ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a zecea.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ. Partea a zecea

10. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL:

 Condiţiile existente în Europa începutului de secol XX sporeau probabilitatea unui conflict armat, deşi conflagraţia care avea să se dezlănţuie timp de patru ani între principalele puteri europene nu era, fireşte, inevitabilă. Un conflict european de asemenea proporţii a fost generat, în principal, de un ardent naţionalism şi din influenţa a două sisteme potrivnice de alianţe. Combinaţia dintre puterea rusească şi naţionalismul slavilor din sud reprezenta o ameninţare căreia Habsburgii nu-i puteau face faţă singuri. Numai că Austria avea un aliat redutabil în Germania. În 1871, când s-a format Imperiul German, el a devenit foarte curând cadrul instituţional care adăpostea cea mai puternică naţiune de pe continentul european. De îndată ce a asigurat Germaniei poziţia dorită, cancelarul Otto von Bismarck a iniţiat o acţiune de protejare a intereselor naţiunii prin instituirea unui sistem complicat de alianţe îndreptat în primul rând împotriva Franţei. Cât timp a fost la putere, Bismarck a reuşit să ţină atât Austria, cât şi Rusia legate de Germania, zădărnicind astfel efortul Franţei de a-şi găsi un aliat puternic pe continent. Acest rezultat a fost obţinut în deceniul al optulea prin formarea Ligii celor trei împăraţi, asocierea liberă a Germaniei, Austriei si Rusiei. Conflictele dintre imperiul Romanovilor si cel al Habsburgilor au determinat Rusia să iasă din Ligă în 1878, însă Bismarck a găsit o altă modalitate de prevenire a unei alianţe franco-ruse. Interesele germane cereau mai presus de orice menţinerea legăturilor cu Austria. Aşadar, în 1879, Bismarck a încheiat în secret o alianţă cu Imperiul Habsburgic. Cele două puteri se angajau să lupte împreună împotriva Rusiei dacă această ţară ar fi atacat fie Germania, fie Austria. În 1882, Italia s-a alăturat structurii diplomatice austro-germane, creându-se Tripla Alianţă. Prin caracterul secret al acestor acorduri şi prin iscusite manevre diplomatice, Bismarck a reuşit sa menţină relaţii amicale între Germania şi Rusia pe tot parcursul deceniului al optulea, deşi Alianţa îi desemna pe ruşi ca fiind potenţialii duşmani. Cu toate acestea, structura de securitate s-a modificat rapid şi periculos după retragerea lui Bismarck în 1890. Succesorul lui Bismarck, Leo von Caprivi, nu era interesat de continuarea relaţiilor amicale dintre Germania si Rusia. După expirarea acordurilor cu Germania, în 1894, statul ţarist a încheiat o alianţă cu Franţa. Începând din deceniul al nouălea, Germania s-a slujit de Tripla Alianţă cu scopul de a promova iniţiativele agresive ale Austriei, în loc să le limiteze. Ca urmare, atitudinea Austriei faţă de Rusia a devenit mai îndrăzneaţă. Evoluţia structurii de putere de pe continent reprezenta o problemă gravă pentru Anglia. Rivalităţile imperialiste îi menţinuseră pe britanici în conflict cu ruşii şi cu francezii, însă consolidarea rapidă a puterii militare a Germaniei şi progresele ei remarcabile în comerţul internaţional au devenit până la urmă principalul motiv de îngrijorare al englezilor. Aşadar, în 1904, Franţa şi Anglia au încheiat „Antanta Cordială”, pact de apărare reciprocă, dar nu o alianţă propriu-zisă. În 1907, aceste două naţiuni au încheiat acorduri similare cu Rusia, creând Antanta. Acum marile puteri ale Europei erau grupate în două alianţe. Această structură diplomatic oferea garanţia că, dacă vreuna dintre naţiuni ar intra în vâltoarea războiului, toate celelalte o vor urma.

O perioadă de crize - cauzele imediate ale războiului: O serie de crize internaţionale cu evoluţie rapidă au încurajat formarea alianţelor menite să garanteze o mai mare securitate a statelor membre. Conflicte din ce în ce mai frecvente au afectat relaţiile din interiorul grupărilor rivale şi interacţiunile dintre aceste grupări - alianţele s-au strâns iar cele doua tabere au devenit şi mai agresive. Imperiul african al Franţei includea cea mai mare parte a Marocului, amplasat pe coasta nord-vestică. În 1905, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei s-a dus la Tanger, în Maroc, unde s-a angajat să susţină eliberarea Marocului de sub dominaţia franceză. El intenţiona să demonstreze că într-o asemenea confruntare francezii nu puteau să conteze pe sprijinul Angliei, partenera lor în noua Antantă. O conferinţă internaţională ţinută în 1906 la Algeciras, în Spania, a dovedit exact contrariul. Anglia nu numai că a susţinut dreptul Franţei de a-şi exercita dominaţia în Maroc, dar a şi iniţiat proiecte de colaborare militară în cazul unui război cu Germania. O confruntare similară între Franţa şi Germania, în 1911, a consolidat şi mai mult relaţiile militare din cadrul Antantei, accentuând ostilitatea statelor membre faţă de Tripla Alianţă. Conflictele internaţionale care în 1914 au dus la izbucnirea Marelui Război au avut însă loc în Peninsula Balcanică. Astfel, regiunea şi-a meritat denumirea de „butoi cu pulbere” al Europei. Componentele acestei „bombe” erau: lupta micilor state (Grecia, Serbia, Bulgaria şi Muntenegru) pentru a-şi extinde puterea sau teritoriul în detrimentul ţărilor din jur, inclusiv Austria şi Turcia; lupta turcilor otomani de a-şi păstra supremaţia asupra unei porţiuni cât mai întinse din Balcani, încercările Rusiei de a-şi spori influenţa în zonă, eforturile Austriei de a face faţă ameninţărilor Rusiei şi forţelor naţionaliste din Balcani. Prima criză balcanică a început prin anexarea neaşteptată a Bosniei-Herţegovina de către Austria, în 1908, cu scopul de bloca ambiţiile turceşti sau sârbe în această regiune. Serbia nu putea face nimic atâta vreme cât Rusia, slăbită de recentul război cu Japonia şi de revoluţia din 1905, nu-i oferea sprijinul. Totuşi, la nevoie, trupele germane erau gata să intre în luptă de partea Austriei, astfel încât stratagema Habsburgilor a reuşit. În urma acestui incident, Austria a devenit tot mai îndrăzneaţă, iar inamicii imperiului tot mai ostili. După patru ani de relativă linişte în sud-estul Europei, în Balcani au izbucnit două războaie, la scurt timp, unul după altul. Primul a izbucnit in 1912, când Serbia, Grecia, Bulgaria şi Muntenegru şi-au unit forţele pentru a anexa teritorii turceşti. La o lună după încetarea ostilităţilor, lupta pentru împărţirea prăzii a generat războiul dintre Bulgaria şi aliaţii ei. Bulgaria a fost învinsă. Totuşi, ameninţarea austriacă i-a împiedicat pe sârbi să profite de această victorie aşa cum ar fi dorit. Serbia a considerat faptul drept un afront, aşa că situaţia din Balcani a devenit mai explozivă. În deceniile dinaintea declanşării războiului, în 1914, europenii au cochetat cu ideea de putere militară mai mult ca oricând în decursul istoriei. Această adeziune provenea într-o oarecare măsură din satisfacţia şi emoţia de a privi desfăşurările de forţă militară dublate de certitudinea că forţe masive apărau interesele ţării. Experienţa sugera şi considerentele de ordin practic care justificau admiraţia faţă de puterea militară. De la jumătatea secolului al XIX-lea, războaiele au fost, de regulă, rapide şi decisive, aducând rezultatele dorite cu preţul unor pierderi umane şi materiale relativ scăzute. Încrederea în primatul puterii militare a determinat statele europene să se angajeze într-o cursă a înarmărilor care a dus la formarea celor mai mari şi mai distrugătoare armate cunoscute în istorie. Dimensiunile acestor armate şi înzestrarea asigurată de epoca industrială necesitau o planificare atentă pentru mobilizarea lor. Angajamentele între aliaţi complicau şi mai mult planurile strategice. De exemplu, conducătorii germani erau nevoiţi să se pregătească pentru un război pe două fronturi. Ei considerau că mai întâi era necesar să înfrângă Franţa, care se dezvolta rapid, apoi să întoarcă armele împotriva Rusiei. Aceste circumstanţe au determinat adoptarea unor strategii şi proceduri de mobilizare complicate şi rigide, care, o dată iniţiate, ar fi fost greu de modificat. Chiar dacă scopul acestei competiţii războinice era în primul rând defensiv, complexitatea situaţiei sporea temerile şi antipatiile naţionale, amplificând fiecare criză.

Primul Război Mondial, 1914-1918: Criza din Balcani care a declanşat Primul Război Mondial a început la 28 iunie 1914. În acea zi, la Sarajevo, în Bosnia, a fost asasinat arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austriei. Austria i-a făcut răspunzători de acest act terorist pe slavii naţionalişti influenţaţi de Serbia şi a făcut asupra acesteia presiuni menite să ofere un pretext pentru declanşarea războiului. Guvernarea habsburgică era hotărâtă să înlăture definitiv pericolul slav, iar Germania a făgăduit o dată în plus să sprijine Austria, cu care era aliată. Rusia nu-i putea dezamăgi din nou pe slavii din sud. Ca atare, a asigurat ajutor Serbiei. O luna mai târziu a izbucnit Marele Război, printr-o reacţie în lanţ a mobilizărilor. Declaraţia de război făcută Serbiei de către Austria la 28 iunie 1914 a determinat Rusia să-şi mobilizeze trupele la graniţa Austriei şi Germaniei, la 29 iulie. Doua zile mai târziu, Germania a cerut Franţei să-şi precizeze intenţiile şi totodată a trimis un avertisment categoric Rusiei să înceteze mobilizările. Cum conducerea ţaristă nu a dat atenţie avertismentului, la 1 august, Germania a declarat război Rusiei. În aceeaşi zi în care Germania şi Rusia au intrat în război, a început mobilizarea trupelor franceze. Peste doua zile, Germania a lansat un atac prin Belgia în direcţia Franţei. Anglia a declarat că un tratat semnat în 1829 o obliga să apere statutul neutru al Belgiei, astfel că, la 4 august, a intrat în război împotriva Germaniei. Planurile de război ale tuturor acestor combatanţi anticipau victorii rapide, deci un război scurt. Din nefericire, previziunile lor nu au fost sortite să se îndeplinească. Când Tripla Alianţă şi Antanta au dezlănţuit războiul, Italia a rămas la început neutră. Dar Germania şi Austria şi-au găsit alţi aliaţi. În noiembrie 1914 li s-a alăturat Turcia. În anul următor, Bulgaria s-a aliat cu Germania şi Austria. „Puterile Centrale” dispuneau de avantajul strategic de a-şi putea coordona relativ uşor operaţiunile militare. Un dezavantaj mai important era efortul epuizant al luptei pe două fronturi. Pe frontul de vest, unde se decidea soarta războiului, Germania se confrunta cu trei dintre „puterile aliate”- Franţa, Anglia şi, din mai 1915, Italia. În 1917, Statele Unite au devenit o „putere asociată” de partea aliaţilor. În anul 1917, printre puterile aliate asociate se numărau şi România, Grecia, Portugalia şi multe state din America Latină. Pe frontul de est, Rusia ducea greul războiului luptând de partea Aliaţilor împotriva Puterilor Centrale.

Frontul de Vest: La câteva săptămâni după invazia Franţei, a devenit limpede că ofensiva germană pe frontul de vest suferise un eşec. Forţele masate aici s-au rezumat la un război de rutină, fără prea multe manevre şi cu mari pierderi de vieţi omeneşti. Armatele potrivnice au săpat o serie de tranşee de-a lungul liniilor frontului care străbăteau estul Franţei pe o lungime de circa 800 de km. Aici au rămas să se supravegheze una pe alta peste o fâşie de pământ neutră, scurmată de obuze şi înţesată de sârmă ghimpată. Mitralierele, „reginele tranşeelor”, poziţionate astfel încât să acopere liniile frontului cu foc încrucişat, făceau ca atacurile să fie extrem de distructive. Barajele de artilerie grea, vremea nefavorabilă, şobolanii au făcut din aceste tranşee iadul pe pământ. Noua tehnologie militară - gaze toxice, tancuri şi avioane – a sporit ororile acestui război de tranşee. Două din cele cele mai importante bătălii de pe frontul de vest ilustrează natura şi consecinţele luptei duse în asemenea condiţii. După un război greu şi costisitor, purtat pe toată durata anului 1915 aproape fără nicio deplasare a liniilor frontului, în 1916, comandamentul german a decis iniţierea unui atac la Verdun, mai mult cu scopul de a ucide soldaţi francezi decât de a crea o breşă. Atacurile care durau de aproape un an „scăldaseră Franţa în sânge”, cum se şi dorea, pierderile cifrându-se la aproximativ 350.000 de vieţi. Dar şi nemţii au avut mult de suferit, înregistrând un număr aproape egal de victime. În timp ce la Verdun se dădeau lupte crâncene, Anglia a lansat o ofensivă pe râul Somme. 70.000 de militari britanici au murit aici, înainte ca vreunul dintre ei să ajungă la liniile germane. Încă din prima zi de luptă un batalion canadian a pierdut 90% dintr-un efectiv de 800 de oameni. Aliaţii nu au reuşit să înainteze mai mult de 10 km., fără să facă vreo cucerire mai important. În schimb, în cele şase luni ale campaniei de pe Somme au pierdut peste 600.000 de oameni. Pierderile Germaniei sau ridicat la aproape 700.000 de soldaţi.

Frontul de Est: Pe frontul de est armatele au purtat un război mai dinamic. Cu toate acestea, în primul an rezultatele nu s-au deosebit prea mult de cele din vest - pierderi grele şi nicio victorie remarcabilă în încleştarea dintre armata rusă şi cea germano-austriacă. Totuşi, în 1916, şansa părea să le surâdă germanilor (care duceau greul efortului de război al Triplei Alianţe). Cum în 1917 economia Rusiei apoi sistemul socio-politic au început să se prăbuşească, Germania avea toate motivele să spere că-şi va muta în curând întregul efectiv pe frontul de vest.

Războiul naval: Încă de la începutul războiului, Anglia a deţinut supremaţia pe mare, folosind acest avantaj pentru a menţine o blocadă împotriva Puterilor Centrale. În cele din urmă, lipsa de materii prime şi de hrană a zădărnicit în mare măsură efortul de război, provocând o adevărată foamete. Submarinele germane dominau adâncurile, având posibilitatea de a bloca Anglia, dar numai prin generalizarea atacului, împotriva tuturor navelor, inclusiv ale ţărilor neutre ca Statele Unite. Germania a ezitat mult timp înainte de a-şi lansa submarinele într-un astfel de război naval întrucât atacurile împotriva vaselor naţiunilor necombatante i-ar fi determinat cu siguranţă pe americani să declare război Puterilor Centrale. Dar cum în 1916-1917 se întrezăreau perspectivele unei victorii germane, iar efectele războiului începeau să se facă simţite asupra poporului german submarinele au pornit la atac.

Anii 1917-1918: În aprilie 1917, Statele Unite au declanşat război Puterilor Centrale, conflictul devenind „o cruciadă morală”, care reflecta atitudinea preşedintelui Woodrow Wilson faţă de această campanile militară. Wilson a descris conflictul drept o luptă pentru democraţie, pentru „libertatea mărilor”, autodeterminare naţională şi o lume guvernată prin diplomaţie cinstită şi deschisă, sub îndrumarea „Ligii Naţiunilor”. El a rezumat aceste idealuri în cele „Paisprezece puncte”, făgăduind că acest conflict va fi „un război care va pune capăt tuturor celorlalte războaie”, astfel încât „lumea aflată în siguranţă să poată instaura democraţia”. Revoluţia din Rusia, din martie 1917, a înlocuit autocraţia printr-o guvernare care părea orientată către o democraţie parlamentară. Cu toate acestea, noii conducători s-au bucurat de o slabă adeziune din partea maselor, fără a beneficia de alte baze de putere. Ei au mai greşit şi prin faptul că au continuat un război pe care majoritatea ruşilor nu-l mai puteau suporta. Astfel , în noiembrie 1917, a izbucnit un al doilea val de revolte, care a adus la putere un guvern decis să scoată ţara din război. La începutul anului 1918, Rusia s-a recunoscut învinsă. Chiar şi după încetarea războiului de pe frontul de est, Germania tot nu mai putea ieşi învingătoare împotriva forţelor unite ale Puterilor Aliate occidentale. O ofensivă germană iniţiată în primăvara şi vara anului 1918 s-a oprit la 80 km. de Paris, după care a urmat un contraatac al Aliaţilor. Până în toamnă, această ofensivă a adus victoria. La 11 noiembrie 1918, Germania a semnat armistiţiul care punea capăt războiului.

Pacea de la Paris şi urmările războiului: Preşedintele Wilson s-a dus la Paris ca să participe la Conferinţa de pace în calitate de şef al delegaţiei Statelor Unite. El a luat această iniţiativă fără precedent pentru un preşedinte al Statelor Unite pentru a se asigura că scopurile sale pacifiste vor fi consemnate în tratate. Numai că premierul francez Georges Clemenceau reprezenta o naţiune decisă să-i pedepsească pe germanii care pierduseră războiul. Proiectele pacifiste ale lui Wilson stăteau în calea unui astfel de tratat cu caracter punitiv. Primul ministru al Angliei, David Lloyd George venise la Paris cu intenţii mai apropiate de cele ale lui Clemenceau decât ale lui Wilson. Pacea încheiată la Paris s-a concretizat în cinci documente, începând cu cel mai important, Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919. Acest acord şi cele încheiate cu celelalte Puteri Centrale conţineau multe elemente pe care Wilson le socotea indispensabile. Dar atitudinea francezilor şi a englezilor, pe lângă alte aspecte, a împiedicat realizarea în totalitate a scopurilor lui Wilson. De exemplu, răspândirea eterogenă a grupurilor naţionale în estul Europei făcea imposibilă aplicarea consecventă a ideii sale de autodeterminare naţională. Măsura reuşitei lui Wilson poate fi apreciată în parte printr-o trecere în revistă a prevederilor Tratatului de la Versailles. Wilson dorea o pace cât mai puţin revanşardă cu putinţă; eforturile sale au reuşit să atenueze întrucâtva spiritul vindicativ, fără însă a-l anula complet. Tratatul stipula ocuparea de către învingători a bazinului Rinului, zonă de importanţă industrială şi strategică, pe o perioadă de 15 ani. În ansamblu, această prevedere făcea ca Germania să piardă un teritoriu în care locuia o zecime din populaţia sa. În plus, armata germană urma să funcţioneze fără un comandament general, fiind limitată la numai 100.000 de oameni. Germaniei i se interzicea accesul în noua Ligă a Naţiunilor, iar coloniile sale trebuiau cedate învingătorilor, urmând să treacă sub controlul Ligii. Articolul 231 al tratatului de la Versailles dădea Germaniei o lovitură extrem de cruntă. Astfel, ea se vedea nevoită să accepte o clauză prin care era socotită răspunzătoare de toate distrugerile provocate de război. De asemenea, Germania trebuia să se angajeze că va plăti aceste distrugeri (reparaţii). Când delegaţia germană a formulat obiecţii cu privire la aceste clauze, Puterile Aliate au obligat-o să le accepte. Revoltaţi, naţionaliştii germani au început curând să atace acest tratat umilitor. Totodată, ei i-au condamnat cu asprime pe guvernanţii care îl acceptaseră. Indiferent de intenţiile lui Wilson, era limpede că Germania se simţea pedepsită. Până la data parafării documentelor diplomatice, forţele naţionaliste reuşiseră să zdruncine din temelii Imperiul Habsburgic. Puterile Aliate au cerut Austriei, redusă acum la un sfert din fostul său teritoriu, să semneze tratatul de la Saint Germain (septembrie1919), iar noului stat al Ungariei să accepte tratatul de la Trianon (iunie 1920). Aceste documente conţineau prevederi restrictive şi punitive similare cu cele din tratatul de la Versailles. Turcia şi Bulgaria au fost tratate identic. De asemenea, tratatele au consfinţit edificarea a ceea ce s-a numit România Mare.

Urmările imediate ale Marelui Război: La încheierea Primului Război Mondial, pierderile umane se cifrau la cca. 11 milioane de vieţi, iar cele materiale la aproape 400 miliarde de dolari. Rusia fusese grav afectată. De fapt, pierderile omeneşti, materiale şi financiare au făcut imposibilă supravieţuirea Imperiului Romanovilor. Prăbuşirea Rusiei ţariste a dus la apariţia primului stat comunist, Rusia Sovietică şi la independenţa Poloniei, Lituaniei, Letoniei, Estoniei şi Finlandei. Războiul a zdruncinat un alt stat de mari proporţii: Imperiul Austriac. Astfel, minoritatea slavă din sud era acum liberă să se alipească Serbiei, formând un nou stat - Iugoslavia. Minoritatea cehă s-a desprins şi ea de Austria, întemeind o ţară de sine stătătoare, Cehoslovacia, împreună cu slovacii. Un vechi stat dinastic a dispărut de pe harta Europei. Fostele sale teritorii s-au reorganizat într-o structură de state naţionale care va dura până în anii ‘90.

Prăbuşirea autocraţiei țariste, martie 1917: Lipsit treptat şi de sprijinul aristocraţiei, regimul ţarist se apropia cu paşi repezi de sfârşit. Totuşi, cei care au dărâmat vechiul regim au fost oameni de rând. Pâinea şi combustibilul insuficient au determinat o parte din populaţia chinuită de foame şi frig a Petrogradului să intre în grevă. Curând după izbucnirea războiului cu Puterile Centrale, conducerea statului dăduse capitalei numele rusesc de „Petrograd”, în locul celui germanic de „Sankt Petersburg”. Forţele revoluţionare au ieşit pe străzile capitalei de ziua internaţională a femeii, la 8 martie 1917 (23 februarie după vechiul calendar iulian care a rămas în vigoare până după revoluţia comunistă). Statul a încercat fără succes să reprime prin forţă revolta. La sfatul Alexandrei, ţarul Nicolae a recurs la ultima armă: a ordonat rebelilor să înceteze demonstraţiile. Nimeni nu l-a luat în seamă. Atunci liderii Dumei (Parlamentului), care până atunci fuseseră uneltele obediente ale ţarului, au luat atitudine împotriva conducătorului. La 12 martie ei au format un guvern provizoriu alcătuit din douăzeci de membri. Majoritatea erau liberali burghezi, totuşi grupul includea şi un cunoscut revoluţionar socialist de orientare moderată, Alexandr Kerenski. Acest guvern provizoriu intenţiona să desfiinţeze autocraţia şi să instituie o guvernare parlamentară. Nicolae al II- lea nu a avut de ales. La 15 martie el a fost nevoit să abdice. În ziua în care a fost creat guvernul provizoriu, s-a format în paralel un alt centru de putere, Sovietul de deputaţi al muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd. Curând, în toată Rusia s-au format Soviete revoluţionare similare. Reprezentanţii acestor consilii locale s-au întrunit la Petrograd la 16 iunie 1917, în cadrul primului Congres al Sovietelor din întreaga Rusie. Participanţii (285 revoluţionari socialişti) au pus bazele unui Comitet Executiv Central, asigurând continuitatea conducerii. Sovietele s-au bucurat de un larg sprijin popular, nu însă şi guvernul provizoriu. Faptul că guvernul provizoriu nu a reuşit să câştige adeziunea maselor reprezintă consecinţa unei anumite linii politice şi a incapacităţii de a rezolva gravele probleme cu care continua să se confrunte. De exemplu, noii lideri promiteau o reformă funciară de perspectivă, nu una imediată, cum pretindea ţărănimea. Mai mult decât atât, întreaga populaţie continua să sufere din pricina inflaţiei galopante, a scăderii drastice a producţiei industriale şi a distrugerii sistemului de transport. Mai presus de orice, guvernul a dezamăgit masele în momentul în care s-a declarat fidel alianţei de război, deşi era din ce în ce mai limpede că Rusia nu avea nicio şansă să iasă învingătoare. Întrucât guvernul provizoriu continua să adopte o politică pe care masele o respingeau, bolşevicii s-au pregătit să pună mâna pe putere.

Revoluţia din Octombrie: Lenin, care, după eşecul revoltei din iulie se refugiase în Finlanda, a trimis mesaje prin care îndemna Partidul să preia puterea în ţară. La 5 noiembrie Lenin s-a întors deghizat la Petrograd şi, cu mare dificultate, a obţinut adeziunea celorlalţi lideri bolşevici la insurecţia armată. Leon Troţki, marxist înveterat şi proaspăt convertit la bolşevism, s-a dovedit cel mai înflăcărat suporter al lui Lenin în problema revoluţiei. În noaptea de 7 noiembrie (25 octombrie, după vechiul calendar) trupele rebele au preluat controlul asupra nodurilor de transport şi comunicaţii din capitală. În zorii zilei de 8 noiembrie o „Gardă roşie” formată din muncitorii oraşului, o unitate de soldaţi din Petrograd condusă de bolşevici şi marinarii de la baza Kronstadt din apropiere, care s-au alăturat proletariatului, au atacat Palatul de Iarnă, în care se afla sediul guvernului provizoriu. Aici nu au întâmpinat aproape nicio rezistenţă. O lovitură de stat practic fără vărsare de sânge a răsturnat guvernul provizoriu, iar clasa muncitoare a preluat puterea. În ciuda acestei schimbări lipsite de violenţă, ruşii aveau să treacă printr-o perioadă de tranziţie brutală. În martie 1918, bolşevicii au schimbat denumirea organizaţiei din care făceau parte, numind-o Partidul Comunist. În această organizaţie, poziţiile cele mai înalte erau deţinute de trei mici grupuri. Aceste organe executive erau biroul politic (Politbiuro), secretariatul şi biroul organizatoric (Orgbiuro). Politbiuro şi secretariatul aveau puterea cea mai mare, deşi în statutul partidului se prevedea că ele trebuiau controlate de un comitet central. Teoretic, aceşti membri erau aleşi şi îndrumaţi de marea masă a membrilor de partid. Începând cu micile organizaţii (celule) de partid locale de la baza ierarhiei, fiecare grup de comunişti ar fi trebuit să-şi aleagă delegaţii care să-i reprezinte la următorul nivel ierarhic, printr-o succesiune de verigi ajungând până la Congresul partidului şi la Comitetul central. Practic, conducătorii partidului desemnau liderii, trecând peste organizaţiile locale şi decideau linia politică fără a cere avizul celor aflaţi pe trepte ierarhice inferioare. Deşi după Revoluţia din noiembrie 1917 puterea supremă era deţinută de partid, din punct de vedere tehnic, statul se baza pe structura sovietelor. În iulie 1918, conducătorii noului stat au adoptat o constituţie care descria acest sistem oficial de „Republică Socialistă Federativă Sovietică Rusă” (RSFSR), instituit în locul autocraţiei şi guvernului provizoriu. Organizarea statului în soviet şi principiile de funcţionare a acestora erau identice cu cele ale partidului, în sensul că, teoretic, consiliile inferioare îşi trimiteau delegaţi la nivele succesiv tot mai înalte, până la Congresul naţional al sovietelor din Rusia. Şi de această dată, conducerea la vârf controla de fapt, majoritatea alegerilor şi liniilor politice. O dată cu elaborarea constituţiei în primele luni ale anului 1918, liderii ruşi au mutat şi capitala noii RSFSR la Moscova. Întrucât Congresul sovietelor nu se întâlnea decât periodic, în cadrul lui au fost alese un Comitet central executiv şi un Consiliu al comisarilor poporului (Sovnarkom), care urmau să funcţioneze ca organe de conducere permanente. În linii mari, Consiliul comisarilor poporului era analog cu cabinetul miniştrilor dintr-un sistem parlamentar. Membrii acestor organe executive ale sovietelor aveau o poziţie înaltă în partid. De exemplu, Lenin conducea atât Biroul politic al partidului, cât şi Sovnarkom. Această practică ştergea deosebirile la vârf între cele două sisteme; punct de vedere organizatoric, partidul domina sistemul de guvernare şi controla statul sovietelor.

