DIVERSE
- Partea a douăsprezecea
51. Horst
Wagner, nazistul scăpat nepedepsit:
În ierarhia criminalilor de război naziști,
numele lui Horst Wagner nu apare niciodată pe primele pagini ale manualelor de
istorie. Nu a fost medic ca Josef Mengele, nu a proiectat camere de gazare ca Rudolf
Höss și nu a dat ordine directe de execuție ca Heinrich Himmler. Horst Wagner a
fost însa ceva mult mai periculos pentru 350.000 de oameni: a fost funcționarul
meticulos care a făcut ca trenurile morții să plece întotdeauna la timp. Născut
pe 18 iulie 1916 la Leipzig, Wagner era un tânăr avocat strălucit când a intrat
în SS, în 1937. În 1940 ajunge în Ministerul de Externe al Reichului, iar din
1943 devine mâna dreaptă a lui Adolf Eichmann în cadrul sectiei IV B 4 a RSHA -
biroul însărcinat cu „soluționarea problemei evreiesti”. Când Slovacia a cerut
să fie scutită de deportarea evreilor botezați, Wagner a redactat raspunsul:
„Führerul a decis că nu există evrei creștini, ci doar evrei.” Când Ungaria lui
Horthy ezita să-i trimită pe evrei în lagare, în 1944, Wagner a mers personal
la Budapesta să „ajute” la accelerarea deportărilor. În doar opt săptămâni,
între mai și iulie 1944, 437.000 de evrei maghiari au fost trimiși la Auschwitz
- cea mai rapidă operațiune de exterminare din întregul Holocaust”! Wagner a
fost motorul birocratic aflat la baza acestui record macabru. El a fost prins
însă de americani la Nürnberg, în 1946, fiind considerat unul dintre cei mai
importanți 300 de criminali de război. A fost închis în lagărul de la Dachau, apoi
transferat la Nürnberg. Însă, în noaptea de 12 spre 13 aprilie 1948, Horst
Wagner a dispărut fără urmă. Pur și simplu a ieșit pe poarta închisorii,
probabil cu complicitatea unor gardieni germani care încă simpatizau cu
„băieții noștri”. După evadare, Wagner a ajuns în Tirolul de Sud, apoi în
Austria. A fost găzduit în mănăstiri franciscane și benedictine unde stareții,
convinși că luptătorii antibolșevici meritau o a doua șansă, îi ofereau hrana
și adăpost. În 1949 îl regăsim la Roma, în seminarul german „Anima”, condus de
episcopul Alois Hudal - cel care se autointitula „episcopul naziștilor”. Hudal
i-a scris personal o scrisoare de recomandare către Crucea Roșie
Internațională, cerând un pașaport pentru „refugiatul german Helmut Wagner”. Pe
12 martie 1951, Horst Wagner primește documentul cu numărul 615 315, emis la
Genova. Pe 4 aprilie 1952, sub numele fals Walter Horst, pleacă spre Argentina
la bordul vaporului „Giovanna C”. Ajuns la Buenos Aires se alătură comunității
germane din Bariloche, unde locuia deja Adolf Eichmann (sub numele Ricardo
Klement) și unde avea să ajungă și Josef Mengele. Cei trei se întâlneau regulat
la restaurantul „Edelweiss” sau la vila lui Eichmann din strada Garibaldi.
Wagner lucra ca traducător și agent comercial pentru firme germane, ducând o
viață liniștită. Nu a fost niciodată deranjat de autoritățile argentiniene,
care sub Perón și succesorii săi i-au privit cu simpatie pe foștii ofiteri SS..
Rolul Bisericii Catolice în această evadare masivă - se estimează că undeva
între 7.000-9.000 de criminali de război și colaboratori ai naziștilor au scăpat
astfel de judecată - rămâne unul dintre cele mai controversate subiecte. Nu
Vaticanul ca instituție a dat ordinul, dar clerici de rang înalt au acționat sistematic
în acest sens. Pe lângă Hudal, preotul croat Krunoslav Draganovici, fost
capelan al ustașilor, a organizat o adevărată „linie de producție” de pașapoarte
false în colaborare cu serviciile secrete americane (CIC) și argentiniene. Horst
Wagner a murit pe 24 martie 1966 la Caracas, Venezuela, răpus de un infarct.
