DURERILE DE DINȚI - O ISTORIE A SUFERINȚEI.

DURERILE DE DINȚI - O ISTORIE A SUFERINȚEI

       Suntem în Evul Mediu. În piaţa unui oraş, un şarlatan îmbrăcat în straie strălucitoare se mândreşte că poate extrage dinţi fără să provoace durere. Complicele său, chipurile neîncrezător, face un pas înainte. „Scoţătorul de dinţi“ se preface că-i extrage o măsea. Apoi ridică măseaua însângerată ca orice ochi să o poată vedea. Cei ce au dureri de dinţi sunt încurajaţi ca, în schimbul unei sume frumuşele de bani, să scape o dată pentru totdeauna de durere. Tobele şi trompetele acoperă ţipetele, care ar putea descuraja muşteriii. Peste câteva zile, când s-ar putea să apară cazuri grave de septicemie, şarlatanul însă nu va mai fi de găsit.

              Astăzi, puţini dintre cei ce suferă de dureri dentare ajung pe mâna şarlatanilor. Stomatologii pot trata durerile dentare şi, în multe cazuri, pot preveni pierderea dinţilor. Chiar aşa stând lucrurile, multora le e teamă să meargă la dentist. Cunoscând tehnicile folosite la început de dentişti pentru a alina durerea, îi vom aprecia mai mult pe stomatologii zilelor noastre.

             Cariile dentare reprezintă, după cât se pare, cea mai răspândită boală după răceală. Dar nu e vorba despre o boală a timpurilor noastre. Scrierea poetică a regelui Solomon lasă să se înţeleagă că, nici în Israelul antic, cei în vârstă nu erau scutiţi de neplăcerea de a rămâne cu dinţi puţini. - Eclesiastul 12:3.

Şi cei de viţă nobilă sufereau:

         Deşi era regina Angliei, Elisabeta I nu a putut face nimic ca să scape de durerile de dinţi. Observându-i dinţii înnegriţi, un german venit în vizită pe meleagurile Angliei a spus că „mai toţi englezii aveau problema aceasta, deoarece erau mari consumatori de zahăr“. În decembrie 1578, durerea deja o chinuia pe regină zi şi noapte. Medicii i-au recomandat extragerea dintelui afectat, dar ea a refuzat, poate chiar de teamă să nu o doară şi mai tare. Pentru ca ea să prindă curaj, John Aylmer, episcop de Londra, a pus să-i fie extras, chiar în faţa ei, un dinte, pare-se, cariat. Un gest galant din partea lui, mai cu seamă dacă ne gândim că bătrânul nu mai avea prea mulţi dinţi.

          Pe vremea aceea, cine voia să-şi scoată un dinte mergea la bărbier sau chiar la fierar. Întrucât, cu timpul, zahărul a ajuns un produs la îndemâna oricui, tot mai mulţi au început să sufere de dureri de dinţi. Aşa a crescut şi cererea de persoane calificate în extragerea dinţilor. Prin urmare, unii medici şi chirurgi au început să se gândească la metode de tratare a dinţilor bolnavi. S-au văzut însă nevoiţi să înveţe singuri, pentru că specialiştii în domeniu nu voiau să divulge tainele meseriei, iar cărţi pe această temă erau prea puţine.

          La o sută de ani după Elisabeta I, în Franţa domnea Ludovic al XIV-lea. Durerile de dinţi l-au torturat aproape toată viaţa. În 1685, regele a cerut să i se extragă dinţii de sus, din partea stângă. Unii susţin că, din pricina durerilor date de infecţiile dentare, monarhul a luat în acel an catastrofala hotărâre de a semna Edictul ce anula libertatea de închinare în Franţa, act ce a dat naştere unui val de persecuţii crunte asupra minorităţilor religioase.

Zorii stomatologiei moderne:

         Stilul de viaţă excentric al lui Ludovic al XIV-lea şi-a pus amprenta asupra societăţii pariziene, contribuind întrucâtva la dezvoltarea stomatologiei. Pentru a avea trecere la curte şi în societate, trebuia să arăţi bine. Cererea de dinţi falşi, purtaţi doar pentru a face impresie, a dus la apariţia unui nou tip de chirurgi: dentiştii care lucrau pentru o clientelă de lux. Pierre Fauchard, cel mai de seamă dentist din Paris, învăţase secretele chirurgiei pe navele franceze. Îi critica aspru pe chirurgii care lăsau extragerea dinţilor pe seama nepricepuţilor bărbieri sau a şarlatanilor. Fauchard a fost primul chirurg stomatolog, nume pe care şi l-a dat el însuşi.

          Punând capăt obiceiului de a ţine ascunse tainele meseriei, Fauchard a scris în 1728 o carte în care dezvăluia toate procedurile pe care le cunoştea. De aici renumele de „părinte al stomatologiei“. A fost cel dintâi care şi-a invitat pacienţii să şadă pe un scaun stomatologic, şi nu pe podea. Deşi a inventat cinci instrumente pentru extragerea dinţilor, Fauchard nu a fost un „scoţător de dinţi“. A mai conceput o freză stomatologică, a inventat metode de astupare a cariilor dentare, a învăţat să umple canalul radicular şi să fixeze un dinte artificial pe rădăcină. Protezele dentare făcute de el erau din fildeş cioplit şi erau prevăzute cu un arc ce ţinea proteza superioară la locul ei. Fauchard a făcut din stomatologie o profesie. Prestigiul i-a crescut, ajungând cunoscut până dincolo de Atlantic.

Chinul primului preşedinte al Americii:

        La o sută de ani după Ludovic al XIV-lea, în America, George Washington era chinuit de dureri de dinţi. Aproape în fiecare an fusese nevoit să-şi extragă câte un dinte. Şi asta de pe la 22 de ani! Gândiţi-vă la suferinţa ce trebuie să o fi îndurat cât a fost în fruntea Armatei Continentale! În 1789, când a devenit primul preşedinte al Statelor Unite ale Americii, nu mai avea niciun dinte!

        Washington era disperat şi din pricina imaginii dezolante pe care o oferea: nu avea dinţi, iar protezele dentare nu-i erau pe măsură. El şi-a dat seama cât de important este să ai o înfăţişare plăcută, când, în calitate de prim preşedinte al unei noi naţiuni, lupta să devină o persoană publică. În acele zile, protezele nu erau turnate după o amprentă dentară, ci erau din fildeş cioplit. De aceea era extrem de greu ca cineva să aibă o proteză fixă. Englezii treceau şi ei prin aceleaşi încercări. Se zice că umorul negru, tipic lor, s-a născut din nevoia de a nu râde cu toată gura şi de a-şi dezveli dinţii falşi!

