evidență toate lipsurile candidatului și să îi estompeze atuurile. Încercarea de umanizare, de a-l face funny și popular este sortită eșecului cât timp omul nu are charisma necesară. Iar chestiunea cărții este cumva paradoxală. „Ciucii” cu care a fost împânzită țara enervează, mai ales de când a devenit clar că sunt din bani publici. Reclama agresivă pentru o carte care nu există este ridicolă. Panourile cu „ostașul” costă 2 milioane de euro, din bani publici. În plus, este excentric de-a dreptul să mizezi pe impactul unei cărți într-o țară în care consumul de carte la marele public e foarte mic.  Sunt doi candidați pe care îi avantajează fondul acestei campanii electorale și nu aș exclude deloc chiar o finală între ei, dacă mai apare vreun caz cu mare impact emoțional. Unul este Mircea Geoană. Nu este scutit de scandaluri, ba o acuzație de plagiat, ba o poză controversată, mulți nu i-au uitat trecutul politic, inclusiv garantat Vanghelie și vizita nocturnă la Vântu. Dar și pentru cei neamnezici, prin comparație cu restul ofertei, domnul Geoană are totuși brandul NATO care implica siguranță și profesionalism. Celălalt candidat, de cu totul alt tip, este Elena Lasconi. Nu cred că mulți mizează în acest moment pe priceperea doamnei Lasconi în domeniile specific prezidențiale. Dar domnia sa emană un tip de energie pozitivă și o prospețime politică spre care se pot îndrepta cei care nu mai doresc decât naturalețe și disponibilitate de implicare. Doresc pe cineva care să-i inspire și mobilizeze. Rămâne de văzut dacă două partide și candidații lor șefi de partide într-o competiție dură și disperată, pentru că acela care nu prinde finala va pierde masiv în următoarea duminică, la parlamentare, vor putea menține pe linia de plutire o guvernare comună. Cel mai greu va fi pentru liberali să convingă în discursul lor tot mai aprig de opoziție, în timp ce miniștrii lor ocupă poziții cheie în Guvern, în frunte cu Finanțele. Plecarea nu este nici ea o opțiune neriscantă cât timp va arunca în aer stabilitatea în numele căreia au făcut pactul cu PSD, va genera un haos care va fi decontat electoral și va decupla primarii PNL de la beneficiile guvernării. Cert este că ne aflăm într-un an electoral atipic, fără locomotive electorale, cu candidați extrem de vulnerabili și într-o țară atât de slăbită instituțional încât orice zi poate aduce orice nou șoc, orice nouă lebădă neagră.

