SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE - NOUL TESTAMENT! PARTEA A ȘAPTEA.

 

SĂ EXAMINĂM SCRIPTURILE - NOUL TESTAMENT! PARTEA A ȘAPTEA

7. Cartea biblică numărul 46 - 1 Corinteni:

 Scriitorul: Pavel; Locul scrierii: Efes; Data încheierii scrierii: aprox. 55 d. H..

Corintul era un oraş renumit pentru practicile sale desfrânate, unde viciile Răsăritului se întâlneau cu cele ale Apusului. Situat pe istmul îngust dintre peninsula Pelopones şi Grecia continentală, Corintul domina drumul ce ducea spre continent. În zilele apostolului Pavel, acest oraş avea o populaţie de aproximativ 400 000 de locuitori, fiind depăşit doar de Roma, de Alexandria şi de Antiohia Siriană. La est de Corint se întinde Marea Egee, iar la vest, Golful Corint şi Marea Ionică. Astfel, Corintul, capitala provinciei Ahaia, cu cele două porturi ale lui, Chencrea şi Lechaeum, ocupa o poziţie strategică din punct de vedere comercial. Era şi un centru al culturii greceşti. Se spune că bogăţia sa era atât de vestită, încât ajunsese proverbială, dar la fel erau şi viciul şi decăderea morală a locuitorilor săi. Una dintre practicile religioase păgâne specifice acestui loc era cultul Afroditei (zeiţa Venus la romani). Un rod al închinării corintenilor era senzualitatea. Apostolul Pavel a ajuns în această metropolă înfloritoare, dar decăzută moral, a lumii romane în jurul anului 50 d.H.. În cele 18 luni cât a stat aici a fost întemeiată o biserică creştină (Fap. 18:1-11). Cât de mult îi iubea Pavel pe aceşti credincioşi cărora le predicase primul vestea bună despre Hristos! În scrisoarea/epistola sa, apostolul le-a amintit legătura spirituală care exista între ei, spunând: „Căci, chiar dacă aţi avea zece mii de tutori în Hristos, cu siguranţă că nu aveţi mulţi taţi, fiindcă în Hristos Iisus eu am devenit tatăl vostru prin vestea bună” (1 Cor. 4:15). În timp ce se afla în a treia călătorie misionară, Pavel le-a scris prima scrisoare creştinilor din Corint, îndemnat de interesul profund pentru bunăstarea lor spirituală. Trecuseră câţiva ani de când fusese în acel oraş. Acum era aproximativ anul 55 d.H., iar Pavel se afla în Efes. După cât se pare, el primise de la biserica relativ nouă din Corint o scrisoare la care trebuia să răspundă. În plus, Pavel aflase nişte veşti îngrijorătoare (7:1; 1:11; 5:1; 11:18). Aceste veşti îl tulburaseră atât de mult, încât apostolul a făcut referire la scrisoarea lor abia în primul verset din capitolul 7 al scrisorii sale. Mai ales din cauza acestor veşti s-a simţit Pavel îndemnat să le scrie colaboratorilor săi creştini din Corint. Dar de unde ştim că Pavel a scris Prima scrisoare/epistolă către corinteni la Efes? În primul rând, deoarece în salutările pe care le adresează la sfârşitul scrisorii, el le include şi pe cele transmise de Aquila şi Prisca (Priscila) (16:19). După cum reiese din Faptele 18:18, 19, Aquila şi Priscila se mutaseră din Corint la Efes. Având în vedere că ei locuiau în acest oraş, iar Pavel îi aminteşte în salutările din finalul Primei scrisori către corinteni, este evident că el se afla în Efes când a scris această scrisoare. Însă ceea ce înlătură orice umbră de îndoială sunt cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 16:8: „Rămân totuşi în Efes până la sărbătoarea Penticostei”. Aşadar, Prima scrisoare către corinteni a fost scrisă de Pavel la Efes, după cât se pare spre sfârşitul şederii sale în acest oraş. Autenticitatea primei şi a celei de-a doua scrisori adresate de Pavel corintenilor nu poate fi pusă la îndoială. Aceste scrisori i-au fost atribuite lui Pavel şi au fost acceptate drept canonice de primii creştini, care le-au inclus în cataloagele lor. De fapt, se spune că într-o scrisoare, numită Prima scrisoare/epistolă a lui Clement, care a fost trimisă din Roma în Corint în jurul anului 95 d.H., se citează din Prima scrisoare către corinteni sau se face referire la ea de cel puţin şase ori. Se pare că, atunci când scriitorul îi îndemna pe destinatarii scrisorii sale să „accepte epistola binecuvântatului apostol Pavel”, el se referea la Prima scrisoare către corinteni. De asemenea, Iustin Martirul, Atenagora, Ireneu şi Tertulian citează direct din Prima scrisoare către corinteni. Există dovezi concludente că în ultimul deceniu al secolului I a fost alcătuită şi pusă în circulaţie o colecţie cu scrisorile lui Pavel, din care făceau parte Prima şi A doua scrisoare către corinteni.

 Prima scrisoare a lui Pavel către corinteni ne dă posibilitatea să aruncăm o privire asupra bisericii din Corint. Creştinii din această biserică trebuiau să facă faţă unor probleme şi să-şi clarifice unele întrebări. În biserică existau partide, fiindcă unii creştini urmau oameni. Apăruse un caz scandalos de imoralitate sexuală. Unii creştini trăiau în cămine dezbinate pe plan religios. Trebuiau ei să rămână cu partenerul necredincios sau să se separe? Şi cum trebuia să se procedeze cu carnea jertfită idolilor? Putea fi consumată? Corintenii aveau nevoie de sfaturi cu privire la desfăşurarea întrunirilor, inclusiv cu privire la celebrarea Cinei Domnului. Care trebuia să fie poziţia femeilor în biserică? De asemenea, în mijlocul lor erau şi persoane care negau învierea. Aşadar, existau multe probleme. De aceea, apostolul era preocupat în mod deosebit de restabilirea spirituală a corintenilor. Situaţia din interiorul bisericii şi atmosfera din anticul Corint, cu prosperitatea sa materială şi cu decăderea sa morală, au un corespondent în timpurile moderne. De aceea, merită să acordăm atenţie sfaturilor excelente ale lui Pavel, consemnate sub inspiraţie divină. Ceea ce a spus Pavel are o semnificaţie foarte importantă pentru zilele noastre. Aşadar, o analiză minuţioasă a primei sale scrisori adresate iubiţilor săi fraţi şi surori din Corint se va dovedi cu adevărat de folos. Să ne amintim ce spirit caracteriza timpul şi locul în care au trăit ei. Pe măsură ce vom examina pătrunzătoarele şi stimulatoarele cuvinte inspirate adresate de Pavel colaboratorilor săi creştini din Corintul antic, să reflectăm cu seriozitate la ele, aşa cum au făcut probabil şi ei.

CONŢINUTUL PRIMEI SCRISORI CĂTRE CORINTENI:

Pavel demască sectarismul şi îndeamnă la unitate (1:1-4:21): Pavel le voia binele fraţilor săi din Corint. Dar ce se putea spune despre partidele, sau dezbinările, din mijlocul lor? „Hristos este dezbinat.” (1:13) Apostolul era recunoscător că nu-i botezase decât pe câţiva dintre ei, astfel că nu puteau spune că erau botezaţi în numele său. Pavel îl predica pe Hristos ţintuit pe cruce. Acesta era un motiv de poticnire pentru iudei şi o nebunie pentru neamuri. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune şi slabe ale lumii ca să le facă de ruşine pe cele înţelepte şi tari. De aceea, Pavel nu impresiona prin vorbire, ci îi lăsa pe fraţi să vadă Duhul şi puterea lui Dumnezeu în cuvintele lui, astfel încât credinţa lor să nu se bazeze pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. Noi vorbim despre lucrurile dezvăluite de Duhul lui Dumnezeu, spune Pavel, „căci Duhul cercetează toate lucrurile, chiar şi lucrurile profunde ale lui Dumnezeu”. Acestea nu pot fi înţelese de omul fizic, ci numai de omul spiritual/duhovnicesc (2:10). Corintenii urmau oameni, unii pe Apolo, alţii pe Pavel. Dar cine erau aceştia? Erau doar nişte slujitori prin care corintenii deveniseră credincioşi. Cei ce plantează şi cei ce udă nu sunt nimic, căci „Dumnezeu a făcut să crească”, iar aceştia erau „colaboratori” ai săi. Focul încercărilor va dovedi ale cui lucrări sunt durabile. Pavel le spune: „Voi sunteţi templul lui Dumnezeu”, în care locuieşte Duhul Său. „Înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea lui Dumnezeu.” Aşadar, nimeni să nu se laude cu oamenii, deoarece toate lucrurile îi aparţin lui Dumnezeu (3:6, 9, 16, 19). Pavel şi Apolo erau administratori umili ai tainelor sacre ale lui Dumnezeu, iar administratorii trebuiau să fie găsiţi fideli. Cine erau fraţii din Corint ca să se laude? Şi ce lucru aveau ei pe care să nu-l fi primit? Erau ei deja bogaţi, începuseră ei să domnească şi deveniseră prevăzători şi tari, în timp ce apostolii, care ajunseseră un spectacol pentru îngeri şi pentru oameni, erau nebuni şi slabi, pleava lumii? Pavel le spune că avea să-l trimită la ei pe Timotei pentru a-i ajuta să-şi amintească principiile pe care le urma el în serviciul lui Hristos şi să devină imitatori ai săi. Dacă era voinţa Domnului, Pavel avea să vină la ei în scurt timp şi avea să cunoască nu numai vorbele celor ce se umflau de mândrie, ci şi puterea lor.

Biserica trebuie păstrată curată (5:1-6:20): Se dusese vestea că printre corinteni exista un caz scandalos de imoralitate: Un bărbat trăia cu soţia tatălui său. Un astfel de om trebuia dat pe mâna lui Satan, deoarece puţină plămădeală dospeşte toată frământătura. Ei nu trebuiau să mai aibă legături cu cineva numit frate, dar care era un nelegiuit. Pe lângă aceasta, corintenii ajunseseră chiar să se ducă la judecată înaintea unor necredincioşi. De ce nu se lăsau mai degrabă păgubiţi? Având în vedere că ei urmau să judece lumea şi pe îngeri, nu puteau găsi în rândul lor pe cineva care să judece între fraţi? Mai mult decât atât, ei trebuiau să fie curaţi, fiindcă fornicatorii/desfrânații, idolatrii şi toţi cei asemenea lor nu moştenesc Împărăția lui Dumnezeu. Aşa fuseseră unii dintre ei, dar fuseseră spălaţi şi sfinţiţi. „Fugiţi de fornicaţie/desfrânare”, spune Pavel, „fiindcă aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Prin urmare, glorificaţi-l pe Dumnezeu în trupul vostru!” (6:18, 20).