Avea 49 de ani. A fost înmormântat sub numele fals pe care îl purtase 18 ani. Abia
în 2009, istoricul german Gisela Heidenreich a publicat biografia sa
exhaustivă, demonstrând fără dubiu ca omul care coordonase moartea a sute de
mii de evrei murise liber și nepedepsit, din cauza unei rețele de solidaritate
creștină care preferase mila pentru criminali în locul dreptății pentru
victime.
52. Marea
Foamete a Cartofului:
La mijlocul secolului al XIX-lea, Irlanda a
fost lovită de una dintre cele mai cumplite tragedii din istoria Europei
moderne: Marea Foamete a Cartofului, cunoscută în limba irlandeza ca An Gorta
Mór. Între anii 1845 și 1852, o combinație devastatoare de mană a cartofului,
sărăcie și neglijență politică a dus la moartea a peste un milion de oameni și
la emigrarea altor două milioane. Această catastrofă nu doar că a schimbat
radical structura demografică a Irlandei, ci a modelat și conștiința națională
a poporului irlandez pentru generațiile urmatoare. La acea vreme, Irlanda era o
societate rurală, aflată sub dominația politică și economică a Marii Britanii.
Majoritatea terenurilor agricole aparțineau unor mari proprietari britanici sau
anglo-irlandezi, iar țăranii irlandezi trăiau ca arendași, muncind pământul altora
pentru a-și câștiga existența. Pe micile parcele de pământ pe care le puteau
cultiva pentru uz propriu, aceștia se bazau aproape exclusiv pe cartof, un
aliment care se adaptase perfect solului irlandez și care asigura o hrană
consistentă pentru întreaga familie. Această dependență totală de o singură
cultură agricolă s-a transformat însă într-o vulnerabilitate fatală atunci
când, în 1845, o ciupercă microscopică, Phytophthora infestans, a atacat
culturile de cartofi, distrugându-le în doar câteva zile. În toamna acelui an,
o mare parte din recoltă a fost compromisă, iar în 1846 si 1847 dezastrul a
devenit total. Cartofii se înnegreau în pământ, iar mirosul de putregai anunța
începutul unei foamete cum nu se mai văzuse pe insula. Pentru milioane de oameni,
care nu aveau alte surse de hrană, lipsa cartofilor însemna pur și simplu
condamnarea la moarte. Guvernul britanic a reacționat cu întârziere și, deși au
fost organizate unele programe de ajutor, acestea au fost insuficiente și prost
administrate. Dominată de ideologia liberalismului economic, conducerea de la
Londra a considerat că piața trebuie să se autoregleze, refuzând să intervină
masiv. Într-un paradox tragic, în timp ce oamenii mureau de foame, Irlanda
continua să exporte către Anglia cantități uriașe de cereale, carne și produse
lactate - bunuri inaccesibile populației
sărace. Condițiile de trai au devenit apocaliptice. Mii de familii au fost
evacuate de pe pământurile arendate pentru neplata chiriei, iar satele s-au
golit pe măsură ce oamenii plecau în căutarea hranei. Drumurile au fost presărate
cu cadavre, iar epidemiile de tifos și holeră au făcut ravagii în rândul
supraviețuitorilor. În orașe, adăposturile improvizate și cantinele publice
erau copleșite, iar speranța părea pierdută. Pentru mulți irlandezi, singura
cale de sălvare a fost emigrarea. Între 1845 și 1855, aproximativ două milioane
de oameni au părăsit Irlanda, îmbarcându-se în vapoare supraaglomerate către
Statele Unite, Canada sau Australia. Aceste nave, supranumite „vapoare sicriu”
își meritau tristul nume: mii de pasageri au murit în timpul călătoriei din
cauza bolilor și a condițiilor inumane. Totuși acesti emigranți au pus bazele
unei diaspore irlandeze numeroase și influente, în special în America, unde
urmașii lor au contribuit decisiv la formarea identității culturale a noii
lumi. Când foametea s-a sfârșit, în jurul anului 1852, Irlanda nu mai era
aceeași. Populația scăzuse de la aproape opt milioane la mai puțin de cinci
milioane de locuitori, iar efectele demografice s-au resimțit timp de un secol.
În plan politic, resentimentul față de autoritățile britanice a crescut enorm.
Mulți irlandezi au considerat reacția guvernului de la Londra nu doar
ineficientă, ci de-a dreptul criminală. Această convingere a alimentat
mișcările naționaliste care aveau, peste câteva decenii, să ducă la lupta
pentru independență.