Cine face cinste cu un candidat, la ospățul de la Cotroceni? La masa prezidențialelor, meniul este, deocamdată, destul de sărac. E ridicolă și tensionată pentru potențialii candidați ținta Cotroceni. Ori nu știu, ori nu pot, ori nu vor să vină la masă. Am înțeles că nu se putea în septembrie petrecerea, așa cum hotărâseră prin martie, că august de campanie vine cu o căldură mare, Monșer, nu cu ger, iar școala, ce să vezi, reîncepe în septembrie. Bun! Au schimbat calendarul, au comasat alegeri, s-au întrecut în bătăi și invective … am înțeles și asta! Ne-am călit! „Istoricele” au așteptări. De timp, nu de fapte! PSD așteaptă să treacă în septembrie codul roșu cu vijelii de recalculări de pensii. PNL așteaptă să treacă vacanța simpatizanților săi. Dar, vine Ion Cristoiu, care nu e în vacanță, și aruncă o premoniție. Geoană s-ar putea retrage din cursa pentru Cotroceni, iar în luptă ar putea intra ministrul Transporturilor, Sorin Grindeanu. Adică, domnul Ciolacu pe unde e în lista de invitați pentru candidatura prezidențială? Știm că la PSD este „un balamuc total”, Maestre, dar domnește confuzia și printre noi. Până acum, îl avem pe Nicolae Ciucă, întâiul ostaș, general în rezervă, activ președinte de PNL și șef de Senat, desemnat candidat din partea PNL. Îl mai avem pe listă și pe George Simion care aleargă deja în campanie pentru AUR. De asemenea, fosta jurnalistă, actual primar al Câmpulung Muscel, Elena Lasconi, președinta USR. Planul de acțiune către Cotroceni o aduce în cărți și pe Ana Birchall, fost ministru al Justiției, care își prezintă oferta ca independent. La sfârșitul anului trecut, Ciolacu afirma, referindu-se la o eventuală candidatură a lui Mircea Geoană, că nu crede în ciorba reîncălzită. Ciudat e, nu că ar mânca o ciorbă sleită, ci că nu crede că e bun pentru funcția de președinte. „Eu nu sunt convins, eu cu mine, că sunt cel mai bun candidat sau că voi fi candidatul pentru funcţia de preşedinte. Nu e nici prima oară, nici ultima oară când o spun. Cel mai mult mă interesează să duc acest mandat de premier şi după terminarea acestui mandat, să mă uit în oglindă şi să spun foarte clar, că n-am făcut rău nici românilor, nici României, nici Partidului Social Democrat.” Sincer, pe mine mă interesează nu un nume, ci o „statură” cu idei clar conturate, cu viziune pentru România. Dar nu una pe hârtie, încropită de consilieri. Vreau să valorizeze elitele noastre și să le convingă să schimbe lucruri în țara asta, vreau să scoată clasa politică din negura oportunismului ieftin, al zornăitului de cătușe și al chivernisirii cu orice preț. Nu mai vreau mediocrități la conducere și funcții împărțite ca la pomana morților. Vreau instituții independente de comanda politică. Și mai vreau un președinte căruia să nu-i fie teamă de noi, unul care să comunice și să ducă în dezbateri publice consistente, probleme de care depinde viața noastră. Dar… vrutul e liber! După un președinte tăcut, lipsit de mari inițiative, cu zâmbet studiat și mimică falsă, deseori, poate că românii preferă umorul, replici spumoase, cancan-ul zilnic. Poate că oamenii vor mai mult povești, decât pâine … „Ce-ar fi dacă am avea un ghid, care să ne arate cum să aducem rezistenţa şi dârzenia fiecăruia dintre noi, laolaltă, pentru ţară? Viitorul României a intrat acum în criză de timp, iar pentru a-l construi aşa cum merităm, avem nevoie de luciditate, de competenţă şi de o viziune solidă”, spune Mircea Geoană. Avem nevoie și de lideri curajoși,  charismatici și cu discurs fără echivoc, domnule Geoană! De încredere și speranță! Cel mai mare partid, PSD, care a pierdut toate prezidențialele după 2004, odată cu ieșirea lui Ion Iliescu de pe scenă, înțelege că are acum posibilitatea de a reveni. Pentru prima dată în ultimii 20 de ani! Dar ei au sugerat că le-ar sta bine cu un aluat de intelectual de stânga. Ciolacu l-a invocat pe președintele Academiei Române, la fel, Victor Ponta. Și AUR a pronunțat același nume, la sfârșitul anului trecut. Numai că, academicianul Ion Aurel Pop i-a spus Eugeniei Vodă, într-o discuție la TVR că, poate, ar fi tentat să candideze, „dacă funcția de președinte ar fi decorativă, ca în alte țări”. În acest caz, i-ar plăcea să reprezinte statul. A adăugat și că, în România, „președintele poate fi arbitrul vieții politice”, că e un lucru „interesant” și că ar putea deveni prezidențiabil, „dacă se schimbă ceva în societate”. Însă, șansele ar fi de 1% și, oricum, nu e dispus să intre în niciun partid, fiindcă a fost în Partidul Comunist și „i-a ajuns”. Așa cum spuneam, la o masă nu prea bogată, invitații încă se numără. Ion Cristoiu are deja numele viitorului președinte, este candidatul PNL, Nicolae Ciucă. Întrebat de ce crede asta, gazetarul a răspuns: „nu știu, așa se aliniază toate”. La care masă, Maestre?

2. Cazul Pantelimon - revolta unui profesor cardiolog:

 Sunt multe lucruri care dovedesc neglijență, sunt multe lucruri care nu trebuiau să se întâmple așa la spitalul Pantelimon, neglijențe și malpraxis, dar de la ele până la crimă cu premeditare este o distanță extrem de lungă, afirmă prof. univ. dr. Gheorghe Andrei Dan, medic primar în cardiologie și medicină internă. Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, doctorul Gheorghe Andrei Dan analizează efectele dramatice, dar și cauzele profunde ale scandalului Pantelimon: nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat sau, în orice caz, n-ar fi făcut această vâlvă decât, poate, la nivel personal, dacă existau sistemele de reglementare absolut necesare. Din cauza generalizării și reacției extreme a presei, spune prof. Dan, pacientul a fost împins în brațele neîncrederii, disperării, miturilor. Iar medicii ATI vor mai putea să aibă libertatea de gândire, să acționeze în cunoștință de cauză la un pacient grav, pe care eventual îl pot salva cu o măsură în extremis? Vor avea curajul? Prof. univ. dr. Gheorghe Andrei Dan predă la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, a coordonat Secția de Cardiologie, Laboratorul de explorări Funcționale și Laboratorul de Cardiologie Intervențională ale Spitalului Colentina. A fost președinte al Societății Internaționale de Farmacoterapie Cardiovasculară.