Sfaturi cu privire la celibat şi la căsătorie (7:1-40): Pavel răspunde la o întrebare cu privire la căsătorie. Din cauza fornicaţiei foarte răspândite, spune Pavel, este recomandabil ca un bărbat sau o femeie să se căsătorească, iar cei căsătoriţi să nu se priveze unul pe celălalt de datoria conjugală. Pavel arată că este bine ca persoanele necăsătorite şi văduve să rămână singure, ca el, dar, dacă n-au stăpânire de sine, să se căsătorească. Însă, odată căsătoriţi, ei trebuie să rămână împreună. Chiar dacă cineva are un partener necredincios, cel credincios nu trebuie să se despartă, fiindcă, în felul acesta, îşi poate salva partenerul necredincios. În ce priveşte circumcizia şi sclavia, fiecare trebuia să fie mulţumit cu starea în care era când a fost chemat şi să rămână în acea stare. O persoană căsătorită, spune Pavel, este împărţită, fiindcă doreşte să obţină aprobarea partenerului, în timp ce o persoană celibatară se îngrijorează numai pentru lucrurile Domnului. Cel ce se căsătoreşte nu păcătuieşte, dar cel ce nu se căsătoreşte „face mai bine” (7:38).

Făcând toate lucrurile de dragul veştii bune (8:1-9:27): Ce spune Pavel despre alimentele oferite idolilor? Un idol nu este nimic! În lume există mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”, dar pentru creştini nu există decât „un singur Dumnezeu” şi „un singur Domn, Iisus Hristos” (8:5, 6). Însă cineva se poate simţi lezat dacă îl vede pe alt creştin mâncând din carnea jertfită unui idol. În această situaţie, sfătuieşte Pavel, un creştin trebuie să se abţină de la acest lucru, ca să nu-l poticnească pe fratele său. Pavel însuşi renunţase la multe lucruri de dragul slujirii. Deşi, ca apostol, avea dreptul „să trăiască din vestea bună/evanghelie”, el se reţinea să facă acest lucru. Însă i se impusese necesitatea să predice. Astfel, el spune: „Vai de mine dacă nu anunţ vestea bună!”. De aceea, el se făcuse sclavul tuturor, devenind „orice pentru oameni de orice fel”, ca „să-i salveze cu orice preţ pe unii”. El făcea toate lucrurile „de dragul veştii bune”. Pentru a câştiga cursa şi coroana nepieritoare, el îşi trata cu severitate corpul, ca nu cumva după ce le predicase altora, „să fie el însuşi dezaprobat” (9:14, 16, 19, 22, 23, 27).

Avertisment împotriva lucrurilor rele (10:1-33): Ce se putea spune despre „strămoşi”? Aceştia au fost sub nor şi au fost botezaţi în Moise. Cei mai mulţi dintre ei însă n-au obţinut aprobarea lui Dumnezeu, ci au murit în pustiu. De ce? Deoarece au dorit lucruri rele. Creştinii ar trebui să considere aceasta un avertisment şi să se ferească de idolatrie şi de fornicaţie, să nu-l pună la încercare pe Domnul şi să nu murmure. Cine crede că stă în picioare să aibă grijă să nu cadă. Vor veni ispite, însă Dumnezeu nu va permite ca slujitorii săi să fie ispitiţi peste ceea ce pot îndura, ci va pregăti o cale de ieşire ca ei să poată suporta. „Deci”, scrie Pavel, „fugiţi de idolatrie!” (10:1, 14). Nu putem lua parte şi la masa Domnului, şi la masa demonilor. Totuşi, dacă cineva este invitat la o masă, nu trebuie să întrebe de unde provine carnea. Dacă i se spune însă că aceasta a fost jertfită idolilor, nu trebuie s-o mănânce, din cauza conştiinţei celeilalte persoane. „Faceţi toate lucrurile spre gloria lui Dumnezeu!”, scrie Pavel (10:31).

Principiul autorităţii; Cina Domnului (11:1-34): „Fiţi imitatorii mei, aşa cum şi eu sunt imitatorul lui Hristos”, spune Pavel. Apoi, el enunţă principiul divin al autorităţii: Capul femeii este bărbatul, capul bărbatului este Hristos, capul lui Hristos este Dumnezeu. Aşadar, femeia trebuie să aibă pe cap „un semn al autorităţii” când se roagă sau profeţeşte în biserică. Pavel nu-i putea lăuda pe corinteni, fiindcă între ei existau dezbinări când se adunau pentru închinare. În această situaţie, cum se mai puteau împărtăşi ei în mod potrivit din Cina Domnului? El le reaminteşte modul în care a instituit Iisus Cina. Fiecare trebuie să-şi facă o examinare serioasă înainte de a se împărtăşi, ca să nu-şi atragă propria condamnare din cauză că nu discerne „trupul Domnului” (11:1, 10, 29).

Darurile spirituale/duhovnicești; să urmărim iubirea (12:1-14:40): Există diferite daruri spirituale, dar acelaşi Duh, diferite servicii şi lucrări, dar acelaşi Domn şi acelaşi Dumnezeu. Tot aşa, există multe mădulare în corpul unit al lui Hristos, dar fiecare mădular are nevoie de celălalt, ca în corpul omenesc. Dumnezeu a pus fiecare mădular în corp aşa cum i-a plăcut şi fiecare trebuie să îndeplinească propria lucrare, „ca să nu fie dezbinare în corp” (12:25). Cei ce se folosesc de darurile spirituale nu sunt nimic dacă n-au iubire. Iubirea este îndelung răbdătoare şi bună, nu este geloasă, nu se îngâmfă. Se bucură numai cu adevărul. „Iubirea nu se termină niciodată.” (13:8). Unele daruri spirituale, cum ar fi profeţirea şi limbile, aveau să fie înlăturate, însă credinţa, speranţa şi iubirea aveau să rămână. Dintre acestea, cea mai mare este iubirea. „Urmăriţi iubirea”, sfătuieşte Pavel. Darurile spirituale trebuiau folosite cu iubire pentru zidirea bisericii. De aceea, profeţirea era de preferat vorbirii în limbi. Pavel voia să spună mai degrabă cinci cuvinte cu înţeles ca să-i înveţe pe alţii, decât zece mii de cuvinte într-o limbă necunoscută. Limbile erau un semn pentru necredincioşi, în timp ce profeţirea era un semn pentru credincioşi. Corintenii nu trebuiau să fie „copii” în înţelegerea acestor lucruri. Pavel mai spune că femeile trebuie să fie supuse în biserică. „Toate să se facă în mod cuviincios şi în ordine.” (14:1, 20, 40).