         Legenda spune că Washington purta dinţi de lemn. Dar nu e decât o legendă! Washington a avut proteze făcute din dinţi de om, din fildeş şi din plumb, în niciun caz din lemn. Stomatologii lui obţineau dinţii de om probabil de la jefuitorii de morminte. Cei ce făceau comerţ cu dinţi mai aveau o metodă de a face rost de „materie primă“: mergeau în urma armatelor şi le scoteau dinţii celor căzuţi pe câmpul de luptă sau celor ce trăgeau să moară. Nu ne miră că doar cei bogaţi îşi permiteau luxul de a purta proteze. Acestea au ajuns pentru orice buzunar doar prin anii 1850, când s-a descoperit cauciucul vulcanizat, folosit ulterior ca bază pentru proteze. Deşi dentiştii lui Washington erau adevăraţi pionieri în stomatologie, ei tot nu au putut să înţeleagă pe deplin cauza durerilor dentare.

Adevărul despre durerea dentară:

        Vechea concepţie că viermii provocau durerile de dinţi a persistat până în secolul al XVIII-lea. În anul 1890, Willoughby Miller, un stomatolog american ce lucra la Universitatea din Berlin (Germania), a descoperit de ce apar cariile dentare, una dintre principalele cauze ale durerilor de dinţi. Anumite bacterii, care se înmulţesc cu precădere în prezenţa zahărului, produc un acid ce atacă dinţii. Cum pot fi prevenite cariile? Răspunsul s-a găsit din întâmplare.

         Ani la rând dentiştii din Colorado (SUA) s-au întrebat de ce atât de mulţi localnici aveau dinţii pătaţi. În cele din urmă, au aflat cauza: excesul de fluor din apă. Studiind problema, cercetătorii au descoperit, din întâmplare, un lucru de importanţă capitală în prevenirea durerilor dentare: cei care au crescut în zone unde apa nu conţine suficient fluor au mai multe carii dentare. Fluorul, care se găseşte de obicei în apă, intră în alcătuirea smalţului dentar. Când persoanelor cărora le lipseşte fluorul în apa de consum li se administrează necesarul de fluor, incidenţa cariilor dentare scade cu până la 65%.

         În sfârşit s-a elucidat misterul durerilor de dinţi: majoritatea sunt provocate de carii. Cariile pot apărea în prezenţa zahărului şi pot fi prevenite prin consumul de fluor. S-a descoperit însă că fluorul nu înlocuieşte perierea atentă a dinţilor şi folosirea aţei dentare.

În căutarea tratamentelor stomatologice fără durere:

      Înainte de descoperirea anestezicelor, tratamentul stomatologic era un chin pentru pacienţi. Dentiştii scobeau cu instrumente ascuţite dintele cariat, care provoca durere. Apoi umpleau cavitatea cu metal încins, ce ţinea loc de plombă. Cum pe atunci nu existau alte tratamente, cauterizau dintele care avea pulpa infectată introducând în canalul radicular un fier înroşit în foc. Înainte de descoperirea instrumentelor adecvate şi a anestezicelor, extracţia era şi ea o experienţă îngrozitoare. Pacienţii se supuneau până la urmă unor astfel de torturi pentru că durerea de dinţi era insuportabilă. Deşi preparatele din opium, cânepă indiană şi mătrăgună se foloseau de secole, ele doar ameliorau durerea. Oare aveau vreodată stomatologii să facă intervenţii chirurgicale fără durere?

      Proprietăţile anestezice ale protoxidului de azot (gaz ilariant) au fost remarcate la scurt timp după ce chimistul englez Joseph Priestley a obţinut această substanţă în 1772. Totuşi, nimeni nu a folosit-o ca anestezic până în 1844. La 10 decembrie, Horace Wells, un stomatolog din Hartford, Connecticut (SUA), a asistat la un seminar unde cei prezenţi erau întreţinuţi cu gaz ilariant. Wells a remarcat că, deşi o persoană şi-a julit fluierul piciorului de o bancă solidă, fiind sub influenţa gazului nu dădea semne că ar durea-o ceva. Wells era un om milos din fire şi-i era greu să-şi vadă pacienţii suferind din cauza tratamentului stomatologic. Numaidecât s-a gândit să folosească gazul ilariant ca anestezic. Dar, înainte de a-l administra altora, s-a hotărât să-l încerce pe propria piele. A doua zi, s-a aşezat pe scaunul stomatologic şi a inhalat gaz ilariant până şi-a pierdut cunoştinţa. Apoi, colegul său i-a scos măseaua de minte cariată. Evenimentul a rămas înscris în analele istoriei stomatologiei. Începuse, în sfârşit, era tratamentelor stomatologice fără durere!

De atunci, această ramură a medicinei a înregistrat mari progrese tehnologice. Consultul stomatologic este astăzi o experienţă mult mai plăcută decât în trecut! Asta nu înseamnă că, eu personal nu sunt încontinuare speriat de cariile dentare!

MULTICULTURALITATE ȘI MULTICULTURALISM.

MULTICULTURALITATE ŞI MULTICULTURALISM

Multiculturalitate - posibile interpretări:

     Multiculturalitatea se manifestă prin diferenţe culturale, de identitate şi politice. Aceste diferenţe sunt hotărâtoare îndeosebi în centre migraţionale, dar în acelaşi timp nenumărate grupuri reduse la tăcere, încearcă să-şi dobândească recunoaşterea: indigeni, minorităţi etnice, femeile (prin mişcările feministe), minorităţile sexuale, etc. Însă termenii multicultural şi multiculturalism nu au un înţeles unic şi exact stabilit. Se poate referi la pluralitatea grupurilor culturale distincte sau la concepţii despre diferenţe culturale şi în acelaşi timp la răspunsurile politice şi individuale date la aceste problemă. 

        Putem considera termenul de cultură ca sinonim al termenului naţiune iar termenul de multiculturalitate implică astfel diferenţe etnice şi naţionale. Însă aceasta este doar o parte a unei problematici mai largi, care include şi alte aspecte (feminism, minorităţi sexuale, etc.).

Multiculturalitate şi Interculturalitate:

       Multiculturalismul reprezintă una dintre cele mai celebre şi controversate tematici ale timpului nostru. Terminaţia în -ism, trădează din start o pretenţie epistemologică, prin avansarea unei paradigme explicative a unor stări de fapt, şi una ideologică prin promisiunea unor scheme teoretice şi practice de restructurare a realităţii. 

   În speranţa dibuirii unei poteci în hăţişul teoretic apărut în jurul multiculturalismului, o distincţie primară trebuie să fie operată între dimensiunea descriptivă şi normativă a termenului. 

       Acesta desemnează atât o stare de fapt (aceea a diversităţii culturale inerente oricărei societăţi moderne) cât şi o ideologie a diversităţii dezvoltată prin politizarea progresivă a identităţii şi a culturii, această dublă semnificaţie creând, întocmai precum în cazul termenului "istorie" (însumare evenimenţială şi ştiinţa asupra acesteia) numeroase confuzii şi controverse. 

  Pentru o relativă claritate propun folosirea cuplului analitic multiculturalitate/multiculturalism. 

      Distincţia trebuie reţinută pentru utilitatea sa, păstrând o rezervă faţă de speranţa în posibilitatea unei descrieri "pure", neideologizate, a realităţii (multiculturale), precum şi faţă de acuza critică a artificialismului subversiv, nerealist, ce ar sta în spatele discursului multicultural. 

   Multiculturalismul, în dimensiunea sa filosofic-culturală, presupune reordonarea spaţiului public în vederea valorizării tuturor culturilor şi modurilor de viaţă prezente într-o societate indiferent de numărul celor care le împărtăşesc. Dezideratul este atins prin promovarea unor schimbări de mentalitate atât în rândul populaţiei majoritare, cât şi a celor minoritare, în scopul asigurării egalităţii în demnitate. 

      Ori, pentru ca o cultură/grup să poată accesa această "subvenţionare" a demnităţii, trebuie să se angajeze într-un proces de re-definire identitară. 

     Consolidarea gândirii autonomiste a grupurilor, în lumina temerilor că aceasta va degenera în segregaţionism este principala hibă atribuită aranjamentelor multiculturale. Din acest motiv o abordare bazată pe ideea de interculturalitate îşi propune să deschidă graniţele culturale în speranţa constituirii unui spaţiu al dialogului şi al respectului reciproc. 

         În realitate, nu se poate concepe interculturalitatea fără multiculturalitate, așa cum se observă în noile manuale de Educație Socială pentru clasa a VI-a, aceste noţiuni fiind corelate logic, funcţionând ca feţele aceleiaşi monezi care asigură jocul schimbului în cadrul pluralismului cultural.  

     De fapt, marea problemă a multiculturalismului nu mai este lipsa de legitimitate a valorilor pe care le promovează, ci stabilirea limitelor între care aceste valori rămân sustenabile fără a intra în conflict cu altele sau, mai precis, testul practic al politicilor multiculturale în diferite contexte societale.

     Principiul setului minim de reguli valabile pentru toţi nu anulează diferenţele, ci, dimpotrivă, le protejează, le pune în contact. Cel puţin în teoriile corecte şi practicile oneste.

 Minoritate vs. Majoritate:

    În practica americană, pentru a-si duce la îndeplinire scopurile, multiculturalismul luptă să împiedice şi să pedepsească orice comportament care ar fi în detrimentul grupului "minoritar" (de exemplu, faptul că mexicanii şi chinezii sunt deja majoritari în California, nu contează. Albii nu se pot bucura de drepturile "minorităţilor"). 

           În Occidentul multiculturalist eşti "corect din punct de vedere politic" dacă subscrii la doctrina multiculturalistă. Eşti "politic incorect" dacă gândeşti şi acţionezi împotriva ei. În universităţile americane, coduri speciale de comportament şi vorbire veghează la aplicarea întocmai a politicii PC/Politicii Corecte. Studenţii care "calcă pe bec" sunt obligaţi să urmeze cursuri de reeducare, aşa numitele sensitivity sessions. "Comisarii PC", acei judicial inquiry officers au misiunea să extirpe orice manifestare antimulticulturalistă. 

         Practic, nici un intelectual occidental nu se poate pronunţa astăzi împotriva dogmelor multiculturaliste fără riscul de a fi etichetat drept rasist şi/sau elitist, suportând consecinţele de rigoare.

         În conformitate cu binecunoscuta deviză extremistă: Ori eşti cu noi, ori eşti împotriva noastră, multiculturaliştii înflăcăraţi îţi pun imediat pumnul în gură: "ori eşti pentru drepturile homosexualilor, ori eşti 'homophobic' ", "ori lupţi pentru drepturile femeilor, ori eşti misogin". 

       Situaţia nu este cu nimic mai bună în Canada sau în Franţa. Fiecare ţară occidentală îşi are propria ei versiune de multiculturalism. Intelectualii francezi se arată oripilaţi de excesele multiculturalismului american, dar te consideră de extremă dreaptă dacă te atingi de ideologia multiculturalistă a Europei unite.

În loc de concluzii:

         Este imposibil să ajungi la o concluzie în faţa unui subiect atât de generos în planul interpretărilor. Putem vorbi de o opţiune la care aderăm din perspectiva asupra lumii în care trăim şi a diferenţelor sale. Un apel de bun simţ întru acceptarea diferenţelor, mai mult sau mai puţin utopic, l-am găsit în cartea lui Mihai Şora - Firul ierbii - şi îl voi cita drept concluzie: „Lumea în care ţi se petrece viaţa e mai bogată sau mai săracă în proporţie directă cu capacitatea de a descoperi în juru-ţi miraculoasa bogăţie a diferenţelor, întruchipate în tot atâtea chipuri ireductibile care, la rândul lor, te vor descoperi pe tine, în deplină reciprocitate, ca unic, ireductibil şi de neînlocuit. Da, da: singura şansă a fiecăruia de a face parte dintr-o atare lume - re-umanizată (şi re-vrăjită), adică din Lumea netrucată a lui Dumnezeu (în care să se simtă cu adevărat acasă) - descoperit fiind de către ceilalţi drept o persoană ireductibilă învestită cu demnitatea asumării în deplină libertate a chipului propriu şi a împlinirii acestuia până la deplina asemănare; singura şansă a fiecăruia de a accede la propria-i împlinire este de a începe prin a se uita de-a binelea pe sine şi de a-şi întoarce privirea spre ceilalţi (luaţi unul câte unul), descoperindu-le fiecăruia în parte chipul propriu, unic şi ireductibil - şi iubindu-l în consecinţă (sub acoperişul unei aceleiaşi case)".

ÎNTRUPAREA FIULUI LA „PLINIREA VREMII”!

ÎNTRUPAREA FIULUI LA „PLINIREA VREMII”!

1.      Introducere:

         Evanghelia după Matei stă asemenea unei ferestre  între cele două testamente. Se leagănă în Vechiul Testament de unde culege profeţiile împlinite despre prima venire a lui Hristos şi apoi “se leagănă” în Noul Testament şi vorbeşte despre noua creaţie  a lui Dumnezeu, copii Născuţi din Nou, fii lui Dumnezeu.  Autorul este  Matei a fost un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre  Mesia. În limba greacă numele este Malthias, este un nume semit şi însemnă „ Darul lui Iahve”. A fost şeful vameşilor. Devine ucenicul lui Iisus, iar Tradiţia spune că după ce a predicat Evanghelia în Palestina, a mers la păgâni şi a murit de moarte bună în Macedonia sau Etiopia

2.      Ideea  principală:

      Matei prezintă planul lui Dumnezeu. Expresia „Împărăţia cerurilor” este caracteristică acestei Evanghelii.  Împărăţia era aproape în persoana Regelui. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său. „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). Numele bisericii nu este sinonim cu Împărăţia Cerurilor, cu toate că biserica face parte din Împărăţia Cerurilor (Matei 13). Expresia Împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu Împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii.