- Scandalul acuzației de crimă cu premeditare de la Spitalul Pantelimon este probabil fără precedent în medicina românească și a creat, după cum era și de așteptat, polarizarea societății. Care este lectura dvs asupra celor întâmplate?

- Unii cred că noi, doctorii, o să continuăm să ne facem treaba, iar lucrurile vor trece. În opinia mea, pasivismul, fie că-i din indiferență sau timorare, este vinovat. Mă voi referi, în primul rând, la modalitatea în care a fost lansat acest incendiu, acest linșaj mediatic, fără precedent în 50 de ani de meserie. Eu am identificat trei stâlpi majori maligni ai fenomenului: 1.Încălcarea dreptului la prezumția de nevinovăție în lipsa unor probe directe, concludente și foarte categorice; 2.Dezinformarea publică prin argumente circumstanțiale, adevăruri parțiale și comentarii inadecvate științific; 3. Generalizarea concluziilor și politizarea subiectului. Am mai vorbit despre zgomotul mediatic creat în perioada Covid în jurul secțiilor de terapie intensivă (ATI). Multe se puteau probabil preîntâmpina dacă atunci se luau măsuri legislative privind sistemul sanitar. Am urmărit aproape tot ce a apărut în presă ca argumente ale procuraturii. Nu am sesizat nici măcar o singură probă directă care să lege actul medical, corect sau nu, de crima cu premeditare. Mă uit cu interes la o emisiune a BBC în care se vorbește despre decese suspecte în spitale, dar în care probele sunt de cu totul altă natură. Tot ce am auzit este circumstanțial, legături strict temporale, iar unele argumente erau de un penibil absolut. De exemplu: „mi-a spus din priviri să-l las să moară”. Dacă asta poate fi considerat o probă ... ?!

- Dar faptul că datele din memoria injectomatului privind noradrenalina administrată în fapt, 1 ml/h, erau diferite de cele din fișa medicală, 20 ml/h, nu este o probă concludentă?

- Argumentul cu injectomatul este concret, dar prelucrat într-un mod fals. Se confundă debitul de perfuzie cu concentrația. În 20 ml de perfuzie pe oră poate fi conținută aceeași cantitate de substanță activă pe care s-o pun într-un mililitru pe oră. Nu debitul mililitri/oră contează, ci concentrația de substanță. În al doilea rând, nu există un protocol fix al injectării de noradrenalină, iar noradrenalina este doar o bucățică dintr-un protocol terapeutic complex, care se face la un bolnav grav. Nicăieri nu se spunea că la un asemenea bolnav trebuie făcut 20, 10 sau 5ml din concentrația X de noradrenalină. Tratamentul se adaptează la condiții și la bolnav. Că acest protocol nu a fost consemnat în amănunt în foaie este un argument concret de nerespectare a obligațiilor de serviciu, dar nu demonstrează în niciun chip o legătură cauzală cu decesul. Le-am repetat de un milion de ori studenților mei și celor care vor să mă audă că ceea ce nu e scris nu există, iar neconsemnarea în foaie este o abatere de tip malpraxis, o neglijență în completarea documentelor medicale. Dar nu este crimă cu premeditare.

- Dar lista cu pacienții decedați și prospectul noradrenalinei găsite acasă la una dintre acuzate?

- Bineînțeles că se apăra. Știa că este luată în vizor și încerca o explicație și justificare măcar față de ea însăși. Din nou, nu este niciun fel de de argument care să dovedească acuzația extrem de gravă de crimă cu premeditare.

- Dar declarațiile asistentelor cărora li s-a cerut să nu respecte doza din fișa medicală?