Speranţa salvării/mântuirii este sigură (15:1-16:24): Înviatul Hristos i s-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece, la peste cinci sute de fraţi odată, lui Iacov, tuturor apostolilor şi, în cele din urmă, lui Pavel. „Dacă Hristos nu a fost înviat”, scrie Pavel, „predicarea noastră este zadarnică şi credinţa noastră este zadarnică” (15:14). Fiecare va învia la rândul lui: Hristos este primul rod, apoi, la a doua Sa venire, cei ce sunt ai Lui. La urmă, el îi va preda Împărăția Tatălui Său, după ce toţi duşmanii vor fi puşi sub picioarele sale. Chiar şi moartea, ultimul duşman, va fi nimicită. „La ce i-ar folosi să înfrunte încontinuu pericolul morţii dacă n-ar exista înviere”, se întreabă Pavel. Dar cum vor fi înviaţi morţii? Pentru ca o plantă să se dezvolte, trebuie să moară grăuntele semănat. Ceva asemănător are loc şi în ce priveşte învierea morţilor. „Este semănat corp fizic, este sculat din morţi corp duhovnicesc. … Carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăția lui Dumnezeu.” (15:44, 50). Pavel spuneo taină: „Nu toţi vor muri, dar toţi vor fi schimbaţi, într-o clipeală de ochi, în timpul ultimei trompete/trâmbițe/șofar (la evrei).” Când ceea ce este muritor se va îmbrăca în nemurire, moartea va fi înghiţită pentru totdeauna. „Moarte, unde îţi este victoria? Moarte, unde îţi este ghimpele?” Pavel spune din adâncul inimii: „Mulţumiri să-i fie aduse lui Dumnezeu, căci ne dă victoria prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (15:55, 57). În încheiere, Pavel îi sfătuieşte să strângă în mod ordonat contribuţiile pentru fraţii din Ierusalim aflaţi în nevoie. El le scrie că urma să-i viziteze după ce trecea prin Macedonia şi le spune că era posibil să fie vizitaţi, de asemenea, de Timotei şi de Apolo. „Staţi treji”, îi îndeamnă Pavel, „rămâneţi neclintiţi în credinţă, purtaţi-vă bărbăteşte, fiţi tari! Faceţi toate lucrurile cu iubire” (16:13, 14). Pavel le transmite salutări din partea bisericilor din Asia, iar apoi scrie cu mâna sa un salut final, asigurându-i de iubirea sa.

DE CE ESTE DE FOLOS?

 Această scrisoare a apostolului Pavel ne este de mare folos deoarece ne ajută să înţelegem mai bine Scripturile ebraice/Vechiul Testament, din care el citează de multe ori. În capitolul 10, Pavel arată că israeliţii conduşi de Moise au băut din stânca spirituală care îl întruchipa pe Hristos (1 Cor. 10:4; Num. 20:11). În continuare, el spune care sunt consecinţele dezastruoase ale dorinţelor rele, aşa cum reiese din ceea ce li s-a întâmplat israeliţilor conduşi de Moise, şi adaugă: „Aceste lucruri s-au întâmplat cu ei ca exemple şi au fost scrise ca avertizare pentru noi, peste care a sosit sfârşitul veacului/au sosit zilele sfârșitului”*. Niciodată nu trebuie să avem o încredere exagerată în noi înşine, imaginându-ne că noi nu am putea cădea! (1 Cor. 10:11, 12; Num. 14:2; 21:5; 25:9). Pavel face din nou o ilustrare bazată pe Lege. Referindu-se la jertfele de comuniune din Israel, apostolul arată modul demn în care trebuie să se împărtăşească la Cina Domnului cei ce iau parte la masa Domnului. Apoi, pentru a-şi susţine argumentaţia conform căreia este potrivit să se mănânce orice se vinde la măcelărie, el citează din Psalmul 24:1 - T.M., spunând: „Al Domnului este pământul şi tot ce este pe el” (1 Cor. 10:18, 21, 26; Ex. 32:6; Lev. 7:11-15).

Notă: *Pavel, asemenea tuturor creștinilor din primul secol, credeau că zilele din urmă/ sfârșitul veacului sosiseră în timpul lor. Evoluția ulterioară a Bisericii Creștine avea să aducă clarificări suplimentare asupra acestei credințe - zilele din urmă veniseră odată cu nașterea Fiului în lume, dar finalul acestor zile, sfârșitul propriu-zis, rămânea o chestiune de viitor!*

 Pentru a arăta superioritatea „lucrurilor pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-l iubesc” şi deşertăciunea „gândurilor înţelepţilor” acestei lumi, Pavel face din nou apel la Scripturile ebraice (1 Cor. 2:9; 3:20; Is. 64:4; Ps. 94:11 - T.M.). În instrucţiunile pe care le dă în capitolul 5 cu privire la excluderea răufăcătorului, el citează ca autoritate legea lui Dumnezeu, care spune: „Să îndepărtezi ce este rău din mijlocul tău” (Deut. 17:7). Când vorbeşte despre dreptul pe care îl avea de a trăi din vestea bună, Pavel face din nou referire la Legea lui Moise, care arăta că nu trebuia să se pună botniţă animalelor când treierau, ca să fie împiedicate să mănânce, şi că leviţii aflaţi în serviciul de la templu trebuiau să-şi primească partea de la altar (1 Cor. 9:8-14; Deut. 25:4; 18:1).