         Capitolul 1 înregistrează genealogia şi înregistrarea naşterii miraculoase a lui Iisus În anul 4 î.H. (după unii specialiști) numit şi   „Anno Domini”  sau  în anul Domnului”, s-a născut Iisus în Betleem. Patru sute de ani  a fost un moment de tăcere din partea lui Dumnezeu între Vechiul Testament  şi Noul Testament.   Cu toate că această perioadă este marcată de tăcerea lui Dumnezeu, este fără îndoială evident că Dumnezeu pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul evreu, civilizaţia greacă, Imperiul roman şi mulţimea clarvăzătorilor Orientului, toţi erau  pregătiţi pentru venirea unui Mântuitor, în aşa fel încât aceste evenimente au întregit scena pe care Pavel a descris-o ca fiind „împlinirea timpurilor” (Gal.4:4).  Iisus Hristos împarte istoria omenirii în două : î.H. şi d.H., El fiind punctul central. 

        Între cele două Testamente există o perioadă de 400 de ani în care Dumnezeu nu mai vorbeşte prin proroci, ultimul fiind Maleahi. Se poate spune că a existat o „ prăpastie de linişte” în care evreii aveau doar Legea  lui Dumnezeu dată prin Moise şi prorocii,  în plus tradiţia care deja se suprapunea peste Legea dată de Dumnezeu. Condiţiile Regatului lui Iuda erau transformate, exista o cultură nouă, instituţii şi organizaţii diferite. Dacă la încheierea Vechiului Testament sa afla la putere Imperiul Medo - Persan, la începutul Evangheliilor Imperiul  Roman era noul conducător. 

 3. Scurtă prezentare a istorie dintre cele două Testamente:

           În480 î.H., Xerxes, persanul, iese victorios împotriva grecilor la Termopile, dar a fost înfrânt în bătălia de la Salamina. Aceasta a fost ultima încercare a Estului de a domina lumea. În333 î.H., Alexandru cel Mare conduce forţele armate unite ale Greciei la victorie împotriva persanilor la Issos.  - 332 î.H.. Alexandru cel Mare vizitează Ierusalimul. I s-a arătat profeţia lui Daniel în care se vorbeşte despre el, de aceea a cruţat Ierusalimul. În 323 î.H., Alexandru moare, iar imperiul său din est şi vest a fost împărţit între cei patru generali ai săi.

          În 320 î.H., Iudeea este anexată Egiptului de către Ptolemeu Soter. În 312  î.H,  Selucius /Seleukos I fondează Împărăţia selucizilor. Iudea devine teren de bătaie între Egipt şi Siria, ca stat tampon. În 203 î.H, Antioch cel Mare cucereşte Ierusalimul şi spurcă Templul. El este menţionat în cartea Daniel ca fiind cornul cel mic (Daniel 8:9). A fost numit şi Nero al istoriei evreieşti.  În 166 î.H, preotul Iudeii, Matatia stârneşte o revoltă împotriva Siriei. Acesta este începutul perioadei macabeilor. Evreii nu au suferit niciodată mai mult decât în această perioadă şi nu s-au comportat mai eroic decât în acest interval. Iuda macabeul, supranumit „ciocanul”, a fost cel care a organizat revolta.

         În 63 î.H, Pompei, romanul, cucereşte Ierusalimul, iar poporul intră sub legile unei noi puteri mondiale, care se găseşte în acelaşi loc în timpul naşterii lui Iisus. În 40 î.H, Senatul roman îl numeşte rege în Iudea pe Irod.  

         În 37 î.H., Irod ia Ierusalimul şi-l măcelăreşte pe Antigon, ultimul rege preot macabean.  În 31 î.H,   Cezar Augustus devine împăratul Romei. În 19 î.H, începe construirea templului lui Irod.În anul 4 î.H s-a născut Iisus în Betleem.

         În locul limbii ebraice se foloseşte aramaica. Partidele din vremea  Domnului Iisus sunt : 

       1.Fariseii - fariseii s-au ridicat  pentru a apăra stilul de viaţă evreiesc împotriva influenţelor străine. Ei erau legalişti stricţi, credeau în Vechiul Testament şi erau naţionalişti în politică.

       2. Saducheii -  erau dintre cei bogaţi; gânditori sociali, care doreau să scape de tradiţie. Ei respingeau supranaturalul şi se aflau în conflict cu fariseii care acceptau supranaturalul. Saducheii erau înrudiţi îndeaproape cu epicurienii greci.

      3. Cărturarii -  erau un grup de copiatori profesionişti ai Legii care provin din zilele lui Ezra. Ei au devenit „despicători ai firului în patru”, care se preocupau mai mult de litera legii decât de spiritul legii. 

     4. Irodienii -  erau un partid din zilele lui Iisus, care a apărut ca un grup de oportunişti politici, care a încercat să-l menţină pe Irod pe tron

         Mai existau Esenienii, Zeloţii, şi altele mai puţin importante.  

         Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă în Alxandria din Egipt (285 – 247), de şase membrii din fiecare trib a lui Israel, iar de acolo vine numele de Septuaginta, adică şaptezeci. Pe timpul lui Iisus ca loc de închinare erau Templul şi sinagogile, iar ca for conducător în domeniu social şi religios era Sanhedrinul.

4.Redactarea cărții:

         A fost făcută cam prin anii 50, iar Matei a dorit ca evreii să înţeleagă Evanghelia lui Iisus Hristos. Scopul cărţii este de a dovedii  evreilor faptul că, Iisus Hristos este Mesia cel promis de Dumnezeu prin proroci. Pentru acest lucru el se foloseşte de genealogia lui Iisus  din linia genealogică a lui David, descrisă în detaliu. 

 Puncte de repere: 

        În Evanghelia după Matei avem două mari secţiuni : primul este când Iisus învăţa norodul Matei 4:17: „ De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”, iar al doilea marchează o altă etapă din viaţa lui Iisus. Matei 16:21: „ De atunci încolo, Iisus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze. În această postură Iisus era deja Mesia, Hristosul sau Robul din Isaia 53. În Evanghelia după Matei avem 8 pilde ca : Pilda smănătorului, Grâul şi neghina, Sămânţa de muştar, Aluatul, Comoara, Mărgăritarul, Năvodul, Pilda gospodarului.  Legăturile între  Evanghelia după Matei  și Vechiul Testament au fost făcute în vederea scopului de a-l prezenta pe Iisus Hristos ca fiind Mesia. În sensul acesta el se foloseşte de linia genealogică a lui Iisus, David respectiv Avram. De asemenea el citează profeţii Vechiului Testament care fac referire cu privire la Naşterea din fecioară a lui Iisus (Isaia7;14), locul în care se naşte fiind Betleem (Mica5:2), întoarcerea Lui din  Egipt (Osea 11.1), lucrarea lui Iisus printre neamuri ( Isaia 9:1-2, 60 :1-3), vindecările miraculoase ale sufletului (Isaia 53), vorbirea lui în pilde (Ps. 78:2) şi intrarea triumfală în Ierusalim (Zaharia 9:9)”. Iisus a avut ca şi ascultători, ucenicii, mulţimea, între care cărturarii, iudeii şi fariseii, au refuzat în mod categoric învăţătura Sa. Ei nu au recunoscut în Persoana lui Iisus pe Mesia cel aşteptat (Ioan 5:38-40). Doreau un Mesia în termenii lor, care să îi scape de jugul roman.