- Toate aceste lucruri nu sunt normale. Ele reprezintă neglijențe de serviciu și malpraxis, dar nu reprezintă argumente directe care să demonstreze premeditarea pentru un act criminal. De menționat că ne găsim la o secție cu probleme interne conflictuale, din păcate. Și vă întreb, care ar fi fost mobilul pentru o asemenea acțiune incredibilă, extremă și neacceptabilă la două fete de 30 de ani care lucrau într-un spital de stat și care nu erau legate direct de gradul de ocupare al ATI?  Mai ales că se știau sub observație, pentru că originea întregii probleme este o secție cu un conflict intern vechi.

- A șocat afirmația că pacientul e „de lăsat”.

- Toate declarațiile martorilor sunt fie, ca să zic așa, pe surse, fie sunt foarte ciudate. Nu sunt în măsură să stabilesc ce competență ar fi avut asistentele să judece cazul din punct de vedere medical. Iar faptul că un doctor comunică altuia că în opinia lui pacientul are șanse minime nu-l transformă în criminal, dacă pacientul decedează la terapia administrată. Sunt multe lucruri care dovedesc neglijență, sunt multe lucruri care poate nu trebuiau să se întâmple așa. În primul rând, că nu se poate face nicio modificare de protocol terapeutic fără o justificare în foaie, că nu se pot transmite dispoziții verbale fără să fie înregistrate. Dar de aici și până la crimă cu premeditare este o distanță extrem de lungă.

- Întrebați ce ar fi putut să le determine să facă așa ceva? Poate un derapaj de tipul „joacă de-a Dumnezeu”? Adică dorința de a face cumva ordine divină, de a elibera ATI-ul de persoane care nu mai au în mod obiectiv nicio șansă de redresare pentru a face loc altor persoane în stare gravă, dar viabile?

- Terapia intensivă este linia de front în medicină. Este cea mai sub presiune dintre specialitățile medicale. ATI-știi sunt, de fapt, niște eroi anonimi și sunt foarte puțini față de necesitați. Exercițiul într-o asemenea secție de foc continuu te întărește, te pune să nu reacționezi cum ați reacționa dvs sau chiar un medic din altă specialitate. Dar această întărire nu se transformă niciodată, dacă nu avem de-a face cu un psihopat și, deocamdată, nu avem o probă în acest sens, într-o joacă de-a Dumnezeu, cum spuneți, și la o soluție de genul: hai să îi lăsăm pe ăștia să moară ca să golim salonul pentru altcineva. Oamenii nu știu că secțiile de terapie intensivă sunt foarte scumpe. Un pat de terapie intensivă poate costa uneori cât o secție. Numărul de bolnavi care sunt îngrijiți de un doctor de terapie intensivă este mult mai mic decât numărul de pacienți îngrijiți într-o secție obișnuită. Numai că în ATI intră două categorii de persoane, la noi cel puțin. Una este persoana gravă, acută sau neacută, care necesită suport vital avansat. Și cu totul altceva este pacientul terminal care din punct de vedere științific are o probabilitate de a supraviețui foarte mică și care ar trebui să fie într-o secție de terapie paliativă. În România, legislația și posibilitățile concrete nu încurajează nimic altceva decât suportul vital până la sfârșitul firesc al persoanelor internate, indiferent de profilul lor. Procurorii au la dosar și un raport medico-legal care stabilește cauzalitatea între reducerea dozei de noradrenalină și deces. Sunt un pic descumpănit de afirmația categorică: e cauzatoare de moarte. O legătură temporală între oprirea noradrenalinei și moarte, dar fără un cuvânt despre subiectul discuției - pacientul. Din păcate, sunt puține date despre starea pacientului. Am un mare respect pentru legiști, dar aceștia nu pot cumula nuanțele tuturor specialităților, deci inclusiv ale îngrijirii în ATI. Între puținele lucruri pe care le știu concret de la Spitalul Pantelimon este că pacientul avea o patologie extrem de severă.

- Inclusiv cardiacă, domeniul dvs. Insuficiență cardiacă și pericardită constrictivă, se pare. Erau cu potențial letal?

- Da. Fiecare dintre ele avea un mare potențial de gravitate, iar la acest bolnav complex păreau să indice o foarte mică șansă de reușită. Pentru o problemă concretă de îngrijire medicală, cum este cea discutată, n-am văzut niciun expert să fie consultat într-un mod absolut corespunzător în anchetă.

- Institutul Medico-Legal a transmis că el este cel îndrituit la aceste expertize.