„Împlinirile” Revoluţiei: În primele luni după instalarea sa la putere, noua conducere a decretat revoluţia socio-economică. S-au înlăturat reminiscenţele vechiului regim, prin interzicerea titlurilor nobiliare şi prin confiscarea averilor aristocraţiei, ale unei părţi din clasa mijlocie şi ale Bisericii. De asemenea, liderii comunişti au început să naţionalizeze economia, luând pământul de la ţărani, favorizând preluarea controlului fabricilor de către muncitori şi transformând toate băncile şi marile industrii în proprietăţi de stat. Deşi aceste măsuri revoluţionare, precum şi altele aplicate până în 1921 nu au fost întotdeauna duse până la capăt, începuse totuşi o transformare radicală. Asemenea schimbări generale, operate de un singur partid, au stârnit proteste. La începutul anului 1918, comuniştii au ripostat prin suprimarea tuturor celorlalte partide, în afara revoluţionarilor socialişti cu vederi de stânga. În următoarele câteva luni, revoluţionarii socialişti de stânga s-au îndepărtat de comunişti, drept care toate partidele de opoziţie au fost desfiinţate. Ca o garanţie suplimentară a puterii, în decembrie 1917, conducătorii sovietelor au înfiinţat o forţă de securitate numită CEKA. Această organizaţie condusă de Feliks Dzerjinski, a fost precursoarea „poliţiei secrete”, care a operat sub diverse denumiri până la desfiinţarea KGB, în 1991.

BIBLIA - CARTEA RUT.

 

BIBLIA - CARTEA RUT

Capitolul 1:

 Asemenea unei raze de lumină, după sumbrele pagini ale cărţii Judecători, Dumnezeu ne oferă acum istoria lui Rut. Această frumoasă relatare ne învaţă că o credinţă personală se poate găsi în orice vreme şi în orice neam şi că Dumnezeu este totdeauna gata să facă lucruri mari ca răspuns la această credinţă. „În zilele când judecau judecă­torii” (v. 1) îl vedem pe un om, Elimelec, care face „ce era drept în ochii săi” (Judecători 21:25 ), asemenea tuturor celor­lalţi. El pă­răseşte moş­te­nirea Domnului. Pleacă cu familia să locuiască în ţara Moab, adică printre vrăjmaşii poporului său. Nu câşti­găm nimic prin îndepărtarea de Domnul. Ea sfârşeşte în moarte, lacrimi, sărăcie şi amărăciune pentru această fa­mi­lie. Apoi o vedem pe Naomi, o vădu­vă, cu cele două nurori ale ei, văduve şi ele, pe drumul de întoarcere. Oare este aceasta o reveni­re tristă? Da! Totuşi este o revenire feri­cită pen­tru acela care, la capătul resurselor proprii, îşi întoar­ce gândurile şi paşii spre Dum­ne­zeu. În acelaşi fel, fiul risi­pitor, în ţara depărtată, îşi aduce aminte de locul unde poate găsi pâine din belşug, se scoală şi se întoarce la casa tată­lui său, recunoscându-şi păcatul (comp. v.6 cu Luca 15:17 ). Numim aceasta convertire (întoarcere la Dum­ne­zeu). Ne place să credem că fiecare dintre cititorii noştri cu­noaş­te semnificaţia acestui cuvânt prin experienţa personală. Orpa n-a ezitat prea mult. Pe de o parte avea vă­duvia, sărăcia în compania unei femei întristate şi bătrâne, un popor şi un Dumnezeu pe care nu-i cunoştea, iar pe de altă parte avea propriul po­por, afecţiunea rudelor ei, idolii fami­liari. Cele câteva lacrimi ale ei, uscate repede, ne amintesc de acel tânăr care, iubindu-şi bogăţiile, a plecat foarte întristat, în loc să-L urmeze pe Domnul. „Te voi urma oriunde vei merge”, îi de­clară un al­­tul lui Iisus. Dar Iisus îl previne: „Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul” (Matei 19:22 ; 8:19-20 ). În cazul lui Rut, toate au fost cântărite cu aten­ţie: a calculat costul. Decizia este irevo­cabilă; repre­zintă o alegere făcută prin credinţă. Rut se ataşează de Naomi, precum şi de poporul ei, de Dumnezeul ei. Fără să privească înapoi, fără să se lase împiedicată de temeri cu privire la vii­tor, ea se pune la drum împreună cu soacra ei şi ajunge la Betleem. Denumirea aceasta înseamnă „casa pâinii”, un adăpost prin excelenţă împotriva foametei spirituale. Odată ajunse acolo, cu permisiunea Naomei, Rut pleacă să caute hrană. Şi Dumnezeu o conduce „din întâmplare” (dar cu mână sigură) spre câm­purile lui Boaz, omul pregătit de El ca să-i ofere odihnă şi mângâiere.

Capitolul 2:

 Rut nu avusese încă de-a face decât cu ser­vitorii lui Boaz. Acum îl întâlneşte personal pe acest pri­e­ten puternic şi bogat (v. 1), imagine deosebit de frumoasă a Dom­nului Iisus. Boaz ne aminteşte de Prietenul suprem, blajin şi compătimitor, Celui căruia Dumnezeu Îi poate spune în Psal­mul 89:19 - T.M.: „Am dat ajutor unui om puternic”. Iată-l în acest oraş, Betleem (unde avea să Se nască Mântuitorul), binecuvântându-şi servito­rii şi spunându-le ce să facă, veghind la toate, re­mar­cân­­d-o pe secerătoarea săracă, în sfârşit, purtându-se cu ea cu o favoare încărcată de atâta de­li­ca­teţe, încât îi aduce linişte tinerei femei înfricoşate. El o invită să se apropie, îi vorbeşte inimii ei şi o consolează. Fiecare dintre noi trebuie să treacă prin aceeaşi experienţă pe care a avut-o Rut. Nu este suficient doar să-i cunoaştem pe slujitorii Domnului, păstori, în­vă­ţători sau evanghelişti, şi să învă­ţăm de la ei, din când în când, lecţii din Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să aibă de-a face personal cu Domnul Iisus. Atunci El Însuşi va vorbi inimi­lor noastre. Ne va face să înţelegem prin ce a trecut El pen­tru noi când a venit aici jos ca să sufere şi să moară (aceste grăunţe prăjite din v. 14). Şi ne va sătura cu bogăţiile dragostei Sale. În Israel, în momentul secerişului, colţurile câm­pului trebuiau lăsate săracului, stră­i­nului şi văduvei, care ar fi venit să secere (Lev 23:22; Deut 24:19). Prin urmare, Rut (străină, săracă, văduvă), are un triplu drept de a profita de această dispoziţie a harului. Seceratul ne spune despre activitatea pe care este necesar să o depunem pentru ca suflete­le noastre să fie hrănite cu ceea ce oferă Domnul Iisus. Şi adesea tocmai cu ajutorul slujitorilor Domnului putem intra în pro­funzimea unor asemenea gânduri. Faptul acesta va solicita un anu­mit efort din partea noastră, însă Domnul, adevă­ratul Boaz, nu va întârzia să ne ofere „o măsură bună, îndesată, clătinată şi vărsându-se pe deasupra ...” (Luca 6:38 ). Rut bate recolta şi duce boabele acasă. Să-i ajutăm şi noi pe cei din casele noastre să profite de bunurile spirituale minunate pe care Domnul ne-a ajutat să le găsim în Cuvântul Său. Am remarcat devotamentul lui Rut faţă de Naomi. Să-i admirăm acum supunerea faţă de soa­cra ei. Ea face tot ceea ce-i solicită Naomi, cea care, la rândul ei, are în vedere odihna şi fericirea fetei sale (Rut 3:1). Unde se vor găsi această odihnă şi această feri­cire, dacă nu la picioarele lui Boaz, imagine a Unuia mai mare decât el? Ce mulţi sunt aceia care au venit la Iisus trudiţi şi împovăraţi şi au găsit odihnă pentru sufletele lor! (Matei 11:28, 29).

Capitolul 3:

 „Nu este nimeni”, le spune Iisus ucenicilor Săi, „care a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă (sau soţie), sau copii, sau ogoare, pen­tru Mine ... care să nu primească însutit acum, în timpul acesta ...” (Marcu 10:29, 30; vezi şi Evrei 6:10). Rut nu a fost deza­măgită în alegerea ei. Nici nu şi-a pier­dut răs­pla­ta. Boaz însuşi, care ceruse pentru ea bine­cu­vân­tarea de la Domnul (Rut 2:12), avea să fie răsplata pentru credinţa ei. Tot aşa este şi cu cei care şi-au pus încrederea în Domnul. „Socotesc că toate sunt … gunoi - scrie apostolul Pavel - ca să câştig ...” O răsplată? Nu! ci „ca să-L câştig pe Hristos” (Filipeni 3:8). Un lucru însă este necesar mai întâi: trebuie ca Rut să fie răscumpărată; şi Boaz se o­cupă imediat de aceasta. Ruda cea mai apro­pia­tă, deşi a dorit, nu a putut s-o răscumpere (v. 6). Persoana aceasta ne duce cu gândul la Lege şi la incapacitatea ei când este vorba de a-i salva pe oameni sau de a-i introduce în binecuvântările lui Dum­ne­zeu. Pe de altă parte, în Boaz avem „harul” di­vin. Când nu mai există nicio altă resursă pe care să putem conta, harul acesta ni se des­coperă într-o Per­soană: Iisus Mântui­torul, Cel care răscumpără.

Capitolul 4:

 Numele biblice au uneori semnificaţii intere­sante. Tot astfel este în cartea Rut. Am văzut cum Naomi, care înseamnă desfătarea mea (plăcerea mea - 1.2) a de­venit Mara, care înseamnă amărăciune (Rut 1:20). Mahlon, primul soţ al lui Rut, înseamnă faliment, slăbi­ciu­ne mare, în timp ce Boaz, al doilea soţ al ei, în­seamnă contrariul: în el este putere (vezi 1. Îm­păraţi 7:21). În sfârşit, Rut poate fi tradus (printre alte semnificaţii) cu satisfăcut. Ce nume minu­nat! Legat prin firea pământească de o stare de mizerie şi de slă­bi­ciune totală, păcătosul este adus, prin har, la o relaţie cu Hristos, Omul ceresc în care se află puterea, El fiind singurul care îl poate sa­tisface pe deplin. Şi acest har este subliniat încă o dată de faptul că moabitul nu avea dreptul de a intra în adu­narea Domnului (Deuteronom 23:3). Ei bine, Rut nu numai că este introdusă în neamul lui Israel, ci devine parte din familia prinţilor lui Iuda. Mamă a lui Obed, care înseamnă „cel care serveşte” (v. 17: sau „închinător”), ea avea să fie străbunica lui David şi să ocupe un loc în genealogia Domnului Iisus. Acelaşi har există şi astăzi, permiţând păcătosului ca, fără a avea vreun drept, să intre în familia lui Dum­nezeu, fiindu-i dăruit un Răscumpărător.