         Evanghelia după Matei ne prezintă în capitolele 5-7, „ portretul cetăţeanului” care va face parte din Împărăţia Cerurilor, etica Împărăţiei. Iisus trece dincolo de Litera Legii, în adâncul inimi, la motivaţii. El repetă sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun” de şase ori, şi se situează deasupra Legii lui Moise.

5.Revelaţia în Hristos: 

         Este cea mai completă formă a relevaţiei. Dumnezeu a devenit OM. Prin incarnarea sau întruparea Sa, El si-a păstrat personalitatea si natura divina, dar de buna voie a renunţat la folosirea independenta a atributelor Sale divine. Filipeni 2:6-8:  6.El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, 7  ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. 8  La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”  si a devenit supus  Tatălui si in unele cazuri Duhului Sfânt.  Matei 4:1 scrie: „ Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul”.Această "dezbrăcare de Sine" a  fost voluntara si a durat până la înălţarea la Cer când Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult.  Filipeni 2:9-10:  „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; 10  pentru ca, în Numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ”.  Întruparea a fost necesara pentru calitatea de Mântuitor a Domnului Iisus; ca Dumnezeu nu putea sa moara, de aceea a trebuit sa devină om pentru a muri. Dar nu a renunţat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea valoare. Ambele naturi au fost absolut esenţiale în personalitatea  Domnului Iisus. Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinita.

  

 Semne pe ce Cer  - Magii: 

         Steaua de pe Cer, care a fost călăuza magilor – s-au încercat multe explicaţii ca:  „Steaua ”ca şi conjuncţia planetelor Jupiter şi Saturn sau  supernovă, o stea care explodează, sau Cometă etc, dar fost un semn pe Cer. Încercând să explicăm supranaturalul prin natural  dăm dovadă de necredincioşie. Când magii au sosit la Ierusalim,  Iisus avea între 40 de zile şi 2 ani în momentul vizitei. Copilul nu era într-o iesle ci se afla într-o casă. (Mat. 2:11). Magii erau oameni sus puşi, erau înţelepţi  din Răsărit, au avut acces la Irod. Împăratul era un om rău şi şi-a distrus familia doar pentru a-şi păstra tronul. Magii au venit din Babilon, Iranul de astăzi de la 1500 km pentru a se închina Regelui nou născut.   Au citi harta cerului în spectrul vizibil. Azi o privim în infraroşu, ultraviolet, unde radio, etc, dar nu vrem să îl vedem pe Dumnezeu ca şi Creator. În popor datorită celor trei tipuri de daruri, aur smirnă şi tămâie se consideră că au fost doar trei persoane, dar credem că au fost mai mulţi. Era periculos în deşert dacă nu aveai o caravană şi o  escortă. Magii aveau un scop precis acele de a se închina noului împărat. Ei au văzut steaua în Răsărit lucru profeţit de Balaam (Numeri 24:17). Irod cel Mare, un om suspicios şi gelos pe oricine ar fi atentat la poziţia lui, a vrut să ştie unde acea să se nască Hristosul. Cărturari  au dat imediat răspunsul „ Betleemul din Iudeea” şi au citat din prorocul Mica (Mica 2:6) . Irod  le cere date cu privire la naşterea lui Iisus Hristos, dar cunoaşterea lor cu privire la aceste lucruri se rezuma la nivel intelectual, şi nu avea o semnificaţie practică, sau spirituală. Irod avea planuri cum să-l găsească pe Iisus, ca să-l omoare şi invită magii să cerceteze şi să fie anunţat şi el. Magii caută copilul, îl găsesc, au deschis visteriile, au dat darurile şi i s-au închinat Lui. Ei erau plin de bucurie, au străbătut o distanţă mare, iar în contrast  cărturarii şi fariseii din timpul acela care nu au găsit de cuviinţă să facă câţiva paşi. Înştiinţaţi de îngeri,  magii se întorc pe alt drum acasă, iar Irod plin de mânie dă poruncă ca toţii copii sub doi ani să fie omorâţi, „plânsul din Rama”. Dumnezeu ,care cunoaşte planurile şi inima omului, îi  trimite pa Maria, Iosif şi copilul în Egipt.

6. La plinirea vremii: 

         Cred că acesta este cel mai bun argument cu privire la momentul Naşterii lui Iisus Hristos, anume Galateni 4:4:  „Dar când a venit împlinirea vremurii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”, iar Dumnezeu a pregătit condiţiile şi cadrul necesar. Cadrul pregătit era în plan material dar şi spiritual. Evreii aflaţi sub stăpânirea romană aşteptau un Mesia care să îi salveze, o aşteptare  mesianică fără precedent. Roma prin cuceririle făcute a condus şi la un spirit al unităţii, era o stare relativă de pace, iar creştinii aveau posibilitatea de a răspândi Evanghelia în teritoriul roman care acoperea o suprafaţă mare de teritorii cucerite. Roma câştigat războiul în plan militar, dar grecii au rămas biruitori în plan cultural, şi limba greacă era vorbită în tot imperiul roman, iar comunicarea Evangheliei lui Hristos a fost posibilă. Popoarele cucerite care au crezut în idolii lor s-au debusolat şi zeii lor au fost abandonaţi în majoritatea lor. Şi prin filozofia greacă din timpul acela, în unele ţări mai avansate din punct de vedere cultural a rămas un gol spiritual care trebuie umplut. De asemenea religiile din vremea aceea puneau accentul pe un zeu salvator, care cerea un sacrificiu de sânge care să fie credibilă pentru ei. Evanghelia lui Hristos oferea acest lucru. Pe de altă parte scopul Legii date poporului evreu era acela de al face să înţeleagă adâncimea păcatului şi să-l accepte pe Mesia ca Mântuitor, (Galateni 3:22-23, Romani 3:19-20) fiindcă nimeni nu avea putere să ţină legea la modul desăvârşit. De asemenea Legea a fost dată „ în slujbă (Gal. 3:24)”, pentru a conduce oamenii la Hristos.

7. Genealogia lui Iisus:

          Atunci când evangheliştii abordează genealogia lui Iisus o fac în mod diferit.  Matei 1:1-17  merge pe linia regească davidică :  Avraam - David - Iosif,  iar  Luca 3:22-38 face genealogia lui Iisus de jos în sus: „Iisus fiul lui Iosif, fiul lui David,  fiul lui Avraam,  fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu”. Dar   Ioan 1:1  vorbeşte despre Logosul Întrupat şi ne aruncă în atemporalitate. Faptul că cele trei genealogii sunt diferite reprezintă perspectiva diferită a autorilor care se  completează reciproc. Dacă se dezvoltă puţin ideea găsim trei motive. O explicaţie ar fi că Matei trasează linia genealogică primară a lui Iosif în timp ce Luca înregistrează genealogia Mariei (rudele de sânge a lui Iisus). Pe de altă parte Ioan ne prezintă un Hristos atemporal. Noi ştim că evreii erau stricţi în scrierile lor, dar indiferent de abordare ca şi rezultat ne este prezentat Iisus ca Mesia, descendent a lui David, respectiv Avram, sau Iisus fiul lui Iosif, fiul lui Dumnezeu, dar şi mai mult Ioan face afirmaţia cea mai important -  Ioan 1:1:  „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”, un Hristos dincolo de timp, care a venit şi s-a făcut Om. Mai departe avem Ioan 1:14:  „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Nu avem niciun motiv să credem că aceste genealogii se contrazic, ci din contră ne arată din perspective diferite pe Mesia, Unsul în persoana lui Iisus Hristos.

8. Dovezi istorice ale existenţei lui Iisus Hristos:

           Referinţe interne cu privire la  existenţa lui Iisus Hristos există suficiente de multe, în Bibliei, de acea voi prezenta acum, date cu caracter extern, care dovedesc existența sa! Corenelis Tacitus a fost un scriitor roman, istoric din secolul unu, şi a făcut menţiuni despre creştini ” superstiţioşi”, al căror nume venea de la Christus, care este numele latin a lui Hristos, cu menţiunea că a avut de suferit în timpul lui Pontius Pilat, guvernator al Iudeii sub împăratul Tiberius. La fel şi Suetonius, secretar  al lui Hadrian aminteşte despre Chrestus (Hristos) care a trăit în primul secol (Analele 15.44). Un alt istoric a fost Flavius Iosefus, istoric evreu, care aminteşte în „Antichităţile iudaice” despre Iacov,  ca „fratele lui Iisus, numit Hristos”. Istoricul relatează lucruri pozitive despre Iisus, bunătatea Sa, virtuţile Sale, şi faptul că mulţi evrei au fost discipolii Lui. Pilat l-a omorât prin crucificare, dar că a treia zi a înviat, şi este viu, fiind probabil Mesia vestit de proroci şi pe care evreii îl aşteptau. Iulius Africanus de asemenea citează pe istoricul Tallus, cu referire la întunerecul care a urmat în perioada răstignirii lui Hristos. (Scrierile Extant, 18). La fel şi Plinius cel Tânăr în „Scrisorile 10:96” face referire creştinilor și riturile lor (cu referinţă la Cina Domnului)  și la faptul că, se închinau lui Iisus ca fiind Dumnezeu, persoane cu o etică înaltă. Talmudul Babilonian (Sanhedrinul 43a), face referire la Crucificarea lui Iisus, cu caracter negativ afirmând faptul că a încurajat vrăjitoria şi apostazia evreilor. Lucian de Samosata, un scriitor grec din secolul doi, a admis  că lui Iisus, care a fost Crucificat, i se închinau creştinii, faptul că era o frăţietate între credincioşi, exista convertire şi respingerea altor zei. Creştinii se considerau mântuiţi, aveau indiferenţă faţă de moarte, aveau o dedicare voluntară şi renunţau la bunuri materiale în favoare altor creştini. Mara Bar în lucrarea sa - „Serpion”, vorbeşte şi el la modul pozitiv despre Iisus şi despre discipolii Lui. Mai există scrierile gnosticilor, evangheliile apocrife, care îl au în centru pe Iisus. Există  şi alte mărturii despre existenţa lui Iisus Hristos, cum sunt cele ale lui Porphyrios, Lampridius, Phlegon (sec II); aceștia amintesc despre evenimente sau personaje legate de Hristos şi creştinism.

9. CINE ESTE IISUS HRISTOS? 

         Întrebarea  se referă la afirmația dacă Iisus Hristos  este Fiul lui Dumnezeu, şi dacă identitatea şi divinitatea Lui a  fost una reală. Multe religii susţin că Iisus a fost profet învăţător, a întemeiat o religie, dar Biblia spune în mod clar că este Fiul lui Dumnezeu. Ioan 10:30:  „Eu şi Tatăl una Suntem.” Dacă nu a fost aşa ci doar un simplu om, lunatic, aiurit, lider, învăţător, rabin, etc, atunci poate fi tratat ca atare ( S.C. Lewis „ Creştinismul redus la esenţă”). Posibilitatea de alegere este a omului: poţi refuza să crezi acest lucru, sau să te închini Lui. Evreii nu au acceptat divinitatea lui Iisus şi s-au revoltat împotriva Lui. Ioan 10:33:  „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu.” Evreii au înţeles exact ce a spus Iisus. Iisus mai face o afirmaţie în care spune Ioan 8:58  „Iisus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, Sunt Eu.” Din nou evreii reacţionează dur şi vor să-l omoare cu pietre (Ioan 8:59). Afirmaţia pe care o face Iisus Hristos „Eu Sunt”, este echivalentă cu ce a spus Dumnezeu în Vechiul Testament (Exod 3:14), şi însemna o blasfemie pentru evrei, ca cineva să pretindă că este Dumnezeu. Dar în Ioan 1:1 se afirmă: „Cuvântul era Dumnezeu”, iar tot în Ioan 1:14:  „Cuvântul s-a făcut Trup”. Dacă se merge mai departe când Toma spune „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20.28), Iisus nu îl corectează sub nici o formă. Apostolul Pavel se referă la Iisus Hristos folosind expresia „Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos” (Tit 2:13). Importanţa dumnezeiri lui Iisus Hristos  sub aspectul de  Mântuitor, are  însemnătate, valoare şi este importantă pentru că, numai Dumnezeul Întrupat prin Jertfa de pe Cruce, avea posibilitatea să plătească pentru păcatele întregii omeniri (1Ioan 2:2). Divinitatea lui Iisus Hristos  este motivul prin care El este singura cale spre mântuire.

10. Concluzii:

          În Evangheliile după Matei şi Luca ne este prezentat mai pe larg momentul Naşterii lui Iisus Hristos, pe când Ioan ne aruncă direct în afara timpului. În Evanghelia după Matei Iisus Hristos este prezentat ca şi Rege peste Împărăţia Cerurilor iar în Predica de pe Munte, (cap 5-7) ne sunt prezentate relaţiile şi felul de a se purta, comportarea, maniera pe care trebuie să o aibă cetăţenii care fac parte din Împărăţia Cerurilor, relaţia lor cu divinitatea şi raportul de părtăşie pe verticală între credincioşi. Noi ştim că între cele două Testamente a fost o perioadă de patru sute de ani  în care Dumnezeu nu a mai vorbit poporului prin profeţi; evreii,  aveau Lege lui Moise dar şi tradiţia rabinică suprapusă peste Lege. De asemenea condiţiile politice erau mult schimbate, poporul se afla sub jugul roman, iar în perioada Naşterii lui Iisus Hristos erau mai multe partide politice şi religioase. Exista cel de al doilea Templu şi sinagogile ca loc de închinare. Ca rol de conducere îl avea Sanhedrinul. Dar deşi Dumnezeu „a tăcut”, El a pregătit condiţiile propice în care Cuvântul a devenit Trup, la „ împlinirea vremii”. Luca redă o „scriere amănunţită” a lucrurilor care s-a întâmplat; el este un adevărat istoric pentru că a cercetat în detaliu ceea ce s-a întâmplat prin martorii oculari care au văzut evenimentele din perioada Domnului Iisus Hristos, respectiv şi momentul naşteri lui Hristos. El începe cu Zaharia şi Elisabeta, oameni curaţi înaintea Domnului, cu referinţă la naşterea lui Ioan Botezătorul. Şi Elisabeta care era mai în vrâstă şi Maria care era tânără, fac o cântare în cinstea Domnului. Cuvântul din Luca ne spune că Maria avea preţ înaintea Domnului dar în acelaşi timp a avut Har de la Domnul. Maria era nedumerită de ce îi spune îngerul Domnului, pentru că era necăsătorită, dar Gabriel îi clarifică problema „ Duhul Sfânt te va umbri”. Maria acceptă spusele îngerului. Nimeni nu poate nega Naşterea din fecioară şi să  creadă în învierea lui Iisus Hristos, fiindcă Învierea certifică Naşterea din Fecioară şi anume divinitatea lui Iisus Hristos. Luca ne spune că Iisus a  avut o copilărie obişnuită.

          Înainte ca Dumnezeu să devină Trup, înainte ca El să aleagă un om, şi un popor, prin Revelaţia Generală în creaţie, natură şi fiinţa umană, El s-a descoperit omului, pentru a-l salva de la moarte, şi a făcut un pas mai departe prin Revelaţia Specială, care a culminat cu momentul când Cuvântul s-a făcut Trup, Dumnezeu s-a făcut Om, şi anume s-a născut Iisus Hristos. De asemenea în perioada respectivă din partea poporului evreu din cauza condiţiilor în care se găsea exista o aşteptare mesianică deosebită pe parcursul a trei sute de ani, şi totuşi atunci când evenimentul se produce poporul evreu nu l-a recunoscut din cauza tradiţiilor rabinice suprapuse peste Legea dată de Dumnezeu prin Moise, fapt prin care poporul aştepta o izbăvire pământească, un mesia eliberator cu putere militară, dar exista şi un număr mic de persoane care a perceput dimensiunea Spirituală a lui Mesia. Accentul cade pe Mesia ca şi Miel şi Rob în ascultare, lucru pe care evreii de atunci nu l-au înţeles. Evenimentul naşterii lui Iisus a avut rezonanţă cosmică prin steaua care a apărut pe cer. În mod evident, a fost ceva supranatural iar Magii din Răsărit, au ştiut să citească cerul înstelat, au făcut o lungă călătorie ca să se închine  împăratului nou născut. Irod îşi temea tronul şi a masacrat copiii sub doi ani pentru o siguranţă falsă a statutului său. Se vede bine contrastul dintre bucuria magilor când l-au găsit pe Iisus şi teama paranoică a lui Irod.  Dar Iosif, Maria şi copilul erau deja în Egipt, sub protecţia lui Dumnezeu. Interesant este că şi cărturarii vremii respective au rămas reci la vestea acesta deşi cunoşteau cu exactitate locul în care urma să se nască Mesia. Momentul naşterii lui Iisus nu a fost la întâmplare. Dumnezeu  a pregătit cadrul necesar din punct de vedere politic, filozofic şi religios pentru momentul naşterii lui Iisus dar a fost şi o „împlinire a vremii” dar tot hotărâtă de Dumnezeu, în care Iisus s-a născut, a crescut şi şi-a îndeplinit Lucrarea de Ispăşire, iar mai târziu după Învierea lui Iisus, Evanghelia a fost dusă mai departe, mulţi soldaţi romani primind şi ei Vestea Bună. Dovezile că Iisus Hristos  a fost Mesia au fost atestate de Învierea lui Iisus Hristos, care s-a arătat multora după Înviere. De asemenea este important cum evangheliştii prezintă în mod diferi linia genealogică a lui Iisus pe linia maternă, pe linia paternă, pe linia regească a lui David, iar Ioan spune că Iisus este atemporal.  De asemenea s-a dezvoltat o doctrină care se ocupă de Persoana lui Iisus Hristos denumită Cristologie. Această doctrină a fost dezvoltată mai târziu de către Biserică, datorită valurilor de persecuţie şi timpului necesar pentru clarificarea ei. Având o bază biblică ea susţine că Iisus Hristos este o persoană care face parte din Trinitate, este egală în esenţa ei cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar Întruparea a fost necesară pentru că o divinitate nu poate să moară, de aceea Hristos s-a făcut Om, dar păstrându-şi şi divinitatea,  Jertfa de pe Cruce,  a fost universală şi a avut capacitatea să răscumpere păcatele întregii omeniri.  De asemenea există o serie de mărturii despre existenţa istorică a lui Iisus Hristos, extrabiblice, a unor scriitori, filozofi, sau conducători păgâni care amintesc despre Hristos în mod pozitiv sau negativ. Nu reluăm numele lor dar într-o perioadă în care scrisul era o raritate, şi distrugerile romanilor au fost imense, (piatră pe piatră) mărturiile lor au o mare importanţă pentru apologetică şi apărarea credinţei în Iisus Hristos. De asemenea se ridică întrebarea ce a spus Iisus Hristos despre sine, cu cine s-a identificat, motiv pentru care evreii l-au Crucificat. Problema este că toţi prorocii adevăraţi a spus : Aşa vorbeşte Domnul. Iisus vine şi face afirmaţii pe care un popor monoteist cum erau evreii, nu le pot accepta deoarece în multe cazuri Iisus face afirmaţii de genul că, Tatăl l-a trimis, dar şi mai mult el se identifică cu Dumnezeu prin formula „ Eu Sunt”, cunoscută din Vechiul Testament, Nume prin care Dumnezeu s-a prezent. De asemenea Iisus face afirmaţia că există dinaintea lui Avram. La fel  evanghelistul Ioan spune  Ioan 1:1:  „La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu”,   şi ne aruncă pe  în atemporalitate, iar Iisus îşi afirmă divinitatea în numeroase versete din Biblie din care menţionăm  versetul  Ioan 10:30:  „Eu şi Tatăl una Suntem.”

           Prin faptul că Duhul Sfânt a contribuit la concepţia lui Iisus, - „a umbrit-o”, pe Maria, s-a  înlăturat şi evitat transmiterea păcatului strămoşesc de la Adam, mai departe în specia umană, astfel Iisus a fost şi Om şi divin în acelaşi timp. Doar în acest fel era posibilă salvarea omenirii prin ceea ce a făcut mai târziu Isus Hristos prin Jertfa de pe Cruce.