- Da, și eu am tot respectul pentru colegii de la medico-legal. Dar, de exemplu, la afirmația că scăderea de noradrenalină la un pacient cu tensiune de 60 este cu siguranță cauza declanșatoare de moarte, îmi pare rău, nu subscriu. Din punct de vedere medical, pot ține o dizertație întreagă să demonstrez că nu este așa. Măcar un condițional-optativ era necesar. Lasă loc pentru o discuție de caz medical. Medicina nu se poate face prin plebiscit, nu se poate supune la vot public un act medical.

- Am fi ajuns într-o asemenea situație dacă, asemenea altor țări, precum Franța sau Marea Britanie, pentru asemenea cazuri terminale ajunse în ATI ar fi existat reglementări foarte precise, comisii medicale care se întrunesc, care evaluează niște criterii, cheamă familiile, discută și secții de îngrijire paliativă  unde acești oameni fie să treacă în demnitate și liniște pragul inevitabil spre care se îndreaptă?

- Ați atins exact punctul sensibil. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat sau, în orice caz, n-ar fi făcut această vâlvă decât, poate, la nivel personal, dacă existau sistemele de reglementare absolut necesare pentru toate aceste straturi, pentru modul de funcționare, pentru comisii care să analizeze gravități de cazuri și soluții extreme. Așa cum face o comisie de transplant, de exemplu. Sunt o mulțime de lucruri administrative, scriptologice, pe care medicii sunt obligați să le facă, dar toate într-o mișcare browniană, lipsită de o direcție precisă. Însăși modalitatea de a trata într-o secție de terapie intensivă un pacient de tip îngrijire paliativă e diferită de un pacient acut, la care fiecare minut e altfel. Și nu știu de ce s-a trecut, mai rău decât oricând, la generalizare, de ce cazul a devenit regula sistemului medical și a doctorilor. Medicii nu sunt „sistemul medical”, ci beneficiarii lui executivi. Această confuzie mă și face să iau poziție. Și a început imediat după generalizare și politizarea. E grotescă această generalizare. Din nou a reapărut pe firmament chestia cu „umefistanul”, vinovatul tuturor relelor: „Doctorii ăștia nu merită crezuți că ei se apără între ei și capul răutăților este corpul didactic”. La ce au dus aceste multe lucruri? În primul rând, la pierderea generală a încrederii în tot, în instituția universitară, în instituția medicală, în medic, ca individ și ca profesie. Mă îndoiesc că toți cetățenii din România se vor putea duce la Istanbul, la Paris sau la Viena să se trateze. Și, atunci, puneți-vă în pielea unui om care a citit toate astea. Poate el însuși sau o rudă trebuie să intre într-o secție ATI unde știe că poate va fi intubat, sedat. Se duce ca și cum s-ar duce la călău, nu să fie îngrijit. La fel ca Zola în cazul Dreyfus, mă ridic și spun „vă acuz, vă acuz pentru că ați făcut să se producă acest lucru”.

- Oare nu se evita generalizarea dacă însăși breasla medicală ar fi pus niște bemoluri, așa cum ați făcut dvs vorbind de nereguli certe, în loc să pretindă că totul a fost perfect? Asta a escaladat furia.

- S-a greșit, poate, și din partea cealaltă, în mai multe moduri. În opinia mea, poziția Societății de Terapie Intensivă și a liderilor ei a fost corectă. Ei nu au pornit la analiza complexă a cazului, ci au reacționat năuciți de nerespectarea prezumției de nevinovăție pentru … o crimă! N-au făcut o analiză, nici nu cred că aveau toate datele, ci au ripostat profesional la acea legătură aritmetică: scăderea noradenalinei a determinat moartea. A fost un răspuns unilateral, incomplet, de acord cu dvs.

- E prezumția de nevinovăție vreodată respectată?

- Vorba Annei Frank, lucrurile care s-au făcut nu se pot desface, dar poate ne ajută să nu mai facem așa în viitor. Nu cred că susține cineva că un tratament nu trebuie trecut în foaia de observație, însă toată lumea a fost șocată de acuzația de o gravitate maximală și nejustificată, de vânătoarea de vrăjitoare.

- Prima instanța a decis arestul preventiv, cea mai grea dintre măsurile preventive, deci judecătorii au văzut în acel dosar niște date, niște fapte, niște probe.

