SCURTĂ ISTORIE A ROMÂNILOR!

SCURTĂ ISTORIE A ROMÂNILOR!

        O scurtă istorie a românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi. Rezumatul trece în revistă succesiunea evenimentelor, din cele mai vechi timpuri, care au dus la formarea statului modern, unitar național, România.

1. Străbunii: 

         Vechi urme de cultură materială, descoperite în diverse situri arheologice de pe teritoriul actual al României, atestă faptul că spațiul din interiorul și exteriorul arcului carpatic a fost locuit din timpuri imemoriale. Cu toate că nu știm prea multe despre vechii locuitori ai acestor pământuri, informații relevante despre diverse culturi neolitice au fost scoase la iveală prin cercetarea vestigiilor presărate pe tot cuprinsul României de astăzi. Ce se poate spune despre locuitorii străvechi ai acestor pământuri este că, pe lângă așezările lor în aer liber, locuiau și în peșteri. O serie de descoperiri din peșterile Cioclovina, Ohaba Ponor din Transilvania, Băile Herculane din Banat și Boroșteni în Oltenia, confirmă aceasta teorie.

      Printre primele urme de locuire în peșteri apar în Paleoliticul mijlociu, în ceea ce se numește cultura Musteriană, întâlnită în toate regiunile țării, dar mai ales în peșterile din Carpații Meridionali: Muierilor, Cioarei, Cioclovina, Ohaba Ponor. O serie de unelte din piatră cioplită descoperite în aceste locuri au fost datate ca având o vechime de 50 de milenii. În peștera de la Ohaba Ponor au fost descoperite și resturi de oase, două falange de la o mână și una de la picior, aparținând Homo sapiens neanderthalensis. La Cioclovina a fost descoperit și craniul unei femei de 30-40 de ani, iar în peștera de la Baia de Fier, un craniu al unei femei de 40-50 de ani, de tip Homo Sapiens.

     Trecerea la neolitic și apariția ceramicii au lăsat urme în spațiul carpato-danubian. Cele mai vechi vase de lut ars din spațiul românesc datează din jurul anului 6000 î.H.. Culturile neolitice cele mai des întâlnite și cu o largă răspândire sunt Criș-Starcevo (mileniile VI-V î. H.), Hamangia (mileniile IV-II î. H.), Cucuteni-Ariușd (mileniileIV-III î. H.), Boian-Gumelnița, Turdaș-Petrești. Cele mai cunoscute piese aparținând acestor culturi sunt statuetele de lut Gânditorul și perechea lui. Statuetele apreciate pentru expresivitatea lor artistică au fost descoperite lângă Cernavodă, în cimitirul de la Dealul Sofia.

      Analiza inventarului arheologic aparținând acestor culturi a concluzionat că populația avea ca ocupație cultura pământului și creșterea vitelor, iar traiul și-l ducea în sate, apărate de prin șanțuri, în locuințe de suprafață.

     În mileniile III-II î. H, în spațiul carpato-dunărean, are loc o migrație a unor populații indo-europene de păstori nomazi. A avut loc o sinteză etno-culturală între populația locală neolitică și nomazii indo-europeni. Aceștia din urmă au fost asimilați cultural, dar au reușit să-și impună limba vorbită.

    Folosirea bronzului pe scară largă a facilitat dezvoltarea unor arme și implicit o mai bună organizare militară. Războinicii devin mai importanți, iar societățile încep să ridice construcții de apărare și fortificare. Aceste schimbări în organizarea socială au atras după sine formarea, în timp, a unor blocuri etnice în spațiul sud-est european (grecii, ilirii, tracii).

   Epoca fierului a consolidat apariția familiilor etno-lingvistice, în aria carpato-balcanică consolidându-se blocul tracic, cu ramura sa nordică, geto-dacii.

     Date concrete arheologice, precum și o multitudine de izvoare istorice atestă prezența geto-dacilor, din familia tracilor, în spațiul dintre Carpați și Balcani, începând cu secolul VI î. H.. Treptat, geto-dacii reușesc să se impună economic, politic și cultural în întregul areal al Europei de sud-est. Cele mai vechi mențiuni despre geți provin de la Herodot. Acesta îi considera ca fiind cei mai viteji și mai drepți dintre traci. De la același autor știm ca geții se credeau nemuritori și că după moarte merg la Zamolxis, divinitatea lor supremă.