 Instruirea de inspiraţie divină pe care o primim prin intermediul primei scrisori a lui Pavel către creştinii din Corint este cu adevărat folositoare! Să medităm la sfaturile pe care le-a dat Pavel celor ce provocau dezbinări şi celor ce urmau oameni (capitolele 1-4). Să ne amintim de acel caz de imoralitate şi de modul în care a subliniat Pavel importanţa virtuţii şi a curăţeniei în biserică (capitolele 5, 6). Să reflectăm la sfaturile sale inspirate referitoare la celibat, căsătorie şi separare (capitolul 7). Să ne gândim la ce a spus apostolul despre alimentele oferite idolilor, precum şi la modul în care a scos în evidenţă necesitatea de a nu-i poticni pe alţii şi de a ne păzi de idolatrie (capitolele 8-10). Totodată ne-au fost aduse în atenţie câteva avertismente cu privire la supunerea corectă şi la modul de a privi darurile spirituale. Apoi urmează dezbaterea foarte practică pe tema excelentei calităţi a iubirii, care suportă totul şi care nu se termină niciodată. Şi cât de bine a accentuat apostolul necesitatea de a păstra ordinea la adunările creştine! (capitolele 11-14). Cu câtă convingere a apărat el, sub inspiraţie, doctrina învierii! (capitolul 15). Toate aceste idei, precum şi multe altele au fost dezbătute de Pavel în această scrisoare. Ele sunt foarte valoroase pentru creştinii de astăzi. Această scrisoare ne lărgeşte în mod considerabil înţelegerea despre glorioasa Împărăție a lui Dumnezeu Tatăl. Ea ne avertizează în mod serios că persoanele nedrepte nu vor intra în Împărăție şi enumeră multe dintre viciile care descalifică o persoană (1 Cor. 6:9, 10). Însă lucrul cel mai important este că ea explică legătura dintre înviere şi Împărăția Cerurilor a lui Dumnezeu. Ea arată că Hristos, „primul rod” al învierii, trebuie „să domnească până când Dumnezeu îi va pune pe toţi duşmanii sub picioarele Sale”. Apoi, după ce îi va distruge pe toţi duşmanii, inclusiv moartea, „El îi va preda Dumnezeului şi Tatălui Său Împărăția … pentru ca Dumnezeu să fie totul pentru toţi”. Se face o legătură directă între Împărăția Mesianică și Împărăția Cerurilor, Împărăția Mesianică fiind antecamera Împărăției Cerurilor! Pe baza speranţei învierii, Pavel dă îndemnul: „Prin urmare, iubiţii mei fraţi, fiţi statornici, de neclintit, având întotdeauna multe de făcut în lucrarea Domnului, ştiind că truda voastră în legătură cu Domnul nu este zadarnică” (1 Cor. 15:20-28, 58).

8. Cartea biblică numărul 47 - 2 Corinteni:

  Scriitorul: Pavel; Locul scrierii: Macedonia; Data încheierii scrierii: aprox. 55 d.H..

 Era probabil sfârşitul verii sau începutul toamnei anului 55 d.H.. În biserica creştină din Corint mai existau câteva probleme care îl îngrijorau pe apostolul Pavel. Trecuseră doar câteva luni de când le scrisese corintenilor prima sa scrisoare. Între timp, Tit fusese trimis în Corint pentru a ajuta la strângerea colectei care avea loc acolo în folosul sfinţilor din Iudeea şi, probabil, pentru a observa reacţia corintenilor la prima scrisoare a lui Pavel (2 Cor. 8:1-6; 2:13). Cum fusese primită ea? Ce mângâiere a fost pentru Pavel să afle că aceasta îi întristase şi îi îndemnase la pocăinţă! Când Tit s-a întors la Pavel, în Macedonia, cu această veste bună, inima apostolului a fost copleşită de iubirea pe care o simţea pentru colaboratorii săi dragi din Corint (7:5-7; 6:11). De aceea, Pavel le-a scris din nou corintenilor. Această a doua scrisoare plină de forţă şi de afecţiune a fost scrisă în timp ce se afla în Macedonia şi a fost trimisă, după cât se pare, prin Tit (9:2, 4; 8:16-18, 22-24). Unul dintre motivele de îngrijorare care l-au determinat pe Pavel să scrie era prezenţa printre corinteni a unor „superapostoli”, despre care el spune că sunt „apostoli falşi care îi înşală pe alţii” (11:5, 13, 14). Bunăstarea spirituală a acestei biserici relativ tinere era în pericol, iar autoritatea de apostol a lui Pavel era contestată. A doua sa scrisoare către corinteni a satisfăcut deci o mare necesitate. Să observăm ce spune Pavel: „Este a treia oară când sunt gata să vin la voi” (2 Cor. 12:14; 13:1). Când le-a scris prima scrisoare, el îşi propusese să-i viziteze a doua oară, dar, deşi se pregătise în acest sens, această a doua „ocazie de bucurie” nu s-a materializat (1 Cor. 16:5; 2 Cor. 1:15). Prin urmare, Pavel fusese în Corint o singură dată, între anii 50 şi 52 d.H., când stătuse acolo 18 luni şi fusese întemeiată biserica creştină din Corint (Fap. 18:1-18). Dorinţa lui Pavel de a-i vizita încă o dată pe corinteni s-a realizat însă mai târziu, probabil în anul 56 d.H., când a stat trei luni în Grecia. Cu acea ocazie, el a stat cel puţin o parte din acest timp în Corint şi acolo a scris scrisoarea către romani (Rom. 16:1, 23; 1 Cor. 1:14).

 A doua scrisoare către corinteni, precum şi prima, la fel ca celelalte scrisori ale lui Pavel, au fost considerate întotdeauna o parte autentică a canonului Bibliei. Ea ne dă din nou posibilitatea să aflăm ce se petrecea în biserica din Corint şi să tragem foloase din cuvintele scrise de Pavel sub inspiraţie, care conţin sfaturi atât pentru ei, cât şi pentru noi.

CONŢINUTUL CELEI DE-A DOUA SCRISORI CĂTRE CORINTENI:

Ajutor de la „Dumnezeul oricărei mângâieri” (1:1-2:11): Pavel îşi începe scrisoarea transmiţând salutări atât din partea sa, cât şi din partea lui Timotei. Apoi, el spune: „Binecuvântat să fie … Tatăl îndurărilor tandre şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre”, pentru ca şi noi, la rândul nostru, să-i putem mângâia pe alţii. Pavel şi însoţitorii săi trecuseră printr-o încercare extrem de grea, în care le fusese pusă în pericol chiar viaţa, dar Dumnezeu îi eliberase. Corintenii puteau să le fie şi ei de ajutor, rugându-se în folosul lor. Pavel le scrie cu convingerea că s-a purtat cu sinceritate şi având încredere în harul lui Dumnezeu. Promisiunile divine au devenit „Da” prin intermediul lui Iisus, iar Dumnezeu i-a uns pe cei ce îi aparţin lui Hristos şi le-a dat „în inimă Duhul, adică arvuna/asigurarea a ceea ce va veni” (1:3, 4, 20, 22). Se pare că bărbatul la care se referise Pavel în capitolul 5 al primei sale scrisori fusese dat afară din biserică. El se pocăise şi dădea dovadă de întristare. De aceea, Pavel le spune corintenilor să-l ierte cu bunăvoinţă pe acest penitent şi să-l asigure de iubirea lor.

Calificaţi ca slujitori ai noului legământ (2:12-6:10): Pavel arată că el şi creştinii corinteni erau ca într-o procesiune triumfală alături de Hristos, - Corintenii ştiau ce mireasmă avea tămâia parfumată care era arsă de-a lungul drumului în ziua în care trecea procesiunea armatei învingătoare -. Există însă un contrast izbitor între „mireasma” pe care o răspândesc creştinii printre cei ce vor obţine viaţa şi „mireasma” pe care o răspândesc printre cei ce pier. „Noi nu suntem vânzători ambulanţi ai cuvântului lui Dumnezeu”, spune Pavel (2:16, 17). Pavel şi colaboratorii săi nu aveau nevoie de documente, nici de scrisori de recomandare pentru corinteni sau de la ei. Chiar credincioşii din Corint, spune Pavel, erau o scrisoare de recomandare, scrisă „de noi ca slujitori” şi gravată „nu pe table de piatră, ci pe table de carne, pe inimi”. Dumnezeu i-a calificat pe slujitorii noului legământ. Codul scris aducea moartea, avea o glorie trecătoare şi era temporar. Însă Duhul acordat de Dumnezeu duce la viaţă, este durabil şi are o glorie mult mai mare. „Ori de câte ori se citeşte din scrierile lui Moise”, spune Pavel, un văl este pe inima fiilor lui Israel, dar când se întorc la Domnul, vălul este înlăturat şi ei sunt „transformaţi din glorie în glorie” (3:3, 15, 18). Pavel continuă: „Avem acest serviciu după îndurarea care ne-a fost arătată. Ne-am lăsat de lucrurile ascunse şi nu am falsificat cuvântul lui Dumnezeu, ci ne recomandăm prin dezvăluirea adevărului. Dacă mesajul veştii bune este acoperit cu văl, este acoperit cu văl pentru că dumnezeul acestui sistem a orbit mintea celor necredincioşi. Însă inimile noastre sunt luminate cu glorioasa cunoaștere a lui Dumnezeu, reflectată pe faţa lui Hristos. Cât de mare este comoara pe care o avem! Aceasta este în vase de lut, pentru ca puterea nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, nu de la noi. În persecuţii şi strâmtorări, da, chiar în faţa morţii, noi manifestăm credinţă şi nu renunţăm, căci necazul de-o clipă produce pentru noi o glorie care devine tot mai mare şi este veşnică. Aşadar, noi ne ţinem privirea aţintită asupra lucrurilor care nu se văd” (4:1-18). „Ştim că”, scrie Pavel, „casa noastră pământească va fi înlocuită cu una veşnică în ceruri. Între timp, noi înaintăm prin credinţă şi suntem plini de curaj. Deşi suntem departe de Hristos, ne străduim să-i plăcem întotdeauna.” (5:1, 7-9). Cei ce sunt în unitate cu Hristos sunt „o creaţie nouă” şi lor li s-a dat misiunea împăcării. Ei sunt „ambasadori/trimiși împuterniciți în locul lui Hristos” (5:17, 20). Pavel se recomandă în toate privinţele ca slujitor al lui Dumnezeu. Cum? „Prin perseverenţă în multe lucruri, în încercări, în bătăi, în munci grele, în nopţi fără somn; prin puritate, prin cunoştinţă, prin îndelungă răbdare, prin bunătate, prin Duh Sfânt, prin iubire fără ipocrizie, prin vorbire adevărată, prin puterea lui Dumnezeu; ca săraci, dar îmbogăţindu-i pe mulţi, ca neavând nimic, şi totuşi posedând toate lucrurile.” (6:4-10).

„Să ne desăvârşim sfinţenia în teamă de Dumnezeu” (6:11-7:16): Pavel le spune corintenilor: „Inima noastră s-a deschis larg faţă de voi”. Şi ei trebuiau să-şi lărgească inima. Apoi, el le dă un avertisment: „Nu vă înjugaţi la un jug inegal cu cei necredincioşi”! (6:11, 14). Ce legătură are lumina cu întunericul, sau Hristos cu Belial? Ca templu al Dumnezeului celui viu, ei trebuiau să se separe şi să nu mai atingă ce este necurat. Pavel spune: „Să ne curăţim de tot ce murdăreşte carnea şi spiritul şi să ne desăvârşim sfinţenia în teamă de Dumnezeu” (7:1). În continuare, apostolul spune: „Am multă mângâiere, sunt nespus de bucuros în toate necazurile noastre” (7:4). De ce? Nu numai datorită prezenţei lui Tit, ci şi datorită veştilor bune aduse din Corint despre dorinţa lor sinceră, despre jalea şi despre zelul lor faţă de Pavel. Dându-şi seama că prima sa scrisoare îi făcuse pe corinteni să se întristeze pentru un timp, el se bucura că aceştia au fost întristaţi spre pocăinţă pentru salvare. El îi laudă pentru că au colaborat cu Tit.

Generozitatea va fi răsplătită (8:1-9:15): În ce priveşte contribuţiile pentru „sfinţii”aflaţi în nevoie, Pavel menţionează exemplul macedonenilor, care, deşi trăiau într-o sărăcie lucie, dăduseră dovadă de o generozitate peste posibilităţile lor reale. Apostolul spera să vadă aceeaşi dărnicie şi la corinteni, ca dovadă a sincerităţii iubirii lor faţă de Domnul Iisus Hristos, care a devenit sărac pentru ca ei să poată fi bogaţi. Faptul de a da potrivit cu ce aveau urma să aibă drept rezultat o egalizare, astfel încât cel ce avea mult să nu aibă prea mult, iar cel ce avea puţin să nu aibă prea puţin. Tit şi alţii au fost trimişi la ei pentru strângerea acestui dar generos. Pavel se lăudase cu generozitatea corintenilor şi cu dorinţa lor de a dărui şi nu voia să rămână de ruşine în cazul în care ei nu terminau de strâns darul lor generos. Da, „cine seamănă cu generozitate va şi secera cu generozitate”. Dar ei trebuiau să facă acest lucru din inimă, fiindcă „Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce dă cu bucurie”. El putea face să crească harul Său faţă de ei şi să-i îmbogăţească pentru orice manifestare de generozitate. „Mulţumiri să-i fie aduse lui Dumnezeu pentru darul său de nedescris!” (9:1, 6, 7, 15).

Pavel îşi apără apostolatul (10:1-13:14): Pavel recunoaşte că era umil la înfăţişare. Însă creştinii nu poartă război potrivit cărnii, ci armele lor sunt spirituale, „pline de putere, datorită lui Dumnezeu”, ca să răstoarne raţionamente care sunt împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu (10:4). Unii judecau lucrurile după valoarea lor aparentă şi spuneau că scrisorile apostolului aveau greutate, dar că vorbirea lui era de dispreţuit. Aceştia trebuiau să ştie că acţiunile lui Pavel aveau să fie asemenea cuvintelor din scrisorile sale! Corintenii trebuiau să înţeleagă că Pavel nu se lăuda cu realizările din slujba altcuiva. El personal le adusese vestea bună. Pe lângă aceasta, spune el, dacă cineva se laudă, să se laude în Domnul. Pavel era conştient că avea responsabilitatea de a-i prezenta lui Hristos biserica din Corint ca pe o fecioară castă. Aşa cum Eva fusese amăgită prin viclenia Şarpelui, tot aşa exista pericolul ca mintea lor să se corupă. De aceea, Pavel îi denunţă cu putere pe „superapostolii” din biserica corintenilor (11:5). Ei erau apostoli falşi. Întrucât Satan însuşi se preface într-un înger de lumină, nu este de mirare că slujitorii lui fac la fel. Dar, cât despre faptul de a fi slujitori ai lui Hristos, cum puteau ei să se compare cu Pavel în ce priveşte experienţa? El îndurase multe: închisoare, bătăi, trei naufragii, nenumărate pericole, fusese deseori în nopţi fără somn şi se abţinuse de la mâncare. Însă, în toate aceste încercări, nu scăpase niciodată din vedere necesităţile bisericilor şi simţea că arde ori de câte ori se poticnea cineva. Aşadar, dacă cineva avea motiv să se laude, acesta era Pavel. Puteau spune ceilalţi aşa-zişi apostoli din Corint că fuseseră duşi în paradis şi că auziseră cuvinte de nerostit? Totuşi, Pavel vorbeşte despre slăbiciunile sale. Ca să nu se înalţe peste măsură i se dăduse „un spin în carne”. Deşi apostolul făcuse implorări ca acesta să-i fie îndepărtat, i s-a spus: „harul Meu îţi este de ajuns”. Pavel a preferat să se laude cu slăbiciunile lui, pentru ca „puterea lui Hristos” să rămână peste el ca un cort (12:7, 9). Nu, Pavel nu s-a dovedit inferior „superapostolilor”, iar corintenii au văzut dovezile apostolatului său printre ei „prin toată perseverenţa, prin semne şi minuni şi prin lucrări de putere”. El nu căuta bunurile lor şi, la fel, nici Tit, nici ceilalţi colaboratori ai săi pe care îi trimisese la ei nu profitaseră de ele (12:11, 12). Toate lucrurile erau pentru zidirea lor. Însă Pavel se temea ca nu cumva, la sosirea lui în Corint, să-i întâlnească pe unii care nu se pocăiseră de lucrările cărnii. De aceea, el îi avertizează pe păcătoşi că urma să ia măsurile cuvenite şi nu avea să cruţe pe nimeni. El îi sfătuieşte pe toţi membrii bisericii să verifice încontinuu dacă sunt în credinţa care este în unitate cu Iisus Hristos. Pavel şi Timotei aveau să se roage lui Dumnezeu pentru ei. Apostolul îi îndeamnă să se bucure şi să restabilească unitatea, pentru ca Dumnezeul iubirii şi al păcii să fie cu ei. În încheierea scrisorii, el le transmite salutări din partea sfinţilor şi le doreşte să aibă parte de multe binecuvântări spirituale.

DE CE ESTE DE FOLOS?

 Cât de stimulatoare şi de încurajatoare este aprecierea pe care o exprimă Pavel faţă de serviciul creştin în A doua scrisoare către corinteni! Să-l considerăm şi noi aşa cum l-a considerat el! Creştinul calificat de Dumnezeu nu este un vânzător ambulant al Cuvântului, ci slujeşte cu sinceritate. Ceea ce îl recomandă nu este un document scris, ci rodul pe care îl produce în acest serviciu/această slujbă. Însă creştinii nu trebuie să se umfle de mândrie, chiar dacă serviciul lor este glorios. Fiind imperfecţi, slujitorii lui Dumnezeu poartă comoara serviciului lor sacru în vase fragile de lut, ca să se vadă clar că puterea este de la Dumnezeu. Aşadar, este nevoie de umilinţă pentru a accepta gloriosul privilegiu de a fi slujitori ai lui Dumnezeu. Şi ce dovadă de har din partea lui Dumnezeu este faptul de a sluji ca „ambasadori în locul lui Hristos”! Îndemnul lui Pavel este deci foarte potrivit: „Să nu acceptaţi harul lui Dumnezeu ca să-i rataţi scopul” (2:14-17; 3:1-5; 4:7; 5:18-20; 6:1). Fără îndoială, Pavel este un remarcabil exemplu pentru slujitorii creştini de astăzi. El a preţuit Scripturile ebraice inspirate, le-a studiat, a citat din ele de nenumărate ori, a făcut referire la ele şi le-a aplicat (2 Cor. 6:2, 16-18; 7:1; 8:15; 9:9; 13:1; Is. 49:8; Lev. 26:12; Is. 52:11; Ezec. 20:41; 2 Sam. 7:14; Os. 1:10). În plus, ca supraveghetor/episcop, Pavel a fost profund preocupat de turmă. El a spus: „Voi cheltui cât se poate de bucuros şi chiar mă voi cheltui întru totul pentru sufletele voastre”. Apostolul s-a dăruit în întregime în folosul fraţilor, aşa cum reiese din scrisoarea sa (2 Cor. 12:15; 6:3-10). A fost neobosit în munca sa, în timp ce i-a învăţat şi i-a îndemnat pe creştinii din Corint, îndreptând lucrurile în biserica lor. El i-a avertizat clar să nu aibă nicio legătură cu întunericul, spunându-le: „Nu vă înjugaţi la un jug inegal cu cei necredincioşi”. Pentru că îi iubea sincer, nu dorea ca mintea lor să se corupă, „aşa cum şarpele a amăgit-o pe Eva prin viclenia lui”. De aceea i-a îndemnat din toată inima: „Verificaţi mereu dacă sunteţi în credinţă, dovediţi mereu ce sunteţi voi înşivă”. El i-a încurajat să fie generoşi, arătându-le că „Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce dă cu bucurie” şi el însuşi şi-a exprimat recunoştinţa profundă faţă de Dumnezeu pentru harul Său de nedescris. Într-adevăr, fraţii din Corint erau scrişi cu iubire pe tabla de carne a inimii lui Pavel, iar serviciul său neobosit în favoarea intereselor lor este modelul pe care ar trebui să-l imite orice supraveghetor/episcop zelos şi vigilent. Da, Pavel este un exemplu remarcabil pentru slujitorii creştini de astăzi! (6:14; 11:3; 13:5; 9:7, 15; 3:2). Apostolul Pavel ne îndreaptă gândirea în direcţia corectă, arătându-ne că „Tatăl îndurărilor tandre şi Dumnezeul oricărei mângâieri” este adevărata sursă de putere în timp de încercare. El este cel care „ne mângâie în toate necazurile noastre” ca să perseverăm pentru a fi salvaţi şi pentru a intra în Împărăția Sa.  De asemenea, Pavel îndreaptă atenţia spre speranţa glorioasă a celor ce vor avea în ceruri „o clădire de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mâini şi care este veşnică”. Apoi, el spune: „Dacă cineva este unit cu Hristos, este o creaţie nouă, lucrurile vechi au trecut şi iată: au venit în existenţă lucruri noi!”. A doua scrisoare către corinteni conţine într-adevăr cuvinte minunate care le întăresc încrederea celor ce, asemenea lui Pavel, vor moşteni Împărăția Cerurilor! (1:3, 4; 5:1, 17).