STUDII SPECIALE:

1. Progresul în viaţa creştină, aşa cum este ilustrat în cartea Rut:

 Haideţi, pentru început, să privim la 2. Petru 3:18: „Creşteţi în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. A Lui să fie slava acum şi în ziua veşniciei. Amin”. Nu v-aţi întrebat niciodată de ce unii oameni, după ce au fost mântuiţi, progresează foarte rapid în lucrurile divine, în timp ce alţii avansează foarte încet? Dacă ar fi să facem un fel de grafic, linia înaintării unora ar fi aproape verticală, în timp ce a altora ar fi cu multe suişuri şi coborâşuri, fiindcă par să se împiedice aproape la fiecare pas în viaţa lor creştină. Cu toţii progresăm în ritmuri foarte diferite; v-aţi întrebat vreodată de ce? Unii presupun că asta se întâmplă din cauză că avem nivele diferite de inteligenţă. Alţii cred că are de-a face cu cât de mult studiezi - scuzându-se pe ei înşişi cu cuvintele „Mie nu-mi place să citesc atât de mult”. Sunt alţii care-şi imaginează că ai nevoie de un anume „dar duhovnicesc” pentru a progresa în viaţa creştină, şi că nu toţi creştinii au acest „dar”. Dragi prieteni, nu credeţi astfel de lucruri nici măcar pentru o secundă. Există răspunsuri la această întrebare în Cuvântul lui Dumnezeu şi aş dori să privim împreună la ele, ca să căpătăm un beneficiu pentru vieţile noastre. Avem deci acest ultim îndemn în cea de-a doua epistolă a apostolului Petru - anume ca cei credincioşi să crească în har. N-am putea dori nimic mai bun pentru noi toţi decât să creştem în har. Creşterea înseamnă dezvoltarea trăsăturilor lui Hristos în cei ai Lui, iar harul este terenul în care acestea cresc şi se dezvoltă. Ştiţi cu toţii că, creşterea în lucrurile divine este diferită de creşterea în lucrurile naturale, în sfera fizică, fie că este vorba de oameni, sau de animale, sau de plante, nu există îndemnuri pentru a creşte. Nu poţi să mergi la plantele din grădina ta şi să le zici: „Creşteţi!”. La fel, nu putem spune copiilor noştri: „Creşteţi!”. Această creştere fizică are loc în mod natural. Însă când este vorba de dezvoltarea spirituală a creştinului, e interesant să vedem că aici există îndemnul pentru cei credincioşi de a creşte. Explicaţia, cred, stă în faptul că în lucrurile divine creşterea nu este un lucru unilateral, de care doar Dumnezeu Se îngrijeşte. Există ceva de făcut pentru noi în această chestiune, iar Dumnezeu doreşte să fim conştienţi de responsabilitatea ce ne revine pentru a creşte spiritual. Ioan Gură de Aur a asemănat acest proces cu felul în care faci un foc. Nu că aş şti prea multe despre cum poţi face focul, însă înţeleg că-l poţi face greşit sau corect. Poţi aranja lemnele în aşa fel încât, după ce îl aprinzi, să ardă bine, fără să se stingă. Poţi de asemenea să pui lemnele la întâmplare, şi în cazul acesta nu vei obţine un foc bun. Cred că lucrurile stau exact la fel în sfera spirituală. Avem nevoie ca anumite principii din Cuvântul lui Dumnezeu să-şi aibă locul potrivit în sufletul nostru, astfel ca Duhul Sfânt să poată lua lucrurile lui Dumnezeu şi să le aplice inimii şi vieţii noastre. Rezultatul va consta într-o creştere reală şi serioasă. Cred că acesta este motivul pentru care unii cresc mai repede decât alţii. Cu alte cuvinte, dacă simţiţi că nu prea aţi progresat în viaţa creştină, asta e din cauză că unele dintre acele principii lipsesc în vieţile voastre.

 Aş dori acum să privim la acest subiect folosind elementele din viaţa unui personaj al Vechiului Testament, viaţă în care lucrurile necesare pentru creştere şi progres sunt frumos ilustrate. Să deschidem la cartea Rut. Există doar două cărţi în Biblie care poartă numele unei femei - acestea sunt Rut şi Estera. Există un contrast izbitor între acestea două. Estera a fost o iudeică ce s-a căsătorit cu un împărat dintre neamuri, iar Rut a fost o femeie dintre neamuri care s-a căsătorit cu un prinţ iudeu, cu un om din linia împărătească a lui David. Sunt multe principii preţioase în cărţile Vechiului Testament, pe care le putem folosi în viaţa noastră creştină. Este remarcabil cum Rut a făcut un progres atât de rapid în lucrurile Dumnezeului de care se alipise doar de puţină vreme. Aş vrea să privim la viaţa ei şi să vedem care a fost secretul creşterii ei rapide. Voi începe cu versetele 6-19 din primul capitol. Tragedia avusese deja loc în familia lui Elimelec - trei bărbaţi muriseră în acea familie. Rămân în urmă trei văduve: Naomi, Rut şi Orpa. Găsim în acest pasaj marele test la care Rut a fost supusă. Mai întâi, cele trei văduve s-au sculat ca să plece din ţara Moabului. Existau însă anumite diferenţe între ele. Naomi era văduva îndurerată; Orpa era văduva pe cale a se despărţi de celelalte două; iar Rut era văduva decisă să rămână alături de Naomi. Naomi reprezintă imaginea credinciosului care a dat înapoi în viaţa de credinţă, şi care acum doreşte să se înscrie pe drumul restabilirii. Ştia că avea nevoie să fie acolo unde o vroia Dumnezeu, în ţara lui luda, şi era cuprinsă de dorinţa de a se întoarce. Rut este imaginea noului convertit; ea face din Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul ei. Orpa, la rândul ei, constituie imaginea unui simplu mărturisitor, care îşi îndreaptă paşii către Dumnezeu, dar care, fiind pus la încercare, renunţă la mărturisirea făcută. Primul lucru important pe care îl vedem la Rut este faptul că ea s-a încredinţat complet în mâna Dumnezeului lui Israel - un angajament care implica despărţirea definitivă de ţara Moabului. O astfel de abandonare în mâna lui Dumnezeu este absolut esenţială în viaţa celor credincioşi - fie că este vorba de cei ai Vechiului Testament, sau de cei de astăzi, din creştinism. Ce frumoasă este mărturisirea ei către Naomi, că nimic nu o putea convinge să nu o însoţească în ţara lui Israel! Angajamentul lui Rut a fost profund şi foarte real. El a cuprins cinci lucruri. Rut a spus: „încotro vei merge tu, voi merge şi eu”, ceea ce înseamnă că ea dorea să apuce pe un drum nou în viaţa sa. Apoi „Unde vei locui tu, voi locui şi eu”; asta arată că dorea să ocupe un loc nou. „Poporul tău va fi poporul meu” - aici vedem dorinţa ei identificare cu un popor nou. Rut a mai spus: „Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu”, ceea ce înseamnă că ea acceptase o Persoană nouă divină în viaţa ei - pe Iahve al iudeilor. În cele din urmă, „Unde vei muri tu, voi muri şi eu”, arătând astfel că avea o nădejde nouă în viaţă, căci sfinţii Vechiului Testament nu cunoşteau despre venirea Domnului şi despre răpirea celor credincioşi. Ei aveau însă o nădejde ce trecea dincolo de moarte, către veşnicia alături de Dumnezeul lor.

 Mărturisirea lui Rut arată că în viaţa ei existau:

Un drum nou - drumul credinţei.

Un loc nou - ţara lui Israel.

Un popor nou - poporul Israel.

O Persoană divină nouă - Dumnezeul lui Israel, Iahve.

O nădejde nouă - veşnicia.

 Ea luase o direcţie cu totul nouă în viaţa ei; ce imagine frumoasă a angajamentului total faţă de Dumnezeu! Cred că acesta este începutul, dacă vrem să progresăm în lucrurile Domnului. Cu alte cuvinte, trebuie să ne încredinţăm deplin în mâna Sa cu privire la drumul nostru creştin. Ştiţi cu toţii că astăzi există în creştinătate multă nepăsare şi indiferenţă - exact opusul angajamentului de care vorbim. Aşa cum spunea Vasile cel Mare: „Mulţi se mulţumesc să meargă pe calea creştină din inerţie, fără nicio cercetare, fără să-şi facă probleme prea mari”. Cu tristeţe o spunem, dacă nu există angajament real în viaţa creştină a cuiva, atunci când va veni punerea la probă, nu va fi altceva decât faliment şi lipsă a progresului, fiindcă rădăcinile convingerilor sale nu merg prea mult în adâncime. Doresc să îndemn fiecare cititor să ia în serios viaţa creştină! Trebuie să fim deplin angajaţi pe drumul nostru. Îmi dau seama că, pentru realizarea acestui lucru, pe lângă îndemnuri trebuie ca puterea dragostei lui Dumnezeu şi acea măreţie a lucrării pe care Domnul Iisus a împlinit-o la cruce să atingă corzile inimilor noastre şi să le facă să vibreze. Astfel Domnul Iisus va deveni mai preţios inimilor noastre, iar acest lucru se va manifesta printr-un angajament mai deplin faţă de El. Rut nu a avut inima împărţită. Nu a tratat cu uşurătate acest drum al credinţei în Domnul, aşa cum vedem că se face astăzi peste tot în creştinătate. Rut s-a încredinţat pe deplin în mâinile lui Dumnezeu, ceea ce însemna părăsirea completă a Moabului. Nu citim că ar mai fi avut după aceea vreun contact cu Moabul. Ea „a dărâmat toate podurile” din urma ei. Dacă dorim să progresăm în lucrurile divine, trebuie să dărâmăm toate podurile din urma noastră. Avem nevoie de un angajament faţă de Domnul care să nu cunoască drumul înapoi. Ştiţi că în Evrei 11:15 se spune: „Dacă şi-ar fi amintit de aceea (ţara) din care ieşiseră, ar fi avut timp să se întoarcă”. Toată atenţia acestei femei se concentra asupra vieţii ei noi, asupra locului spre care se îndrepta, asupra părtăşiei noi cu poporul Israel - angajamentul ei a fost total şi ireversibil. Rugăciunea mea este ca şi angajamentul nostru să fie la fel. Aşa cum am văzut din viaţa lui Rut, acest angajament implică o despărţire clară de lume, al cărei simbol este Moabul. Același Vasile cel Mare obişnuia să spună: „N-am întâlnit niciodată progres spiritual în viaţa cuiva care îşi păstrează încă un cerc de prieteni din lume”. Astfel de cuvinte poate că deranjează, însă sunt foarte adevărate. Dacă ai încă prieteni din lume, aceştia te vor trage în jos încet, dar sigur. Cu astfel de oameni nu este posibil să ai un interes comun în lucrurile Domnului, fiindcă ei nu-L cunosc şi nu doresc lucrurile Lui. Prin urmare, interesul comun al unui credincios şi al prietenilor lui din lume va fi orice altceva, dar nu Hristos şi lucrurile Lui. Dumnezeu să ne dea har să rupem orice legătură care ne poate împiedica. Avem un exemplu în Rut.  

 Felul de angajament pe care Dumnezeu îl vrea îmi aminteşte de o întâmplare despre care am auzit că a avut loc cu multe sute de ani în urmă, pe vremea conchistadorului Cortez. Când acesta a ajuns cu flota lui de unsprezece corăbii la Vera Cruz, pe ţărmurile Mexicului, avea doar un singur obiectiv - să cucerească acea ţară. Primul lucru pe care l-a făcut după ce şi-a debarcat cei şapte sute de oameni, a fost să dea foc tuturor celor unsprezece corăbii. Stând pe mal şi privind corăbiile arzând şi scufundându-se, soldaţii lui şi-au dat seama că urmau să meargă doar într-o singură direcţie - înainte. Ce ilustraţie sugestivă a faptului că creştinul nu are nici el o altă direcţie decât înainte. Totuşi nu vedem acest lucru prea des printre creştini. Câteodată părem că ne târguim cu Cuvântul lui Dumnezeu. Sunt creştini care doresc să se ţină strâns cu o mână de viaţa de dinainte de convertire, iar cu cealaltă să apuce lucrurile Domnului; însă aşa ceva nu se poate, iar ei nu progresează deloc. O astfel de atitudine reprezintă cea mai mare piedică în calea înaintării. Deci dacă doriţi să progresaţi în viaţa creştină - şi sper că toţi cei care citesc aceste rânduri doresc asta - aveţi nevoie să aplicaţi în viaţa voastră toate principiile pe care le vom puncta în viaţa lui Rut; după aceea veţi vedea că veţi creşte spiritual. Îmi vine în minte acum o altă istorioară asemănătoare, de data aceasta cu privire la Napoleon. Ştim că el a condus multe bătălii pe teritoriul Europei, iar una din ele poate sluji ca ilustraţie pentru subiectul nostru aici. Într-un moment în care Napoleon era copleşit de armatele vrăjmaşe, a poruncit toboşarului său să bată „retragerea”. Toboşarul însă n-a dat niciun răspuns. Atunci Napoleon a repetat ordinul. Din nou, niciun sunet nu s-a auzit. Napoleon s-a dus la el şi i-a strigat: „Bate retragerea!”. Toboşarul a răspuns: „Sire, nu m-aţi învăţat niciodată să bat aşa ceva”. Acest lucru l-a izbit pe Napoleon atât de profund, încât a pornit din nou la luptă şi a câştigat una din cele mai mari biruinţe ale lui. De un astfel de angajament avem nevoie şi noi în vieţile noastre. Cineva a spus că merită să umbli pe drumul creştin chiar dacă ar fi de zece mii de ori mai greu! Ce privilegiu avem să umblăm pe un astfel de drum şi să purtăm Numele lui Hristos înaintea lumii. Dumnezeu să facă să avem un astfel de angajament în vieţile noastre! Să mergem mai departe, în capitolul 2 al cărţii Rut, unde vom găsi cel de-al doilea lucru care a caracterizat-o pe această femeie: sârguinţa ei în a strânge hrană. „Şi soţul Naomei avea o rudă, om puternic, bogat, din familia lui Elimelec. Şi numele lui era Boaz. Şi Rut moabita a zis către Naomi: Te rog, lasă-mă să merg în ogor şi să culeg spice în urma aceluia în ochii căruia voi căpăta favoare. Şi ea i-a zis: Mergi, fiica mea. Şi a plecat; şi a intrat într-un ogor şi culegea spice în urma secerătorilor. Şi s-a întâmplat că aceasta era partea de ogor a lui Boaz, care era din familia lui Elimelec. Şi, iată, Boaz a venit din Betleem şi a zis secerătorilor: Domnul fie cu voi! Şi ei i-au zis: Domnul să te binecuvânteze! Şi Boaz a zis slujitorului său care era pus peste secerători: A cui este tânăra aceasta? Şi slujitorul care era pus peste secerători a răspuns şi a zis: Este tânăra moabită care s-a întors cu Naomi din câmpiile Moabului. Şi ea a zis: Vă rog, să culeg spice şi să adun printre snopi în urma secerătorilor. Şi a venit şi a rămas de dimineaţă până acum; şi a stat numai puţin în casă.” (Rut 2:1-7). Rut venise în mijlocul poporului lui Dumnezeu şi dorea să se folosească de legea Domnului dată cu privire la cei săraci. Vedem în Levitic 19 că israeliţii trebuiau să lase nesecerate colţurile câmpurilor lor. În felul acesta străinii, precum Rut, ca şi cei săraci din Israel, puteau strânge ceva ca să nu moară de foame. În acest capitol, Boaz reprezintă o imagine a Domnului Iisus Hristos. Câmpul, locul unde ei strângeau hrana, este o imagine a Cuvântului lui Dumnezeu, de unde noi strângem hrană spirituală pentru sufletele noastre. Slujitorul însărcinat cu supravegherea secerătorilor este o imagine a Duhului lui Dumnezeu. El se afla pe câmpul lui Boaz pentru împlinirea intereselor acestuia. Remarcaţi că nu ni se spune numele acestui slujitor, aşa cum se întâmplă ori de câte ori apar persoane în Scriptură care simbolizează pe Duhul Sfânt. Duhul lui Dumnezeu nu caută să atragă atenţia asupra Lui însuşi, ci asupra lui Hristos, şi Se mulţumeşte să rămână undeva ascuns privirilor. Vedem de asemenea că pe câmp erau secerători şi strângători. În orice strângere pentru studiul Scripturii vom găsi deopotrivă secerători şi strângători. „Secerătorii” sunt aceia experimentaţi la seceriş, care merg înaintea celorlalţi şi taie spicele. Ei constituie o imagine a celor care posedă o anume cunoaştere a Cuvântului şi un dar pentru prezentarea acestui Cuvânt, oameni care ne pot învăţa lucruri despre Hristos. „Strângătorii” sunt aceia dintre noi care merg în urma „secerătorilor” şi adună hrană spirituală în strângeri, necesară pentru creşterea omului dinăuntru. Trebuie totuşi să avem o dorinţă să fim acolo pe câmpul lui Boaz, aşa cum Rut era. Ea a ajuns pe câmpul lui Boaz, iar supraveghetorul a adus-o înaintea acelui om bogat. La fel se întâmplă şi cu noi: atunci când ne preocupăm cu Cuvântul lui Dumnezeu pentru a găsi hrană spirituală pentru sufletul nostru, Duhul lui Dumnezeu ne va călăuzi către Hristos. Domnul însuşi spune: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucrurile viitoare. El Mă va preamări, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va vesti” (Ioan 16:13,14). Rut l-a întâlnit pe Boaz pe câmp! Acolo îl vom găsi şi noi pe Hristos - în Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta este felul în care noi devenim tot mai familiarizaţi cu binecuvântatul nostru Domn Iisus: adâncindu-ne privirile în Cuvântul lui Dumnezeu şi căutând să obţinem hrană pentru nevoile noastre spirituale. Nu există loc în Scriptură care, fie direct, fie indirect, să nu-L aducă pe Hristos înaintea noastră. Biblia vorbeşte în întregime despre Domnul Iisus. Când citiţi, folosiţi toate mijloacele posibile pentru a capta adevărul. Unii cred că nu este indicat să iei notiţe în timpul studiilor biblice, însă eu sunt de părere că este foarte bine dacă cineva doreşte să ia notiţe. Un proverb chinezesc spune aşa: „Când aud un lucru, îl uit; când îl văd, îl reţin; dar când îl scriu, îl înţeleg”. Ceea ce vreau să spun este că dacă implicăm tot mai multe din simţurile noastre în învăţarea adevărului, vom avea cu atât mai multe şanse să ni-l însuşim şi să ni-l întipărim în memorie. A aşterne pe hârtie anumite gânduri - chiar dacă acest lucru este strict pentru folosul nostru personal - ne va fi de ajutor în procesul de învăţare a adevărului. Cineva a spus: „Vârful creionului descurcă firul câteodată încâlcit al gândurilor noastre”. Avem o imagine frumoasă în Rut care dorea cu ardoare să strângă hrană. Acest al doilea lucru important din viaţa ei este necesar şi pentru vieţile noastre - o foame după hrana spirituală. Această hrană o obţinem doar dacă o culegem din Cuvântul lui Dumnezeu. Iată un alt motiv pentru care unii progresează rapid, iar alţii se împiedică tot timpul. Este de înţeles că cei tineri nu au un apetit la fel de mare ca cei mai în vârstă. Dacă eşti o persoană tânără, Dumnezeu ştie acest lucru şi te înţelege, însă trebuie să existe o dorinţă din partea ta de a aduna hrană din Cuvântul lui Dumnezeu. Unii dintre voi, dacă sunt sinceri, probabil că-şi spun: „Dar eu nu prea am poftă de o asemenea hrană”. Există un motiv pentru acest lucru, anume că în tine sunt două naturi. Îngerii nu au două naturi; animalele nu au două naturi. Omul păcătos nu are nici el două naturi - are doar una şi aceea este cea căzută. Credinciosul este singurul care are două naturi. Natura nouă, pe care o primim atunci când suntem născuţi din nou, este de un caracter mai înalt decât cea a unui înger, căci este chiar viaţa lui Hristos. Cealaltă natură a credinciosului este cea veche, căzută; aceasta este mai josnică decât a unui animal, căci oamenii căzuţi comit lucruri imorale pe care un animal nu le-ar comite. Să reţinem faptul că niciuna din aceste două naturi nu poate fi îmbunătăţită! Una este atât de rea încât nu poate fi îmbunătăţită, iar cealaltă este atât de bună încât nu are nevoie să fie îmbunătăţită. Dorinţele fundamentale ale acestor două naturi nu pot fi schimbate. Una îl doreşte pe Hristos şi lucrurile Lui, cealaltă doreşte păcatul şi lumea. Natura veche se aseamănă cu acele răţuşte ieşite din ouă clocite de o găină. Când au văzut prima oară apa, ele au fugit către ea, spre disperarea găinii.Toată grija arătată de ea acestor răţuşte n-a contribuit cu nimic la schimbarea naturii lor. Aşa stau lucrurile şi cu natura căzută a creştinului; nu contează cât de mult o cultivi şi o moralizezi - ea nu se va schimba niciodată. Se va îndrepta mereu şi mereu către păcat. Din fericire avem mai avem o altă natură, pe care o interesează lucrurile divine şi îşi găseşte plăcerea în ele. Totuşi, doar faptul că avem această natură divină nu ne va face să creştem. Trebuie să învăţăm cum să hrănim această natură nouă; şi dacă o hrănim, vom creşte. Hrana ei este Hristos. Domnul Iisus a spus: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de la urmă. Căci trupul Meu este adevărata hrană şi sângele Meu adevărata băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el” (Ioan 6:54-56). El vorbea figurativ, bineînţeles, dar lucrul important de învăţat aici este că avem nevoie de momente zilnice de linişte în care să deschidem Cuvântul lui Dumnezeu şi să lăsăm ca Duhul Sfânt să-L prezinte pe Hristos sufletului nostru; astfel viaţa cea nouă din noi se hrăneşte. Odată ce veţi învăţa să faceţi acest lucru, veţi descoperi cât de binecuvântate sunt astfel de momente. Dar, aşa cum am spus, noi mai avem o natură, care doreşte cu totul alte lucruri. Trebui să avem grijă ca să nu o hrănim, căci hrănind-o ea ne va domina. Dacă alimentăm natura păcătoasă vom descoperi în curând că ea va da roade şi ne va asalta cu dorinţele ei. Iar unul din lucrurile pe care ea nu vrea nicidecum să le facă este de a se hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu. Personal, eu cred că petrecem prea mult timp în sfera cărnii - cu toţii, nu doar cei tineri. Acesta este motivul pentru care adesea există conflicte interioare şi o lipsă a apetitului pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Iată deci cât este de important să hrănim natura cea nouă! Nu mă îngrijorează aşa de mult faptul că cei tineri încă mai au ataşate de ei unele lucruri din această lume, aşa cum Moise, după ce a fugit din Egipt, a putut fi identificat ca fiind egiptean după felul cum arăta. Dacă există o dorinţă reală de a asimila Cuvântul lui Dumnezeu, atunci aceste lucruri lumeşti îşi vor găsi locul pe care-l merită - la gunoi. Dar dacă nu există o viaţă interioară de părtăşie cu Dumnezeu, întreţinută cu citirea şi rumegarea Scripturii, atunci mai devreme sau mai târziu va urma o depărtare de la calea credinţei. Bineînţeles că lucrurile lumeşti, oricât de nesemnificative ar fi ele, nu sunt de scuzat; ceea ce vreau să spun însă este că dacă cineva asimilează zilnic din Cuvântul lui Dumnezeu, conştiinţa respectivului va fi atinsă şi lucrurile, obiceiurile sau concepţiile nepotrivite vor fi eliminate. Mă tem însă că mulţi dintre creștini nu manifestă niciun dram de interes faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ştim unde vor ajunge în final. Sunt încredinţat că dacă veţi lua Biblia şi veţi începe să o citiţi, Dumnezeu vă va mări treptat pofta de a o citi. Ştiu că este greu la început. Veniţi de undeva, de la cine ştie ce ocupaţie, distractivă sau nu, şi când deschideţi Biblia n-aveţi niciun chef să citiţi. Asta se datorează faptului că este nevoie mai întâi de un proces de spălare în sufletul vostru, care să cureţe întinarea acumulată în ziua respectivă. Dar de îndată ce se realizează acest proces, veţi experimenta dulceaţa Cuvântului lui Dumnezeu. E nevoie ca în primele cinci sau zece minute să vă impuneţi să continuaţi să citiţi, apoi veţi descoperi că Domnul Se va descoperi vouă în frumuseţea Lui în timp ce citiţi şi meditaţi. Deci dacă nu aveţi apetit pentru Cuvântul lui Dumnezeu, este probabil din cauza faptului că obişnuiţi să hrăniţi natura veche, în timp ce dorinţele naturii noi sunt sugrumate. Va exista întotdeauna un conflict între cele două naturi ale credinciosului.