     Între secolele I î.Hr. și II d.H., în spațiul delimitat de Dunăre, Marea Neagră și Munții Carpați a existat statul dac. Punctul maxim de dezvoltare a fost atins în vremea Regelui Burebista (82-44 î.H.), care a ajuns în fruntea unui neam istovit de o serie nesfârșită de lupte tribale, conform lui Strabon. Tot de la istoricul grec știm că Burebista s-a impus printr-o cârmuire autoritară și a adus norodul la ascultarea față de porunci. Cu ajutorul sfătuitorului său, marele preot Deceneu, a introdus o serie de reforme care au dus la consolidarea regatului. Printre acestea, istoricul Strabon menționează tăierea viilor și prohibiția la alcool.

      Prin campanii politice și militare, regele dac reușește în preajma anului 70 î.H. să treacă teritoriile daco-geților sub o autoritate unică. Regatul lui Burebista cuprindea toată lumea traco-geto-dacă și se întinde de la munții Haemus (Balcani), până la Carpații Păduroși, de la Tyras (Nistru), până la Tissus (Tisa). Regele dac dispunea de o armată însemnată, conform lui Strabon ea număra peste 200 000 de soldați. Mai mulți istorici contemporani consideră această cifră exagerată.

      Burebista, considerat de istorici ca fiind cel dintâi și cel mai mare rege alt Traciei, a stabilit capitala Regatului geto-dac în Munții Orăștiei, la Sarmisegetuza. Aici, în munții transilvăneni, au fost ridicate o serie de fortificații (Costești, Blidaru, Piatra Roșie), care au fost ulterior consolidate de conducătorii ce l-au succedat pe Burebista.

     Societatea geto-dacă era formată dintr-o aristocrație tribală (tarabostes în dacă, pileati în latină) și o clasa a oamenilor de rând, liberi (în latină comati sau capillati). Ultimii, conform denumirii în latină, erau pletoși, în timp ce primii umblau cu capul acoperit cu o căciulă. 

2. Amprenta Romei:

       În urma campaniilor militare, regatul lui Burebista a cunoscut o extindere semnificativă, până în apropierea granițelor Imperiului Roman. Regele dac, ajuns între timp chiar să fie temut și de romani (conform lui Strabon), a încercat să intre în disputa internă a Imperiului Roman și profitând de războiul civil dintre Caesar și Pompei, a ținut partea celui de-al doilea. După înfrângerea lui Pompei de la Pharsalos, Caesar a plănuit o campanie masivă împotriva dacilor, dar asasinarea generalului roman în anul 44 î.H. a amânat confruntarea cu Dacia pentru o perioadă de peste 100 ani. Burebista împărtășește soarta lui Caesar, cam în același timp (44 -35 î. H.), fiind victima unui complot intern, iar Regatul întemeiat de el pierde din putere și influență, iar frontierele statului dac cunosc o restrângere semnificativă.

  O nouă perioadă de înflorire a Daciei are loc sub conducerea lui Decebal (87-106 d.H..). Deși mai restrâns decât regatului lui Burebista, sub conducerea noului lider, Dacia cunoaște o dezvoltare economică și militară importantă. Au loc mai multe confruntări între armatele Imperiului Roman și cele ale lui Decebal, cea mai cunoscută fiind cea de la Tapae. Dar cele mai crâncene confruntări dintre cele două tabere au avut loc între anii 101-102 și anii 105-106 d.H.. Imperiul Roman a reușit să-i înfrângă pe geto-daci, iar după cucerire, statul dac devine provincie romană. Două monumente comemorative stau mărturie luptelor daco-romane: Columna lui Traian de la Roma și Tropaeum Traiani de la Adamclisi.

     Perioada în care Dacia a fost provincie romană (106-271 d. H.) a adus o serie de schimbări semnificative socio-economice, politice și culturale și a avut loc un puternic proces de romanizare, atât în teritoriul ocupat, cât și în cel rămas liber.

     Istoricii au convenit că acesta este momentul în care începe să se cristalizeze un nou popor, poporul român, rezultatul contopirii dintre băștinașii daci, primul element etnic de bază și populația romană, formată din coloniștii imperiului, precum și să apară limba vorbită de acest nou popor, limba română.

   Ca urmare a diverselor crize din imperiu și presiunea constantă a populațiilor barbare de la marginea imperiului, împăratul Aurelian decide în anul 271 să se retragă la sud de Dunăre, cu armate și o parte din aparatul administrativ și cu o anumită populație urbană. O parte din coloniștii romani și populația dacă romanizată rămân pe loc și păstrează legături economice, sociale și culturale cu imperiul de peste Dunăre. Exista dovezi arheologice pe întreg teritoriul României care confirmă această teză, în principal morminte și descoperiri monetare.

    Valul de populații barbare au adus schimbări masive în fosta provincie romană. O parte din orașele romane au fost distruse, în consecință a avut loc o retragere a populație din zonele urbane spre zonele rurale, precum și o administrare locală ieșită total de sub administrarea Imperiului.

 Procesul de romanizare a continuat și în secolul al II-lea, creștinismuladucându-și o contribuție semnificativă, propagat din centrele orașelor de la sud de Dunăre.

      O serie de împărați romani și mai apoi bizantini, precum Constantin cel Mare, Valens, Justinian, au încercat de-a lungul anilor să reinstaureze controlul asupra provinciei. Cu toate că populația provinciei nord-dunărene trăia în afara controlului vreunui imperiu, păstra în conștiință apartenența la Imperiul Roman, iar mai apoi la moștenirea acestuia, Imperiul romano-bizantin, transformat în Bizantin.

3. Primele formațiuni statale românești:

      Începând cu secolul al X-lea, diverse surse istorice menționează că pe întreg teritoriul României, în vechile zone colonizate de romani din Banat, Oltenia, Transilvania și Dobrogea, există formațiuni statale cu nume de cnezate și voievodate. Aceste organizări statale păstrau elemente din tradițiile daco-romane, dar au și împrumutat o serie de caracteristici de la populațiile migratoare care au trecut peste aceste teritorii.

      Dezvoltarea acestor formațiuni și unificarea lor statală au fost îngreunate de ultimul val de populații migratoare: pecenegi, uzi, cumani, tătari, dar și de expansiunea regatului maghiar în Transilvania.

     Începutul secolului al XIV-lea, odată cu izbucnirea unor crize în Imperiul mongol și în Regatul Ungariei, permit conducătorilor politici români de la nordul Dunării să treacă la unificarea formațiunilor statale românești. Astfel, în jurul voievodului din zonele Argeșului, Basarab (1324-1352), se strâng comunitățile românești dintre Carpații Meridionali și Dunăre. Basarab devine astfel Întemeietorul primului stat românesc, numit Țara Românească sau, de unele unele surse istorice, Valahia.

      Urmând modelul lui Basarab, al doilea stat românesc care ia naștere, la est de Carpați, este Moldova. Izvoarele istorice numesc acest nou stat ȚaraRomânească a Moldovei sau Valahia Minor, pentru a-l deosebi de celălalt stat românesc, Țara Românească. Însăși ideea de a intitula acest nou stat Valahia Minor subliniază realitatea legăturilor social-politice și existența unui anumit raport de putere între cele două provincii. Al doilea stat românesc reunea organizațiile politice românești dintre Carpații de răsărit, Dunăre, Nistru și Marea Neagră și se afla sub conducerea voievodului unificator, Bogdan (1359-1365). 

4. Voievozii români:

       Climatul extern în secolele XV-XVI a fost extrem de complicat și nu a fost defel favorabil unor evoluții firești, care să asigure dezvoltarea social-politică și economică a provinciilor. Aceste evoluții ar fi fost necesare atingerii unui consens într-o eventuală unire mai largă a românilor din interiorul și exteriorul arcului carpatic. Din toate cele patru puncte cardinale pericole diverse pândeau statele dunărene, iar voievozii au fost nevoiți să adopte un joc complicat de alianțe externe, când cu o forță, când cu alta.

      Prin lupte multe și îndelungate, voievozii Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-1418) și Vlad Țepeș (1456-1462), alături de cei ai Transilvaniei și Moldovei, Iancu de Hunedoara (1441-1456), respectiv Ștefan cel Mare (1456-1504), au reușit să impună puterilor externe existența și continuitatea provinciilor românești și o oarecare respectare a granițelor acestora. Din rațiuni politice și militare, Transilvania a trebui să accepte suzeranitatea coroanei Ungariei, iar Țara Românească și Moldova pe cea otomană, acesta fiind prețul plătit pentru păstrarea autonomiei de guvernare. Pentru a-și asigura și apăra independența, voievozii români au intrat de-a lungul anilor în alianțe cu diferite puteri ale vremii: regii Ungariei și ai Poloniei, cu Veneția sau cu statul papal. După bătălia de la Mohacs (1526), regatul maghiar cedează în fața expansiunii otomane, iar Transilvania devine principat autonom aflat sub suzeranitatea Porții. 

5. Prima unificare a țărilor românești:

      Un punct de cotitură în istoria românilor l-a reprezentat domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601), perioadă în care a avut loc unirea celor trei provincii românești, Transilvania, Țara Românească și Moldova. Reușita domnitorului Mihai demonstrează că existau preocupări în regiune pentru unificarea tuturor românilor sub un singur domnitor și într-o singură unitate statală. Conform documentelor emise la Alba Iulia, Mihai Viteazul se intitula: Io, Mihail Voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești și Ardealului și a toată țara Moldovei!

      Unirea din timpul domniei lui Mihai Viteazul, deși a fost de scurtă durată a reușit să trezească în conștiința românească ideea de unitate, iar ecourile acestei înfăptuiri s-au făcut simțite în generațiile următoare.

    Începutul secolului al XVI-lea aduce schimbări culturale importante în Țările Române. Introducerea tiparului (1508) în Țara Românească a adus o înflorire culturală în spațiul românesc și o conectare la spațiul ideilor din Europa și din Orient. Au fost tipărite o serie de cărți, în principal religioase, în limba română, dar și în altele de circulație locală sau chiar orientală: slavonă, greacă, arabă, georgiană. 

6. Sub semnul imperiilor:

       Secolul XVIII a stat sub semnul imperiilor care și-au disputat influența în spațiul est-european. Imperiul otoman slăbește în putere și influență, alte două puteri fiind într-o permanentă înflorire și expansiune, Rusia și Austria. După pacea de la Karlowitz (1699), Transilvania a trecut sub stăpânirea Austriei. În Țara Românească și Moldova, Imperiul Otoman introduce domniile fanariote, în încercarea de a-și întări poziția de suzeranitate. Cu toate că Țările Române nu erau posesiunea Imperiului, bucăți din aceste provincii au fost înstrăinate. În 1718 după pacea de la Passarovitz, Oltenia este cedată Imperiului Habsburgic, până în 1739 (pacea de la Belgrad). În 1775 este rândul Bucovinei să fie înstrăinată Imperiului habsburgic.

       Aflate sub o administrare fanariotă, Țara Românească și Moldova cunosc o diminuare a drepturilor politice, dar în paralel are loc și o modernizare a societății, atât de necesară în vederea adaptării la noile realități europene. Deși elemente de cultură neoelenică au fost favorizate, nu au lipsit mișcări culturale autohtone.

      Schimbări importante apar și în destinul Moldovei, începând cu anul 1812, an în care Imperiul rus anexează Basarabia.

7. Statul național român:

     Începând cu secolul al XVIII-lea se cristalizează conștiința națională, urmată mai apoi de formarea națiunii moderne române.

    În Transilvania, o voce importantă în renașterea națională a avut-o episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu, un luptător neobosit pentru drepturile românilor și pentru emanciparea acestora, indiferent de confesiunea acestora.

       În tot acest timp intelectuali din toate cele trei provincii românești au ținut vie conștiința românilor și au promovat prin lucrări scrise originile comune ale locuitorilor provinciilor românești. Acum apar Istoria Țării Românești, a lui Constantin Cantacuzino, în Țara Românească și Hronicul vechimii a romana-moldo-vlahilor (1719-1722) a lui Dimitrie Cantemir, în Moldova. În ambele lucrări sunt abordate chestiuni sensibile precum romanitatea provinciilor românești, comunitatea de origine și continuitatea populației românești în Dacia. În Transilvania, în contextul iluminismului european, intelectualii Școlii Ardelene au redecatat lucrări istorice, filologice și filosofice prin care au trezit conștiința românească și au militat pentru drepturile poporului român. Totodată prin lucrările lor au cultivat limba română și istoria poporului român.

      Mișcarea națională cunoaște noi culmi prin cei trei lideri ai răscoalei din anul 1784: Horea, Cloșca și Crișan. Revolta acestora a găsit important ecou european și a primit sprijin din partea unor publiciști și lideri politici din Europa.

     În Țara Românească, în anul 1821, Tudor Vladimirescu a dus mai departe ideile de afirmare a drepturilor naționale ale poporului român. Revoluția de la 1821 s-a sincronizat cu mișcări similare din Italia, Spania, Portugalia precum și cu alte acțiuni de eliberare ale popoarelor din Balcani. Toate aceste mișcări au dus la o întărire a autonomiei Țărilor Românești față de Poarta Otomană.

      Anul 1848, prin revoluția care a cuprins întreg spațiul românesc, a adăugat noi orizonturi în întărirea conștiinței naționale și a scos în evidență dorința românilor de a-și afirma unitatea națională. Chiar dacă a fost reprimată de forțele otomane și rusești și nu s-a putut concretiza în înfăptuirea unui stat modern și independent, a adăugat încă o cărămidă la viitoarea construcție a unității statale.

     Războiul Crimeei (1853-1856) și consecințele lui au adus în prim plan european problema românească și revendicările Principatelor Române. Mișcarea de eliberare națională și politică a căpătat amploare.

     După Tratatul de la Paris (1856), protectoratul rus a fost înlocuit prin garanția colectivă a statelor europene, iar autonomia Principatelor Române a fost proclamată, fapt care a deschis drumul către România modernă.

     În toamna anului 1857, divanurile ad-hoc au fost convocate și au fost prezentate doleanțele naționale. Principala chestiune reclamată a fost unirea într-un singur stat a celor două țări: Țara Românească și Moldova. În 5 ianuarie 1859 au avut loc alegeri în Moldova, iar în 24 ianuarie 1859 în Țara Românească, domnitor fiind ales, în ambele principate, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866).

    Al. Ioan Cuza a întreprins o serie de reforme așteptate în vederea modernizării țării, cele mai importante fiind secularizarea averilor mănăstirești și reforma agrară. Prin eforturile lui Cuza istoria i-a rezervat titlu de creator al statului modern român, iar formarea noului stat a constituit punctul de plecare în desăvârșirea unității naționale și statale.

      În februarie 1866, Cuza a abdicat, iar prințul Carol de Hohenzollern Sigmaringen a primit Coroana României și a devenit fondatorul dinastiei regale române. 

8. Independența României și unitatea statală:

      Europa anului 1875 este dominată de criza denumită Chestiunea orientală. România vede în acest context internațional complicat o oportunitate în dobândirea independenței statului. Adunarea Deputaților proclamă independența în anul 1877. Mihai Kogălniceanu declara la acest eveniment: „Nu am nici cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentațiunii Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”. De facto, independența a fost consfințită prin acțiuni militare ale armatei române alături de Rusia și alte popoare balcanice, împotriva Imperiului Otoman. Unitatea românilor a fost demonstrată încă o dată. În luptele de la Plevna, Rahova, Smârdan, alături de armata română, au participat și locuitori din Transilvania, Bucovina, Banat.

     În anul 1878, puterile europene au recunoscut independența României, prin semnarea tratatelor de la San Stefano și Berlin și a obținut a patra sa provincie, Dobrogea de Nord, cu județele Tulcea și Constanța În deceniile ce au urmat, România și-a consolidat administrația statului așezându-l pe temeiuri moderne. O schimbare majoră în istoria României și a statului român a avut loc în data de 14/26 martie 1881. Începând cu această zi, după ce parlamentul țării a votat, România a devenit Regat (pentru 66 de an), domnitorul Carol încoronându-se Rege al României la 10/22 mai 1881.

     Anii ce a urmat au adus măsuri de dezvoltare economică și culturală din partea statului, prin care se urmărea propășirea națională. Dezvoltarea științifică a adus după sine și afirmarea unor personalități științifice la nivel european.

    La nivel simbolic, câștigarea independenței și transformarea statului în regat au făcut din București un centru polarizator al întregii națiuni române. Relevante în acest context sunt cuvintele lui Ioan Slavici din 1884, care afirmă că: „soarele românismului la București răsare”.

     Mișcarea de eliberare a românilor din Transilvania s-a intensificat după instalarea dualismului austro-ungar, iar în 1892 prin Memorandumuladresat împăratului Franz Joseph I, au fost prezentate revendicările românilor și politica intolerantă a guvernării maghiare.

    Presa românească împreună cu personalități ale culturii și științei românești au desfășurat o activitate susținută în sprijinul unirii.

     Începutul secolului XX găsește popor român într-o luptă permanentă pentru unire. Dezvoltarea României și progresul societății românești au permis românilor să spere la eliberarea ultimelor teritorii ocupate și la refacerea unirii tuturor românilor din spațiul carpato-danubiano-pontic.

       Desăvârșirea formării statului național român a găsit momentul prielnic la finalul primului război mondial. După moarte regelui Carol I, în fruntea României vine la tron Ferdinand I, cel care a rămas în conștiința românească ca „cel Loial” și ca Regele Ferdinand Întregitorul.

       Deși în 1916 România intră în război alături de Franța, Anglia și Rusia, au fost momente când a rămas singură în fața Puterilor Centrale, formate din Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia. În 1917 a fost nevoită să-și apere interesele din Moldova în bătălii precum cele de la Mărășești și Oituz. Cu toate acestea, în 1918 reușește să pună în practică realizarea idealului istoric, unirea tuturor românilor într-un stat național unitar, pe baza principiului dreptului popoarelor la autodeterminare și constituirea lor în state naționale.

       La 27 martie 1918 Sfatul Țarii, reunit la Chișinău, a decis unirea Basarabiei cu mama sa România, „de-a pururi și pentru totdeauna”. La 28 noiembrie 1918, Bucovina votează în unanimitate unirea necondiționată și pe vecie cu Regatul României. La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a hotărât unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească cu România „pentru toate veacurile”.

     Unirea românilor a fost consfințită prin semnarea tratatelor de pace de după primul război mondial și a fost confirmată prin încoronarea la Alba Iulia în anul 1922 a regelui Ferdinand I și a reginei Maria.

9. Epoca contemporană:

      După 1918, România își consolidează statul național și cunoaște o puternică dezvoltare. Pentru prima dată în istoria lor, românii erau stăpâni pe toate resursele naturale și își hotărau singuri destinul social, dar și economic. Din punct de vedere politic, România era guvernată de un regim constituțional, bazat pe o reala democrație. Au loc reforme importante, precum reforma agrară și votul universal.

      Pe plan extern, România a militat pentru securitatea europeană prin implicarea în Liga Națiunilor, dar și organizare unor alianțe regionale: Mica Înțelegere (România, Iugoslavia și Cehoslovacia) și Înțelegerea Balcanică (România, Iugoslavia, Grecia, Turcia).

      Al doilea război mondial întrerupe evoluția pozitivă a României și o aruncă într-un context internațional din care iese cu mari sfârtecări teritoriale. În urma pactului Ribbentrop-Molotov (1939), România pierde Basarabia și nordul Bucovinei, în favoarea URSS, iar în urma dictatului de la Viena (1940), Transilvania a fost anexată Ungariei hortiste și Cadrilaterul anexat Bulgariei.

      Lipsită de ajutorul aliaților tradiționali, Franța și Anglia, România se alătura Germaniei naziste. Sub regimul mareșalului Antonescu, se angajează alături de Germania în eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, intrând în 22 iunie 1941 în război împotriva URSS.

       În 23 august 1944, ca urmare a unei insurecții armate, guvernul Antonescu este îndepărtat, iar România întoarce armele împotriva Germaniei. Participă economic cu toată capacitatea sa la susținerea Coaliției antifasciste. România a trimis pe front și peste 500.000 de oameni, cu care a participat la eliberarea teritoriului național, dar și la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei. Chiar dacă a făcut acest efort deosebit, România nu a fost primită în rândul statelor cobeligerante și a avut statutul de stat învins, în cadrul tratatului de pace de la Paris, din 10 februarie 1947. Pentru România, urmarea imediată a tratatului a fost anularea dictatului de la Viena și revenirea Transilvaniei de nord în cadrul țării. Nordul Bucovinei și Ținutul Herței au rămas în componență URSS, iar Cadrilaterul în cea a Bulgariei. URSS a cerut daune imense statelor învinse, României revenindu-i 300 milioane dolari, la valoarea din 1938.

          După război, România intră în sfera de influență sovietică și încep o serie de transformări, care de care mai nefaste pentru destinul statului român. În 1945, Petru Groza a fost însărcinat cu formarea guvernului, fostul mareșal Ion Antonescu a fost executat în anul 1946, iar în decembrie 1947 a avut loc abdicarea forțată a regelui Mihai I. În toată acestă perioadă, regimul democratic a avut de suferit, opoziția a fost eliminată, iar sub directivele venite de la Moscova au fost arestați adversarii politici. România devenea comunistă, pentru o lungă perioadă de timp, pentru patru decenii și jumătate.

      Regimul comunist a însemnat pentru România: desființarea libertăților, eliminarea proprietății private aproape în totalitate, transformarea economiei libere într-una centralizată, colectivizarea agriculturii. A avut loc o industrializare masivă, uneori excesivă, iar relațiile economice în plan extern se desfășurau prin piața CAER. Decuplarea economiei de la piețele occidentale și de la ultimele tehnologii ale Europei de Vest au atras după sine o rămânere în urmă a mijloacelor de producție, decalaje structurale și manageriale. Toate acestea au avut corespondent în scăderea nivelului de trai al cetățenilor, multe nemulțumiri și tensiuni sociale.

     Anii ‘80 ai secolul trecut au fost caracterizați de cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu, o falimentare a economiei românești, implicit a statului român și o degradare tot mai accentuată a vieții cetățenilor. Din perspectivă externă, România a suferit o izolare crescândă din parte statelor occidentale, fapt care a pus presiune și mai mare pe regimul comunist. Nemulțumirile populației nu au mai putut fi stăpânite la finalul anul 1989, astfel încât regimul comunist a fost răsturnat prin forță, în cadrul evenimentelor începute în ziua de 22 decembrie ale aceluiași an. După executarea cuplului Ceaușescu, la finalul anului 1989, România se întoarce la regimul democratic, bazat pe mai multe partide. Statul român îmbrățișează economia de piață și se preocupă din ce în ce mai mult de tot ce înseamnă reintegrarea europeană.

       În anul 1993 România a fost primită în Consiliul Europei, iar în 1994 a încheiat cu NATO Parteneriatului pentru Pace, fiind prima țară din Europa Centrală și de Est care aderă la acest pact. După ce obține statutul de invitat în 2002, în 2004 aderă oficial la NATO. După summitul de la Copenhaga din 2002, în care România a fost invitata să adere la UE, în 2007 a devenit oficial membru cu puteri depline a Uniunii Europene, formate la acel moment din 27 de state.

      România a fost lovită puternic de criza economică mondială. izbucnită în 2007. iar în prezent țara este marcată de lupta dintre susținătorii luptei anticorupție și cei care se opun acestei lupte! Viitorul țării este nesigur iar mulți români au plecat în străinătate!

AURUL ȘI FASCINAȚIA LUI!

AURUL ȘI FASCINAȚIA LUI!

  Aurul! Din timpuri străvechi, acest metal moale, galben-strălucitor a fost preţuit pentru calităţile lui neobişnuite. Culoarea, strălucirea, maleabilitatea şi rezistenţa la coroziune au făcut din el un metal unic. Datorită valorii pe care i-au atribuit-o cei ce au pornit în căutarea lui, aurul are o istorie diferită de istoria oricărui alt metal.

      „Aur! Vă zic eu că e aur! Aur!” Când se descoperea aur, inimile tresăltau de bucurie şi începeau să bată mai repede, iar imaginaţia prindea aripi. S-a căutat aur la suprafaţa solului, în râuri şi pârâuri şi chiar în pământ la mii de metri adâncime. Aurul a împodobit regi şi regine, care au purtat bijuterii costisitoare. El a decorat tronurile şi pereţii palatelor. Idolii de aur, care reprezentau peşti, păsări, animale şi alte obiecte, au fost veneraţi ca zei. Această goană neobosită după aur a atins proporţii uriaşe şi a avut un impact puternic asupra civilizaţiei.

Aurul şi istoria:

            În Egiptul antic, faraonii îşi trimiteau negustorii şi armatele până în ţări îndepărtate pentru a căuta aur, despre care se spunea că aparţine în exclusivitate zeilor şi faraonilor Egiptului. Mormântul lui Tutankhamon, descoperit în 1922, era plin cu comori inestimabile de aur. Chiar şi sarcofagul lui era făcut din aur masiv.

       Potrivit unor istorici, Alexandru cel Mare a fost „atras la început spre Asia de faimosul tezaur de aur al Persiei”. Se spune că armata sa a folosit mii de animale de povară pentru a aduce în Grecia aurul capturat de la perşi. Ca urmare, Grecia a devenit o ţară bogată în aur.

    Un istoric (Richard Southern) afirmă că „împăraţii Romei foloseau fără zgârcenie aurul pentru a-şi asigura loialitatea funcţionarilor şi pentru a-i influenţa pe demnitarii altor ţări. Ei îi impresionau şi, adesea, îi intimidau pe supuşii lor cu extraordinara lor bogăţie, uşor de sesizat, deoarece etalau nişte ornamente de aur impresionante“. Romanii au obţinut mult aur de pe urma cuceririi Spaniei şi a luării în stăpânire a minelor de aur spaniole, scrie același istoric.

           Însă povestea aurului n-ar fi completă dacă n-am cerceta şi paginile mai sângeroase ale istoriei lui. Acestea vorbesc despre cuceriri, brutalităţi, sclavie şi moarte.

O istorie însângerată:

          Întrucât civilizaţia avansase şi s-au construit corăbii mai mari şi mai puternice, oamenii au pornit să descopere noi ţinuturi, să înfiinţeze noi colonii şi să caute aur. Mulţi exploratori deveniseră obsedaţi de aur, printre aceştia numărându-se şi Cristofor Columb (1451–1506), un navigator deschizător de drumuri. Pentru Columb, viaţa băştinaşilor nu a avut nicio valoare când a căutat aur. Iată ce le-a povestit Columb în jurnalul său de bord regelui şi reginei Spaniei, care au finanţat expediţiile sale, despre viaţa de pe o insulă: „Ca să stăpâneşti aici, nu trebuie decât să înfiinţezi o colonie şi să exerciţi autoritate asupra băştinaşilor, care vor face tot ceea ce li se cere. Indienii sunt goi şi lipsiţi de apărare, prin urmare, sunt gata să primească ordine şi să fie puşi la lucru”. Columb credea că se bucură de binecuvântarea lui Dumnezeu. Comorile de aur aveau să ajute Spania să-şi susţină financiar războaiele sfinte. „Fie ca Dumnezeu, în mila sa, să mă ajute să găsesc aur”, a spus el odată, după ce primise în dar o mască de aur.

