DESPRE
„EXILATUL” POET OVIDIUS!
Miron Costin și Dimitrie Cantemir l-au citit
și evocat pe Publius Ovidius Naso.
La fel, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Grigore Tocilescu, Alexandru D. Xenopol,
Vasile Pârvan sau George Călinescu. Cu toții au surprins valoarea literară și,
mai ales cu privire la opera sa tomitană - nu vom folosi sintagma consacrată „operă
din exil”, din motive care fac obiectul demersului de față - calitatea de
izvor istoric. Cu toate acestea, în „Istoria literaturii române” a lui George
Călinescu, Ovidius nu există, deși ar fi trebuit să ocupe, în logica
cronologică a oricărei istorii, prima pagină. Omisiunea va fi parțial
corectată, trei decenii mai târziu, de Al. Piru, care va afirma, în prefața
propriului hronic literar: „Începuturile literaturii române nu coincid cu
începuturile poporului român și nici cu acelea ale limbii sale. (…). Versurile
getice ale lui Ovidiu s-au pierdut. Ne-au rămas în schimb epistolele din
Tristia și Pontica și poate că o adevărată istorie a literaturii române cu ele
ar trebui să înceapă”. Argumentele unei asemenea abordări sunt de neignorat.
Poetul de la Tomis este cea dintâi personalitate literară identificabilă
ca individualitate neanonimă, cu existență istorică certă, din trecutul nostru.
El își redactează opera în limba latină, limbă care va deveni matricea limbii
noastre naționale, este familiarizat cu limba greacă - până în acel moment,
limba dominantă de cultură în macroregiunea care cuprindea şi arealul strămoşilor
noştri, dar își mărturisește și exersarea literară a limbii geto-dacice, idiom
care va influența semnificativ, din poziția de substrat lingvistic, poate mai
puțin vocabularul și gramatica, cât mai ales semantica și stilul comunicării.
Mai presus de toate, Ovidius își concepe o parte însemnată a operei proprii pe
teritoriul geto-daco-elenistic, reflectând realități (inclusiv în ipostazele de
geografii și biografii culturale) din spațiul autohton - şi, deloc în ultimul
rând, beneficiază de recunoaşterea comunităţilor în care şi-a elaborat ultima
parte a operei, precum şi a posterităţii imediate. Aşa stând lucrurile, avem nu
numai legitimitatea, ci chiar obligaţia să ne întrebăm de ce se afla cavalerul
roman Publius Ovidius Naso - cel care va deveni, fără să bănuiască aceasta, cel
dintâi poet istoric al daco-românilor - la Tomis, înainte ca această
cetate portuară încă neînsemnată de la Pontul Stâng să devină de jure parte
a Imperiului?
Viaţă
de poet în zorii Imperiului:
În 43 î.H., an în care se naşte, într-o
aşezare urbană minoră din centrul Italiei, Publius Ovidius Naso, societatea
romană parcursese aproape complet un ciclu de transformări revoluţionare de
trei generaţii care aveau să ducă la prăbuşirea Republicii şi, implicit, la
apariţia Imperiului Romei. Existenţa, formarea şi afirmarea poetului este întru
totul tributară acestui context istoric. Familia sa aparţinea, se pare că nu de
multe generaţii, ordinului ecvestru, o categorie social-politică, dar şi
culturală, care constituia suportul instituţional al deja configuratului nou
regim imperial, dar care mai păstra o oarecare nostalgie faţă de
tradiţiile republicane. Statutul social îi asigură lui Ovidius o educaţie
rafinată, dar şi accesul în primele trepte ale administraţiei publice: iniţial
în serviciul de ordine publică, ca unul dintre tresviri capitales, apoi
ca centumvir - magistrat în primă instanţă, iar mai apoi ca unul
dintre decemviri litibus iudicandis - magistrat al instanţei de apel.
Să subliniem, în treacăt deocamdată, că acest gen de magistraturi constituiau
în societatea romană antică (de altfel, ca şi în societăţile moderne) nu doar o
etapă obligatorie în curriculum-ul tineretului aristocrat, ci şi câmpul de
afirmare a aspiranţilor la înalta societate şi, mai ales, baza de recrutare a
apropiaţilor acesteia. Pentru Ovidius, stagiul în magistraturile primare a fost
prefaţat şi facilitat de admiterea sa în cele mai înalte cercuri culturale ale
Romei, el devenind, încă de pe băncile şcolii de retorică, un membru de bază al
clubului patronat de Messalla Corvinus, dar şi un apropiat al mult mai
influentului club al lui Gaius Maecenas, cu ai cărui fideli va lega
relaţii de colaborare de termen lung. Debutul literar al lui Ovidius se
petrece, de altfel, în anii 27-25 î.H., aceştia fiind deloc întâmplător, anii
de apogeu ai carierei politice a patronului său Messalla Corvinus. Tot sub
patronajul acestuia, Ovidius întreprinde, în compania poetului şi prietenului
său Aemilius Macer, o lungă călătorie de studii la Atena şi pe coasta Asiei
Minor, tărâmuri către care soarta aparent ironică aveau să-l mâne în ultimul
deceniu de viaţă, călătorie prelungită la întoarcere în insula Sicilia. Trebuie
să presupunem că, exercitarea mai sus menţionatelor magistraturi a fost
tributară aceloraşi conexiuni politico-culturale care i-au asigurat tânărului
din Sulmo, în prelungita sa adolescenţă, un standard de viaţă deloc diferit de
cel al tineretului aristocrat din Capitală. Conduita sa civică din această
perioadă este, de asemenea, cu nimic mai prejos de cea a generaţiei tinere din
aristocraţia noului regim (de statut/ordinul senatorial sau de
facto/categoria cea mai favorizată a ordinului ecvestru), al cărei răsfăţat
devine, ca autor al unei ample şi bine popularizate opere literare, iniţial cu
tentă preponderent elegiac-erotică, iar mai apoi propagandistice, de curte. În
aceeaşi linie se înscrie şi comportamentul său matrimonial, desfacerea celor
două mariaje de dinaintea căsătoriei sale cu Fabia putând fi puse la fel de bine
pe seama inconsecvenţei temperamentale a tinereţii sau a preocupării pentru
încheierea unei alianţe matrimoniale cât mai favorabile, indispensabilă pentru
consolidarea statutului dobândit de apropiat al Casei Imperiale.
Exilul,
relegarea şi dreptul roman:
Pe acest fond, caracteristic primei generaţii
care a cunoscut pacea după numeroasele convulsii şi războaiele civile abătute
asupra Republicii Romane în cursul secolului I î.H., Publius Ovidius Naso
primeşte, în anul 8 î.H., porunca imperială de a pleca la Tomis. La momentul
primirii poruncii, Ovidius se afla în insula Elba, în compania lui Maximus
Cotta, fiul cel mare al protectorului Corvinus şi protector el însuşi al
poetului ajuns la vârsta de 51 de ani. Porunca, ne spune autorul însuşi, a luat
forma juridică a unui edict imperial, care nu avea în spate nici vreo hotărâre
a Senatului, nici vreo decizie judecătorească - şi care-i acordă nu statutul de
exilat, ci pe cel de relegat. Nu putem trece cu vederea faptul că poetul nu
este foarte consecvent în această precizare, utilizând în mai multe epistole
ale sale termeni precum exil, exilat, pe care îi respinge cu fermitate în
altele; o explicaţie mulţumitoare, deşi nu suficientă, pentru această
inconsecvenţă ar putea fi tratarea în registru poetic, metaforic a condiţiei de
înstrăinat. Între cele două statute juridice există (şi Ovidius însuşi are
grijă să precizeze acest fapt) diferenţe importante în domeniul drepturilor şi
libertăţilor persoanei, ţinând în principal de faptul că, spre deosebire de
exilat, relegatul îşi păstrează cetăţenia şi, cel puţin parţial, proprietatea -
iar o privire atentă asupra dreptului roman mai pune în evidenţă şi alte
aspecte, precum faptul că Republica târzie şi Principatul utilizau cel puţin
două forme ale exilului şi trei ale relegării. Nu vom intra însă în detaliile
acestor definiţii juridice, care au făcut de altfel obiectul unei excesiv de
lungi serii de speculaţii privitoare la condiţia lui Ovidius, din simplul motiv
că aceeaşi utilizare cu discernământ a terminologiei juridice în cauză ne
obligă să ţinem cont de faptul că atât exilul, cât şi relegarea erau operabile
doar pe teritoriile aparţinând de jure Romei. Or, nu acesta era, la
acea epocă, statutul încă neînsemnatului port Tomis din Pontul Stâng. După un
îndelungat protectorat getic, care a luat în epoca burebistană şi aspectul unei
ocupaţii efective, cetăţile greceşti ale Pontului Stâng, printre ele şi
Tomisul, îşi redubândesc statutul cvasiindependent în anul 28 î.H., pe fondul
primei intervenţii militare romane la nord de Munţii Haemus/Balcani.
Protectorul militar al zonei litorale rămâne însă, până în anul 15 î.H., regele
get secesionist Rolles, care acţionează în zonă ca aliat al Romei, ulterior
rolul acestuia fiind substituit de regatul Traciei, care-şi va exercita
autoritatea asupra Geţiei sud-dunărene (desemnată în izvoarele epocii sub
titulatura de Ripa Thraciae/Periferia Traciei), cu acordul, dar şi sub
directa supraveghere a Romei, până la transformarea sa în provincie şi
organizarea, la nord de Munţii Haemus, a provinciei Moesia, în anul 46 d.H.. O
primă instituţie care statuează prezenţa romană în regiune (fără însă a
conduce, prin ea însăşi, la transformarea de jure a Traciei şi Ripaei sale în
teritoriu roman) este funcţia de legatus Augusti pro praetore in Thracia,
instituită cu puţină vreme înainte de sosirea lui Ovidius la Pontul Euxin.
Ulterior apariţiei poetului la Tomis (dar nu mai târziu de anul 12 d.H.) este
instituită şi funcţia de praefectus Ripae Thraciae, însă niciuna dintre
cele două nu-şi extind autoritatea asupra cetăţilor portuare greceşti din
Pontul Stâng, în particular asupra Tomisului. De altfel, poetul însuşi nu
menţionează nici măcar o singură dată (nici chiar cu prilejul vreunuia dintre
atacurile barbare asupra Tomisului) prezenţa în cetate a vreunui roman, lamentându-se, dimpotrivă, că nu are cu cine
exersa conversaţia în latină. Condiţia indispensabială pentru ca Tomisul să
poată găzdui un proscris al Romei, fie el exilat sau relegat - aceea de
apartenentă efectivă şi de jure la teritoriul roman - nu era, aşadar,
îndeplinită nici în anul 8 î.H., nici la sfârşitul vieţii lui Ovidius. Desigur,
aceasta nu înseamnă că influenţa Romei nu era resimţită în cetatea tomitană;
dimpotrivă, ea juca un rol esenţial în viaţa viitoarei metropole a Scithiei
Minor, iar poetul sulmonez se supunea necondiţionat acestei influenţe.
Bănuiala
regelui Cotys:
Unul dintre impedimentele majore din calea
analizei cazului Ovidius, practic cel mai însemnat dintre ele, este faptul că
singura sursă documentară privitoare la statutul poetului la Tomis este chiar
opera acestuia - o creaţie poetică, tributară altor canoane de exprimare decât
limbajul direct şi formal obiectiv al izvorului istoric. Dar, dacă nicio altă
sursă independentă, contemporană sau din posteritatea imediată, nu oferă vreun
indiciu, cât de firav, care să confirme, să nuanţeze sau să infirme spusele
poetului, propria operă a acestuia oferă din belşug elemente care pun sub
semnul îndoielii legenda relegării. Vom evoca, pentru început, bănuiala regelui
trac Cotys, căruia, se pare, această legendă, promovată printr-o neobişnuit de
prolifică corespondenţă, nu-i suna credibil, drept pentru care începe să se
intereseze mai îndeaproape despre cazul lui Ovidius. Poetul se vede nevoit să
răspundă acestei curiozităţi regale, asigurându-l pe Cotys, în contradicţie cu
unele dintre propriile lamentaţii despre cauzele prezenţei sale la Tomis, că
singura sa vină o constituie faptul că era autorul lucrării Ars Amatoria.
Nu ştim dacă bănuitorul rege trac, care ajunge pe tronul unei jumătăţi din
vechiul regat al Traciei în urma unor intrigi de palat îndeaproape instrumentate
de Roma şi care va sfârşi prin a fi asasinat chiar în anul ulterior morţii lui
Ovidius, s-a mulţumit cu această explicaţie, dar aceasta nu rezistă unei
analize atente. Ars Amatoria a fost redactată cu aproape un deceniu
înainte ca Augustus să decidă că poetul trebuie să plece la Tomis, iar
conţinutul său atinge doar în mică măsură un nivel care ar fi putut fi
considerat licenţios sau obscen, chiar şi în termenii noului puritanism
augustan. Nu este deloc greu să
deducem ce anume l-a făcut atât de bănuitor pe regele Cotys. Acest poet roman,
care s-a aflat până atunci în graţiile Stăpânului Lumii, îşi face apariţia la
Pontul Stâng exact în momentul în care Roma îşi elaborează şi pune în aplicare
o strategie de preluare a controlului asupra regiunii nord-balcanice şi poartă
o intensă corespondenţă cu un mare număr de personaje care n-ar prea avea de ce
să cultive un dialog cu un proscris. Ovidius le trimite mesaje (şi, din
conţinutul unora dintre ele, suntem obligaţi să admitem că primeşte frecvent
răspuns) împăratului însuşi, dar şi altor membri de prim rang al Casei
Imperiale, precum împărăteasa Livia (prin soţia sa Fabia) sau principelui
Germanicus (direct, dar şi prin medierea ginerelui său Suillius) dar, mai ales,
unei pleiade de lideri politico-militari care pun în mişcare, exact în acei
ani, interesele strategice ale Romei în bazinul Dunării de Jos: Sextus Pompeius - guvernator
al Macedoniei şi consul ordinarius în anul 14 d.H., Vestalis -
iniţial centurion primipilar angajat în luptele de la Aegyssus, care
devine chiar în perioada în care corespondează cu Ovidius cel dintâi praefectus
Ripae Thraciae, C. Pomponius Graecinus - suffect consul în anul
16 şi fratele acestuia L. Pomponius Flaccus - devenit, ca din întâmplare tot în
vremea în care schimba scrisori cu Ovidius, cel dintâi comandant al nou
instituitei provincii Moesia, pentru a vorbi doar despre cei ale căror nume
s-au păstrat până la noi. Un poet oarecare, oricât ar fi fost de talentat şi de
în vogă în capitala imperială, care reuşeşte să-şi păstreze atât contacte atât
de numeroase şi de valoroase, nu putea să nu atragă atenţia versatei curţi a
lui Cotys. Dar cetăţeanul roman
ajuns la Tomis mai atrage atenţia şi prin alte conexiuni incompatibile cu
statutul unui proscris. Unul dintre destinatarii privilegiaţi ai epistolelor
lui Ovidius este Cotta Maximus, prieten al acestuia (şi, totodată, fiu al
protectorului său Corvinus), dar şi unul dintre cei mai influenţi magistraţi ai
momentului de la Roma, care nu are reţineri să-i trimită unui om aparent aflat
în dizgraţiile suveranului său acte de uz intern ale instanţei pe care o slujea.
Deloc în ultimul rând, regele Cotys nu putea trece cu vederea faptul că acest
poet care se prezenta pe sine drept victimă a împăratului nu-şi câştigă
existenţa, la Tomis, nici din comerţ, nici din navigaţie, nici din vreo altă
îndeletnicire văzută - iar asta, ani la rând, în condiţiile în care, la
început, n-a fost scutit de plata impozitelor locale - ceea ce nu-l
împiedică să se afle mereu în preajma aristocraţiei cetăţii, a fruntaşilor
geţi, sciţi şi de alte neamuri care trăiesc ori se perindă prin aşezarea
portuară, şi mai ales să consacre timp îndelungat scrisului. Şi dacă misterul
n-ar fi fost desluşit de anturajul regelui trac, Ovidius însuşi dezvăluie cum
îşi asigura cele necesare traiului cotidian: prin fonduri primite de la
demnitarii romani cu care se afla în corespondenţă, detaliu iarăşi greu de
aşezat în povestea unui exilat sau relegat. În fine, nu putem să nu observăm că
poetul-cavaler nu are, la Tomis, niciun fel de restricţii care ar putea fi
asociate cu orice nivel de sancţiune, el bucurându-se, dimpotrivă, de
libertatea de a cultiva relaţii şi cu celelalte cetăţi din Pontul Stâng.
Profilul
rezidentului la Tomis:
Povestea pe care poetul roman Ovidius o
susţine printr-o corespondenţă poetică prolifică expediată de la Tomis nu are,
aşadar, susţinere nici în termenii legislaţiei romane, nici în cei ai conduitei
pe care o manifestă faţă de cel susceptibil de a fi fost sancţionat demnitari de
prim rang ai statului roman - care nu numai că nu au reţineri în a comunica cu
acesta, dar îi asigură şi resursele financiare pentru o existenţă la standarde
de elită, neezitând să-l consulte chiar şi în privinţa unor proceduri
judiciare. Atitudinea plină de deferenţă manifestată faţă de Ovidius de
aristocraţia tomitană (care, cu certitudine, n-ar fi riscat să irite prin
conduita sa puterea reprezentată de împăratul Augustus - dar care, iată, îi
acordă poetului roman sosit în mijlocul său onoruri oficiale şi scutiri de
taxe), precum şi suspiciunea exprimată de regele trac Cotys nu se potrivesc
nici ele cu legenda poetului căzut în dizgraţia imperială. Dar, dacă autorul Tristelor şi Ponticelor nu
era nici exul (cum însuşi mărturiseşte), nici relegatus (cum
pretinde a fi), ce anume putea fi Publius Ovidius Naso la Tomis? Răspunsul
ni-l poate oferi o reexaminare atentă a răspunsului la întrebarea
adjuvantă - cine era Ovidius? Cavalerul roman ajuns la Tomis în anul 8 d.H.
nu era un poet oarecare, ci unul ajuns la apogeul afirmării sale publice, dar
şi al carierei sale politice. Acest al doilea aspect ar putea surprinde, dacă
nu am ţine cont de faptul că poetul Ovidius nu era o personalitate culturală
independentă, ci un creator integrat, încă din fragedă tinereţe, uneia dintre
cele mai influente grupări din societatea romană a momentului de tranziţie
dintre Republică şi Principat - cercul lui Corvinus, care va forma nu
întâmplător, alături de cel asociat al lui Mecena, baza de constituire a
viitoarei administraţii private a Casei Imperiale. Sub directa coordonare a
acestei grupări (şi nicidecum ca un capriciu personal), Ovidius dobândeşte o
instrucţie juridică şi retorică de bază şi efectuează o călătorie de studii în
bazinul Mării Egee, care-i permite să stabilească contacte şi să se familiarizeze
cu medii de cultură şi mentalitate ce se vor dovedi foarte utile în stagiul său
tomitan. La data la care este trimis la Tomis, Ovidius stăpâneşte bine limba
greacă (principalul instrument de comunicaţie în noul Orient roman), dar şi
geografia politică, etnică şi culturală a regiunii în care este implantat,
dovedind totodată bune aptitudini pentru însuşirea unor limbi locale - a
limbilor getică şi sarmatică cu certitudine. Bun observator, bun comunicator,
el se află totodată în contact personal direct cu camarila imperială şi cu cei
mai importanţi demnitari romani care operează în vecinătatea apropiată a noului
său domiciliu tomitan. Toate acestea constituie profilul unui comunicator pe
care astăzi îl desemnăm cu sintagma „ofiţer de informaţii” - şi care, în
funcţie de locul în ierarhie şi misiunile primite, era desemnat în antichitatea
romană fie cu termenul de speculator, fie de procursator sau explorator.
Magistraturile exercitate de Ovidius în tinereţe constituie, şi pentru o
categorie, şi pentru cealaltă baze predilecte de recrutare, iar faptul că, spre
deosebire de fratele său, cu doar un an mai vârstic decât el, poetul nu a mai
parcurs şi stagiul militar, poate fi explicat şi prin faptul că acesta fusese
cooptat încă de pe atunci într-unul sau altul dintre serviciile de informaţii.
Călătoria de studii făcută în tinereţe în bazinul egeic susţine, de asemenea,
această prezumţie, după cum prolifica - dar, trebuie să recunoaştem destul de
monotonă ca tematică - activitate epistolară desfăşurată de Ovidius la
Tomis poate fi înţeleasă mult mai bine ca o acoperire a activităţii de explorator,
activitate care-l obliga, de altfel, să fie în contact cu guvernatorii şi
generalii romani din regiune.
Calificarea,
oportunitatea şi motivaţia:
Desigur, în propunerea de identificare a lui
Ovidius ca explorator al Casei Imperiale la Tomis nu putem
depăşi, prin natura lucrurilor, un anumit nivel de probabilitate - dar, din
considerente pe care sperăm că le-am explicitat mai sus, această probabilitate
este net superioară speculaţiilor clasice pe tema exilului şi relegării. De
domeniul certitudinii ţine însă faptul că poetul-cavaler avea, la data
trimiterii sale spre Pontul Stâng, întreaga calificare pentru exercitatea unei
asemenea misiuni. El avea, totodată, şi oportunitatea exercitării unei asemenea
misiuni, interesul împăratului Octavian Augustus pentru regiunea Dunării de Jos
atingând, chiar în anii rezidenţei poetului la Tomis, apogeul. Trebuie să
amintim faptul că epoca războaielor civile din timpului lui Sulla, Cezar şi
Augustus a adus Roma în interacţiune directă cu bazinul Dunării de Jos, din
această regiune fiind constuită, în perioada „războaielor mithridatice”, prima
mare ameninţare de securitate la adresa Italiei de după momentul Hanibal,
ameninţare care s-a materializat parţial prin ampla susţinere pe care au
acordat-o taberei republicane statele şi organizaţiile politico-militare de la
nord de Munţii Haemus/Balcani, începând cu Burebista, Cotiso şi Dicomes. Din
comanda lui Augustus are loc, de altfel, în anii 29-28 î.H., şi prima campanie
militară îndreptată explicit împotriva regatelor din nordul Balcanilor,
desfăşurată concomitent cu dirijarea unui proces mai amplu de încercuire şi
dezmembrare a nesigurului regat al Traciei. Regiunea Pontului Stâng, cu
fragmentarea sa politică între mai multe oraşe-stat, printre care Tomisul era
cel mai puţin însemnat, şi cu dependenţa sa economică aproape totală de
Strâmtori, ajunse deja sub control roman, oferea Imperiului Roman pe cale de a
se naşte o bază ideală de infiltrare. În acelaşi timp, regiunea era deosebit de
instabilă, ghemul de diferende moştenite din trecutul apropiat sau nou-apărute
(aşa cum era şi cel al secesiunii lui Rolles de restul regatului Geţiei) fiind
complicat de un nou val de migraţie dinspre regiunile nord-pontice, avându-i de
această dată ca protagonişti principali pe sarmaţi. Este de la sine înţeles că
Roma avea stringentă nevoie de informaţii şi conexiuni de primă mână din
regiune. Trebuiau supravegheaţi fruntaşii cetăţilor greceşti din Pontul Stâng,
proaspăt aliniaţi politicii Romei, dar care erau atât de alunecoşi în alegerea
alianţelor; de asemenea, casa regală a Traciei, un stat care respecta oficial
vasalitatea faţă de statul roman, dar pe teritoriul căreia se formau frecvent
conspiraţii şi răscoale împotriva puterii hegemone; mai ales, trebuiau
contracarate ameninţările directe, militare şi economice, care-i aveau ca
principali actori pe geţi (aceştia contraatacă cu frenezie câţiva ani la rând,
sperând să-şi reinstituie autoritatea pierdută asupra teritoriilor
sud-dunărene) şi pe sarmaţi. Deloc în ultimul rând, Casa Imperială resimţea
nevoia acută de a-şi monitoriza propria armată, care dovedise în războaiele
civile de până atunci un apetit deosebit pentru adoptarea de iniţiative
politice. Faptul că toate aceste preocupări se regăsesc în corespondenţa
trimisă de Ovidius de la Tomis nu poate fi considerat o simplă coincidenţă. Este
momentul să precizăm că nu considerăm poemele reunite în ciclurile Triste şi Ex
Ponto ca fiind, ele însele, rapoarte informative, eventual cifrate - ci
doar ecouri ale celor adevărate, pe care explorator-ul de la Tomis le
expedia, fără îndoială, pe canalele specifice şi pentru care lamentaţiile
versificate ale unui poet care revendica, la nesfârşit, iertarea şi rechemarea la
Roma constituiau o inspirată acoperire. Dar chiar şi aceste ecouri sunt
suficient de consistente în informaţii de natură militar-strategică pentru a ne
îngădui să apreciem că Publius Ovidius Naso s-a numărat printre cei mai
valoroşi agenţi din străinătate ai lui Augustus (suveran pe care poetul nu
ezită să-l admonesteze de la Tomis) - atât de valoros, încât el a fost păstrat
în post şi de către urmaşul acestuia, împăratul Tiberius. Ne vom opri mai jos
asupra elementelor de creaţie poetică susceptibile de a fi reflectat munca
informativă a lui Ovidius în Pontul Stâng, nu înainte însă de a zăbovi puţin şi
asupra celui de-al treilea element al mecanismului decizional: motivaţia. Cel dintâi
lucru pe care trebuie să-l subliniem aici este faptul că ordinul împăratului
constituie o motivaţie necesară şi suficientă pentru un poet care - indiferent
dacă a exercitat sau nu şi rolul de ofiţer de informaţii - făcea parte din
anturajul Casei Imperiale şi-i datora acesteia resursele de existenţă şi
statutul social, deopotrivă ale sale şi ale familiei sale. Legătura strânsă pe
care Ovidius o întreţine, de la Tomis, nu doar cu soţia sa Fabia, ci şi cu
fiica şi ginerele Suillius, constituie un argument suplimentar că aceasta era
starea de fapt în care se găsea, la Tomis, poetul. Dar mecanismele prin care
cavalerul literat a putut fi determinat să accepte la o vârstă înaintată o
misiune la mare distanţă şi, neîndoielnic, plină de riscuri nu se rezumau la
constrângerile derivate din statutul de pater familias, ci (creaţia
epistolară ovidiană oferă din belşug astfel de sugestii) cuprindeau şi
constrângerile generate de apartenenţa la anturajul lui Messalla Corvinus - şi
ne gândim aici atât la exercitarea unor obligaţii derivând din apartenenţa la
acest cerc privilegiat, cât şi la acceptarea însărcinării pe baza unor
promisiuni ale liderilor acestei grupări, mai mult sau mai puţin onorate în
timp. Desigur, nu putem exclude (dar nici nu putem susţine convingător) nici
caracterul de sancţiune al misiunii pe care Augustus o încredinţează lui
Ovidius la Tomis - caz în care frecvent invocata „error” trebuie căutată însă
mai degrabă în registrul culpelor de serviciu sau în cel al posibilităţii
implicării în procese delicate pentru cercul protectorilor săi ori pentru Casa
Imperială. Indiferent care ar fi fost natura acestei greu de probat culpe,
suntem obligaţi să tratăm ca certitidine faptul că ea nu a fost de natură să
anuleze (în orice caz, nu complet) statutul de privilegiat al Casei Imperiale,
de care Publius Ovidius Naso s-a bucurat, cel puţin până la sfârşitul vieţii
lui Augustus: aşa cum poetul însuşi o mărturiseşte, în epistola către consulul
Graecinus, acesta a dobândit calitatea de oficiant la Tomis (dacă nu cumva
pentru tot Pontul Stâng) al proaspăt instituitului cult imperial, statut greu
de imaginat că ar fi fost acordat unui proscris.
Misiunea
lui Ovidius:
Ţinem
să atragem atenţia, spre finalul demersului nostru, că interpretarea pe care am
susţinut-o aici, potrivit căruia Ovidius a avut, la Tomis, calitatea de ofiţer
de informaţii al administraţiei lui Augustus, nu este, la rigoare, decât tot o
ipoteză, un enunţ fără îndoială mai consistent (respectiv, cu un grad mai
ridicat de probabilitate) decât prezumţiile formulate pe marginea condiţiei de
exilat/relegat, dar nu o certitudine. Ne îngăduim să completăm această
interpretare cu câteva elemente de contextualizare istorică, la rândul lor de
natură să adauge un plus de probabilitate lecturii noastre, aducând-o şi mai
aproape de nivelul de încredere deplină. Vom reveni în acest sens la
observaţia, formulată în deschiderea acestui studiu, că, la data sosirii lui
Ovidius în Pontul Stâng, cetatea Tomis nu se afla sub jurisdicţia Romei, dar
avea deja o relaţie privilegiată (fireşte, de natura vasalităţii/foedus-ului)
cu aceasta. Laolaltă cu celelalte oraşe portuare greceşti din Pontul Stâng,
Tomisul a jucat, vreme de aproape trei generaţii până la sosirea lui Ovidius,
rolul de placă turnantă a schimbării situaţiei geo-strategice din regiunea
pontică, intrând în vizorul Romei în contextul marii confruntări cu commonwealth-ul
elenistic din epoca aşa-numitelor războaie mithridatice şi a prelungirii
acesteia din epoca burebistană. La începutul noii ere, coridorul Dunării de Jos
devenise deja, pentru Imperiul Roman, un front de angajare militară de aceeaşi
importanţă cu cel din Orient. În anul 6 d.H., izbucnise marea insurecţie a
illirilor din viitoarele provincii Dalmaţia şi Pannonia, iar bătălia de pe râul
Bathinus, în care trupele romane au fost conduse chiar de viitorul împărat
Tiberius, nu a avut un rezultat tranşant, tulburările continuând pentru încă un
an. Cu doar câţiva ani în urmă, Roma reuşise să înfrângă, temporar, forţele
nucleului statului dac, conduse la acea vreme de regele Cotiso, în vreme ce,
spre gurile Dunării, trupele getice continuau să preseze, singure sau în
alianţă cu sarmaţii, bastarnii şi alte neamuri, pentru redobândirea controlului
asupra teritoriilor sud-dunărene care făcuseră parte din regatul lor până la
intervenţia romană din anii 29-28 î.H., executată, din ordinul lui Augustus, de
Marcus Licinius Crassus. În acelaşi timp, autoritatea romană se confrunta cu
nesiguranţa controlului exercitat asupra regatului vasal al Traciei, numeroase
grupări aristocratice din această ţară (posibil chiar şi din casa regală a lui
Rhoemetalces şi Cotys, contemporanii lui Ovidius) fiind angajaţi în conspiraţii
antiromane. În condiţiile în care zona dintre Munţii Haemus/Balcani şi Dunăre
continua să fie teatru de război, iar autoritatea imperială abia începea să-şi
creeze instituţiile proprii de control, Roma avea stringentă nevoie de
contracte privilegiate în regiune, care să-i furnizeze în timp util informaţii
despre mişcările militare şi politice (ale neamurilor barbare inamice,
deopotrivă însă şi ale celor formal aliate) şi să contribuie la consolidarea
legăturilor imperiului cu elitele locale interesate. Cum în cetăţile Pontului
Stâng, în particular la Tomis, nu au fost instalate garnizoane romane până în
acel moment, interesele Romei în micile, dar strategicele oraşe-stat de pe
ţărmul traco-getic au trebuit să fie altfel reprezentate. Faptul că Publius
Ovidius Naso ajunge la Tomis chiar în momentul în care apare această necesitate
de girare a reprezentării Romei în cetatea pontică nu poate fi tratat ca o
coincidenţă - după cum nu poate fi considerată o coincidenţă împrejurarea că
poetul se instalează în zonă în ajunul declanşării noii ofensive getice împotriva
regatului traco-odris, căruia Roma îi încredinţase controlul militar al
regiunii. Cum prezenţa geţilor în întregul teritoriu dobrogean era masivă,
această populaţie deţinând - Ovidius o spune explicit - inclusiv jumătate din
locuinţele existente înăuntrul zidurilor cetăţii Tomis, iar strategica cetate
Aegysos, care asigura controlul gurilor Dunării, se afla sub stăpânirea
acestora, avem a presupune că interesul roman pentru lansarea unei operaţiuni
de cucerire a precedat ofensiva getică, iar misiunea lui Ovidius a fost iniţial
direct legată de acest aspect. Cert este că Roma - prin intermediarul său odris
- îşi instituie controlul asupra Aegysosului abia în anul 12, îl pierde destul
de repede tot în favoarea geţilor şi-l recâştigă în anul 15. Evenimentele se
reflectă consistent în opera ovidiană - şi ne grăbim să precizăm că nu
considerăm epistolele din Triste şi Ex Ponto ca fiind, ele
însele, purtătoarele de informaţii strategice către autorităţile imperiale
(aceste mesaje, de a căror existenţă nu ne putem îndoi, vor urmat canalele de
comunicare specifice), ci doar ecouri ale preocupărilor curente ale autorului
lor. Aşadar, ce categorii de informaţii străbat din opera poetului sulmonez,
constituind prezumţia că formau priorităţile muncii sale de culegere de date?
Avem, în primul rând, o generoasă punctare a cadrului geografic şi istoric al
vecinătăţii Tomisului şi prin extensie, a regiunii Dunării de Jos. Astfel,
Ovidius acordă o atenţie deosebită identităţii neamurilor aflate în acţiune în
această regiune: geţi, bessi, iazygi, colchi, bastarni şi sarmaţi (cealaltă
ramură, roxolană), dar şi identităţii, istoriei şi importanţei strategice a
Tomisului şi, derivat din aceasta, interesul pentru mişcarea corăbiilor în
port şi pentru siguranţa navigaţiei. Un aspect care ne-a capacitat în mod
deosebit atenţia este sugestia poetului sulmonez că atacatorii geţi au legături
cu sacerdoţiul Dianei (probabil, interpretatio romana a zeiţei
tracice Bendis) din interiorul cetăţii. Desfăşurarea operaţiunilor militare
antigetice, iar în acest context comportamentul foederaţilor odryşi, dar şi ale
trupelor proprii constituie o altă zonă de interes semnificativă a
cavalerului roman - referitor la acest ultim aspect atrăgându-ne atenţia faptul
că elogiile la adresa centurionului Vestalis (la origine, foarte probabil, un
recrut din noua provincie Rhaetia, poate chiar un ostatec al aristocraţiei
locale din Alpi, în mod firesc suspicionată pentru fidelitatea sa) sunt urmate
(nu avem de unde şti dacă în consecinţa aprecierilor lui Ovidius sau nu) de
promovarea sa ca cel dintâi praefectus Ripae Thraciae. Efortul de învăţare
a limbii getice/ausone, dar şi al celei sarmatice, precum şi utilizarea
acestora pentru culegerea de informaţii priuntre nativi şi răspânduirea în
rândul acestora a unei imagini favorabile Romei, se dovedeşte a fi, potrivit
ecorilor operei ovidiene, unul sistematic - aici fiind de punctat în mod
deosebit nu doar însuşirea limbii getice până la nivelul capacităţii de creaţie
literară, ci şi faptul că Ovidius foloseşte acest vehicul în scopuri de
propagandă romană şi, în acelaşi timp, că, astfel, îşi extinde aria de
informare până în Taurida sarmatică. Deloc în ultimul rând, creaţia epistolară
tomitană a cavalerului sulmonez mai probează că, departe de a fi izolat de
viaţa Capitalei şi a elitelor imperiale, acesta este ţinut la curent cu
situaţia politico-militară de pe toate fronturile: răscoala pannonilor şi illirilor,
tulburările din Rhaetia şi Tracia, închiderea conflictului cu armenii şi parţii,
campania militară din Germania - până la detalii de genul capturării unor
sacerdoţi în aceste ultime ţinuturi sau înstăpânirii asupra unor fortificaţii.