53. Omul
pe care nu l-au putut spânzura:
În dimineața zilei de 23 februarie 1885, în
curtea închisorii Exeter din Anglia, un tânăr pe nume John Lee a pășit pe eșafod,
cu frânghia în jurul gâtului, așteptându-și moartea. Condamnat pentru o crimă
pe care se jura că nu o comisese, Lee era pe cale să devină protagonistul uneia
dintre cele mai ciudate și fascinante povești din istoria justiției britanice.
Trapa de sub picioarele sale, care ar fi trebuit să se deschidă pentru a-i pune
capăt vieții, a refuzat să se miște - nu o dată, ci de trei ori consecutiv. Acest
eveniment inexplicabil i-a adus supranumele de „omul pe care nu l-au putut
spânzura” și a rămas un mister care a captivat o națiune întreagă. John Henry
George Lee, născut în 1864 la Abbotskerswell,
Devon, nu era străin de probleme. La doar 20 de ani, avea deja un trecut
tumultuos: fusese dat afară din Marina Regală pentru indisciplină și avea o
condamnare pentru furt. În 1884, lucra ca servitor pentru Emma Keyse, o văduvă
bogată și excentrică, la reședința ei din Babbacombe. În noaptea de 15
noiembrie 1884, Keyse a fost găsita moartă, ucisă cu brutalitate - lovită în
cap, tăiată la gât și parțial arsă. Lee, singurul bărbat prezent în casă în
acea noapte, a devenit principalul suspect. Dovezile împotriva lui erau
circumstanțiale: o tăietură pe braț, pe care el a explicat-o ca fiind o rană
veche, și prezența sa la fața locului. Deși a insistat că este nevinovat,
juriul l-a condamnat la moarte în februarie 1885. Ziua execuției a fost una ca
oricare alta pentru închisoarea Exeter - până când mecanismul eșafodului a
refuzat să coopereze. Călăul James Berry, un profesionist experimentat, testase
trapa de mai multe ori înainte, folosind saci de nisip de greutatea lui Lee, și
funcționase perfect. Cu toate acestea, când Lee a pășit pe trapă, levierul a
fost tras de trei ori, și de fiecare dată s-a auzit doar un clic sec și inutil
- trapa nu s-a deschis. Oficialii au verificat mecanismul, au folosit unelte
pentru a-l ajusta, dar rezultatul a fost același. Martorii, inclusiv preotul și
doctorul închisorii, au fost uluiți. Lee, terifiat, simțea frânghia strângându-i
gâtul, dar gravitația nu-și făcea treaba. Dupa a treia încercare eșuata,
execuția a fost anulată, iar Lee a fost dus înapoi în celulă. Ziarele vremii au
relatat pe larg incidentul. Publicul era fascinat și divizat: unii vedeau în
acest eveniment un semn divin, mai ales că Lee susținuse că avusese un vis
premonitoriu în care trapa nu se deschidea. Alții căutau explicații practice,
de la umezeala care ar fi umflat lemnul trapei, până la un posibil sabotaj -
săvârșit poate de către un alt deținut care cunoștea slăbiciunile eșafodului.
Totuși testele efectuate imediat după incident au arătat că trapa funcționa din
nou impecabil, adâncind misterul. Impactul public al cazului a fost uriaș.
Presiunea opiniei publice și relatările din presă au ajuns în Parlament, unde
Secretarul de Interne, Sir William Harcourt, a decis să comute sentința lui Lee
la închisoare pe viață. Într-un discurs din Camera Comunelor, Harcourt a
declarat că „ar fi inuman să supui un om de două ori la agonia morții”. Decizia
a fost însoțită de o anchetă asupra procedurilor de execuție, care a scos la
iveală lipsa de standardizare a eșafodurilor și incompetența unora dintre călăi.
Lee a petrecut 22 de ani în închisoare, majoritatea la Portland Prison, fiind
eliberat condiționat în 1907, la 43 de ani. După eliberare, a devenit o figura
semi-celebră, susținând prelegeri plătite despre experiența sa și publicând o
autobiografie în 1912, intitulată „The Man They Could Not Hang”. S-a căsătorit,
a avut doi copii și a lucrat în diverse meserii, de la grădinar la vânzător
ambulant. Viața sa ulterioară este mai puțin clară: unele surse spun că a murit
în 1945 în Milwaukee, SUA, sub numele James Lee, la aproape 80 de ani, în timp
ce altele sugerează că ar fi supraviețuit Blitz-ului din Londra sau ar fi
emigrat în Australia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu