FIREA LUI DUMNEZEU - PARTEA A DOUA!

 

FIREA LUI DUMNEZEU - PARTEA A DOUA!

B. Iov:

 Care este impresia noastră despre Iov? Citând scriptura, vedem că Iov „se temea de Dumnezeu și ocolea răul.”  Dacă ne-am  folosi propriile cuvinte, cum l-am defini exact pe Iov? Unii oameni spun că Iov era un om bun și rezonabil; alții spun că avea credință adevărată în Dumnezeu; unii spun că Iov era un om drept și plin de omenie. Să încercăm să înțelegem ce avea deosebit Iov și de ce Dumnezeu era atât de mulțumit de el. În continuare, să citim scripturile de mai jos.

1. Aprecierile lui Iov de către Dumnezeu și în Biblie:

  Iov 1:1: În ţara Uţ, trăia odată un om al cărui nume era Iov. Omul acesta era integru şi drept; el se temea de Dumnezeu şi se ferea de rău. Iov 1:5: Când se termina câte un şir de ospeţe, Iov îi chema şi îi sfinţea. El se trezea dimineaţa devreme şi aducea arderi-de-tot pentru fiecare dintre ei, zicând: „Poate fiii mei au păcătuit şi l-au blestemat pe Dumnezeu în inimile lor.” Aşa obişnuia Iov să facă. Iov 1:8: Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?” Mai întâi, să privim cu atenție pasajul numărul unu: „În ţara Uţ, trăia odată un om al cărui nume era Iov. Omul acesta era integru şi drept; el se temea de Dumnezeu şi se ferea de rău.” Prima evaluare a lui Iov în Biblie aparține  autorului cărții, probabil Moise. În continuare, să citim evaluarea/aprecierea lui Iov făcută de Dumnezeu: „Nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău” (Iov 1:8). Aceste două evaluări/caracterizări cau, în esență, același conținut. Se poate vedea, atunci, că purtarea și conduita lui Iov au fost cunoscute lui Moise și, de asemenea, lăudate de Dumnezeu.  El era un om care se temea de Dumnezeu și respingea răul. Prin urmare, în ochii lui Dumnezeu, dintre oamenii de pe pământ, doar Iov era desăvârșit și neprihănit și unul care se temea de Dumnezeu și respingea răul. În continuare, haideţi să cercetăm manifestările specifice ale fricii de Dumnezeu a lui Iov și ale respingerii răului. Pe lângă pasajele care îl preced și cele care îl urmează, să citim și Iov 1:5. Pasajul dezvăluie faptul că el nu numai că făcea tot ce trebuia să facă pentru aș demonstra teama de Dumnezeu și a dovedi că respingea categoric  răul, dar, de asemenea, sacrifica în mod regulat arderi-de-tot înaintea lui Dumnezeu în numele fiilor lui. Lui îi era teamă că deseori, ei „păcătuiseră și Îl blestemaseră pe Dumnezeu în inimile lor” în timp ce petreceau. Și cum se manifesta această teamă în Iov? Textul original oferă următoarea relatare: „Când se termina câte un şir de ospeţe, Iov îi chema şi îi sfinţea. El se trezea dimineaţa devreme şi aducea arderi-de-tot pentru fiecare dintre ei.” Conduita lui Iov ne arată că, mai degrabă decât să se manifeste în comportamentul său exterior, teama lui de Dumnezeu venea din inima sa și că această teamă a lui de Dumnezeu putea fi regăsită în fiecare aspect al vieții sale zilnice, tot timpul, căci nu numai că respingea el însuși răul, ci deseori sacrifica arderi-de-tot în numele fiilor săi. Cu alte cuvinte, lui Iov nu numai că îi era profund teamă de a păcătui împotriva lui Dumnezeu și de a renunța la Dumnezeu în propria lui inimă, dar se îngrijora și de faptul că fiii săi păcătuiau împotriva lui Dumnezeu și renunțau la El în inimile lor. Aşadar, făcea astfel ocazional sau frecvent? Ultima propoziție a textului este: „Aşa obişnuia Iov să facă.” Semnificația acestor cuvinte este că Iov nu se ducea să îi verifice pe fiii săi în mod ocazional sau când voia el, nici nu Îi mărturisea lui Dumnezeu prin rugăciune. În schimb, el îşi sfințea fiii în mod regulat și sacrifica arderi-de-tot pentru ei. Aici, „în mod continuu” nu înseamnă că făcea astfel o zi sau două sau pentru o clipă. Înseamnă că manifestarea fricii lui Iov de Dumnezeu nu era temporară și nu se oprea la cunoaștere sau cuvinte rostite; în schimb, modul de a-i fi frică de Dumnezeu și de a respinge răul îi călăuzea inima, îi dicta comportamentul și era, în inima lui, baza existenței sale. Faptul că făcea astfel în mod continuu arată că, în inima lui, deseori se temea că el însuși va păcătui împotriva lui Dumnezeu. Aceasta era conduita normală a lui Iov în viața sa zilnică. Este exact această conduită normală cea care dovedește că frica de Dumnezeu și respingerea răului de către Iov nu sunt vorbe goale, că Iov chiar trăia o asemenea viață. Unii oameni spun că el se comporta astfel deoarece Dumnezeu îi apărea frecvent lui Iov; unii spun că poate el se gândea că averea sa nu venise ușor și știa că îi fusese acordată de către Dumnezeu și, prin urmare, îi era profund teamă de a-și pierde bunurile ca rezultat al păcătuirii împotriva Lui sau ofensării Lui. Este vreuna dintre aceste afirmații adevărată? Desigur că nu. Căci, în ochii lui Dumnezeu, ceea ce a acceptat și a prețuit mai mult la Iov nu era doar faptul că făcea așa în mod continuu, ci  era vorba de comportamentul său înaintea lui Dumnezeu. Paragrafele de mai jos ne oferă cele mai convingătoare dovezi care ne arată adevărul aprecierii lui Iov de către Dumnezeu. În continuare, să citim următoarele pasaje din scriptură: Iov 1:8: Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?” Iov 1:12: Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Iată, tot ceea ce are el este în puterea ta; doar pe el însuși să nu pui mâna”. Așadar, Satana a plecat din prezența lui Iahve Dumnezeu. Iov 1:9-11; Apoi, Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a spus: „Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? Nu ai pus Tu un zid în jurul lui și al casei sale și în jurul a tot ceea ce are? Tu i-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ. Dar întinde-Ți mâna și atinge tot ceea ce are și Te va blestema făţiş.”

2. Dumnezeu îi permite Satanei să-l ispitească pe Iov astfel încât credința lui Iov să fie desăvârșită:

  Iov 1:8 este prima consemnare pe care o vedem în Biblie a unui dialog între Dumnezeu Iahve și Satana. Și ce a spus Dumnezeu? Textul original oferă următoarea relatare: „Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?” Aceasta a fost evaluarea lui Iov de către Dumnezeu în fața Satanei; Dumnezeu a spus că el era un om desăvârșit și neprihănit, unul care se temea de Dumnezeu și respingea răul. În întrebarea lui Dumnezeu există următorul înțeles: Dumnezeu știa că Satana fusese peste tot și că îl spionase deseori pe Iov, care era slujitorul lui Dumnezeu. Îl ispitise și atacase deseori, încercând să găsească o modalitatea de a-l ruina pe Iov pentru a dovedi că teama sa de Dumnezeu și credința sa în Dumnezeu nu puteau să reziste încercărilor. Satana, de asemenea, căuta cu plăcere oportunități de a-l distruge pe Iov, ca Iov să renunțe la Dumnezeu și să-l poată lua din mâinile lui Dumnezeu. Totuși, Dumnezeu a privit în inima lui Iov și a văzut că el era desăvârșit și neprihănit și că se temea de Dumnezeu și respingea răul. După ce a auzit aprecierea lui Iov de către Dumnezeu, Satana a devenit și mai furios și mai nerăbdător să îl înhațe pe Iov, căci Satana nu crezuse niciodată că cineva putea fi perfect și neprihănit sau că cineva putea să se teamă de Dumnezeu și să respingă răul. În același timp, pe Satana îl dezgustau desăvârșirea și cinstea omului și ura oamenii care puteau să se teamă de Dumnezeu și să respingă răul. Și, astfel, este scris în Iov 1:9-11 că: „Apoi, Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a spus: Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? Nu ai pus Tu un zid în jurul lui și al casei sale și în jurul a tot ceea ce are? Tu i-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ. Dar întinde-Ți mâna și atinge tot ceea ce are și Te va blestema făţiş.” Dumnezeu cunoștea îndeaproape natura malițioasă a Satanei și știa prea bine că Satana planificase de mult timp să îl ruineze pe Iov. Totuși, Satana a primit permisiunea de a-l ispiti pe Iov. Astfel, a început prima rundă de atacuri ale Satanei. Ținta acestor atacuri au fost bunurile lui Iov, căci Satana făcuse următoarea acuzație împotriva lui Iov: „Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? (…) Tu i-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ.” Drept rezultat, Dumnezeu i-a permis Satanei să ia tot ceea ce avea Iov. Cu toate acestea, Dumnezeu a avut o singură condiție pentru Satana: „Îţi dau pe mână tot ceea ce are, numai asupra lui să nu-ţi întinzi mâna!” (Iov 1:12). Aceasta era limita pe care El i-a pus-o Satanei: i-a ordonat Satanei să nu-i facă rău lui Iov. Deoarece Dumnezeu a recunoscut că Iov era desăvârșit și neprihănit și El avea încredere că desăvârșirea și neprihănirea lui Iov înaintea Sa erau dincolo de orice îndoială și puteau să reziste să fie testate; prin urmare, Dumnezeu i-a permis Satanei să-l ispitească pe Iov, dar i-a impus o restricție Satanei: Satana avea permisiunea de a-i lua toate bunurile lui Iov, dar nu putea să se atingă de el. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Dumnezeu nu i l-a dat complet pe Iov Satanei atunci. Satana îl putea ispiti pe Iov prin orice mijloace voia, dar nu putea să-i facă rău lui Iov însuși, nici măcar unui fir de păr din capul lui, deoarece toate ale omului sunt controlate de Dumnezeu, dacă omul trăiește sau moare este decis de Dumnezeu și Satana nu are o asemenea permisiune. După ce Dumnezeu a spus aceste cuvinte Satanei, Satana abia aștepta să înceapă. A utilizat toate mijloacele pentru a-l ispiti pe Iov și, curând, Iov pierduse o grămadă de oi și boi și toate bunurile date lui de Dumnezeu. Deși Biblia ne spune originile ispitelor lui Iov, era Iov însuși, cel supus acestor ispite, conștient de ceea ce se petrecea? Iov era doar un om muritor; desigur că nu știa nimic despre povestea care se desfășura în spatele lui. Cu toate acestea, frica sa de Dumnezeu și desăvârșirea și neprihănirea lui l-au făcut să realizeze că încercările lui Dumnezeu veniseră asupra lui. El nu știa ce se întâmplase în tărâmul spiritual, nici care erau intențiile lui Dumnezeu din spatele acestor încercări. Dar el știa că, indiferent de ce i se întâmpla, el ar trebui să își păstreze desăvârșirea și neprihănirea și să respecte calea sa de a se teme de Dumnezeu și de a respinge răul. Atitudinea și reacția lui Iov în legătură cu aceste chestiuni erau clar privite de Dumnezeu. Și ce a văzut Dumnezeu? El a văzut inima lui Iov care se temea de Dumnezeu, deoarece, de la început şi chiar până când a fost încercat Iov, inima sa a rămas deschisă față de Dumnezeu, a fost pusă înaintea lui Dumnezeu și Iov nu a renunțat la desăvârșirea și neprihănirea sa, nici nu s-a descotorosit și nici nu s-a îndepărtat de calea fricii de Dumnezeu și respingerii răului - și nimic nu a fost mai satisfăcător pentru Dumnezeu. În continuare, ne vom uita la ce ispite au fost suportate de Iov și modul în care el a tratat aceste încercări. Să citim scripturile. Iov 1:20-21: Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina și și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat și a spus: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce: Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”. După ce Dumnezeu i-a spus Satanei: „Îţi dau pe mână tot ceea ce are, numai asupra lui să nu-ţi întinzi mâna!” Satana a plecat și, curând, Iov a fost supus atacurilor feroce. În primul rând, boii și măgarii i-au fost furați și servitorii săi omorâți; în continuare, oile și servitorii săi au ars de tot; după aceea, cămilele sale au fost luate și servitorii săi au fost omorâți; în final, viețile fiilor și fiicelor sale le-au fost luate. Această serie de atacuri a reprezentat chinul suferit de Iov în timpul primei sale ispite. Precum a poruncit Dumnezeu, în timpul acestor atacuri, Satana a vizat doar bunurile lui Iov și pe copiii săi și nu i-a făcut rău lui Iov însuși. Cu toate acestea, Iov a fost transformat instantaneu dintr-un om bogat, care avea o mare avere, într-o persoană care nu avea nimic. Nimeni nu ar fi putut să reziste la această surpriză uluitoare sau să reacționeze adecvat, totuși Iov şi-a demonstrat latura extraordinară. Scripturile oferă următoarea relatare: „Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina și și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat.” Aceasta a fost prima reacție a lui Iov după ce a auzit că își pierduse copiii și toate bunurile. Mai presus de toate, el nu a părut surprins sau cuprins de panică, cu atât mai puțin a exprimat el mânie sau ură. Iov era foarte calm și lucid atunci. Umanitatea lui desăvârșită și neprihănită i-a permis să emită judecăți și să ia decizii în mod rațional și natural în legătură cu dezastrele care se abătuseră asupra lui și, în consecință, el s-a comportat cu un calm neobișnuit: „Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina și și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat.” „Și-a dat haina” înseamnă că nu avea haine și nu poseda nimic; „și-a ras capul” înseamnă că se întorsese înaintea lui Dumnezeu ca un copil nou-născut; „a căzut pe pământ și a venerat” înseamnă că venise pe lume dezbrăcat și tot fără nimic astăzi, era înapoiat lui Dumnezeu ca un bebeluș nou-născut. Atitudinea lui Iov față de tot ce se abătea asupra lui nu ar fi putut fi obținută de nicio făptură a lui Dumnezeu. Credința sa în Iahve depăşea tărâmul credinței; aceasta era teama lui de Dumnezeu și ascultarea față de Dumnezeu și el nu numai că era capabil să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a dat, ci și pentru că a luat de la el. Mai mult, el a fost capabil să ia asupra sa returnarea a tot ceea ce poseda, inclusiv a vieţii sale. Frica și ascultarea lui Iov față de Dumnezeu reprezintă un exemplu pentru omenire, iar desăvârșirea și neprihănirea sa au fost culmea umanității care trebuia avută de om. Deși el nu L-a văzut pe Dumnezeu, a realizat că Dumnezeu exista cu adevărat și, datorită acestei realizări, se temea de El - și datorită temerii lui de Dumnezeu, el a fost capabil să Îl asculte. El I-a dat lui Dumnezeu frâu liber să îi ia orice avea, totuși, nu s-a plâns și a căzut înaintea lui Dumnezeu și I-a spus că, tocmai în acest moment, chiar dacă i-ar lua trupul, el I-ar permite cu bucurie să facă astfel, fără să se plângă. Întreaga sa conduită se datora umanității sale desăvârșite și neprihănite.. De-a lungul timpului, experiențele sale au declanșat în el o teamă reală și efectivă de Dumnezeu care l-au făcut să respingă răul. Aceasta era sursa integrității pe care Iov o respecta cu strictețe. Iov avea o umanitate onestă, inocentă și generoasă și avea o experiență efectivă a fricii de Dumnezeu, ascultării de Dumnezeu și respingerii răului, precum și cunoașterea faptului că „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat.” Doar datorită acestor lucruri a fost el capabil să rămână de neclintit și să fie martor în mijlocul unor astfel de atacuri haine din partea Satanei și doar datorită lor a fost el capabil să nu-L dezamăgească pe Dumnezeu.  Când citești în Scripturi despre toate cele suferite de Iov și de familia sa, care este reacția ta? Devii afundat în gândurile tale? Ești uluit? Ar putea încercările care s-au abătut asupra lui Iov să fie descrise ca „îngrozitoare”? Cu alte cuvinte, este destul de revoltătoare lecturarea încercărilor lui Iov așa cum sunt descrise în Scripturi, fără a menționa modul în care ar fi fost în realitate. Vezi, atunci, că ceea ce s-a abătut asupra lui Iov nu a fost „o repetiție,” ci o adevărată „luptă,” cu „arme” și „gloanțe” adevărate. Dar de a cărui mână fusese el pus la aceste încercări? Bineînţeles, acestea erau duse la îndeplinire de Satana, ele erau îndeplinite personal de Satana - dar erau autorizate de Dumnezeu. I-a spus Dumnezeu Satanei prin ce mijloace să-l ispitească pe Iov? Nu i-a spus. Dumnezeu i-a pus doar o condiție, după care ispita a venit asupra lui Iov. Când ispita a venit asupra lui Iov, le-a dat oamenilor o idee despre răutatea și urâțenia Satanei, viclenia și disprețul său față de om și dușmănia sa față de Dumnezeu. Prin aceasta vedem cum cuvintele nu pot descrie întocmai cât de crudă a fost ispita. Se poate spune că natura malițioasă cu care Satana a abuzat de om și față sa urâtă au fost dezvăluite complet în acest moment. Satana a folosit această oportunitate, oportunitatea oferită de permisiunea lui Dumnezeu, pentru a-l supune pe Iov unui abuz febril și fără remușcări, cu un nivel de cruzime și o metodă care sunt atât de neimaginat, cât și complet intolerabile pentru oameni astăzi. Mai degrabă decât a spune că Iov a fost ispitit de Satana și că el a rămas de neclintit în mărturia sa în timpul ispitirii, este mai bine de spus că, în încercările stabilite pentru el de Dumnezeu, Iov a intrat într-un concurs cu Satana pentru a-și proteja desăvârșirea și neprihănirea și pentru a apăra modul său de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul. În acest concurs, Iov a pierdut un număr mare de oi și de vite, și-a pierdut toate bunurile și și-a pierdut fiii și fiicele - dar el nu și-a abandonat desăvârșirea, neprihănirea sau teama de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în acest concurs cu Satana el a preferat să fie lipsit de bunurile și copiii săi decât să-și piardă desăvârșirea, neprihănirea și frica de Dumnezeu. El a preferat să păstreze baza a ceea ce înseamnă să fii om. Ce a făcut Dumnezeu când Iov a fost supus la acest chin? Dumnezeu a observat și a urmărit și a așteptat rezultatul. În timp ce Dumnezeu a observat și a privit, cum S-a simțit? S-a simțit îndurerat, desigur. Dar, ca rezultat al mâhnirii Sale, ar fi putut El să regrete permisiunea dată Satanei de a-l ispiti pe Iov? Răspunsul este nu, El nu ar fi putut. Căci El credea cu tărie că Iov era desăvârșit și neprihănit, că se temea de Dumnezeu și respingea răul. Dumnezeu pur și simplu îi dăduse Satanei oportunitatea de a verifica dreptatea lui Iov înaintea lui Dumnezeu și de a-și dezvălui propria răutate și caracterul demn de dispreț. Rezultatul final a dovedit că evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu era corectă și fără eroare? Chiar l-a biruit Iov pe Satana? Aici citim despre cuvintele arhetipale rostite de Iov, cuvinte care sunt o dovadă că el îl biruise pe Satana. El a spus: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce.” Aceasta este atitudinea de ascultare a lui Iov față de Dumnezeu. În continuare, el a spus: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”. Aceste cuvinte rostite de Iov dovedesc faptul că Dumnezeu observă adâncimile inimii omului, că El poate să privească în mintea omului și dovedesc faptul că aprobarea Lui față de Iov este fără eroare, că acest om aprobat de Dumnezeu era drept. „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”. Aceste cuvinte sunt mărturia lui Iov pentru Dumnezeu. Aceste cuvinte obișnuite au fost cele care l-au intimidat pe Satana, care l-au făcut de rușine și l-au determinat să fugă de panică și, în plus, care l-au încătușat pe Satana și l-au lăsat fără resurse. L-au, de asemenea, pe Satana să simtă minunăția și măreția faptelor lui Iahve Dumnezeu și i-au permis să perceapă carisma extraordinară a unui om a cărui inimă era stăpânită de calea lui Dumnezeu. În plus, acestea i-au demonstrat Satanei vitalitatea puternică arătată de un om mărunt și nesemnificativ în a adera la calea temerii de Dumnezeu și respingerii răului. Satana a fost astfel înfrânt în primul concurs. În ciuda „înțelegerii sale câștigate cu greu,” Satana nu avea de gând să îl lase pe Iov să scape, şi nici nu își schimbase natura sa malițioasă. Satana a încercat să continue să-l atace pe Iov, așadar a venit încă o dată înaintea lui Dumnezeu. Să citim următoarele versete: Iov 2:3: Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău? Și încă își păstrează integritatea, deși M-ai convins să acționez împotriva lui, să-l distrug fără motiv”. Iov 2:6: Și Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei „Iată, este în mâna ta; dar cruță-i viața”. Iov 2:4-5: Iar Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a zis: „Piele pentru piele, da, un om va da tot ce are pentru viața lui. Dar întinde-Ți acum mâna și atinge-i carnea și oasele și el Te va blestema făţiş”. Iov 2:9-10: Atunci soţia lui i-a zis: „Încă rămâi neclintit în curăţia ta? Blestemă-L pe Dumnezeu şi mori!” El i-a răspuns: „Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele şi să nu primim şi răul?” În toate acestea Iov nu a păcătuit deloc prin vorbele sale. Iov 3:3: Să piară ziua în care m-am născut şi noaptea în care s-a zis: „S-a născut un băiat!” Scripturile documentează cuvintele dintre Dumnezeu și Satana după cum urmează: „Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău? Și încă își păstrează integritatea, deși M-ai convins să acționez împotriva lui, să-l distrug fără motiv” (Iov 2:3). În cadrul acestui dialog, Dumnezeu repetă aceeași întrebare pentru Satana. Este o întrebare care ne arată evaluarea afirmativă a lui Iahve Dumnezeu în privința a ceea ce a fost demonstrat și trăit de Iov în timpul primei încercări și nu este diferită de evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu înainte ca el să fie suspus ispitirii Satanei. Adică, înainte de a veni ispita asupra sa, în ochii lui Dumnezeu, Iov era perfect și, prin urmare, Dumnezeu i-a protejat pe el și pe familia sa și l-a binecuvântat; el era vrednic de a fi binecuvântat în ochii lui Dumnezeu. După ispită, Iov nu a păcătuit cu buzele sale pentru că el își pierduse bunurile și copiii, ci a continuat să laude numele lui Iahve. Comportamentul său efectiv l-a făcut pe Dumnezeu să-laprecieze și mai mult. Căci, în ochii lui Iov, urmașii sau bunurile sale nu erau suficiente pentru a-l face să renunțe la Dumnezeu. Locul lui Dumnezeu în inima sa, cu alte cuvinte, nu putea fi înlocuit de copiii săi sau de vreo proprietate. În timpul primei ispitiri a lui Iov, el I-a arătat lui Dumnezeu că iubirea lui pentru El și iubirea pentru calea de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul depășea orice altceva. În timpul vieții sale de până atunci, Iov privise faptele lui Iahve și câștigase binecuvântările lui Iahve Dumnezeu pentru el. Erau binecuvântări care îl făceau să se simtă extrem de stânjenit și îndatorat, căci el credea că nu făcuse nimic pentru Dumnezeu și, totuși, primise binecuvântări atât de mari și se bucurase de atât de mult har. Din acest motiv, în inima sa el se ruga deseori, sperând că va putea să-L răsplătească pe Dumnezeu, sperând că va avea oportunitatea de a fi mărturie pentru faptele și măreția lui Dumnezeu și sperând că Dumnezeu îi va pune răbdarea la încercare și, mai mult, că putea fi purificată credința sa, până ce ascultarea și credința lui aveau să câștige aprobarea lui Dumnezeu. Și, când încercarea a venit asupra lui Iov, el a crezut că Dumnezeu îi auzise rugăciunile. Sosirea acestei oportunități a însemnat că ascultarea sa și frica de Dumnezeu puteau fi puse la încercare și puteau fi purificate. În plus, însemna că Iov avea șansa de a câștiga aprobarea lui Dumnezeu, astfel ajungând mai aproape de Dumnezeu. În timpul încercării, o astfel de încredere și un astfel de scop i-au permis să devină mai desăvârșit și să câștige o înțelegere mai profundă a voii lui Dumnezeu. Iov, de asemenea, a devenit mai recunoscător pentru binecuvântările și harurile lui Dumnezeu, în inima sa el a oferit mai mare laudă faptelor lui Dumnezeu și a fost mai temător și respectuos față de Dumnezeu și a tânjit mai mult după frumusețea, măreția și sfințenia lui Dumnezeu.  Satanei i s-a permis încă o dată să îl atace pe omul care era desăvârșit în ochii lui Dumnezeu - ceea ce pentru Satana reprezenta o oportunitate rară. Satana voia să folosească această oportunitate pentru a slăbi complet convingerea lui Iov, pentru a-l face să-și piardă credința în Dumnezeu și, prin urmare, să nu se mai teamă de Dumnezeu sau să binecuvânteze numele lui Iahve. Aceasta îi va da o șansă Satanei: indiferent de loc sau de timp, va putea să facă din Iov o jucărie sub comanda lui. Satana și-a ascuns uneltirile răutăcioase fără urmă, dar nu a putut să-și țină natura rea sub control. Se face aluzie la acest adevăr în răspunsul său la cuvintele lui Iahve Dumnezeu, precum este consemnat în scripturi: „Iar Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a zis: Piele pentru piele, da, un om va da tot ce are pentru viața lui. Dar întinde-Ți acum mâna și atinge-i carnea și oasele și el Te va blestema făţiş” (Iov 2:4-5). Este imposibil să nu dobândeşti niște cunoștințe substanțiale și un înţeles al extremei răutăți a Satanei din acest dialog între Dumnezeu și Satana. După ce am  auzit aceste afirmații ale Satanei, toți aceia care iubim adevărul și detestăm răul vom avea, fără îndoială, o ură mai mare pentru josnicia și nerușinarea Satanei, ne vom simți îngroziți și dezgustați de spusele Satanei și, în același timp, suntem profund recunoscători pentru exemplul de credință totală oferit de Iov! Dumnezeu a fost de acord cu „cererea Satanei” - dar El a avut și o condiție: „Iată, este în mâna ta; dar cruță-i viața” (Iov 2:6). Deoarece, de data aceasta, Satana a cerut să își întindă mâna pentru a-i răni trupul lui Iov, Dumnezeu a spus „dar cruță-i viața.” Înțelesul acestor cuvinte este că El i-a dat trupul lui Iov Satanei, dar El i-a păstrat viața. Satana nu putea să-i ia viața lui Iov, dar, în afară de aceasta, Satana putea să utilizeze orice mijloc sau metodă împotriva lui Iov. După obținerea permisiunii lui Dumnezeu, Satana s-a grăbit să ajungă la Iov și și-a întins mâna pentru a-i afecta pielea, făcându-l să aibă bube pe tot corpul, iar Iov a simțit durere pe pielea sa. Iov a lăudat minunăția și sfințenia lui Iahve Dumnezeu, ceea ce l-a făcut pe Satana și mai  dezgustător în îndrăzneala sa. Deoarece simțise bucuria de a-l răni pe om, Satana și-a întins mâna și a zgâriat trupul lui Iov, făcându-i bubele să supureze. Iov a simțit imediat o durere și un chin în trupul său, care erau fără asemănare și nu a putut să se abțină să nu se scarpine din cap până în picioare cu mâinile sale, ca și cum acest lucru ar elibera suflarea spiritului său de această durere a trupului. El a realizat că Dumnezeu îi era alături, privindu-l, și a făcut tot ce a putut să se întărească. A îngenuncheat încă o dată și a spus: Te uiţi în inima omului, îi observi suferința; de ce Te preocupă slăbiciunea lui? Lăudat fie numele lui Iahve Dumnezeu. Satana a văzut durerea de nesuportat a lui Iov, dar nu l-a văzut pe Iov lepădând numele lui Iahve Dumnezeu. Prin urmare, și-a întins grăbit mâna să îi afecteze oasele lui Iov, disperat să-l rupă în două. Într-o clipă, Iov a simțit un chin fără precedent; era ca și cum carnea i-ar fi fost smulsă de pe oase și ca și cum oasele i-ar fi fost distruse puțin câte puțin. Acest chin îngrozitor l-a făcut să se gândească la faptul că ar fi mai bine să moară. Abilitatea sa de a suporta își atinsese limitele. Voia să plângă, voia să își rupă pielea de pe corp pentru a-și micșora durerea - totuși, s-a abţinut să țipe și nu și-a rupt pielea de pe corp, căci nu voia să-l lase pe Satana să-i vadă slăbiciunea. Și, astfel, a îngenucheat din nou, dar de data aceasta el nu a simțit prezența lui Iahve Dumnezeu. El știa că El era deseori înaintea lui și în spatele lui și de ambele părţi ale sale. În acest moment, Iov plângea și făcea tot ce putea pentru a îndura această agonie fizică, totuși, nu putea să se mai abțină din a-I mulțumi lui Dumnezeu: omul cade la prima lovitură, este slab și fără putere, este tânăr și ignorant - de ce ai dori să fii așa de atent și blând față de el? Mă lovești, totuși Te doare să o faci. Ce anume din om este vrednic de grija și preocuparea Ta? După ce a încercat toate josniciile posibile fără succes, Satana a plecat în tăcere, totuși acesta nu a fost sfârșitul încercărilor lui Dumnezeu pentru Iov. Deoarece puterea lui Dumnezeu revelată în Iov nu fusese făcută publică, povestea lui Iov nu s-a încheiat cu retragerea Satanei. Pe măsură ce alte personaje și-au făcut apariția, aveau să se desfăşoare mai multe scene spectaculoase. Iov suferise devastarea Satanei, totuși el nu se lepădase de numele lui Iahve Dumnezeu. Soția lui a fost prima care a ieșit și a jucat rolul Satanei, care poate fi văzut atacându-l pe Iov. Textul original descrie astfel lucrurile: „Atunci soţia lui i-a zis: Încă rămâi neclintit în curăţia ta? Blestemă-L pe Dumnezeu şi mori!” (Iov 2:9). Acestea erau cuvintele rostite de Satana deghizat ca om. Acestea erau un atac și o acuzație, precum și o îndemnare, o ispită și o defăimare. După ce a eșuat în a-i ataca trupul lui Iov, Satana apoi a atacat direct integritatea lui Iov, dorind să o utilizeze pentru a-l face pe Iov să renunțe la integritatea sa, să renunţe la Dumnezeu și să nu mai trăiască. La fel, a dorit Satana să utilizeze astfel de cuvinte pentru a-l tenta pe Iov: dacă Iov lepăda numele lui Iahve, el nu trebuia să îndure un asemenea chin, se putea elibera de chinul trupului. Confruntat cu sfatul soției sale, Iov a certat-o spunând: „El i-a răspuns: Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele şi să nu primim şi răul?” (Iov 2:10). Iov cunoștea demult aceste cuvinte, dar în acest moment s-a dovedit adevărul cunoașterii lor de către Iov. Când soția l-a sfătuit să Îl blesteme pe Dumnezeu și să moară, ceea ce voia să spune ea era: Dumnezeul tău te tratează astfel, deci de ce nu Îl blestemi? De ce încă mai ești în viață? Dumnezeul tău este atât de nedrept cu tine, totuși tu spui binecuvântat fie numele lui Iahve. Cum a putut El să trimită dezastrul asupra ta, când tu Îi binecuvântezi numele? Grăbește-te și leapădă numele lui Dumnezeu și nu Îl mai urma. În acest mod, se vor termina greutățile tale. În acest moment, s-a produs mărturia pe care Dumnezeu dorea să o vadă în Iov. Nicio persoană obișnuită nu putea să fie o asemenea mărturie, nici nu citim despre aceasta în niciuna dintre poveștile Bibliei - dar Dumnezeu o văzuse cu mult înainte ca Iov să rostească aceste cuvinte. Dumnezeu dorea numai să utilizeze această oportunitate pentru a-i permite lui Iov să dovedească tuturor că Dumnezeu avea dreptate. Confruntat cu sfatul soției lui, Iov nu numai că nu a renunțat la integritate sau la Dumnezeu, ci i-a spus soției lui: „Să primim de la Dumnezeu doar binele şi să nu primim şi răul?” Importanța acestor cuvinte este aceea că ele sunt aprobate de Dumnezeu în inima Sa, acestea sunt ceea ce dorea Dumnezeu, sunt ceea ce Dumnezeu dorea să audă și sunt rezultatul pe care Dumnezeu tânjea să-l vadă; aceste cuvinte sunt, de asemenea, esența mărturiei lui Iov. Prin aceasta, desăvârșirea, onestitatea, frica de Dumnezeu și respingerea răului au fost dovedite. Valoarea lui Iov constă în modul în care, când a fost ispitit și chiar când tot corpul i-a fost acoperit cu bube, când a îndurat cel mai groaznic chin și când soția lui și rudele l-au sfătuit, el tot a rostit asemenea cuvinte. Ca să o spunem altfel, în inima sa el credea că, indiferent de ispite sau de cât de teribile ar fi greutățile sau chinul, chiar dacă moartea avea să vină asupra lui, el nu va renunța la Dumnezeu sau nu va abandona calea de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul. Vedem, așadar, că Dumnezeu deținea cel mai important loc în inima sa și că exista un singur Dumnezeu în inima lui. Din această cauză citim astfel de descrieri ale sale în Scripturi precum: În toate acestea Iov nu a păcătuit deloc prin vorbele sale. Nu numai că nu a păcătuit cu buzele, ci nici în inima lui nu s-a plâns în privința lui Dumnezeu. El nu a spus cuvinte supărătoare despre Dumnezeu, nici nu a păcătuit împotriva Lui. Nu numai că gura sa a binecuvântat numele lui Dumnezeu, dar în inima sa, el a binecuvântat și numele lui Dumnezeu; gura și inima lui erau la unison. Acesta era adevăratul Iov văzut de Dumnezeu și acesta a fost exact motivul pentru care Dumnezeu îl preţuia pe Iov. Confruntați cu comportamentul desăvârșit al lui Iov, cei care iubesc să rostească cuvinte impunătoare și învăţături deosebite, rămân fără cuvinte. Cei care preamăresc numele lui Dumnezeu doar în vorbire, care totuși nu au acceptat niciodată încercările lui Dumnezeu, sunt condamnați de integritatea la care Iov nu a renunțat, și cei care nu ar fi crezut niciodată că omul poate să rămână de neclintit pe calea lui Dumnezeu sunt judecați de mărturia lui Iov!

3. Adevărata față a lui Iov: sincer, pur și fără falsitate:

  Să citim Iov 2:7-8: „Astfel, Satana a plecat din prezența lui Iahve Dumnezeu și l-a lovit pe Iov cu bube din cap până în picioare. Și el a luat un ciob cu care să se scarpine; și a stat în cenușă”. Aceasta este o descriere a comportamentului lui Iov când i-au apărut bube pe corp. În acest moment, Iov stătea în cenușă și îndura durerea. Nimeni nu îl trata și nimeni nu îl ajuta să-și amelioreze durerea corpului; în schimb, el folosea un ciob pentru a îndepărta coaja bubelor. Din punct de vedere superficial, aceasta era doar o etapă în cadrul chinului lui Iov și nu are legătură cu umanitatea și frica sa de Dumnezeu, căci Iov nu rostea niciun cuvânt pentru a-și demonstra starea de spirit și opiniile din acel moment. Totuși, acț‏iunile și comportamentul lui Iov tot sunt o exprimare adevărată a umanității sale. În consemnarea capitolului anterior, am citit că Iov era cel mai grozav dintre oamenii din est. Între timp, acest pasaj al celui de-al doilea capitol ne arată că acest om grozav din est chiar a luat un ciob pentru a se scărpina în timp ce stă în cenușă. Nu există un contrast evident între aceste două descrieri? Este un contrast care ne arată adevăratul sine al lui Iov: în ciuda statutului și poziției sale sociale prestigioase, el nu le iubise niciodată și nici nu le acordase atenție; lui nu-i păsa de modul în care alte persoane îi considerau poziția socială, nici nu se preocupa dacă acțiunile sau comportamentul său vor avea un efect negativ asupra poziției sale sociale; el nu se desfăta cu bogățiile statutului, nici nu se bucura de gloria care venea odată cu statutul și poziția socială. Lui îi păsa doar de valoarea sa și semnificația vieții sale în ochii lui Iahve Dumnezeu. Adevăratul sine al lui Iov era chiar esența sa: el nu iubea faima și succesul și nu trăia pentru faimă și succes; era sincer și pur și fără falsitate. O altă latură a umanității lui Iov este demonstrată în cadrul acestei discuții dintre el și soția sa: „Atunci soţia lui i-a zis: Încă rămâi neclintit în curăţia ta? Blestemă-L pe Dumnezeu şi mori! El i-a răspuns: Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele şi să nu primim şi răul?” (Iov 2:9-10). Văzând chinul pe care îl îndura, soția lui Iov a încercat să îl sfătuiască pentru a-l ajuta să scape de chinul său - totuși, „intențiile bune” nu au obținut aprobarea lui Iov; în schimb, i-au stârnit mânia, căci ea îi negase credința și ascultarea de Iahve Dumnezeu și negase, de asemenea, existența Lui. Acesta era un lucru intolerabil pentru Iov, căci el nu își permisese niciodată să facă nimic care se opunea sau Îl rănea pe Dumnezeu, și cu atât mai puțin pe alți oameni. Cum putea el să rămână indiferent, când îi vedea pe alții rostind cuvinte care îl blasfemiau și insultau pe Dumnezeu? Prin urmare, și-a numit soția o „femeie nesăbuită”. Atitudinea lui Iov față de soția sa era una de mânie și ură, precum și de reproș și dojană. Aceasta era expresia naturală a umanității lui Iov, care face diferența dintre iubire și ură, și era o reprezentare reală a umanității sale neprihănite. Iov avea un sentiment al justiției - unul care îl făcea să urască răutatea și să fie dezgustat, să condamne și să respingă erezia absurdă, argumentele ridicole și afirmațiile nebunești, și care i-a permis să își respecte postura și propriile principii corecte când fusese respins de mase și părăsit de cei care îi erau apropiați. Deși majoritatea oamenilor recunosc faptul că Iov era desăvârșit și drept și că se temea de Dumnezeu și se ferea de rău, această recunoaștere nu îi ajută să înțeleagă mai bine intenția lui Dumnezeu. În timp ce invidiază umanitatea și căutarea lui Iov, ei Îi pun următoarele întrebări lui Dumnezeu: Iov era așa de desăvârșit și drept, oamenii îl adorau așa de mult, deci de ce l-a dat Dumnezeu Satanei și de ce l-a supus la atât de multe chinuri? Este normal ca astfel de întrebări să existe în inimile multor oameni - sau, mai degrabă, acest dubiu este întrebarea din inimile multor oameni. Din moment ce a nedumerit atât de mulți oameni, trebuie să ridicăm această întrebare și să o explicăm cum se cuvine.

4. Tot ceea ce face Dumnezeu are legătură cu lucrarea Sa de mântuire a omenirii!

  În mod natural, lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o în Iov nu este diferită, deși Iov era desăvârșit și drept în ochii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, indiferent de ce face Dumnezeu sau de mijloacele prin care face acel lucru, scopul acțiunilor Sale nu se schimbă. Scopul Său este de a întipări în mintea și inima omului cuvintele Sale, cerințele și voia Lui pentru om; cu alte cuvinte, este de a lucra în om tot ceea ce Dumnezeu consideră a fi în conformitate cu planurile Sale, permițându-i omului să înțeleagă inima și esența lui Dumnezeu și să se supună suveranităţii și aranjamentelor Lui și, astfel, de a permite omului să obțină frica de Dumnezeu și ferirea de rău - toate acestea fiind un aspect al scopului lui Dumnezeu în tot ceea ce face El. Celălalt aspect este că, deoarece Satana este contrastul și obiectul care slujeşte în lucrarea lui Dumnezeu, omul este deseori dat Satanei; acesta este mijlocul pe care Dumnezeu îl utilizează pentru a le permite oamenilor să vadă viclenia, urâțenia și caracterul vrednic de dispreț ale Satanei în mijlocul ispitelor și atacurilor acestuia, făcându-i astfel pe oameni să-l urască pe Satana și să poată cunoaște și recunoaște ceea ce este negativ. Acest proces le permite să se elibereze treptat de sub controlul Satanei și de acuzațiile, intervenţia și atacurile lui - până când, mulțumită cuvintelor lui Dumnezeu, cunoașterii și ascultării lor faţă de El, a credinței lor în El și a fricii de El, ei triumfă asupra atacurilor Satanei și asupra acuzațiilor Satanei; doar atunci vor fi fost ei eliberați pe deplin de sub domeniul Satanei. Eliberarea oamenilor înseamnă că Satana a fost înfrânt, înseamnă că ei nu mai sunt mâncarea din gura Satanei - că, în loc să îi înghită, Satana i-a abandonat. Astfel de oameni sunt drepți, pentru că au credință, ascultare și frică față de Dumnezeu și deoarece se despart cu totul de Satana, ei îl rușinează pe Satana, fac un laș din acesta și îl înving cu totul. Doar astfel de oameni au fost cu adevărat câștigați de Dumnezeu și acesta este obiectivul suprem al lui Dumnezeu în a-l mântui pe om. Dacă doresc să fie mântuiți și doresc să fie câștigați complet de Dumnezeu, atunci toți cei care Îl urmează pe Dumnezeu trebuie să se confrunte cu ispite și atacuri atât mari, cât și mici din partea Satanei. Aceia care ies din aceste ispite și atacuri și sunt capabili să îl învingă pe deplin pe Satana sunt cei care au fost mântuiți de Dumnezeu. Cei care au fost mântuiți prin credința neclintită în Dumnezeu înțeleg voia și cerințele lui Dumnezeu și pot să respecte suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu și ei nu abandonează calea de a se teme de Dumnezeu și de a respinge răul în ispitirile Satanei. Cei care sunt mântuiți printr-o astfel de credință în Dumnezeu au onestitate, sunt buni, fac diferența dintre iubire și ură, au simţul dreptăţii și sunt raționali și capabili de a se preocupa de Dumnezeu și de a prețui tot ceea ce este al lui Dumnezeu. Asemenea oameni nu sunt legați, spionați, acuzați sau abuzați de Satana, ei sunt complet liberi, au fost eliberați și descătuşaţi pe deplin. Iov a fost tocmai un astfel de om al libertății și aceasta este exact semnificația motivului pentru care Dumnezeu îl predase Satanei. În același timp cu înțelegerea procesului prin care Dumnezeu câștigă complet o persoană, oamenii vor înțelege, de asemenea, scopurile și semnificația predării lui Iov Satanei de către Dumnezeu. Oamenii nu mai sunt tulburaţi de chinul lui Iov și au o nouă apreciere privind semnificația acestuia. Ei nu se mai îngrijorează dacă ei înșiși vor fi supuși la aceeași ispită ca și Iov și nu se mai opun și nu mai resping venirea încercărilor lui Dumnezeu. Credința, ascultarea și mărturia lui Iov pentru biruirea Satanei au fost o sursă de imens ajutor și încurajare pentru oameni. În Iov, ei văd speranță pentru propria lor mântuire și văd că prin credință și ascultare și frică de Dumnezeu este posibil să-l învingi complet pe Satana și să izbândești asupra sa. Ei văd că, atât timp cât sunt de acord cu aranjamentele și suveranitatea lui Dumnezeu și au hotărâre și credință pentru a nu-L abandona pe Dumnezeu după ce au pierdut totul, atunci ei pot aduce rușine și înfrângere asupra Satanei și au nevoie doar de determinarea și perseverența de a rămâne de neclintit în mărturia lor - chiar dacă înseamnă că își pierd viața - pentru ca Satana să fie intimidat și să bată rapid în retragere. Mărturia lui Iov este un avertisment pentru generațiile viitoare și acest avertisment le spune că, dacă nu îl înving pe Satana, atunci ei nu vor putea să se elibereze niciodată de acuzațiile și piedicile lui, nici nu vor putea să scape de abuzul și atacurile sale. Mărturia lui Iov a luminat generații ulterioare. Această luminare îi învață pe oameni că doar dacă sunt desăvârșiți și neprihăniți pot ei să se teamă de Dumnezeu și să respingă răul; îi învață că doar dacă se tem de El și resping răul pot depune o mărturie puternică și răsunătoare pentru Dumnezeu; doar dacă depun o mărturie puternică și răsunătoare pentru Dumnezeu pot ei să nu fie niciodată controlați de Satana și să trăiască sub călăuzirea și protecția lui Dumnezeu - și doar atunci vor fi fost ei cu adevărat mântuiți. Personalitatea și scopul vieții lui Iov ar trebui imitat de oricine urmărește mântuirea. Ceea ce a trăit el de-a lungul întregii vieți și comportamentul său în timpul încercărilor sunt o comoară prețioasă pentru toți cei care urmăresc calea de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul.  Am încredere că, după ce au auzit mărturia lui Iov și relatările diverselor laturi ale lui Iov, majoritatea oamenilor care sunt plini de neliniște și teamă vor începe încet să se relaxeze atât trupește, cât și sufletește, și vor începe să simtă o ușurare, încetul cu încetul. Pasajele de mai jos sunt, de asemenea, relatări despre Iov. Să continuăm să citim. Iov 9:11: Iată, El trece pe lângă mine şi nu-L pot vedea, trece şi nu-mi dau seama. Iov 23:8-9: Dacă m-aş duce spre răsărit, El nu e acolo, dacă aş merge spre apus, nu-L voi găsi. Când El lucrează în nord, nu-L zăresc, când Se întoarce spre sud, nu-L pot vedea. Iov 42:2-6: Ştiu că Tu poţi face orice lucru şi că nimic nu poate împiedica planurile Tale. Tu ai întrebat: „Cine este cel ce-Mi întunecă sfatul vorbind fără să cunoască?” Într-adevăr am spus lucruri pe care nu le-am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le-am cunoscut. Tu ai zis: „Ascultă şi voi vorbi! Te voi întreba şi Mă vei învăţa.” Urechea mea a auzit despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mă dispreţuiesc şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă. Care este efectul acestor cuvinte? A realizat vreunul dintre voi că există un fapt interesant aici? În primul rând, cum a știu Iov că există un Dumnezeu? Și cum a știut că cerurile și pământul și toate lucrurile sunt stăpânite de Dumnezeu? Există un pasaj care răspunde la aceste două întrebări: „Urechea mea a auzit despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mă dispreţuiesc şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42:5-6). Din aceste cuvinte aflăm că, mai degrabă decât să-L vadă pe Dumnezeu cu proprii ochi, Iov aflase de Dumnezeu din legende sau povești. În aceste circumstanțe a început el să meargă pe calea de a-L urma pe Dumnezeu, după care el a confirmat existența lui Dumnezeu în viața sa și în toate lucrurile. Iov nu Îl văzuse niciodată pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă că, deși auzise de Dumnezeu, el nu știa unde era Dumnezeu sau cum era Dumnezeu sau ce făcea Dumnezeu. El nu îi apăruse sau nu îi vorbise niciodată. Deși Dumnezeu nu vorbise cu Iov și nu îi dăduse nicio poruncă, Iov văzuse existența lui Dumnezeu și Îi privise suveranitatea în toate lucrurile și în legendele în care Iov auzise de Dumnezeu ascultând cu urechea, în urma cărora a început viața de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul. Astfel erau originile și procesul prin care Iov Îl urma pe Dumnezeu. Dar, indiferent de cât de mult se temea de Dumnezeu și respingea răul, indiferent de cât de neclintit rămânea în integritatea sa, Dumnezeu tot nu i-a apărut niciodată. Să citim acest pasaj. A spus: „Iată, El trece pe lângă mine şi nu-L pot vedea, trece şi nu-mi dau seama” (Iov 9:11). Ce spun aceste cuvinte este că Iov poate Îl simțise pe Dumnezeu în jurul său sau poate nu Îl simțise - dar nu putuse niciodată să-L vadă. Existau momente când el își imagina că Dumnezeu trecea prin fața lui sau acționa sau îl călăuzea pe om, dar nu știuse niciodată. Dumnezeu vine asupra omului când el nu se așteaptă; omul nu știe când vine Dumnezeu asupra lui sau unde El vine asupra lui, pentru că omul nu Îl poate vedea pe Dumnezeu și, prin urmare, pentru om, Dumnezeu este ascuns pentru el. În următorul pasaj al scripturii, Iov spune apoi: „Dacă m-aş duce spre răsărit, El nu e acolo, dacă aş merge spre apus, nu-L voi găsi. Când El lucrează în nord, nu-L zăresc, când Se întoarce spre sud, nu-L pot vedea” (Iov 23:8-9). Din această relatare, aflăm că, pe tot parcursul experiențelor lui Iov, Dumnezeu fusese ascuns față de el; nu i Se înfățișase în mod deschis, nici nu rostise vreun cuvânt față de el în mod deschis, totuși în inima sa, Iov avea încredere în existența lui Dumnezeu. El crezuse întotdeauna că era posibil ca Dumnezeu să fi pășit înaintea lui sau să fi acționat alături de el și că, deși nu Îl putea vedea, Dumnezeu era alături de el conducând tot ce era al lui. Iov nu Îl văzuse niciodată, dar a putut să rămână fidel credinței sale, ceea ce nicio altă persoană nu a putut face. Și de ce nimeni nu a putut? Deoarece Dumnezeu nu a vorbit cu Iov și nici nu i S-a înfățișat și, dacă el nu ar fi crezut cu adevărat, el nu ar fi putut să continue, nici nu ar fi putut să rămână de neclintit pe calea de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul. Nu este adevărat? Cum te simți când citești despre Iov care spune aceste cuvinte? Simți că desăvârșirea și neprihănirea lui Iov și dreptatea sa înaintea lui Dumnezeu sunt reale și nu reprezintă o exagerare din partea lui Dumnezeu? Deși Dumnezeu l-a tratat pe Iov la fel ca pe alți oameni și nu i S-a înfățișat și nici nu a vorbit cu el, Iov tot și-a păstrat ferm integritatea, tot a crezut în suveranitatea lui Dumnezeu și, mai mult, el a oferit frecvent arderi-de-tot și s-a rugat înaintea lui Dumnezeu ca rezultat al fricii sale de a-L jigni pe Dumnezeu. În abilitatea lui Iov de a se teme de Dumnezeu fără a-L fi văzut pe Dumnezeu, vedem cât de mult iubea lucrurile pozitive și cât de statornică și reală era credința sa. El nu a negat existența lui Dumnezeu deoarece Dumnezeu era ascuns pentru el, și nici nu și-a pierdut credința sau s-a lepădat de Dumnezeu deoarece nu Îl văzuse niciodată. În schimb, în mijlocul lucrării ascunse a lui Dumnezeu de conducere a tuturor lucrurilor, el realizase existența lui Dumnezeu și simțise suveranitatea și puterea lui Dumnezeu. Deși Dumnezeu a rămas ascuns față de el, credința lui Iov în Dumnezeu nu a fost niciodată zdruncinată. Prin urmare, el a cules ceea ce nimeni altcineva nu culesese: aprobarea și binecuvântarea lui Dumnezeu. El nu Îl văzuse pe Dumnezeu, dar a fost capabil să realizeze că faptele lui Dumnezeu sunt peste tot și, în timpul perioadei sale lipsite de însemnătate pe pământ, în fiecare colț al vieții sale, a putut să vadă și să realizeze faptele extraordinare și minunate ale lui Dumnezeu și a putut să vadă aranjamentele Lui minunate. Cu alte cuvinte, fără ca Dumnezeu să i Se fi înfățișat sau să fi vorbit cu omul, faptele lui Dumnezeu în toate lucrurile și suveranitatea Sa asupra tuturor lucrurilor sunt suficiente pentru ca un om să devină conștient de existența, puterea și autoritatea lui Dumnezeu, iar puterea și autoritatea Sa sunt suficiente pentru a-l face pe acest om să se teamă de Dumnezeu și să respingă răul.

5. „Slujitorul meu Iov!”:

  În Iov 42:7-9, Dumnezeu spune că Iov este slujitorul Lui. Faptul că El utilizează termenul „slujitor” pentru a Se referi la Iov demonstrează importanța acestuia în inima Lui. Referirile Lui multiple la „slujitorul Meu Iov” arată cât de mulțumit era de acesta și, deși Dumnezeu nu a vorbit despre înțelesul din spatele cuvântului „slujitor,” definiția Lui pentru cuvântul „slujitor” poate fi văzută din cuvintele Sale din acest pasaj al scripturii. Dumnezeu i-a spus mai întâi lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta și a celor doi prieteni ai tăi: căci nu ați vorbit despre Mine drept, așa cum a făcut-o slujitorul Meu Iov.” Aceste cuvinte reprezintă prima dată când Dumnezeu le-a spus în mod deschis oamenilor că accepta tot ceea ce fusese spus și făcut de Iov după încercările lui Dumnezeu pentru el și reprezintă prima dată când El a confirmat în mod deschis acuratețea și corectitudinea a tot ceea ce Iov făcuse și zisese. Dumnezeu era supărat pe Elifaz și pe ceilalți din cauza discursului lor incorect, absurd, deoarece, precum Iov, ei nu puteau vedea înfățișarea lui Dumnezeu și nu puteau auzi cuvintele pe care El le rostea în viețile lor și, totuși, Iov avea cunoştinţe atât de exacte despre Dumnezeu, în timp ce ei puteau doar să facă presupuneri despre Dumnezeu, încălcându-I voia și punându-I la încercare răbdarea în tot ceea ce făceau. În consecință, în același timp în care accepta tot ceea ce spunea și făcea Iov, Dumnezeu a devenit mânios față de ceilalți, căci în ei, El nu numai că nu putea vedea realitatea fricii de Dumnezeu, dar nici nu auzea nimic despre frica de Dumnezeu în ceea ce spuneau. Și astfel, Dumnezeu le-a adresat următoarele cereri: „De aceea, luați acum șapte viței și șapte berbeci și mergeți la slujitorul Meu Iov și oferiți pentru voi o ardere-de-tot; iar slujitorul Meu, Iov, se va ruga pentru voi: de dragul lui, Eu voi accepta: să nu vă tratez după nebunia voastră.” În acest pasaj, Dumnezeu le spune lui Elifaz și celorlalți să facă ceva care le va răscumpăra păcatele, căci nebunia lor a fost un păcat împotriva lui Iahve Dumnezeu și, prin urmare ei trebuiau să aducă arderi-de-tot pentru a-și îndrepta greșelile. Arderile-de-tot sunt deseori oferite lui Dumnezeu, dar ceea ce este neobișnuit la aceste arderi-de-tot este că ele au fost oferite lui Iov! Iov a fost acceptat de Dumnezeu pentru că el a fost martor pentru Dumnezeu timpul în încercărilor sale. Acești prieteni ai lui Iov, însă, au fost expuși în timpul încercărilor lui; din cauza nebuniei lor, au fost condamnați de Dumnezeu și au stârnit mânia lui Dumnezeu și ar trebui pedepsiți de El - pedepsiți prin înfăptuirea de arderi-de-tot înaintea lui Iov - după care Iov s-a rugat pentru ei pentru a îndepărta pedeapsa și mânia lui Dumnezeu față de ei. Deși Dumnezeu l-a numit pe Iov slujitorul Său, în ochii lui Dumnezeu, acest slujitor a fost iubit și i-a fost acordată autoritatea de a se ruga pentru alții și a le ierta greșelile, practic i s-a acordat autoritatea unui preot! Acest slujitor/preot a putut să vorbească direct cu Dumnezeu și să vină direct înaintea lui Dumnezeu, statutul lui era mai înalt și mai onorabil decât cel al altora. Acesta este adevăratul înțeles al cuvântului „slujitor” rostit de Dumnezeu.

MARILE IMPERII ALE ISTORIEI.

 

MARILE IMPERII ALE ISTORIEI

  Entităţi politice cu control absolut asupra unui vast teritoriu care cuprindea o multitudine de naţionalităţi şi arii culturale, state monarhice cu vocaţie universalistă şi legitimate prin imitaţia împărăţiei divine, iată cele mai influente, longevive şi puternice imperii care au marcat istoria lumii. 

Imperiul Roman:

 La început condusã de regi de origine divină, apoi republică în probabil cea mai glorioasã perioadă a sa, lumea romană devine în cele din urmă Principat sub Augustus în 27 î.H.. În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar după o scurtă criză în vremea împăratului Nero (54-68), imperiul şi-a atins maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117). Traian a cucerit Dacia, Mesopotamia şi părţi din Arabia. Secolul III a fost dominat de o perioadă de anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni îşi proclamau comandanţii ca împăraţi, şi au avut loc foarte multe războaie civile, dar Diocleţian a adus un suflu nou prin faptul cã reorganizat administraţia în mai multe prefecturi şi dioceze, şi va instaura şi Tetrarhia, prin care imperiul va fi condus în continuare de 2 Auguşti şi 2 Cezari. Dezvoltarea spectaculoasã de la o cetate la o asemenea stãpânire este de negândit fãrã sistemul militar excelent şi administraţia extrem de bine pusã la punct. Socotind până la cãderea Bizanţului în 1453, imperiul a durat 2214 ani! Roma antică a avut o contribuţie incontestabilă la dezvoltarea dreptului, artei, arhitecturii, tehnologiei, religiei, literaturii, războiului. Influenţa se resimte puternic în contemporaneitate şi datorită preluării structurilor romane de cãtre Biserica Romano-Catolică.

Imperiul Mongol:

  Începuturile acestui imperiu sunt trasate în copilăria lui Temugin (cel care va deveni Ginghis Han), care a jurat că va aduce toată lumea la picioarele sale. Şi aproape că a reuşit. Prima acţiune majoră a fost unificarea triburilor mongole.  Al doilea pas l-a purtat în China, iar restul este istorie. În anul 1206, la numai 42 ani şi după o campanie militară împotriva tătarilor din estul Mongoliei, şeful militar Temujin devine „mare conducător” (khagan), sub numele de Ginghis. În anii 1221-1223, doi generali ai săi, Jebe şi Subetai, cuceresc Iranul, Azerbaidjanul, Georgia, regiunea Astrahan şi Crimeea. După moartea lui Ginghis (în 1223, la Karakorum), fiul acestuia Ogadai continuă cuceririle: în 1230 o armată de 50.000 mongoli şi 70.000 turci cucereşte Regatul bulgar (situat pe Volga), în 1237 atacă pe cumanii de pe Volga şi Don, apoi cade Moscova, iar în decembrie 1242 generalul Batu ocupă Kievul. Începând cu sec. XV apar alte puteri -  Rusia şi Imperiul Otoman. În 1363 principele Moscovei, Dmitri Donskoi, reuşeşte prima mare victorie împotriva mongolilor, iar în 1502, Hoarda de Aur, divizată în hanate mai mici (Astrahan, Kazan, Crimea şi Siberia), este definitiv înfrântă de tunurile şi armele de foc ale lui Ivan al IV-lea al Rusiei. Ultimul hanat, Ghirai în Crimea este înfrânt, în 1689, de Petru cel Mare. Întinzându-se din Vietnam pânã în Ungaria, Imperiul Mongol este cel mai vast imperiu pe care l-a vãzut vreodatã omenirea. Dar din pãcate tocmai vastitatea, care a implicat un control dificil asupra varietãţii de culturi, i-a adus sfârşitul. Mongolii erau războinici desãvârşiţi, dar aveau puţină experienţã în administraţie, imaginea de sãlbatici brutali perpetuându-se în istorie.

Imperiul Rus:

 Succesor al Ţaratului rusesc şi predecesor al Uniunii Sovietice, Imperiul Ţarist a ţinut din 1721 până la revoluţia bolşevică din 1917. A fost al treilea imperiu ca întindere, după cel Mongol şi cel Britanic. În anul 1866 se întindea între Europa de Est şi America de Nord. În Imperiul Rus trăiau mai mult de 100 de grupuri etnice, în condiţiile în care ruşii reprezentau cam 45% din populaţie. În 1914, Imperiul Rus a fost împărţit în 81 de provincii (gubernii) şi 20 de regiuni (oblasturi). Hanatele Buhara, Hiva şi din 1914 şi Tuva se numărau printre statele vasale sau protectoratele ruseşti. Supuşii Imperiului Rus erau împărţiţi în clase după cum urmează: dvorianstvo (nobilimea), clericii, negustorii, cazacii şi ţăranii. Populaţia băştinaşă din Siberia şi Asia Centrală era înregistrată  într-o clasă separată, - inorodtsy (străinii). După răsturnarea monarhiei din timpul Revoluţiei din Februarie din 1917, Rusia a fost proclamată republică de către Guvernul provizoriu rus.

Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană:

  În timpul Evului Mediu era considerat superputerea epocii. La apogeul sãu, imperiul consta din Franţa de est, întreaga Germanie, Italia de nord şi părţi din Polonia de vest. În ciuda întinderii relativ reduse în comparaţie cu alte imperii, influenţa sa asupra istoriei Europei centrale încă se resimte şi azi. Imperiul a fost formal dizolvat pe 6 august 1806 când Francisc al II-lea abdică în urma înfrângerii suferite în faţa lui Napoleon. După colaps s-au conturat statele: Elveţia, Belgia, Austria, Prusia, Liechtenstein, Confederaţia Renană şi primul imperiu francez. Iniţiatorul imperiului a fost Otto cel Mare, care cucereşte Boemia şi Moravia de la unguri, teritoriile slavilor dintre Elba şi Oder şi obţine la Lechfeld (în centrul Germaniei), în 955, o splendidă victorie împotriva maghiarilor care invadau periodic Apusul. Otto se proclamă la Pavia (aşezată în Italia de nord) rege al Italiei şi în 962, la Roma, Papa îl încoronează ca împărat al Sfântului Imperiu de Naţiune Germană.

Imperiul Britanic:

  La apogeul sãu, imperiul colonial britanic cuprindea un sfert din suprafaţa totală a Terrei şi avea sub control o populaţie de circa 500 de milioane de oameni. Drept urmare moştenirea sa în materie de reforme politice şi culturale a pecetluit soarta ţinuturilor cucerite, lucru vizibil îndeosebi în folosirea extensivă a limbii engleze, limba-standard de comunicare în ziua de azi. Bazele Imperiului Britanic au fost puse în timpul domniei Elisabetei I (1558-1603). Sub domnia sa, sprijinul statului pentru explorarea navală a ,, Noilor Lumi” a crescut foarte mult, şi, în 1580, Sir Francis Drake a devenit primul englez care a navigat în jurul lumii. Relaţii de schimb şi comerciale au fost deja stabilite peste mări de Compania Indiilor Orientale, înfiinţată în 1600.

Imperiul Dinastiei Han:

  În timpul rãzboaielor dintre formaţiunile politice chinezeşti, întreaga Chină a fost aruncată într-un război civil în contexul luptei pentru supremaţie. În cele din urmă câştigă statul Qin, care înglobează cele 40 de milioane de locuitori, dar acesta nu durează, fiind înlocuit de Han, cel care va controla China vreme de 400 de ani (206 î.H.-200 d.H.). Epoca Han este considerată epoca de aur a istoriei chinezeşti în ceea ce priveşte progresul tehnologic, economic sau cultural. Ca şi Roma, s-a extins peste teritoriile barbare de la graniţe, în special spre nord-vest, unde armatele sale au pregătit terenul pentru comerţ, de-a lungul Drumului Mătăsii. a lăsat moştenire un model ideal de guvernare - o Chină unită şi o guvernare ce se putea perpetua singură -, care a devenit scopul tuturor dinastiilor următoare, la fel ca şi al dinastiei (oficial comunistă, cu manifestări capitaliste în toate domeniile) aflate acum la putere în China. Tot moştenire a epocii Han sunt şi acele mecanisme etice şi piritual ce călăuzesc milioane de asiatici. Unul este confucianismul, bazat pe valorile morale ale lui Confucius, devenit ideologie oficială la curtea Han. Etnicii chinezi îşi mai spun încă şi astăzi Han.

Imperiul Bizatin:

  Imperiul Roman de Răsărit s-a considerat moştenitorul medieval al Romei antice, gravitând în jurul capitalei Constantinopol şi al împăraţilor consideraţi continuatorii legitimi ai Imperiului Roman. Denumirea oficială este „Romania” sau „Basileía Romaion”. Imperiul Bizantin s-a menţinut timp de unsprezece secole aproape numai graţie virtuţilor constituţiei sale imperiale şi ale administraţiei sale. Bizanţul a susţinut totdeauna ideea misiunii sale providenţiale: Imperiul era o emanaţie a voinţei divine iar împăratul era alesul lui Dumnezeu şi omologul său pe pământ; ca atare, puterea sa era (de drept) absolută, întrucât avea un caracter divin. Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind primul stat centralizat şi singurul până în sec. XIII..

Imperiul Persan:

  Înainte de romani au fost perşii. Ei au unificat practic întregul centru asiatic, fondând cel mai vast imperiu antic, de aproape 8 milioane de km². Cyrus al II-lea cel Mare (559 î.Hr.-529 î.H.), una din cele mai strălucite personalităţi ale Antichităţii, transformă Persia, în numai 3 decenii, dintr-o putere locală în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.H.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.H.-539 î.H. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală - Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, etc.. Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.H. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului Faraonic.

Califatul Omayyad:

 Califatul este unul din cele patru sisteme de guvernare care au emers dupã moartea lui Mahomed. Având capitala la Damasc, califatul avea să cuprindă mai bine de 5 milioane de km², cel mai intins stat arab din istorie. Guvernatorul Siriei, Muawiya, care s-a proclamat calif în anul 658, şi-a extins dominaţia asupra Egiptului şi în anul 661, prin uciderea lui Ali, Muawiya a ramas singur stapânitor. Noul calif a pus bazele unei dinastii, cea a omayyazilor, neacceptată de o minoritate (șiiții), fideli memoriei si drepturilor  la califat  ale familiei Profetului. Teritorial, acest imperiu acoperea, fără Grecia şi Asia Mică, ţãrile unde s-au instalat statele succesoare lui Alexandru cel Mare, precum şi o bună parte a jumatăţii meridionale a cuceririlor romane. Faptul are consecinţe incalculabile: pentru prima dată, aceste două ansambluri, de la gurile Indusului pâna în Spania, sunt reunite sub aceeasi autoritate, topite în acelasi domeniu economic, destinate aceleiaşi culturi. Dintre califii omayyazi s-au remarcat îndeosebi Abd al Malik (685-705) şi al-Walid I (705-715), în timpul cărora imperiul cunoaşte maxima sa extensiune - din Spania pâna în oazele din Buhara și Samarkand.

Imperiul Otoman:

  Cu 29 de provincii şi numeroase state vasale, unele ulterior absorbite în imperiu şi altele deţinând o oarecare autonomie, imperiul a fost centrul interacţiunii dintre lumile esticã şi vestică vreme de şase secole. În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord, Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19,9 milioane de km². El a întruchipat, cât timp a existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii Profetului. Instituţia califatului a devenit din primele secole de existenţă o chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din interiorul lumii islamice. Otomanii se extend incredibil de mult între 1453 şi 1566. Aceasta a fost o perioadă de realizări nemaipomenite pentru Imperiul Otoman. După cucerirea capitalei Imperiului Bizantin, otomanii au pus capăt puterii Serbiei prin bătălia de la Kosovopolie, victorie care a deschis poarta expansiunii către inima Europei. Sultanul Selim I (1512-1520) a extins frontierele estice ale imperiului după ce a învins Persia Safavidă în bătălia de la Chaldiran şi a pus bazele unei flote a Mării Roşii. Succesorul lui, Suleiman Magnificul, (Soliman I) avea să ducă puterea şi întinderea imperiului şi mai departe. După ce a cucerit Belgradul, Suleiman a dat o lovitură mortală Ungariei în bătălia de la Mohács (1526).

ROMA ANTICĂ - SINTEZĂ.

ROMA ANTICĂ - SINTEZĂ

   Potrivit traditiei, Roma a fost întemeiată în anul 735 î.H. de Romulus; însă cea mai veche așezare descoperită aici datează, potrivit materialelor arheologice, de prin secolul al X-lea î.H.. De la sfârșitul secolului al VI-lea î.H., Roma a devenit centru politic al Republicii Romane, iar din secolul I î.H. al Imperiului Roman. În anul 64, în timpul domniei lui Nero, o mare parte a orașului Roma a fost mistuită de incendiu. Reconstruită în timpul Flavilor, Roma a fost mărită, mai ales sub împărații Traian, Hadrian și Caracalla. Mutarea capitalei imperiului la Constantinopol (330), împărțirea imperiului (395), căderea Imperiului Roman de Apus (476) și migrația poparelor au dus la decăderea orașului.

  Imperiul Roman a fost unul dintre cele mai puternice și mai mari state ale lumii antice. Cea mai veche perioadă din istoria Romei este cunoscută sub denumirea de perioada regalității, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două secole și jumătate (753-509 î.H.). Organizarea socială a Romei în această perioadă era democrația militară; locuitorii Romei (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții ale statului roman incipient erau Adunarea Bătrânilor (senatus), Adunarea Poporului pe Curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații și regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația Romei s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi; sclavia incipientă, având un caracter patriarhal. În secolul al VI-lea î.H. Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura secolelor următoare. La sfârșitul secolului al VI-lea î.H. (potrivit tradiției romane în anul 509 î.H), la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți consuli, aleși dintre patricieni, de către Adunarea Poporului. Senatul, alcătuit din patricieni, a devenit organul suprem al puterii în Republica Romană, dând acesteia un caracter net aristocratic. În cursul unui îndelungat proces istoric (sec VI-III î.H.) s-au efectuat importante reforme sociale, care au pus bazele organizării statului roman în forma cunoscută de istorie. Principalul aspect al istoriei interne a statului roman în perioada republicană timpurie îl constituie lupta plebeilor cu patricienii pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice. Lupta dintre patricieni și plebei încheiată în 287 î.H. a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în clasa sociale (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene.

  În a doua jumătate a secolului al V-lea î.H., Roma dispunând de o excelentă organizare militară, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în restul Italiei. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338 î.H.), care i-a adus hegemonia în Latium și a războaielor cu samniții (343-341, 327-304 și 298-290 î.H.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului cu regele Epirului, Pyrrhos (280-275 î.H.), și a asediului Tarentului (272 î.H.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și administrativ, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul mediteranean a dus la cele trei războaie denumite, războaie punice. În urma primului război punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică, politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al doilea război punic armata cartagineză, condusă de Hanibal, a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la Lacul Trasimenius și mai ales la Cannae. Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa conduse Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. În urma celui de-al doilea război punic Roma a obținut hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase, deja, Iliria). În urma a trei războaie Macedonia a fost înfrântă și supusă. Dupa înfrângerea unei mari răscoale antiromane (148-149 î.H.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î.H., după înfrângerea răscoalei Ligii Aheene orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al treilea război punic (149-146 î.H.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei, care a fost dărâmată iar teritoriile acesteia au format provincia romană Africa.

  După consolidarea stăpânirilor în Balcani și zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea teritoriilor asiatice. În 129 î.H., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bithynia în 75 î.H.. În Asia Mica rămânea liber regatul Pontului, care sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie Roma a înfrânt pe Mitridate, ocupând toate teritoriile stăpânite sau controlate de acesta. Profitând de puternica criză politică a statelor elenistice, romanii au înfrânt și au transformat în provincii romane statul Seleucizilor (Siria) (64-63 î.H.) și statul Ptolemeilor (Egiptul) (30 î.H.), Roma impunându-și astfel hegemonia și în bazinul răsăritean al Mării Mediteraneene. În secolele II-I î.H., ca urmare a transformării Romei într-un mare stat maritim, s-au dezvoltat comerțul, capitalul financiar și cămătăresc și a crescut rolul cavalerilor în viața politică și socială a statului. Spre sfârșitul secolului I î.H. Roma devenise unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sistemului sclavagist la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt au fost: eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascutirea conflictelor sociale; toate acestea au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Tiberius și Caius Gracchus. În secolele II-I î.H. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia și răscoala condusă de Spartacus. În acelașii timp s-au răsculat și aliații (soci) italici ai Romei care, deși înfrânți au obținut cetățenia romană. Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale. Încercând să rezolve criza, conducătorii armatei, ai cavaleriei și ai plebei, Pompei, Crassus și Cezar s-au unit formând primul triumvirat (59 î.H.). Lupta pentru putere a luat forme ascuțite. După ce în 52 î.H. Pompei a fost ales consul fără coleg, instituind în fapt dictatura, Cezar a trecut Rubiconul (49 î.H.) în fruntea armatei cu care cucerise Galia, a ocupat întreaga Italie, l-a înfrânt pe Pompei și pe partizanii acestuia devenind conducător unic al statului roman. Senatul l-a numit pe Cezar dictator pe termen nelimitat, tribun pe viață și cenzor. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării Imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î.H.) s-a sfârșit după un lung război civil cu instituirea Principatului de către Octavian August (27 î.H.). În timpul Principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În secolul î.H. și I d.H. și mai ales în perioada lui Augustus (numită și epoca de aur a artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Virgilius, Horatius, Ovidius, istoricii Salustius, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacitus, Suetonius, naturalistul Plinius cel Bătrân.

 O caracteristică importantă a secolelor I-II d.H. a fost reprezentată de intensificarea procesului de romanizare a provinciilor unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei. S-a semnalat, apoi, creșterea rolului provincialilor în viața Imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două campanii sângeroase (101-102 și 105-106), transformând co însemnată parte a Daciei în provincie romaă. În secolul al III-lea Imperiul Roman a intrat în criză; pe plan politic aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați, în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului aristocrației senatoriale, în creșterea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de Imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale populațiilor supuse. În sec. al III-lea sunt remarcabile domniile împăraților Septimius Sever, Aurelian și Diocletian. În timpul lui Aurelian administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi.

  Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Diocletian; el a împărțit Imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imperiul Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. al IV-lea, Theodosius (379-395) a realizat ultima reunire a Imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, Imperiul s-a împărțit definitiv în două entități politice cunoscute sub numele de Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit.

  În anul 410 Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoții, conduși de Alaric și în 455 de vandalii conduși de Genseric. În anul 476 ultimul împărat roma, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germanici din tribul scirilor și, astfel, pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat barbar. Imperiul Roman de Răsărit, adaptându-se, datorită unor condiții speciale, dezvoltării istorice, s-a transformat, în urma unor procese complexe, într-un stat feudal cunoscut sub numele de Imperiul Bizantin, care a continuat să existe până în secolul al XV-lea.

CE MAI ZIC MOLDOVENIȘTII STALINIȘTI DIN REPUBLICA MOLDOVA?

CE MAI ZIC MOLDOVENIȘTII STALINIȘTI DIN REPUBLICA MOLDOVA?

1. Despre „renașterea națională” în Basarabia:

  Evenimentele de la finele anilor ’ 80 - începutul anilor ’90 au fost în mare măsură provocate, iar sub anumite aspecte (forme de manifestare, coloratură ideologică, orientare politică etc.) modelate, de materialele critice la adresa regimului comunist publicate în presa unională şi republicană pe întreg parcursul acestei perioade, îndeosebi la începutul ei - în anii 1987-1989. Numărul publicaţiilor la această temă era atât de mare, tonul atât de instigator, fenomenul în sine atât de neobişnuit, încât întreaga societate a fost pentru un anumit timp practic hipnotizată, într-un anumit fel chiar paralizată. Puţini, probabil, foarte puţini, luând în considerare numărul, conţinutul şi argumentele publicaţiilor cu sens opus, au fost cei care n-au căzut pradă acestui atac psihologic. Cei mai mulţi s-au dovedit a fi uşor induşi în eroare. Numărul abonaţilor la ziarele şi revistele centrale în 1987 faţă de 1986 a sporit cu 15 milioane, fapt calificat de către oficiosul organizaţiei de partid republicane „Sovetskaia Moldavia” drept începutul unui nou avânt politic al maselor, trecând cu vederea, intenţionat sau din necunoştinţă de cauză, este greu de spus, factorii ce-l generaseră, ideile ce-l alimentau. De notat că tonul acestei critici l-au dat ziarele moscovite „Izvestia”, „Pravda”, „Literaturnaia gazeta”, „Moskovskie novosti”, revistele „Ogoniok”, „Novâi mir”, „Znamea”, „Oktiabri” etc., fenomen oarecum paradoxal, luând în considerare evoluţia ei pe parcurs într-o rusofobie nedisimulată, pe de o parte, statutul, locul de reşedinţă şi menirea acestor organe, pe de alta. Aceasta însă numai la prima vedere. La o analiză mai atentă a evenimentelor ce s-au perindat după 1988, a proceselor ce s-au consumat, orice umbră de nedumerire dispare, lucrurile devenind absolut clare. La comanda anumitelor forţe oculte internaţionale activitatea unora dintre ele a fost încă din timp subordonată inoculării în opinia publică a unor idei subversive, menite în cele din urmă să detoneze în cadrul Uniunii Sovietice diferite conflicte cu caracter naţional, politic şi social. Spre deosebire de Centru şi ţările baltice, unde critica regimului comunist a căpătat de la bun început un caracter tranşant, nedisimulat, la noi în republică în perioada iniţială de constituire această critică avea mai mult un caracter de investigare, de determinare a limitei posibilităţilor sale, chiar şi în cazurile când atare materiale erau publicate în presa centrală. Semnificativ în acest sens este articolul scriitorului Dumitru Matcovschi  - „Hoţul în rezervaţie”, unul dintre primele de acest gen publicat în paginile ziarului moscovit „Literaturnaia gazeta”. Autorul scoate la lumină un şir întreg de probleme care, după părerea lui, se făceau tot mai prezente în viaţa cotidiană - beţia, criminalitatea, mercantilismul etc., probleme, de altfel, foarte bine cunoscute şi rar întrunire ideologică în cadrul căreia să nu fi fost abordate. Presa, radioul, televiziunea le plasau tot timpul în centrul atenţiei opiniei publice. Organele decizionale adoptau şi întăptuiau nu fără succes tot felul de măsuri întru combaterea lor. La o abordare onestă a problemelor respective lucrul acesta nu putea fi trecut cu vederea. Ce-i drept, autorul articolului nici nu incrimina aceste vicii în mod direct regimului politic existent. Ceea ce într-adevăr a instigat spiritele, a bulversat opinia publică din republică a fost apelul autorului de a scoate la lumină unele evenimente mai puţin cunoscute din istoria neamului cum ar fi, bunăoară, foametea din 1946-1947: „Patruzeci de ani au trecut de atunci la vale. În acest răstimp multe s-au schimbat. Copiii noştri ştiu numai din filme şi din cărţi că a fost război. Dar că a fost secetă ei n-au de unde să ştie. Nu există nicio carte despre această îngrozitoare tragedie”. Cât ar părea de straniu, luând în considerare scopul real al articolului lui Dumitru Matcovschi, sensibilizarea opiniei publice, incitarea ei împotriva regimului, aprecierea dată de el acestui fenomen pare a fi cea mai echilibrată şi mai aproape de adevăr. „Nenorocirea din anul patruzeci şi şapte, sublinia el în acest context, a avut cauzele ei obiective: seceta s-a abătut asupra noastră imediat după război, Moldova se ruinase cumplit, oamenii trăiau răzleţiţi, fiecare cum îl ducea capul. Dar a existat şi o cauză subiectivă: conducerea de atunci a republicii a insistat să realizeze planul de vânzare la stat a cerealelor. Ţara nu ştia ce se întâmplă în Moldova. Când a aflat, s-a grăbit să ne vină în ajutor”. Deci, practic, de la bun început situaţia era clară. Foametea din 1946-1947 a avut la origine atât factori obiectivi, cât şi subiectivi. Gradul de cercetare al ei lăsa de dorit? Sigur că da. Era însă oare necesar ca investigaţiile la această temă să fie înfăptuite cu atâta grabă şi menţinute tot timpul în centrul atenţiei publicului larg? Probabil, că nu, dacă, bineînţeles, nu se urmăreau alte scopuri decât cele ştiinţifice. Foametea din 1946-1947, indiferent de cauzele ei, a avut cu adevărat grave repercusiuni pentru ţară, pentru neam. Groaza ei n-a dispărut din sufletele celor care au îndurat-o decenii la rând. Cu toate acestea, ea n-avea nimic comun sau, mai bine-zis, aproape nimic cu problemele cu care se confrunta societatea către finele anilor ’80 şi, deci, nu putea nicidecum fi pusă în cârca conducerii de atunci a republicii. Deşi, cert lucru, această conducere era exponentul aceluiaşi regim, avea trăsături comune cu cea din 1946-1947, lucru evident şi uşor de conştientizat, neglijat însă de mulţi nu fără cunoştinţă de cauză. Un alt articol care la fel a trezit interesul publicului cititor a fost cel semnat de către istoricii Ion Ţurcanu şi Leonid Bulmagă -  „Să cunoaştem şi să ţinem minte”, publicat în paginile ziarului „Sovetskaia Moldavia” din 10 mai 1987. Problemele abordate aveau un caracter particular, pur ştiinţific. Nu se aflau în raport direct cu circumstanţele socioeconomice, politice şi culturale ce solicitau din partea societăţii eforturi imediate întru armonizarea lor. În linii mari, ele se refereau la modalităţile de interpretare a unor etape şi figuri importante din istoria neamului, principiile de organizare a cercetărilor în domeniu, impactul lor asupra procesului de educaţie a tineretului, climatul moral în cadrul colectivelor de cercetători etc., menţionându-se în mod special doar interesul sporit al cititorului faţă de procesele etnice ale istoriei timpurii a ţinutului, înfăptuirea revoluţiei socialiste în Moldova, starea economiei şi a culturii Basarabiei în anii 1918-1940,  nivelul lorscăzut de studiere. „Fireşte, într-o oarecare măsură problematica menţionată şi-a găsit reflectare în istoriografia noastră, constatau nepărtinitor autorii acestui articol. Dar în ansamblu toate publicaţiile la această temă nu corespund cerinţelor reflectării adecvate a actualităţii istorice”. Cert lucru, „toate publicaţiile” sună puţin categoric, mai ales pentru responsabilii din această ramură a ştiinţei, deşi nu fără temei, luând în considerare atât starea lucrurilor din acest domeniu către finele anilor ’80, cât şi legităţile dezvoltării ştiinţei, necesitatea actualizării permanente a ei. Însă la fel de cert este şi faptul că nu această afirmaţie a provocat nemulţumirea celora care vegheau securitatea ideologică a regimului, deşi anume la ea se făcea referinţă în materialele lor critice. „Tonul extrem de categoric pe care l-au adoptat autorii în aprecierea nivelului de studiere a unor probleme cardinale din istoria Moldovei, susţineau semnatarii articolului „Liţom k jizni”, candidaţii în ştiinţe istorice D. Dragnev, A. Novac şi V. Potlog, publicat în „Sovetskaia Moldavia” din 28 iulie 1987, nu le-au permis a se menţine în limitele obiectivităţii”. Motivul adevărat al reacţiilor negative la acest articol a fost însă cu totul altul. Puţin le păsa celor de sus, din cadrul conducerii de vârf a republicii, de felul cum îşi apreciau rezultatele cercetărilor istoricii din republică, cel puţin atâta timp cât aceste aprecieri nu depăşeau limitele problemelor abordate. În cazul însă când acest hotar era depăşit şi în cadrul discuţiilor se puneau la îndoială obiectivitatea modalităţilor de interpretare a problemelor-cheie a istoriei neamului, reacţia era promptă, chiar şi în această perioadă evident marcată de transparenţă şi libertate spirituală. Motivul era cât se poate de simplu. Referindu-se la articolul „A cunoaşte şi a ţine minte”, autorii neidentificaţi ai unui material oficial „Democraţia presupune o înaltă responsabilitate”, publicat în acelaşi număr al ziarului „Sovetskaia Moldavia” din 28 iulie 1987, fapt ce vorbeşte despre importanţa acestor probleme în viziunea celor ce se aflau la cârma organizaţiei de partid republicane, susţineau că autorii lui (Ion Ţurcanu şi Leonid Bulmagă - n.n.) au abordat prea superficial chestiunile cu privire „la provenienţa poporului moldovenesc, constituirea orânduirii socialiste în republică, dezvoltarea limbii, lupta împotriva falsificării istoriei ţinutului natal”. Subliniind în mod deosebit faptul că, chipurile, „optând pentru o reflectare mai amplă a unor etape şi evenimente din istoria poporului moldovenesc ei, din păcate, şi-au oprit atenţia nu asupra problemelor care într-adevăr necesită în timpul de faţă o cercetare mai aprofundată”. În realitate însă, anume aceste probleme îi puneau în gardă pe autorii materialului şi pe şefii lor de la CC al PCM, fiindcă, în fond, pe modul de interpretare a lor era edificată întreaga construcţie „teoretico-ştiinţifică” a existenţei poporului moldovenesc şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Un argument în plus în favoarea acestei supoziţii îl constituie eforturile sporite pe care le-au depus autorii celui de-al doilea material la această temă publicat în „Sovetskaia Moldavia” din 28 iulie 1987 „Liţom k jizni”, pentru a convinge cititorul că anume problemele în cauză sunt foarte amplu cercetate. Însă dacă şi există unele probleme dintre cele mai actuale, care au fost mai puţin cercetate, adică rămase în umbră, văduvite de atenţia cercetătorilor, apoi acestea ţin de domeniul relaţiilor de prietenie a poporului moldovenesc cu popoarele rus şi ucrainean, de rolul slavilor în procesul de constituire a poporului moldovenesc, de importanţa biruinţei orânduirii socialiste în regiune etc.. Deci, tocmai invers. Problemele care constituiau principalul obiect de studiu al istoricilor din RSSM erau prezentate ca cele mai puţin studiate, iar cele care erau cel mai tendenţios interpretate, ca nişte subiecte demult epuizate, pentru soluţionarea definitivă a cărora rămânea de precizat doar unele detalii. Pe parcurs, atacurile asupra regimului au căpătat mai multă substanţă. Învinuirile aduse erau mai consistente, fondate mai adânc. Deşi nu erau rare cazurile când ele prea convenţional erau legate de actualitate sau nu prezentau decât o simplă parafrazare a ceea ce răsuna în presa centrală la adresa regimului sovietic. Semnificativ în această privinţă este articolul scriitoarei Leonida Lari - „Labirintul basarabean”, pregătit în baza alocuţiunii sale la adunarea generală a scriitorilor din 27 mai 1988. Spre deosebire de multe alte publicaţii de acest gen, articolul în cauză are un ton agresiv, pe alocuri chiar categoric şi însumează practic tot ce era posibil a prezenta într-o lumină nefavorabilă în relaţiile Basarabiei cu Rusia de la 1812 încoace. Referindu-se la criza care, chipurile, a cuprins ştiinţa noastră istorică, spaţiile albe care au împânzit-o, la „miopia politică a istoricilor”, Leonida Lari se întrebă şi ne întreabă: „Cine, totuşi, suntem noi, de unde venim, care-i originea noastră, că doar n-am căzut cu hârzobul din cer la 1940 în Moldova?”. Însăşi modul cum era pusă această întrebare de acum denotă nu atât dorinţa de a afla adevărul, deşi, această dorinţă nu-i vorba, este prezentă şi ea, cât mai degrabă tentativa de a arunca peste cap, de a respinge fără drept de apel opiniile ce s-au încetăţenit atunci cu privire la etnogeneza poporului moldovenesc în istoriografia sovietică. Erau ele, aceste opinii, nepărtinitoare, pur ştiinţifice? Desigur, că nu. Erau ele marcate de anumite preferinţe politice, sub anumite aspecte, scoteau în evidenţă un punct de vedere tendenţios? Desigur. Afirmau însă ele măcar aluziv că poporul moldovenesc „a căzut cu hârzobul din cer la 1940 în Moldova?” Sub nicio formă. Şi atunci apare firesc întrebarea: ce scop real urmărea autoarea formulând anume în acest mod chestiunea respectivă? Aproape în toate cazurile, fie că este vorba de „spaţiile albe în istorie”, fie că se încearcă a scoate la lumină problemele migraţiei sau cele ale situaţiei reale în care s-a pomenit limba poporului moldovenesc către acea vreme, Leonida Lari prezintă lucrurile fără a ţine cont cel puţin de circumstanţele care au dat naştere acestor probleme, factorii obiectivi ce le-au stat la bază. Avea ea dreptate când menţiona în detalii „temele interzise” din istoria şi actualitatea ţinutului natal pe parcurs de decenii? Să admitem. Deşi, dacă suntem obiectivi, situaţia la acest capitol era de altă natură. Erau interzise nu temele, problemele etc., ci, mai degrabă, nu erau privite cu ochi buni, acceptate anumite interpretări ale acestora. Şi dacă suntem deplin obiectivi, nu fără temei, intr-adevăr, la ce bun ar fi servit din punct de vedere economic şi social, adică, al rezolvării problemelor stringente reale ce stăteau în faţa societăţii la acea vreme, bombardarea opiniei publice în permanenţă cu sentinţe, fie în unele cazuri chiar şi, chipurile, ştiinţifice argumentate de tipul - Basarabia nu s-a alipit benevol Rusiei, ci a fost anexată forţat de către aceasta, foametea din 1946-1947 n-a fost rezultatul unui concurs de circumstanţe nefavorabile, ci rodul unei activităţi rău intenţionate a conducerii de vârf a republicii etc., etc.. Dacă luăm în considerare substratul principal al învinuirilor pe care le aduce Leonida Lari regimului existent, apoi în activitatea exponenţilor acestui regim - de la primul cercetător al CC al PC al Moldovei şi până la ultimul muncitor, colhoznic, funcţionar n-a fost nimic pozitiv, nu s-a realizat nimic ce putea fi menţionat cu o anumită bunăvoinţă. N-au fost construite sute de întreprinderi industriale, şcoli, case de cultură, grădiniţe de copii, spitale, drumuri, case de locuit, pregătite zeci de mii de cadre de specialişti cu studii superioare şi medii de specialitate în diferite domenii ale vieţii sociale, n-au fost înfăptuite multe alte scopuri istorice pe parcursul celor câtorva decenii de existenţă a Puterii Sovietice pe aceste meleaguri. Au fost numai „spaţii albe” în istorie, migraţii masive de rusofoni necalificaţi, deportări în masă, foame organizată etc. Desigur, atât tonul, cât şi conţinutul acestei, precum şi a multor altor publicaţii similare n-aveau drept scop decât incitarea maselor, provocarea lor împotriva sistemului politic existent, deşi în aparenţă autorii lor optau pentru transparenţă, democratizarea societăţii. În baza celor menţionate mai sus se poate conchide cu toată certitudinea că „vitamine” de felul acesta i-au fost administrate societăţii din plin, îndeosebi între anii 1987-1989. Nu întâmplător şi procesul ei de „întremare” a căpătat un caracter atât de pronunţat, încât nu se ştie de ce fel de „vitamine” va fi nevoie în viitor cel puţin pentru a-l stopa. -  afirmațiile acestea au fost făcute în cadrul unui simpozion organizat în cel mai rusificat oraș al Basarabiei - Bălți, la data de 28 iunie 2017.

2. O viziune „obiectivă” asupra Marii Uniri:

  Argumentul acestui text este că anexarea teritoriilor de către România între 1918 și 1919 a fost legitimată de anticomunism. Intervențiile armate din Basarabia, Bucovina și Transilvania au fost motivate de nevoia de a stârpi bolșevismul. Acesta a fost articulat ca o amenințare la securitatea externă și internă a României. Discursul anticomunist a evoluat de la panica stârnită de anarhia creată de soldații ruși, până la frica de contagiune cu psihoza revoluționară. Răspunsul la amenințarea comunistă a fost invariabil violent și militar. Ideile și problemele ridicate de comuniști nu au fost niciodată legitimate ca un proiect politic, ci ca o crimă și un fenomen patologic ce putea distruge societatea. În acest context, ceea ce numim astăzi „Marea Unire” a fost în mare parte substituirea proiectelor sociale și economice cu narațiunea hegemonică a naționalismului.

Basarabia: Istoria anexării Basarabiei este destul de cunoscută. În iarna lui 1917-1918 Sfatul Țării a cerut în trei rânduri intervenția armată a României pentru a menține ordinea și a stăvili anarhia creată pe teritoriul Basarabiei de trupele rusești bolsevizate în retragere. Nu doar aceste trupe aduseseră bolșevismul în Basarabia, ci și o serie de organizații locale care erau în legătură directă cu guvernul lui Lenin. Aceste organizații s-au opus apropierii dintre Sfatul Țării și România, mai ales începând cu decembrie 1917, când în Chișinău au ajuns trupele rusești alungate din Socola. În 26 ianuarie, o divizie română formată din dezertori ardeleni din armata austro-ungară, comandată de generalul Ernest Broşteanu, a intrat în Chișinău. În memoriile sale, Duca recunoaște că această intervenție militară a trebuit justificată printr-un manifest care să salveze aparenţele, și să asigure populația Basarabiei că armata română nu vine pentru a anexa teritoriul și a răpi populației pământul și roadele revoluţiei. Prezența militară română a fost articulată discursiv ca o misiune de peacekeeping, în termeni contemporani, țintită strict împotriva anarhiei cauzată de bolșevici. Câteva săptămâni mai târziu, după lupte continue între forțele române și cele bolșevice, primul ministru român Averescu încheie un acord cu Rumcerod-ul din Odessa, condus de Cristian Rakovski, privind retragerea trupelor române din Basarabia și încheierea ostilităților. Între timp, însă, situația internațională evoluase, Rusia și Puterile Centrale semnând Pacea de la Brest-Litovsk, iar guvernul român primise permisiunea de la Puterile Centrale pentru anexarea Basarabiei în schimbul pierderii Dobrogei. În aceste condiții, trupele române au rămas în Basarabia, și aceasta a devenit teritoriu românesc în primăvara lui 1918. Este important de menționat că această primă victorie teritorială a României a fost contestată nu doar de guvernul lui Lenin, ci și de însăși populația Basarabiei. Anarhia acuzată de Inculeț și ceilalți fruntaşi nu era produsă numai de rușii bolșevizaţi. Se pare că a existat o rezistență activă a țăranilor basarabeni împotriva armatei și anexării române. Proclamarea independenței Basarabiei în decembrie 1917 adusese un program politic deosebit de radical, care prevedea exproprierea marilor proprietari, reforma agrară, vot universal etc.. Niciuna dintre aceste reforme nu fusese încă adoptată în Regatul României, astfel încât instaurarea dominației guvernului de la Iași părea un mare pas înapoi și o decepție politică. Ţăranii basarabeni erau conștienți că intervenția militară română ar putea transforma revoluția socio-economică într-o revoluție naționalistă română.  A fost, într-adevăr, nevoie de o mare doză de ideologie naționalistă pentru a legitima această dominație. De altfel, unirea a fost cerută mai ales de marii proprietari ca o reacție de apărare împotriva măsurilor bolşevice ale Sfatului Țării, care între timp începuse exproprierile. Mai marii României nu păreau iniţial foarte entuziasmaţi de această anexare.  O mare parte din teritoriu era sub ocupația Puterilor Centrale, și exista amenințarea unei noi campanii militare ale acestora care ar fi ocupat și restul țării. Guvernul român este forțat să semneze Pacea de la Buftea-București. Această pace a fost din multe puncte de vedere generoasă pentru guvernul român, întrucât garanta evacuarea Munteniei și totodată domnia lui Ferdinand - sever amenințată după 1916 ca urmare a declarării războiului împotriva unchiului său. Dobrogea fusese promisă Bulgariei, ca reparație pentru anexarea Cadrilaterului în urma inutilei aventuri militare a Bucureștiului din 1913. Așadar, deși extrem de dur, Tratatul de la București dădea totuși dovadă de mărinimie față de guvernul român care își crease singur și intenționat dușmani. De altfel, este greu de înțeles de ce Puterile Centrale au cerut și insistat pentru această pace, când ar fi putut să rezolve situația în 4-6 săptămâni, ocupând întreaga Românie. Ca un supliment la această mărinimie, și bineînțeles, din interese clare strategice și geopolitice, Puterile Centrale admit guvernului român umilit bonusul anexării Basarabiei. Astfel, în urma acestei păci, România ieșea din război cu o suprafață mai mare decât cea pe care o avea în momentul intrării. Cu toate acestea, guvernul român era profund nemulțumit, și a considerat Tratatul de la București o rușine, iar pe Alexandru Marghiloman, care obținuse nenumărate concesii, un trădător de neam, cariera politică a acestuia fiind de altfel îngropată după 1918. În acest context, când Ferdinand se întâlnește la Răcăciuni cu Czernin, Întregitorul se plânge de condițiile grele de pace, declară că fără Dobrogea țara lui nu poate respira, și se declară neconsolat cu primirea Basarabiei. Regele a declarat că Basarabia nu înseamnă nimic pentru el pentru că este prea îmbibată de bolşevism. Duca semnala şi el că foarte mulţi Basarabeni erau aproape socialişti şi se speriau de conservatorismul guvernului român.

Bucovina: recidiva peacekeeping-ului românesc: Lucrurile stau aproape identic în cazul Bucovinei. În noiembrie 1918, premierul Marghiloman dă ordin generalului Iacob Zadik să treacă linia neutră din nordul Basarabiei ca urmare a revoltei unui regiment de la Lipcani, unde soldații și-au gonit ofiţerii, aproape toţi români.  Jandarmeriile din Suceava, Gura Humorului si Iţcani imploră protecţia armatei române contra bolşevicilor, care jefuiesc. La fel ca și în Basarabia, intervenția armată a României a avut ca pretext menținerea păcii amenințată de bolșevici. Zadik a lansat şi el o proclamaţie prin care justifica intrarea armatei române pe teritoriul Bucovinei. Odată cu ocuparea militară, declarația de unire a urmat ca o cimentare a autorității românești în regiune. Orice proiect revoluţionar socio-economic de aici a fost rapid amortizat de cel naţionalist. În aceste două prime instanțe ale anti-comunismului românesc din 1918, atitudinea guvernului este una pur militară și de consolidare a puterii. Comunismul este văzut ca o amenințare externă, iar pericolul se extinde în special asupra claselor privilegiate. În primul rând, bolșevicii erau republicani, și aceasta era o amenințare directă asupra tronului României, și-așa zguduit de acuzațiile de trădare din partea Puterilor Centrale. În al doilea rând, bolșevismul cauza distrugerea ierarhiilor militare din armată rusă, ceea ce ducea la comportamentul imprevizibil și violent al soldaților, lucru care constituia în prima instanță doar o problemă de ordine publică. Așa zisa anarhie bolșevică nu era văzută ca o problemă ideologică, ci doar ca o stare conflictuală perpetuă care putea complica situația României ocupate. În al treilea rând, odată cu relaxarea relațiilor cu Puterile Centrale sub guvernul Marghiloman din primăvara lui 1918, anti-comunismul devine un factor coagulant cu foștii inamici. Aceștia doreau să facă din România un aliat împotriva Rusiei bolșevice, și de asemenea să capete permisiunea guvernului român de a trece trupe prin Basarabia pentru a ataca Rusia. După cum notează Marghiloman, „avem acum aceleaşi interese”. Nu în ultimul rând, anti-comunismul inițial era văzut și ca o reconsolidare a puterii claselor dominante în fața încercărilor de expropriere ale diverselor forțe politice mai mult sau mai puțin revoluționare.

Decembrie 1918: În contextul prelungirii stării de război din cursul anului 1918, anti-comunismul devine o strategie internă de reprimare a vocilor celor nemulțumiți și a celor pentru care războiul nu aducea decât accelerarea precarității, a foamei, a bolilor și a violenței cotidiene. Anti-comunismul căpăta valențe ideologice și se vorbea din ce în ce mai mult în termeni de contaminare a populației cu bolșevismul adus din Rusia, Germania sau Bulgaria. Încă din octombrie, guvernul român se temea că dacă va ataca Germania, aceasta va dezlănţui o revoluție pentru a împiedica mobilizarea. În toiul creșterii nemulțumirii generale față de starea precară a vieții din acea perioadă, Ferdinand Întregitorul se declară speriat de bolșevism și cere ca soldații întorși acasă să fie redați ierarhiilor militare pentru a nu se răscula. În decembrie au loc o serie de manifestaţii in Bucureşti. Deşi iniţial autorităţile nu intervin, în 13 decembrie se trage asupra greviştilor tipografi din piaţa Teatrului şi se lovesc alţi manifestanţi din faţa Palatului Regal. Conflictele sociale ale acelor zile au fost construite retrospectiv ca un flagel, un element patologic care împiedica evoluția firească a țării spre Marea Unire. Faptul că oamenii erau nemulțumiți de starea deplorabilă în care trebuiau să trăiască a fost pus pe seama influențelor străine, care trebuiau combătute cu violență, și bineînțeles cu un naționalism feroce. Duca vorbește despre un vânt de bolşevism care cuprinsese țara. Acest bolșevism nu este văzut prin prisma unor conflicte sociale și politice legitime între privilegiați și oprimați, ci este articulat discursiv ca o psihoză.  Cu cecitatea tipică unui boier paranoic, Duca vede în această psihoză influenţa Rusiei, şi mai ales a lui Cristian Rakovski. Acesta din urmă avea cetăţenie română şi condusese mişcarea socialistă română în primul deceniu al secolului. După ce fusese expulzat, condusese pe rând comuniştii din Odessa si Kiev, declarând constant dragostea sa pentru poporul român, dar nu şi pentru conducătorii lui reacţionari.

Transilvania: cruciada internaţională împotriva comunismului: Mitologia actuală naționalistă povestește cum Marea Unire a celor trei state independente a fost făcută într-o succesiune de adunări naţionale care într-un soi de exercițiu de democrație directă au decis într-un singur glas alipirea la țara mamă. Pe lângă naivitatea acestei viziuni, ea este și într-o neconcordanță uluitoare cu modul în care se făcea și se face în continuare politică în capitalism. Oricine își imaginează ca masele sau poporul aveau o voce în epoca lui Brătianu și a celor care trăgeau în demonstranți în 1907 și 1918 este lipsit de simț istoric. Contra-exemplul cel mai vivid al aceste mitologii îl constituie însăși anexarea Transilvaniei, care este sărbătorită în fiecare an drept desăvârșirea Marii Uniri. Nu numai că actul de la 1 decembrie 1918 nu a reprezentat mai nimic din punct de vedere politic și diplomatic - eventual un gest simbolic - dar desăvârşirea augmentării teritoriale a României a durat încă cel puțin un an după acel moment. Au fost necesare lungi negocieri, şantaje, intervenții militare și diplomatice, demisii și scandaluri pentru ca Bucureștiul să fie capitala Ardealului iar granița de vest să fie cum arată astăzi. Anti-comunismul a jucat un rol esenţial în toate acestea. Este un fapt notoriu, deși puțin discutat, că armata română a intrat în Budapesta în august 1919 cu scopul dublu de a-și securiza granița de vest și posesiunea Transilvaniei, și de a lupta împotriva regimului comunist al lui Bela Kun. Este greu de imaginat cum, fără tema anticomunismului, ocuparea Budapestei ar fi putut constitui o acțiune militară și politică necesară și legitimă. În primăvara lui 1919 în timpul Conferinței de Pace de la Paris, necesitatea eliminării comunismului din Europa devenise mai mult decât o chestiune strategică. Anticomunismul ajunsese în sfârșit un discurs bine articulat ideologic. În contextul foametei postbelice, a grevelor numeroase, a revoltelor soldaților francezi din Odessa și a declarării republicilor comuniste în Ungaria și Bavaria, liderii Antantei au declarat comunismul ca fiind principalul lor dușman. Mai mult, se pare că existau deja mii de soldați ruși în teritoriul Franței în timpul Conferinței, iar aceștia, nefiind neapărat bolşevizati, dădeau semne de neliniște și violență. Astfel, în timp ce negociau pacea la Paris, liderii Antantei organizau planuri ofensive împotriva Ungariei și Rusiei. Cel mai concret astfel de plan a aparținut mareșalului Foch, care a organizat în martie 1919 o adevărată cruciadă internațională împotriva comunismului. El a propus folosirea de trupe poloneze, cehe, finlandeze, grecești, alb-rusești, sârbe și românești pentru a stârpi orice urmă de simpatie pro-bolșevică din Europa Centrală și de Est și pentru a avansa în Rusia. Așadar, intervenția armată a României în Ungaria nu a fost doar pentru a garanta granița de vest, și nicidecum în vreun scop național. În ciuda deselor divergențe dintre Brătianu și Clemenceau din timpul Conferinței de Pace pe această temă, este clar că Marile Puteri au încuviințat la această operațiune pentru a elimina regimul comunist al lui Bela Kun.

Brătianu la Conferinţa de Pace de la Paris: De altfel, și Brătianu a folosit frecvent cartea anticomunismului la Paris. Omul cu cea mai mare autoritate în România acelei perioade era un politician arogant și viclean, cu o inexplicabilă abilitate de a-și maximiza beneficiile și de a ateriza mereu în picioare, ca învingător. Ideologic, Brătianu era adeptul a ceea ce s-a numit în epocă neo-liberalism: o încercare de a reforma vechiul liberalism al pașoptiștilor cu o serie de măsuri de solidaritate naţională. Această reformă combina naţionalismul feroce cu anti-semitismul economic. Acesta din urmă, foarte la modă în epocă, a ajuns să determine şi atitudinile anticomuniste ale neo-liberalilor români. Se credea atunci, ca şi astăzi, că evreii ar fi adus comunismul în România. La Paris, Brătianu a folosit anticomunismul ca o armă și o amenințare pentru a-și atinge scopurile. De altfel, nu a fost singurul delegat al țărilor mici care a abuzat de această armă la Conferința de Pace. Se pare că anticomunismul devenise forma de șantaj preferată de acești delegați - oricând simțeau că pretențiile lor sunt ignorate, aceștia atrăgeau atenția asupra pericolului unei potențiale revoluții bolșevice în țările lor. Încă din februarie 1919, Brătianu atrăgea la Conferință atenția „asupra necesității ocupării de către armata română a teritoriilor ce trebuiau să revină României  (Banat, Transilvania și Dobrogea); în toate aceste teritorii românești se provoacă dezordini și se organizează bolșevismul.” Confruntat cu refuzul Aliaților de a-i recunoaște revendicările teritoriale, Brătianu nu ezită să amenințe cu propria demisie, ceea ce conform lui ar fi dus țara la anarhie și bolșevism, întrucât nimeni altcineva nu ar fi fost în stare să conducă România în acele zile. Guvernul liberal era văzut ca fiind singura forţă care poseda autoritatea politică necesară pentru a constitui baza cea mai solidă contra bolşevismului rus si ungar. Lui Lloyd-George îi explica cum întărirea autorităţii regelui şi a guvernului român prin recunoaşterea anexărilor teritoriale poate preveni pericolul comun al bolşevismului. După cum observa Spector în legătură cu propaganda Bucureştiului împotriva regimului lui Bela Kun, „alimentând panica în privinţa terorii bolşevice, Brătianu putea anexa teritoriul pretins”. În definitiv, Brătianu și liberalii aveau nevoie de anti-comunism pentru a-și justifica naționalismul. Acesta din urmă era necesar pentru a legitima continuarea operațiunilor militare într-un context de precarizare masivă a populației. Ocuparea Budapestei a fost văzută ca fiind încheierea războiului național al României contra guvernului maghiar comunist, care se opunea voinței liber exprimate a românilor din Transilvania. Doar această infuzie de naționalism poate explica legitimarea autorității românești în Transilvania, unde încă din primii ani ai secolului se știa că țăranii români o duc mult mai bine decât cei din Vechiul Regat. Mai mult, situația problematică internă era rezolvată și ea dintr-o mișcare, prin satisfacerea sentimentului naţional care ajungea astfel să domine alte sentimente și să imunizeze țara împotriva bolsevismului. Este cunoscut faptul că la Conferința de Pace de la Paris, guvernul lui Brătianu se afla într-o situație jenantă. După ce încheiase o pace separată cu Puterile Centrale, și obținuse și beneficii teritoriale în urma acesteia, România putea fi cu greu considerată una din țările aliate care au câștigat războiul. Mai mult, pretențiile lui Brătianu atentau sever la integritatea și securitatea Serbiei, țară aliată și învingătoare, cu care premierul român își disputa Banatul și Torontalul. Pretinzând o graniță pe Dunăre, Brătianu gafa nepermis față de sârbi, a căror capitală se află pe malul fluviului. În general, atitudinea intransigentă a lui Brătianu era contrară oricărui simț diplomatic. Prin pretenția stabilirii frontierelor pe cursul Tisei și al Dunării, Brătianu subordona considerațiilor geopolitice principiul Wilsonian al autodeterminării naționalităților, situându-se astfel în răspăr cu ceilalți delegați ai Conferinței. Brătianu deveni în scurt timp cel mai antipatic politician de la Paris, reputaţia lui nefiind îmbunătăţită nici de vizita Reginei Maria, pe care chiar şi exaltatul Duca o considera o greşeală. Devine clar așadar că Brătianu avea nevoie de cruciada anticomunistă din Ungaria că să își restabilească poziția și să obțină teritoriile cerute. Intervenția militară a României împotriva lui Bela Kun făcea din țară un bastion al civilizației occidentale în Europa de sud-est. În ton cu discursul naționalist clasic al României că apărătoare a creștinătății, ca o insulă de latinitate într-o mare de barbari etc., misiunea anticomunistă a României avea menirea de a compensa lipsa de considerație pe care Brătianu își închipuia că Aliații o aveau pentru sacrificiile țării. De fapt, expediția din Ungaria nu a fost decât un alt chin pentru o armată prost dotată, care nu primise încă reformele agrare promise înainte de Războiul Mondial, și care numai prin propagandă naționalistă și anticomunistă putea fi convinsă să mai participe la încă un război. Mai mult, se pare că, cu toată epatarea românilor de atunci și de acum, simpla cronologie a faptelor ne arată că guvernul lui Kun nu a așteptat invadarea Budapestei de către armata română pentru a cădea, și era deja pe ducă săptămâni înainte. Ce a reușit însă să facă guvernul român prin armata pe care o comanda a fost în primul rând să își asigure o reputație barbară prin jefuirea Budapestei, şi in al doilea rând să paveze calea instaurării Terorii Albe în Ungaria. Așadar, anticomunismul a funcționat ca un pretext pentru intervențiile armate în teritoriile râvnite și pentru „securizarea și pacificarea” acestor teritorii.

Concluzii: anticomuniştii vechi şi noi: În acest text am argumentat cum așa-zisa „Mare Unire” de la 1918 a avut o puternică componentă anticomunistă, care a servit drept legitimare pentru naționalism. În loc de imaginea ideală a maselor cuprinse de fervoare națională care decid la unison că a venit clipa istorică a unirii tuturor într-un singur neam, unirea prin anticomunism ne oferă un tablou mai puțin romantic. Acesta este un tablou al realismului politic, în care interesele de putere ale statelor sunt mereu legitimate prin retorici idealiste. Este un tablou al unei frici de moarte a claselor conducătoare că își vor pierde privilegiile dacă nu distrag rapid atenția populației de la precaritatea ce a urmat războiului pe care tot ele l-au stârnit. Este, în fine, un tablou al răfuielilor politice violente, în care oamenii puteau fi uciși pentru ideile lor. Discursul naționalist al „Marii Uniri” a îngropat orice urmă de conflict social din anii precedenți. Hegemonia acestui discurs a fost atât de temeinic clădită încât rezistă până astăzi. - textul face parte dintr-un curs de istorie de la Universitatea din Bălți, reeditat în 2018!