 Vom trece acum la cea de-a treia trăsătură a vieţii lui Rut. Am văzut deja două până acum: mai întâi angajamentul ei total faţă Dumnezeul lui Israel, care a implicat o despărţire clară de lume; apoi, sârguinţa ei în a aduna hrana. Acum vom privi la un alt lucru important care i-a caracterizat viaţa, anume rămânerea ei într-un anturaj bun. „Şi Boaz a zis către Rut: Ascultă, fiică, să nu te duci să culegi spice în alt câmp, să nu te depărtezi de aici şi rămâi aici cu slujnicele mele. Uită-te unde vor secera pe câmp şi du-te după ele. Am poruncit slugilor mele să nu se atingă de tine. Şi când îţi va fi sete, să te duci la vase şi să bei din ce vor scoate tinerii.” (Rut 2:8,9). Acum Boaz i-a vorbit lui Rut. Ştiţi că şi Domnul Iisus vrea să vă vorbească fiecăruia dintre voi. De fapt asta se întâmplă în acele momente de linişte când stăm înaintea Scripturilor deschise. Vedem că Boaz i-a dat un sfat lui Rut - un sfat foarte bun şi înţelept - anume să rămână într-un anturaj bun. „Rămâi aici cu slujnicele mele”. El n-a vrut că Rut să rătăcească pe alte ogoare, iar ea i-a ascultat sfatul şi a rămas în tovărăşia persoanelor potrivite. Iată un alt factor care a contribuit la progresul spiritual rapid al acestei femei. Este o lecţie importantă pentru noi aici. S-a spus adesea că cei cu care te însoţeşti sunt ca butoanele unui lift: te pot duce în sus sau în jos. Dacă te însoţeşti cu cei nepăsători şi indiferenţi faţă de lucrurile lui Hristos (cu aceia care nu au un angajament real faţă de Domnul), unii ca aceştia nu-ţi vor fi deloc de ajutor. Nu te vor duce nicidecum în sus, ci doar în jos. Pe de altă parte, dacă te întovărăşeşti cu cei interesaţi de lucrurile divine, ei te vor îmboldi şi mai mult către acestea şi te vor trage în sus. Ioan Gură de Aur obişnuia să spună: „Eu nu sunt chemat să-mi stabilesc însoţitorii - Cuvântul lui Dumnezeu îi stabileşte pentru mine”. Făcea referire la Psalmul 119:63 - T.M., care spune: „Sunt alături de toţi cei care se tem de Tine şi de cei care păzesc îndrumările Tale”. Vedem două lucruri în acest verset: teama de Domnul şi păzirea îndrumărilor Sale. Iată criteriile după care să ne alegem anturajul. Remarcaţi că psalmistul nu spune: „Sunt alături de orice israelit din ţară”. Nici Noul Testament nu ne spune că ar trebui să ne însoţim cu orice creştin, iar asta din motiv că ne aflăm într-o vreme de ruină şi de faliment, când există mulţi creştini ce nu manifestă nici măcar un dram de interes pentru lucrurile lui Dumnezeu. Aceştia nu ne vor fi de vreun ajutor pe drumul credinţei. Ni se spune în Proverbe 5:14 că: „Puţin a lipsit să intru în tot felul de rele, în mijlocul poporului şi al adunării”. În zilele noastre nu trebuie mergi în lume pentru a intra în tot felul de rele, ci acest lucru se poate întâmpla, din nefericire, chiar în mijlocul acelora care mărturisesc Numele Domnului. Iată motivul pentru care trebuie să existe separare de rău în casa lui Dumnezeu. Cu toţii ştim că cei credincioşi trebuie să umble în separare faţă de persoanele din lume - faţă de aceia care sunt în afara casei lui Dumnezeu, însă nu toţi conştientizăm faptul că trebuie să fim separaţi de rău şi în casa lui Dumnezeu. Şi aceasta, aşa cum am spus, din cauză că această casă a lui Dumnezeu este în ruină. Citiţi 2. Timotei 2:19-22 şi veţi vedea instrucţiuni cu privire la acest lucru. Da, sunt mulţi care mărturisesc că ÎI cunosc pe Domnul, că sunt creştini, dar nu umblă cu băgare de seamă. Nu de tovărăşia lor avem noi nevoie. Am văzut că în psalmul citat deja se pomeneşte de „îndrumările” lui Dumnezeu. Acest cuvânt este folosit pentru a denota cele mai mici detalii din Lege. Cei ce păzesc îndrumările lui Dumnezeu sunt aceia care au grijă să împlinească chiar şi cele mai mici principii ale Scripturii. Cu astfel de persoane trebuie să ne însoţim. Veţi spune poate că asta va face ca drumul nostru să fie teribil de îngust. E posibil să fie aşa, însă nu există alte reguli corecte după care să ne alegem anturajul. Vedem în textul nostru că slujnicele lui Boaz aveau o singură ocupaţie: să culeagă spice. Aceasta a devenit şi ocupaţia lui Rut, astfel că ea s-a alăturat lor şi de acum toate adunau spice în urma secerătorilor. Boaz n-a vrut ca Rut să plece pe vreun alt câmp. Dacă ea ar fi plecat pe vreun alt câmp, s-ar fi aflat oricum tot în ţara lui Israel, printre cei care mărturiseau a fi poporul Domnului. Totuşi aceştia puteau avea alte obiective decât Boaz. Dacă traducem acest lucru în termenii zilelor pe care le trăim, lecţia de învăţat pentru noi este că există astăzi multe ogoare în mărturisirea creştină - şi toţi cei aflaţi pe ele mărturisesc că-L urmează pe Hristos. Însă există un singur ogor pe care Domnul ne doreşte: printre cei adunaţi pentru Numele Său. Iar cuvintele Lui către noi sunt: „Să nu te duci să culegi spice în alt camp”. Care sunt deci însoţitorii tăi? Cu cine obişnuieşti să te asociezi? Sunt aceia pe care-i interesează Scriptura şi care îşi dau silinţa să aplice în viaţă lucrurile pe care le aud la adunare/biserică? Sau sunt aceia ale căror gânduri rătăcesc departe în strângeri, sau care-şi tot pasează unii altora bileţele în timpul slujbei? Dacă cineva priveşte în adunare îi va fi foarte uşor să-i detecteze pe cei care nu sunt atenţi, căci aceştia îşi întorc continuu capul încoace şi încolo, şuşotind cu cei din jurul lor. Vasile cel Mare a făcut următoarea mărturisire: „Când eram tânăr, mă aflam cu trupul în adunare, dar cu mintea eram departe”. Ce mărturisire tristă! Am nădejdea că, dacă vă aflaţi într-o astfel de stare, Dumnezeu va lucra la inima şi la conştiinţa voastră şi vă va trezi interesul pentru lucrurile Sale.

 Acum vom trece la versetul 15 pentru a vedea încă un lucru necesar progresului în viaţa creştină, anume a nu te preocupa cu aspectele negative. „Şi când s-a sculat să culeagă spice, Boaz a poruncit slujitorilor săi: Lăsaţi-o să culeagă spice chiar şi între snopi, şi să n-o opriţi; şi chiar voi să-i scoateţi din snopi câteva spice; s-o lăsaţi să culeagă spice şi să n-o înfruntaţi”. Ea a cules spice de pe câmp, până seara, şi a bătut ce culesese; era aproape o efă de orz”. Boaz a dat o poruncă specială celor ce-i secerau câmpul. El a spus, cu alte cuvinte: „Vedeţi să scoateţi chiar voi din snopi spice pentru acest nou suflet convertit care este printre noi”. Iată un cuvânt adresat fraţilor care poartă responsabilitatea în strângerile pentru studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Ei trebuie să aibă grijă să explice lucrurile în aşa fel încât ele să fie uşor de înţeles chiar şi pentru tineri sau pentru noii convertiţi. Nu vreau să spun că ar trebui să transformăm fiecare strângere a adunării într-una de şcoală duminicală pentru copii. Ştiu că sunt unii care cred că dacă sunt câţiva tineri în adunare totul trebuie coborât la nivelul lor elementar. Nu asta le-a cerut Boaz secerătorilor săi. Obiectivul lor principal era să secere câmpul, însă în acelaşi timp trebuiau să nu uite de culegătorii din spatele lor şi să scoată pentru ei spice din snopi, astfel încât să se aleagă şi aceştia cu ceva. Nu ne putem aştepta ca cei tineri să înţeleagă totul, dar dacă sunt atenţi, vor primi ceva. Este adevărat că noi, cei în vârstă, avem câteodată obiceiul să vorbim „prescurtat” în strângeri, lăsându-i în urmă pe ascultători. De exemplu, un frate zice: „Asta ar fi asemănător cu experienţa din Romani 7”, iar altul replică: „Da, este adevărat”. Apoi, fără să se oprească pentru a explica la ce se referă, ei trec mai departe la un alt punct. Totuşi, sunt mulţi printre ascultători care nu ştiu despre ce este vorba în acel capitol. În felul acesta, cei din adunare vor renunţa să ne mai urmărească atunci când vorbim în strângeri sau la studiu. Cei tineri, în special, vor ieşi repede de pe lungimea noastră de undă, şi asta nu e bine. Lucrul pe care vreau să-l subliniez în pasajul citat din Rut este că ea a separat boabele de pleavă după ce a cules. Boabele sunt cele care se mănâncă, în timp ce pleava nu foloseşte la nimic. Există adeseori, din nefericire, printre copiii lui Dumnezeu această pleavă: aspecte negative şi nefolositoare, în strângeri şi în afara lor. Este important deci să nu ne preocupăm cu ceea ce este negativ sau nefolositor. Această pleavă poate reprezenta discutarea greşelilor şi lipsurilor celor credincioşi, sau alte lucruri de felul acesta. Rut a avut grijă să nu ducă pleava acasă; iată o lecţie pe care trebuie s-o învăţăm şi noi. Sunt unii creştini care întotdeauna sunt preocupaţi de aspectele negative. Ei vorbesc mereu despre greşelile vreunui frate, despre diverse aspecte neplăcute, despre lipsurile celorlaţi; această manieră de comportare devine în curând foarte obositoare pentru cei din jurul lor. Dragă frate sau soră, dacă obişnuieşti să faci aşa, ia seama la următorul lucru: cei ce se ocupă cu greşelile altora, mai devreme sau mai târziu vor comite ei înşişi aceleaşi greşeli! Dacă îţi faci o hrană din astfel de chestiuni, să nu te mire faptul că nu creşti! Rut a dat dovadă de înţelepciune separând boabele de pleavă; apoi a luat doar boabele acasă. Adesea aducem în casele noastre vreo problemă sau vreo tulburare pe care am observat-o în adunare; apoi ne preocupăm cu ea. Acest lucru nu ne face niciun bine din punct de vedere spiritual. Ce important este să nu ne preocupăm cu falimentul şi cu lucrurile negative din poporul lui Dumnezeu! Bârfa, de exemplu, este un păcat în care cădem cu uşurinţă, dar pe care Dumnezeu îl urăşte foarte mult; trebuie să ne ferim să bârfim, dar în aceeaşi măsură să ne ferim şi de cei care au obiceiul să bârfească. Un proverb turcesc spune aşa: „Cel care-l bârfeşte pe altul la tine, te va bârfi şi pe tine la altul”. Nu trebuie să îngăduim să fim prinşi în astfel de preocupări. Experienţa creştină normală este să fii preocupat cu lucrurile pozitive şi cereşti, care au de-a face cu Hristos, lucruri simbolizate de acele boabe de cereale. Acestea trebuie să alcătuiască hrana noastră. În versetele 18 şi 19 vom găsi următorul lucru necesar pentru creşterea noastră spirituală: dorinţa de a împărţi altora hrană spirituală. „A luat-o şi a intrat în cetate, şi soacra ei a văzut ce culesese. Rut a scos şi rămăşiţele luate după ce se săturase şi i le-a dat. Soacra ei i-a zis: Unde ai cules astăzi spice şi unde ai muncit? Binecuvântat să fie cel ce s-a îngrijit de tine! Şi Rut a spus soacrei sale la cine muncise şi a zis: Omul la care am muncit azi se numeşte Boaz”. Lucrul pe care vreau să-l accentuez aici este că Rut a arătat dorinţa de a împărţi şi altora hrana pe care o strânsese. Ea nu a adunat hrană doar pentru nevoile ei, ci i-a făcut parte din ea şi soacrei sale. Acesta este un lucru minunat - să citeşti Scripturile şi apoi să împărţi şi altora din ceea ce Dumnezeu ţi-a dat, sau din ce ai primit din partea Lui în adunare! Iată un alt lucru care ne va ajuta să progresăm. Poate vei întreba: Cum poţi creşte dacă dai altora? Scriptura spune: „Cel ce udă pe alţii va fi el însuşi udat” (Proverbe 11:25). Sau: „Unul care dă cu mână largă ajunge mai bogat” (Proverbe 1:24). Dacă împarţim altora ceea ce avem, Dumnezeu va face o minune în vieţile noastre: vom constata că vom învăţa cu atât mai bine adevărurile pe care le împărtăşim altora. Nu ştiu cum se întâmplă acest lucru, însă pot da mărturie că este adevărat. În acest sens, hrana spirituală este exact opusă celei naturale. Dacă ai două pâini şi dai cuiva una, tu vei rămâne la rândul tău doar cu una. În sfera divină însă lucrurile stau invers. Poţi împărtăşi altora gânduri pe care le-ai primit din Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pierzi în felul acesta nimic din ele - ba de fapt le ai într-o măsură chiar mai mare. Câştigi atunci când împărţi. Ioan Gură de Aur obişnuia să spună că înţelege cu adevărat un pasaj sau un subiect doar după ce îl predică de patru ori! Când am citit prima oară această remarcă a lui, mi-am zis: „Cum?!” Dar după ce m-am gândit mai mult la ea, cred că am înţeles-o. De aceea vă încurajez să daţi şi altora din ce aţi primit, şi veţi descoperi că astfel veţi avea o şi mai mare binecuvântare pentru sufletele voastre. Avem nevoie fiecare să răspândim către ceilalţi din ceea ce acumulăm. Acum vom trece la versetul 21 pentru următorul punct: a fi gata să te laşi corectat. „Şi Rut moabita a spus: El mi-a mai zis: Rămâi cu slujitorii mei, până vor termina de secerat. Şi Naomi a zis către nora ei Rut: Este bine, fiica mea, să ieşi cu slujnicele lui şi să nu te întâlnească cineva în alt ogor. Ea s-a ţinut dar de slujnicele lui Boaz ca să culeagă spice, până la sfârşitul seceratului orzului şi seceratului grâului. Şi locuia cu soacra ei”. Aici vedem că Rut a făcut o greşeală - câteodată este numită „greşeala lui Rut”. În versetul 8, Boaz îi spusese: „Rămâi cu slujnicele mele”. Când ea a mers acasă şi i-a spus soacrei sale ce i se întâmplase în acea zi, era aşa de emoţionată încât a făcut o confuzie. Rut a zis cam aşa: „Pe lângă faptul că m-a lăsat să strâng toată această hrană, mi-a zis de asemenea să rămân cu slujitorii lui!” Probabil că ea s-a gândit că asta era o idee bună; până la urmă, este o atracţie naturală să stai în prezenţa persoanelor de sex opus. Însă credincioasa mai bătrână, Naomi, care acum era restabilită, a zis: „Nu cred că asta ţi-a spus. Părerea mea este că ar trebui să stai cu slujnicele lui”. Apoi ni se relatează că: „Ea s-a ţinut dar de slujnicele lui Boaz”. Ceea ce vreau să scot în relief este că Rut a fost gata să se lase corectată şi a profitat de pe urma corecţiei care i s-a făcut. Iată un lucru de care avem mare nevoie: să acceptăm să fim corectaţi. Cu toţii avem nevoie să fim corectaţi câteodată, însă sunt unii cărora le vine foarte greu să accepte acest lucru. Pur şi simplu nu pot, sau nu vor, să se lase corectaţi. Nabal este un exemplu în această privinţă. El a fost descris ca fiind „un om aşa de rău încât nimeni nu îndrăzneşte să-i vorbească”. Cu toţii am întâlnit astfel de persoane şi ştim că Domnului nu-I place ca cineva să fie aşa. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât ne lăsăm mai greu corectaţi. Să ne aducem aminte că întotdeauna vom fi pasibili de corectare. Dacă este vorba de un anumit adevăr pe care nu l-am înţeles aşa cum trebuie, să fim gata să acceptăm lămuririle necesare fără să ne supărăm pe cel care ni le aduce. Dacă este vorba de o chestiune practică în care am greşit, trebuie de asemenea să arătăm toată bunăvoinţa în a ne lăsa corectaţi. Sunt unii care umblă pe drumul credinţei de mai mult timp decât noi, aşa cum Naomi era o credincioasă mai bătrână şi mai experimentată decât Rut; de cele mai multe ori, aceşti oameni ştiu mai bine decât noi ceea ce ne este de folos. Trebuie să fim gata să ascultăm dacă au ceva să ne spună. Rut ar fi putut să gândească: „Nu voi asculta de Naomi, căci ea a greşit cu un timp în urmă în viaţa ei”. Să nu gândim niciodată aşa, căci unii dintre cei care au căzut şi au fost ulterior restabiliţi dobândesc o anumită autoritate şi binecuvântare în ceea ce spun, chiar din pricină că au fost adânc smeriţi şi au învăţat această lecţie în întregime.