          Nu se cunoaşte ziua sau luna în care s-a născut Iisus,  data  de 25 decembrie fiind o sărbătoare venită din păgânism, dar dacă ne gândim la ciobani şi păşunat se estimează  ca anotimp fie primăvara, fie toamna.

          Întruparea  este un eveniment nerepetabil.   Naşterea lui Iisus a fost Revelaţia cea mai completă al lui Dumnezeu, pentru oameni.  Prin prezenţa magilor se dovedeşte că şi neamurile au acces la închinare.  Punctele de vedere al evangheliştilor privind genealogia lui Iisus sunt în armonie. Au fost profeţii şi aşteptări aşteptări mesianice în istoria evreilor ca Unsul, Mesia. Mielul, Leul. Evreii nu au înţeles, din păcate, „anul de îndurare”, diferenţa dintre Miel şi Leu.  Conform spuselor lui Pavel, o vor înțelege în timpurile Antihristului!

INTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOIUL PENTRU UNITATEA NAȚIONALĂ.

INTRAREA ROMÂNIEI ÎN RĂZBOIUL PENTRU UNITATEA NAȚIONALĂ

         În momentul izbucnirii Primului Război Mondial (15/28 iulie 1914), România avea, din 1883, un Tratat de alianţă cu Germania şi Austro-Ungaria. Pentru stabilirea poziţiei statului român, regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană, care s-a întrunit la Sinaia în ziua de 21 iulie/3 august 1914. Marea majoritate a participanţilor s-a pronunţat pentru neutralitatea României şi adoptarea măsurilor de întărire a armatei. Profund afectat de această decizie, Carol I a intenţionat să abdice, dar nu şi-a putut duce la îndeplinire această idee, deoarece a încetat din viaţă la 27 septembrie/10 octombrie 1914. Conform aranjamentelor anterioare, la tron a venit Ferdinand. În ziua de 28 septembrie/11 octombrie 1914 acesta s-a prezentat în faţa Parlamentului, pentru a depune jurământul, după care a rostit un discurs prin care a dat asigurări că va fi „un bun român”.

       Nicolae Iorga aprecia: „Nu se poate începe o domnie în mai grele împrejurări decât a lui Ferdinand I, astăzi rege al României”. Marele istoric scria că, la urcarea pe tron, regele Ferdinand „era pentru cei mai mulţi un necunoscut şi un neţinut în seamă, pentru câţiva o taină, aproape pentru nimeni o siguranţă”. O idee similară formula şi regina Maria: „Soţul meu era cel mai credincios urmaş al unchiului său, cel mai răbdător şi cel mai ascultător moştenitor al lui, dar era pentru poporul său ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce simţea”. În acel moment, pentru România problema esenţială era atitudinea faţă de război, găsirea modalităţilor adecvate de acţiune în vederea întregirii statului naţional român prin eliberarea teritoriilor aflate sub dominaţie străină. Situaţia era complicată, deoarece Transilvania (cu Banatul, Crişana, Maramureşul) şi Bucovina se aflau în Austro-Ungaria - care făcea parte din gruparea politico-militară a Puterilor Centrale, iar Basarabia, anexată de Rusia - care era parte a Antantei.

       La întrunirile publice organizate de antantişti se cerea ca România să intre în război pentru eliberarea Transilvaniei. În ziua de 15 februarie 1915, Nicolae Filipescu se adresa regelui Ferdinand: „Vei fi cel mai mare voievod al ţării, împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul: „Domn al întreg Ardealului, al Ţării Româneşti şi al Moldovei”… mărirea ce-ţi doresc, Sire, este să te încoronezi în Alba Iulia sau să mori pe Câmpia de la Turda”.

      Cei care susţineau intrarea României în război alături de Puterile Centrale, în frunte cu Petre P. Carp, erau mai puţin vocali, dar la fel de vehemenţi.

       După doi ani de neutralitate, guvernul prezidat de Ion I.C. Brătianu a semnat cu Antanta, la 4/17 august 1916, o Convenţie politică şi o Convenţie militară prin care Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Italia recunoşteau dreptul României de a-şi anexa teritoriile locuite de români în Austro-Ungaria, se angajau să o ajute cu trupe şi armament. La rândul său, România trebuia să intre în război la zece zile după semnarea acestor documente.

    La Consiliul de Coroană, desfăşurat la Cotroceni, în ziua de 14 (27) august 1916, regele a declarat că i-a convocat pe mai marii ţării nu ca să le ceară un sfat, căci hotărârea sa era luată, ci ca să le solicite sprijinul, precizând că „în situaţia actuală neutralitatea nu mai este cu putinţă”. Ca urmare, România, trebuind să aleagă, „nu putea decât a se pune cu Înţelegerea în contra Imperiilor Centrale”. Ferdinand a declarat că, pentru a lua o asemenea decizie s-a învins pe sine, făcând aluzie la faptul că România urma să intre în război cu Germania, ţara sa de origine.

      Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a apreciat că România era datoare să între în acţiune, „căci cine ştie dacă în decursul veacurilor vom mai găsi un prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem să mergem decât alături de Aliaţi şi în contra Puterilor Centrale”. Cel care s-a opus cu vehemenţă acestei decizii a fost P. P. Carp, care a spus că îl „roagă pe Dumnezeu ca armata noastră să fie bătută, căci numai aşa România va putea scăpa. Altfel e pierdută”. Adresându-se regelui, a afirmat:„ Să nu-şi închipuiască Majestatea Voastră că o Rusie învingătoare va tolera vreodată în România o dinastie de Hohenzollern”. Regele a replicat:„ Dinastia mea este română! Este o greşeală să afirmi că este străină, germană! Nu, ea este română! Românii nu l-au adus pe unchiul meu Carol să fondeze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci pentru a fonda o dinastie naţională”.

    Consiliul de Coroană s-a pronunţat, aproape în unanimitate, pentru intrarea României în război alături de Antanta, având ca obiectiv eliberarea Transilvaniei.

    În seara zilei de 14 (27) august 1916, Edgar Mavrocordat, ministrul României la Viena, a prezentat ministrului de Externe al Austro-Ungariei declaraţia de război a României. A doua zi dimineaţa a fost difuzată „Proclamaţia către ţară”, semnată de regele Ferdinand şi de membrii guvernului, în care se aprecia: „După vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”. În calitate de „cap al puterii armate” (conform articolului 93 din Constituție), regele Ferdinand s-a adresat ostașilor, îndemnându-i să lupte, să învingă şi să fie convinşi că: „De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi”.

    În noaptea de 14 (27) - 15 (28) august 1916 armata română s-a avântat peste crestele Carpaţilor trecând la eliberarea fraţilor din Transilvania. A început Războiul pentru Unitatea Naţională, la sfârşitul căruia avea să se realizeze cel mai scump ideal al poporului român: Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Patria Mamă.