- Justiția să-și facă treaba, dar am o întrebare retorică: după tot acest zgomot infernal bubuitor, după această pălălaie din media, putem fi convinși că judecătorii vor lua o hotărâre care să contrazică ceea ce s-a întâmplat? Am repulsie pentru orice nedreptate, nu-mi doresc decât ca judecătorii care vor analiza acest caz să fie verticali, independenți, să nu țină seama de niciun fel de zgomot, așa cum cred eu că trebuie să fie un judecător. Din păcate, lucrurile nu se vor opri aici, oricum.

- Adică?

- Acești doctori se luptă cu un argument foarte ascuns și sensibil al activității medicale, care este alegerea. Alegerea medicală este ceva foarte complicat. În momentul când iei o decizie, faci o alegere. Nicăieri nu există un cod bătut în cuie care să-ți spună că alegerea ta e unică și e bună. Alegerea medicală se plimbă între lucruri foarte subiective și lucruri foarte savante. Mâine, medicul ATI care, altfel, în fața unui bolnav grav, ar fi luat o decizie angajantă, care putea să facă și rău bolnavului, dar pe care o considera singura salvatoare în acest moment, credeți că va mai avea curajul s-o ia? Vă spun eu că nu. Deja din perioada Covid simt timorare la colegii din ATI, teama de a lua decizii angajate care să-i expună. Medicii ATI vor mai putea să aibă libertatea de gândire, să acționeze în cunoștință de cauză la un pacient grav, pe care eventual îl pot salva cu o măsură în extremis? Vor avea curajul? Eu cred că nu. Consecințele fenomenului sunt dincolo de rezolvarea lui și sunt foarte grave. Este principalul lucru care m-a făcut să iau poziție. Acesta și faptul că pacientul a fost împins fără voia lui în brațele neîncrederii, ale disperării, ale miturilor.

3. Cazul Pantelimon: acuzația esențială și cauza profundă. Când e pacientul „de lăsat”?

 La o primă vedere, cazul Pantelimon pare despre două femei care din motive încă necunoscute au decis să se joace de-a Dumnezeu, alegând pe cont propriu cine e „de lăsat” și cine de salvat, iar breasla medicală face scut în jurul lor fie din solidaritate profesională, fie pentru că asemenea practici ar fi mai extinse. Dar dincolo de prima lectură, extrem de emoțională și cu o puternică tușă senzațională, dincolo de chestiunea acută și punctuală în bună măsură incontestabilă, există realități cronice. Cu siguranță cele două doctorițe arestate preventiv beneficiază de prezumția de nevinovăție. Ea este însă puternic zdruncinată de elementele concrete ale speței, pe care nimeni nu le-a negat deocamdată. Iar esențială împotriva celor două este neconcordanța între tratamentul concret administrat și cel din fișa medicală. Am înțeles că starea pacientului era atât de gravă încât nu numai că nu intră în discuție vindecarea, dar fără suportul noradrenalinei în doze maxime supraviețuirea era imposibilă. Situația lui era incompatibilă cu viața. Am înțeles că noradrenalina nu este un medicament care tratează, ci o substanță care menţine forțat funcțiile vitale un timp limitat necesar ca organismul să se reechilibreze, dacă mai are resursele să o facă. Care e acest timp și când trebuie să înceapă reducerea dozei poate ști doar medicul ATI. Dacă reducerea dozei ar fi fost înscrisă în fișă, putea fi o decizie medicală în regulă, cel mult o eroare medicală. Faptul că reducerea a fost făcută neoficial, în dezacord cu actul medico-legal numit fișa pacientului, arată că doctorițele făceau ceva ce considerau că nu puteau susține ca decizie medicală oficială. Diferența esențială dintre ceea ce s-a întâmplat în fapt, potrivit memoriei injectomatului, și ceea ce trebuia să se întâmple potrivit fișei medicale le încriminează pe cele două. Ceea ce aveau de explicat în primul rând era tocmai această diferență, nu decizia medicală în sine, și se pare că ele nu au reușit să găsească o justificare convingătoare. De ce au făcut asta? Întrebarea nu poate fi ignorată, cel puțin cât timp vorbim despre două persoane în deplinătatea facultăților mintale. „Cu sau fără noradrenalină, ținând cont de comorbiditățile, bolile pe care le avea acest pacient și motivele pentru care a fost admis în Reanimare, ciroza - și ciroza este un element particular, din nefericire, rezultatul ar fi fost același”, spune profesorul Dan Longrois, un renumit profesor francez de ATI. Asta înseamnă că menținerea omului pe doze imense de adrenalină ca unic motor al funcțiilor vitale nu îl ajută cu nimic. În alte țări, precum Franța, după cum explică prof. Longrois, nu un medic, ci o comisie evaluează situația și împreună cu familia decide că pacientul e „de lăsat”: „Când lucrurile sunt în fază terminală, ceea ce este cazul acestui pacient, se limitează, adică se decide că se scade și concentrația de oxigen, se scad și dozele de noradrenalină. Bineînțeles că tratamentul împotriva durerii este continuat. (…) Vorbim numai de oprirea escaladei și a lăsa evoluția naturală a acestor boli foarte severe. Soluția care ni se pare onorabilă și umană este, într-adevăr, ca fiecare țară să aibă proceduri pentru fazele terminale ale bolilor". În România nu există nicio reglementare pentru asemenea cazuri. Secția ATI, prima linie a frontului, devine adesea ceea ce ar trebui să fie o secție de îngrijire paliativă, dedicată exact cazurilor terminale, unde omul este lăsat să se stingă lin pentru că nu mai poate fi salvat. Efectul este cel pe care îl descrie medicul ATI Elena Copaciu pe Facebook. Pacienții din UPU nu mai pot fi preluați, deși unii dintre ei chiar ar putea fi salvați, pentru că secțiile ATI sunt pline inclusiv de persoane care nu mai sunt viabile. Pentru orice pacient refuzat din lipsă de loc, medicul ATI trebuie să găsească loc în alt spital, adică să facă dispecerat. Iar pacientul critic este plimbat între spitale. Și când vorbim despre un pat ATI, nu vorbim doar despre mobilier, ci despre aparatură și, mai ales, despre medici și asistente, capitol cronic deficitar. Sigur că, fiind an electoral, tentația politizării este foarte mare. Dar e o realitate că medicina paliativă nu a fost grija niciunui ministru al Sănătății în ultimii 30 de ani. După cum e o întrebare dacă societatea are educația necesară pentru a înțelege că uneori, nu arbitrar, nu în secret, ci procedural, cu reguli precise și explicații complete, un pacient poate ajunge în mod obiectiv „de lăsat” și este chiar uman să îl lași. Cele două inculpate trebuie judecate până la capăt și în cazul lor punctual va exista o concluzie. Dar este foarte riscant valul de ură generalizată ridicat de acest caz și de opiniile formulate de anumiți medici în spațiul public. Se descarcă acum furia pentru toate nemulțumirile, adesea justificate, provocate de funcționarea sistemului sanitar. Cu două efecte adverse. Pe de-o parte, asemenea descărcări epuizează subiectul, care apoi devine neinteresant până la următoarea criză. Efectele bune se obțin rațional și calm nu în răcnete isterice. Pe de altă parte, culpabilizarea la grămadă a medicilor și a opiniilor medicale este un ferment pentru migrație. Nu știu câți pacienți au ucis medicii ATI, dar știu sigur că lipsa lor va provoca măceluri!

4. Despre … boieri:

 După 1990 am avut parte de o revalorizare a clasei boierești românești, ca reparație morală pentru suferințele îndurate în închisorile comuniste. Reîntoarcerea acasă a unor boieri din exil a creat și ea prilejul victimizării exilaților.  Au existat victime reale și multă demnitate în rândul unor boieri martiri, însă în multe cazuri a funcționat instinctul de clasă privilegiată. Elita e mereu transpolitică. Niciodată n-a fost înlocuită total de o altă elită, un corp al ei supraviețuiește mereu dincolo de ideologii. Boieri de viță au turnat pentru a-și menține privilegiile de turiști culturali într-o lume în care societatea era închisă. Nu doar boierii care au rămas în țară au fost ridicați în slăvi după 1990, ci și cei care s-au întors din exil. Boierul Neagu Djuvara a sedus publicul după 1990 cu farmecul și inteligența sa cultivată, timp în care a livrat o istorie speculativă antiromânească. A avut sinceritatea să mărturisească faptul de-a fi agent CIA în perioada Războiului Rece și cum războaiele reci nu se termină niciodată, nici misiunile nu încetează. A mărturisit și că îi are pe conștiință pe românii parașutați la începutul anilor 50 cu scopul de-a organiza rezistența anticomunistă din munți și care au căzut pradă ușoară Securității bolșevice. Boierul Djuvara n-avea de unde să știe că americanii nu aveau planuri serioase antisovietice, ci doar voiau să lanseze mici provocări, care aveau să devină o constantă a Războiului Rece. Promovat la mare cinste de editura Humanitas, cu prilejul lansării cărții sale despre istoria civilizațiilor, publicată inițial cu mulți ani în urmă în Franța, Djuvara a recunoscut cu modestie cum a reușit să-și publice volumul în Franța. A vândut un inel de smarald primit de la o mătușă, pentru a avea bani de editare, altfel nu i-ar fi publicat nimeni lucrarea care de altfel n-a avut niciun fel de ecou pe scena culturală franceză, după cum recunoștea cu aceeași sinceritate simpaticul boier. Păcat că sinceritatea sa personală nu s-a transferat și la nivelul istoriografiei propuse, unde critica ritos, în duet cu istoricul Boia, colaborator al Securității comuniste, care a pozat în anticomunist după 1990, faptul că românii n-au cerut acceptul minorităților pentru Marea Unire de la 1918.  Cum să întrebi minoritățile care au stăpânit Transilvania și din mâinile cărora ea a fost recuperată la țara mamă, dacă sunt de acord să o lase din mână? Însă cel mai grav caz după 1990, de boier deconspirat, a fost cel al lui Constantin Bălăceanu-Stolnici. Dacă la început se ştia faptul că Bălăceanu-Stolnici a început în 1965, o lungă colaborare voluntară cu securitatea statului, axată cu predilecţie pe activitate informativă în mediul diasporei româneşti, ulterior au apărut dezvăluiri care au adus la lumină o complicitate a boierului securist în tentativa de asasinare a lui Vlad Georgescu, director la Europa Liberă între 1983 şi 1988, prin furnizarea către Securitate, a planului casei acestuia. CNSAS l-a deconspirat pe acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici cu numele de cod „Laurenţiu“. O altă dezvăluire cutremurătoare, ar fi aceea că turnătorul cu sânge albastru, s-a autopropus pentru o colaborare cu Securitatea. CNSAS dezvăluia că acesta vorbea într-o scrisoare trimisă Securităţii, despre beneficiile pe care le-ar putea aduce el acestei instituţii, prin serviciile sale de turnătorie. Activitatea sa de colaborator al securităţii a fost una prodigioasă, date fiind desele sale delegaţii în afara ţării, care erau bine răsplătite pecuniar (zeci de mii de lei, o sumă mare la vremea aceea), de către instituţia faţă de care seniorul liberal a fost cel mai fidel de-a lungul vieţii sale. Profitând de prestigiul şi de credibilitatea dată de originile sale aristocratice, Bălăceanu-Stolnici s-a putut infiltra uşor în mediile intelectuale ale emigraţiei româneşti, devenind o armă eficientă în mâna securităţii ce putea acţiona împotriva oricărei disidenţe anticomuniste, care se putea închega în Occident. Carierist fără scrupule, acesta a râvnit mereu să ajungă director al Institutului de Geriatrie, în locul Anei Aslan, şi membru de onoare al Academiei Române. Visele i s-au îndeplinit după revoluţie, care l-a prins în momentul în care Securitatea se pregătea să-l propună pentru un nivel superior de muncă informativă, şi anume în cadrul Direcţiei a III-a de Contraspionaj. Bălăceala boierului a fost una lungă, însă odiseea acestui caz nu este una singulară, dimpotrivă ea se înscrie în suita de dezvăluiri şocante apărute după 1990, cu privire la personalităţi ale culturii româneşti, care au pozat în victime ale comunismului şi implicit în mari anticomunişti. Să ne aducem aminte de Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu, Mircea Ionescu Quintus, Ştefan Augustin Doinaş, Augustin Buzura, ca să îi pomenim doar pe cei mai celebri, deoarece lista e mult mai bogată. Aceşti oameni şi alţii ca ei, au jucat o farsă sinistră păcălind o ţară întreagă cu fariseismul lor, demn de scene ale Noului Testament. În tot acest răstimp al tranziţiei, ideea de intelectual a reprezentat monopolul de imagine a disidenţilor de salon, care întreţinând sinistra mascaradă anticomunistă, au reuşit să compromită atât ideea de intelectual cât şi cea de luptă împotriva totalitarismului. Probabil că încă nu s-a aflat totul, cine ştie cine mai urmează, din rândul celor ce-şi clamează și acum la bătrânețe disidenţa pe toate gardurile, aidoma unor gornişti agitatori, care parcă au ieşit din găoacea activului de propagandă bolșevică.