 Vom aborda acum ultimul nostru punct: practicarea judecăţii de sine. „Şi soacra ei, Naomi, i-a zis: Fiica mea, să nu-ţi caut oare un loc de odihnă, ca să fii fericită? Şi acum, Boaz, cu ale cărui slujnice ai fost, nu este el rudă cu noi? Iată, el are să vânture la noapte orzul în arie. Spală-te şi unge-te, apoi îmbracă-te cu hainele tale şi coboară-te la arie” (Rut 3:1-3). O vedem aici pe Rut care primeşte sfat de la Naomi să se spele şi să se ungă, iar apoi să se apropie de Boaz. Aceasta este o imagine a felului în care părtăşia poate fi menţinută. Trebuie să fim curaţi pentru a putea sta în prezenţa Domnului. Ştiţi cu toţii că Domnul nu poate avea comuniune cu noi dacă suntem murdari. Dacă ne-am întinat în umblarea noastră şi astfel s-a întrerupt părtăşia cu El, este nevoie să ne spălăm, adică să ne judecăm pe noi înşine. Apostolul loan spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele noastre şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1. Ioan 1:9). Nu amânaţi mărturisirea, gândind că o puteţi face la sfârşitul săptămânii, când se vor aduna mai multe greşeli. Dacă procedaţi aşa, la acea dată păcatul comis se poate preschimba într-unui mai mare, pentru că astfel de lucruri au întotdeauna tendinţa de a se agrava. Avem nevoie deci de judecata de sine. Biblia spune: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi”. Această judecată de sine este necesară pentru menţinerea părtăşiei. În felul acesta ne spălăm (sau, mai exact spus, Domnul ne spală - Ioan 13:8-10) şi rămânem în starea potrivită comuniunii cu El. Rezultatul important al acestei acţiuni de spălare este că Rut s-a putut apropia de Boaz. Este o imagine a lucrului de care cu toţii avem nevoie - apropierea de Hristos! Pentru progres şi creştere în viaţa creştină, acesta este un lucru esenţial. Fie ca Domnul să vă pună pe inimă să doriţi cu ardoare toate aceste elemente importante pe care le-am văzut în viaţa lui Rut. Ele constituie cu adevărat cheia unui progres rapid.

Angajamentul ferm faţă de Domnul, care implică o despărţire clară de lume.

Sârguinţa de a strânge hrană spirituală din Cuvântul lui Dumnezeu.

Necesitatea de a avea un anturaj bun.

A nu ne preocupa cu aspectele negative.

A împărţi altora din ceea ce am dobândit.

A fi gata să ne lăsăm corectaţi.

Menţinerea comuniunii prin judecata de sine.

 Acum mă voi întoarce să răspund la întrebarea pe care am pus-o la începutul acestui articol - de ce unii progresează rapid în lucrurile divine, iar alţii nu? Dacă nu creştem spiritual, singura concluzie logică ar fi că există o piedică în calea creşterii. Înseamnă că în vieţile noastre lipseşte vreunul (sau mai multe) din elementele importante care au caracterizat viaţa lui Rut. Poate că nu am rupt-o definitiv cu lumea, sau poate nu suntem îndeajuns de sârguincioşi în a strânge hrană din Cuvântul lui Dumnezeu; sau poate cei cu care ne întovărăşim sunt problema. Iată lucruri la care să gândim cu seriozitate. Dumnezeu să ne dea harul să înlăturăm neajunsul pe care-l avem, oricare ar fi el, pentru ca astfel să creştem „în harul şi în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

2. „Astfel s-a întors Naomi”:

 Israel a primit de la Dumnezeu, o ţară unde curgea lapte şi miere (Exod 3:8,17). În schimb, trebuia să-L iubească şi să-I slujească. Cu toate acestea, în timpul judecătorilor „fiecare făcea ce-i plăcea” şi slujeau idolilor (Judecători 2:11; 21:25). De aceea Dumnezeu porunceşte, cerurile se închid şi pământul nu-şi mai dă roadele (Deuteronom 11:13-17). „Foametea” pune la încercare credinţa şi dezvăluie starea inimii noastre. Trebuie să se identifice cu atenţie motivele care implică un asemenea test şi să se aştepte cu răbdare, din mâna lui Dumnezeu, eliberarea (Psalmul 33:18,19 - T.M.). În cazul în care hrana spirituală, bucuria şi puterea lipsesc, accesul la binecuvântările lui Dumnezeu, este îngrădit chiar de noi. Dar putem de asemenea, din păcate, să ne străduim să scăpăm de disciplina Domnului, dispreţuind lecţiile care El a vrut să ne înveţe. Aceasta este atitudinea lui Elimelec. El a părăsit ţara lui Dumnezeu, Betleemul lui Iuda (casa pâinii), în căutarea unei vieţi mai uşoare. A plecat împreună cu soţia lui Naomi şi cei doi fii ai lor, stabilindu-şi locuinţa în ţara Moabului, dar de cealaltă parte a Iordanului (Rut 1:1). „Moabul era netulburat din tinereţea lui şi se odihnea fără teamă pe drojdiile lui, nu era turnat dintr-un vas în altul şi nu era dus în robie”, ne este relatat în Ieremia 48:11. Elimelec ar fi vrut, probabil, să locuiască doar pentru un timp foarte scurt în ţara aceasta. Un credincios care se îndepărtează, nu caută să se conformeze imediat cu lumea, dar treptat treptat, Moabul pare din ce în ce mai atractiv pentru cei care au părăsit Canaanul. Elimelec devine locuitor al acestei ţări şi în curând moare. Noi nu avem capacitatea necesară de a măsura consecinţele cumplite ale primului pas făcut în direcţia greşită (Proverbe 14:12; Galateni 6:7). Putem observa că fiii merg mult mai departe decât părinţii pe calea neascultării. Mahlon şi Chilion, îşi iau ca soţii fete din Moab (Deuteronom 7:3). Acum, departe de poporul lui Dumnezeu, ei mai trăiesc încă alţi zece ani în Moab, după care mor şi ei la rândul lor, fără să aibă copii (Rut 1:5). Naomi rămâne singură, lipsită de soţul ei şi de copii, pe un teritoriu străin. Este greu de imaginat o situaţie mai grea ca aceasta. Dar Cel care „sprijineşte pe văduvă” va avea grijă de ea (Psalmul 146:9 - T.M. ). La momentul oportun, ea aude că Domnul şi-a vizitat poporul Său ca să-i dea pâine (Psalmul 111:5 - T.M.). Astăzi, Dumnezeu încă îşi mai trimite mesagerii, ca să vestească în toată lumea mântuirea posibilă prin lucrarea lui Hristos la cruce. Facem noi parte dintre aceia care au sufletul însetat după această veste a bucuriei? Pentru ca Dumnezeu să ne reabiliteze, trebuie să ne disociem de lucrurile lumeşti. Naomi decide să se întoarcă la poporul pe care Dumnezeu şi L-a ales (Deuteronom 7:7). Ea pleacă, chiar dacă credinţa ei este slabă. Pocăinţa noastră este adesea imperfectă, dar Dumnezeu veghează, în timp ce noi suntem încă departe (Luca 15:20), încurajând prima mişcare spre El. După care El îşi va accentua lucrarea în noi. Naomi a câştigat afecţiunea nurorilor sale, ele urmând-o. Rut şi Orpa au obţinut binecuvântarea ei (Rut 1:8) şi sunt dispuse să aibă grijă de ea. Perspectivele viitorului care se deschid pentru cele două nurori, sunt diferite faţă de cele ale lui Naomi. De fapt, aceasta se întoarce în ţară, la casa şi la Dumnezeul ei, pe când Rut şi Orpa sunt nevoite să-şi părăsească familiile, prietenii şi … idolii lor, pentru a merge la un popor pe care nu îl ştiau (Rut 2:11). Ce poate fi mai mult: un popor ostil Moabului cu care nu ar trebui să se alieze prin căsătorie, conform legii (Deut 23:3). Va avea Naomi totuşi ocazia să le încurajeze să vină cu credinţă, să se adăpostească sub aripile Dumnezeului lui Israel? (Rut 2:12). Putem spera, dar ea a rătăcit prea mult timp, ea încă este slăbită şi probabil îi este ruşine să se întoarcă însoţită de femeile moabite. Nu vor fi ele o reamintire constantă a greşelilor din trecut? Cu siguranţă i-ar fi mai uşor să se întoarcă la Betleem singură. Apoi Naomi le dă un sărut de adio şi le încurajează să se întoarcă: „Întoarceţi-vă”(Rut 1:8,11,12,15) ,„fiecare la casa mamei ei!” şi pentru a le convinge, ea chiar le spune că au tot interesul de a rămâne în Moab. Este trist să vezi cum un credincios vorbeşte doar de munca sau afacerea lui. Gândurile lui Naomi nu se ridicau mai presus de viaţa prezentă. Ocupaţi cu lucruri pământeşti, fără comuniune reală cu Dumnezeu, suntem un obstacol pentru cei care vor să se apropie de Domnul. Cum poate crede Naomi că Domnul va găsi odihnă pentru Orpa şi Rut, fiecare în casa unui soţ … idolatru? Totul este doar confuzie; departe de Dumnezeu, vom pierde discernământul spiritual. Frământată de gânduri contradictorii, Naomi merge mai departe şi spune: „sunt mult mai amărâtă decât voi, pentru că mâna Domnului s-a întins împotriva mea.” (Rut 1:13). Ea nu poate să vada dincolo de toate aceste probleme dragostea şi harul care lucrează pentru a o reabilita. Dar în suveranitatea Lui, Dumnezeu se va folosi de răceala spirituală a lui Naomi, pentru a arăta adevărata stare a lui Rut şi Orpa. Ele sunt la o răscruce, confruntându-se cu cea mai mare decizie din viaţa lor. De alegerea lor, va depinde după câte se pare soarta lor veşnică (Deut 30:19). Ambele au sentimente puternice. Ele plâng (Rut 1:9,14) şi împreună declară: „Nu; noi vom merge cu tine la poporul tău” (Rut 1:10). Dar curând Orpa, sensibilizată de argumentele soacrei sale, o sărută şi se întoarce la zeii ei în ţara umbrei morţii (Iov 10:21). Betleem a fost în perpectivă, dar cel care i-a umplut inima a fost Moab. În schimb, Rut se ataşează de Naomi, care tot insistă ca ea să-şi urmeze cumnata. Răspunsul lui Rut face să-i strălucească credinţa. Dând totul uitării, ea se încrede în Dumnezeul viu şi adevărat. Văzând determinarea sa, Naomi n-a mai stăruit. Dragostea dezbină dar şi uneşte. Acum, ele au o speranţă comună şi împreună vor merge la Betleem. Rut este ajutorul valoros pe care Dumnezeu i-l acordă lui Naomi. Dumnezeu, astfel, veghează asupra acestei văduve. Intrarea lor în oraş provoacă o emoţie puternică. Femeile ziceau: „Naomi este aceasta? Cum s-a schimbat! ... şi fiecare se întreba: Unde sunt deci ai săi? Ce este cu străina aceasta care o însoţeşte? Fără îndoială suntem fericiţi să o revedem după atâţia ani de absenţă, dar trebuie scos în evidenţă că ea şi-a pierdut soţul şi fii. Este doar o văduvă săracă.” Cum îi primim pe cei pe care Dumnezeu îi aduce? Suntem gata să le arătăm această simpatie profundă, care va încălzi sentimentele lor pentru Domnul? Nu sunt ele cumva, uneori, mai degrabă o curiozitate morbidă, fără iubire adevărată? Aveţi grijă la cuvintele uşuratice şi care taie ca o sabie (Prov 12:16-25). Nu adăugaţi la durere şi suferinţă. Aplicaţi adevăratul balsam de Galaad (Ier 8:22). „Astfel s-a întors Naomi” (Rut 1:22). Ca şi Iov, ea nu realizează lucrarea pe care o face Dumnezeu (Iov 23:13). „Ziceţi-mi Mara” le spunea ea celor din jur, „căci Cel Atotputernic m-a umplut de amărăciune” (Rut 1:20). Pentru a ne justifica depărtarea noastră, suntem prompţi în a invoca circumstanţele nefavorabile, neînţelegerile sau delăsarea prietenilor noştri. Naomi nu caută să se dezvinovăţească şi recunoaşte că face parte din Betleem. Ea înţelege de asemenea că Domnul este cel care a adus-o înapoi. Nimeni nu s-ar putea întoarce fără intervenţia puternică a lui Dumnezeu. Ea se întoarce într-un loc gol, iar orice disciplină deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie (Evrei 12:11). Dar cheia este de a fi acolo unde Domnul îşi revarsă binecuvântările. Era începutul secerişului orzului, prima recoltă a anului, imediat dupa Paşti.Vor mai urma şi altele chiar mai bogate şi Dumnezeu va face să se umple de bucurie inima văduvei (Iov 29:13). Curând, Naomi va recunoaşte că niciodată nu a încetat să fie obiectul atenţiei Lui. Dumnezeu care face dreptate orfanului şi văduvei, care iubeşte pe străin şi-i dă hrană şi îmbrăcăminte, a lăsat instrucţiuni în acest sens (Deut 10:18; Lev 23:22). În continuare, Rut în sărăcia ei, este gata să culeagă spice, de la cel la care ea va căpăta trecere. Dar mai întâi ea, umilă şi supusă, cere încuviinţarea din partea lui Naomi, căci ea îi recunoştea experienţa. De câte greşeli şi întristări am putea fi scutiţi dacă ştim să ascultăm pe fraţii şi surorile noastre mai în vârstă! (1. Petru 5:5). Naomi o încurajează : „Du-te fiica mea”. Să-i sprijinim pe cei care sunt la început de drum, pe calea credinţei (1. Timotei 4:12). Condusă de braţul sigur al lui Dumnezeu, Rut ajunge în contact cu Boaz. Acest om puternic şi bogat, este o imagine a lui Hristos. Plin de har, el vorbeşte inimii acestei străine şi o alină (Exod 23:9). La prânz, el o invită să se apropie şi să mănânce. Fericită, ea lucrează apoi toată ziua, neobosită, „chiar şi printre snopi” (Rut 2:15). Boaz a dat ordine slugilor sale cu privire la aceasta. Acum, ea nu va merge să culeaga într-un alt ogor ci se va ţine de slugile lui Boaz. Seara, după ce a bătut spicele culese, îi rămâne o efă de orz, hrană suficientă pentru zece zile. Obosită dar fericită, ea se întoarce în cetate şi cu inima plină de bucurie, a scos rămăşiţele de la prânz şi i le-a dat soacrei sale. Un culegător, de obicei, este departe de a beneficia de o asemenea abundenţă. Surprinsă, Naomi o întreabă: „Unde ai cules astăzi spice şi unde ai lucrat ?”. O întrebare foarte serioasă pentru fiecare dintre noi. Am cules noi astăzi din Scriptură ceea ce poate să ne hrănească sufletul cu Hristos? (Deut 8:3). Putem noi apoi să împărtăşim cu alţii? (Neemia 8:10). Rut îi povesteşte pe ogorul cui a lucrat, vorbind despre cel pe care a apucat să-l cunoască, despre Boaz al cărui nume înseamnă „în el este puterea”. Atunci, duhul lui Naomi a reînviat, la fel ca şi cel al lui Iacov când a văzut carele trimise de Iosif (Geneza 45 :27). Ea recunoaşte mâna lui Dumnezeu şi exclamă: „Să fie binecuvântat de Domnul, care este plin de îndurare …” (Rut 2:20). Lauda regăsita este semnul restabilirii (Psalmul 51:12,15 - T.M.). Acum, maturizată prin suferinţe, Naomi o va învăţa pe Rut numai de bine (Tit 2:3,4). Şi în primul rând, ea dezvăluie caracterul frumos al lui Boaz. Acesta este o rudă apropiată, unul din cei ce „au drept de răscumpărare.” De fapt, va deveni în curând evident că acesta este singurul, ca şi Hristos, care poate şi vrea să răscumpere. Cuvintele lui Boaz sunt întipărite în inima lui Rut. Ea adaugă : „El mi-a mai zis: Rămâi cu slugile mele până vor isprăvi de secerat.” Desigur, ea a trebuit să le urmeze îndeaproape pentru a culege spicele lăsate să cadă intenţionat, la porunca lui Boaz (Rut 2:15). Dar Naomi care veghează cu afecţiune asupra reputaţiei lui Rut (Rut 3:11) a aprobat, fără să vrea, alte afirmaţii ale lui Boaz (Rut 2:8) zicând: „Este bine, fiica mea, să ieşi cu slujnicele lui şi să nu te întâlnească cineva în alt ogor” (Rut 2:22). Mai târziu, Boaz va putea să-i spună lui Rut, ca unul care i-a urmărit comportamentul: „Această faptă de pe urmă mărturiseşte şi mai mult pentru tine decât cea dintâi” (Rut 1:8; 2:11), „că n-ai umblat după tineri, săraci sau bogaţi” (Rut 3:10). Chiar şi astăzi, într-o lume în care domneşte haosul, adevărata cale pentru o tânără creştină este de a rămâne acolo unde drepturile şi autoritatea Domnului sunt recunoscute, căutând compania celor ce se tem de El (Psalmul 119:63 - T.M.) şi păstrând o atitudine modestă şi rezervată faţă de tineri. Au trecut săptămâni şi recolta de grâu a urmat celei de orz. O regăsim din nou pe Rut, mereu activă, ataşată de soacra ei şi locuind împreună. Naomi, însufleţită de duhul dragostei, s-a uitat complet pe sine pentru binele nurorii sale. „Fiica mea” a zis ea, „aş vrea să-ţi dau un loc de odihnă, ca să fii fericită”. Apostolul Pavel, de asemenea, căuta mai întâi folosul spiritual al copiilor săi în Hristos (2. Corinteni 12:14,15). Egoismul ne împinge întotdeauna să căutăm propriul folos; este acest gând alungat din viaţa noastră? Dacă dragostea lui Dumnezeu ne umple inimile, vom merge pe urmele Celui care nu a căutat să-şi placă Lui Însuşi (Romani 15:3). Unde putem găsi un adăpost mai bun (cuvântul este tradus în sensul de odihnă) dacă nu lângă Hristos, pe care Boaz Îl întruchipează? Naomi nu-şi poate imagina nicidecum că Rut şi-ar putea găsi odihna în lume (Rut 1:9). Ea ştie că Boaz va vântura în această noapte pentru a-şi umple hambarele. Grâul va trebui separat de neghină. Recolta este peste aşteptări, inima lui este veselă (Isaia 9:3). Bunătatea pe care o degajă Rut, o încurajează pe Naomi să profite de oportunitate. Bazându-se cu îndrazneală pe Scriptură (Levitic 25:25; Deut 25:5-10), ea speră că o va răscumpăra pe Rut, chiar dacă într-adevăr nu este necesar sa facă acest lucru. Ea o încurajează pe nora ei la acest act delicat. Nu este el rudă cu noi? (Rut 3:2). Da, chiar este, dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate (Proverbe 18:24). Naomi a primit inteligenţă spirituală, ea fiind în măsură de a o îndruma pe Rut, cum să se pregătească cu atenţie pentru o astfel de întâlnire: „Spală-te şi unge-te, apoi îmbracă-te cu hainele tale” (Rut 3:3). Credinciosul trebuie să se lase purificat de Cuvânt, având grija de a nu întrista Duhul Sfânt care locuieşte în el şi umblând în dreptate. Comuniunea cu Domnul cere acest preţ. Rut este pregătită să asculte şi se supune (Rut 3:5,6). Calea către Boaz îi este trasată cu precizie: „Coboară-te la arie … însemnează-ţi locul unde se culcă … te vei culca la picioarele lui”. Iar Naomi îşi arată încrederea pe care o are în Boaz: „Şi el însuşi îţi va spune ce să faci”. Am răspuns noi Domnului, precum a răspuns Rut lui Naomi: „Voi face tot ce ai spus”? Suntem noi gata să mergem pe această cale care coboară? Suntem pregătiţi să descoperim lucrările Domnului aici pe pământ? Un singur lucru este necesar şi îndeajuns privind ca un întreg, să stăm la picioarele Lui şi să Îi ascultăm glasul. În miez de noapte, Rut găseşte de cuviinţă să-i vorbească lui Boaz, folosind cuvinte potrivite: „Eu sunt Rut, slujnica ta ... tu ai dreptul de răscumpărare”. El o ascultă cu atenţie şi acceptă rolul de răscumpărător. Ca dovadă vizibilă, îi face un favor de nerefuzat: înainte de plecare, el îi răspunde nevoilor sale dar şi celor ale lui Naomi, dăruindu-i şase măsuri de orz pe care Rut le va transporta în mantaua ei. Astfel, Rut nu se va întoarce cu mâna goală la soacra ei. „Tu eşti, fiica mea?”, întreabă Naomi (Rut 3:16). Condusă de un interes profund şi totodată afectuos, ea doreşte să ştie dacă Rut a găsit pacea. Cu bucurie negrăită, „Rut i-a istorisit tot ce-i făcuse omul acela”. Îi mai rămâne ei ceva de făcut acum? Naomi, având experienţa încercărilor prin care trecuse (Psalmul 119:67,68 - T.M.), o sfătuieşte să nu se îngrijoreze (Psalmul 37:5-7 - T.M.). „Fii liniştită, fiica mea …” De multe ori ne îngrijorăm inutil (Psalmul 42:5 - T.M.). Nu este totul acum, în mâinile lui Boaz? Până şi Naomi afirmă: „căci omul acesta nu va avea odihnă până nu va sfârşi lucrul chiar astăzi” (Rut 3:18). De unde vine toată această grabă? Vine din dragostea lui pentru Rut. Mult mai presus decât Boaz, incomparabil cu cineva sau ceva, din cauza dragostei pe care a avut-o şi o are pentru noi, „El a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea”. Ce mister! Hristos a iubit Adunarea/Biserica şi S-a dat pentru ea. Acum, El aşteaptă cu nerăbdare ziua când se va întoarce şi Îşi va lua mireasa (1. Tesaloniceni 3:5). Legea nu i-a dat nicio speranţă lui Rut să intre în obştea Domnului. Doar harul a putut interveni şi ea străluceşte pentru Boaz. El o răscumpără pe Rut şi moştenirea lui Elimelec. Ea a devenit soţia lui. Domnul o binecuvântează să aibă un fiu care va fi bunicul lui David (Rut 4:21,22; Matei 1:6). Acesta îşi are locul în genealogia Domnului aici jos pe pământ. „Vei uita ruşinea tinereţii tale şi nu-ţi vei mai aduce aminte de văduvia ta” (Isaia 54:4). Această promisiune divină se referă la Israelul restaurat, dar este valabilă de asemenea şi pentru Naomi la sfârşitul cărţii Rut. În final ea va putea declara ca şi Iov: „Mi s-au dus zilele, mi s-au nimicit planurile, planurile acelea făcute cu atâta iubire în inima mea …” (Iov 17:11). Domnul este milostiv şi îndurător cu cel care vine la El (Ieremia 4:1; Iacov 5:11). La sfârşitul cărţii, încă se vorbeşte mai mult de Naomi decât de Rut. În îndurarea Lui, Dumnezeu răspunde la mulţumirile şi laudele din partea celor care-L caută din toată inima (Ieremia 30:19). Femeile îi spuneau lui Naomi: „Binecuvântat să fie Domnul, care nu te-a lăsat lipsită azi de un bărbat … copilul acesta îţi va înviora sufletul … căci l-a născut nora ta, care te iubeşte”. Dreptul de răscumpărare care i-a aparţinut lui Boaz a fost transferat către Obed. Femeile au înţeles că acest copil va avea locul său în îndeplinirea planului de răscumpărare pe care Dumnezeu l-a rezervat pentru poporul Său. Moştenirea, preţioasă în inima fiecărui credincios, va fi bine conservată (Psalmul 16:6 - T.M.; 1. Petru 1:4). Naomi a luat copilul, l-a ţinut în braţe şi s-a îngrijit de el. Este numit Obed, „cel care slujeşte”. Vecinii spuneau: „Un fiu s-a născut Naomei!”; acesta va fi pentru ea, de la Dumnezeu, restauratorul care-i va înviora sufletul şi va fi sprijinul bătrâneţilor sale (Rut 4:15-17). Deja acest nou-născut, pe care-l strânge la piept, a devenit bucuria şi consolarea ei. Semnificaţia spirituală a acestei scene nu trebuie să ne scape. Acest copil trebuie să ne îndrepte privirile către Cel care încoroneaza această linie, „născut din femeie, născut sub lege”. „Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii …” (Isaia 9:6). Israel, omul în general, a fost necredincios. Dar Robul perfect, vestit de profeţi, venit din Cer, a făcut toată voia lui Dumnezeu până la cruce. Boaz este portretul Mântuitorului nostru iubit. Din partea Lui, în ciuda stării noastre degradate, am primit toate, ca Rut şi Naomi, şi har dupa har.