        Iată ce ordin le-a dat regele Ferdinand al Spaniei conchistadorilor spanioli, care porniseră să caute aur navigând pe urmele lui Columb: „Să-mi aduceţi aur! Dacă se poate, luaţi-l în mod omenos. Dar să-mi aduceţi aur, indiferent cum îl obţineţi”. Exploratorii nemiloşi au măcelărit mii de băştinaşi pe care i-au întâlnit în Mexic şi în America Centrală şi de Sud. Aurul trimis cu corăbiile înapoi spre Spania de către aceşti conchistadori era, figurativ vorbind, plin de sânge.

          Apoi au apărut piraţii, care nu arborau steagul niciunei țări. În largul mării, aceştia au jefuit galioanele spaniole care erau încărcate cu aur şi cu alte comori preţioase. Aceste galioane, de cele mai multe ori având mai puţini oameni şi mai puţine arme de foc decât ale duşmanilor, nu reuşeau să facă faţă acestor piraţi bine înarmaţi. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, pirateria devenise flagelul mărilor, mai ales în Indiile de Vest şi de-a lungul coastei americane.

Goana după aur din secolul al XIX-lea:

         În 1848, în Valea Sacramento din California s-a descoperit foarte mult aur. Vestea s-a răspândit rapid, iar o mulţime de oameni s-au grăbit să migreze în acea zonă pentru a revendica terenuri. În anul următor, California a fost luată cu asalt de zeci de mii de „căutători de aur”, care veniseră din toate colţurile lumii ca să-şi caute norocul. Populaţia Californiei a crescut de la aproximativ 260000 de locuitori, câţi erau în 1848, la circa 3800 000, în 1860. Fermierii şi-au abandonat pământurile, marinarii au părăsit vapoarele, soldaţii au dezertat din armată - doar ca să meargă să-şi caute norocul în această goană după aur. Despre unii s-a spus că erau „tâlhari însetaţi de sânge”. Din cauza acestui amalgam de persoane s-a declanşat un val de crime şi violenţă. Cei care fuseseră prinşi de febra aurului, dar care nu erau dispuşi să muncească pentru el, s-au apucat de jaf, prădând diligenţe şi trenuri.

        În 1851, la scurt timp după ce începuse goana după aur în California, s-a răspândit vestea că în Australia au fost descoperite mari zăcăminte de aur. „Producţia era cu adevărat fantastică”, se spunea. Pentru scurt timp, Australia a ajuns cel mai mare producător de aur din lume. Unii dintre cei care migraseră în California şi-au făcut imediat bagajele şi s-au îndreptat spre Australia. Populaţia Australiei a crescut vertiginos: de la 400000 în 1850 la peste 1100000 în 1860. Agricultura şi alte activităţi aproape că au încetat, întrucât mulţi oameni s-au grăbit să-şi caute norocul încercând să găsească aur.

         Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, goana nebunească după aur s-a îndreptat spre Yukon şi Alaska, după ce s-a descoperit aur şi în aceste regiuni. Mii de oameni au luat calea Nordului Îndepărtat, îndreptându-se spre regiunea râului Klondike şi spre Alaska pentru a ridica pretenţii asupra unor pământuri bogate în aur, luptându-se aici cu frigul aspru.

Comori scufundate:

              În secolul al XX-lea, odată cu progresul înregistrat în scufundările la mare adâncime, căutătorii de aur şi-au îndreptat atenţia spre fundul mărilor. Ei au început să caute în epave comorile scufundate - bijuterii de aur şi alte obiecte decorative realizate cu secole în urmă. La 20 septembrie 1638, galionul spaniol Concepción s-a scufundat în Oceanul Pacific, în apropiere de insula Saipan, după ce s-a lovit de nişte stânci în timpul unei furtuni. Această corabie avea la bord aur şi alte comori, care azi valorează zeci de milioane de dolari. Majoritatea celor 400 de oameni aflaţi la bord au murit. Scafandrii au recuperat de pe epavă 32 de lanţuri de aur, fiecare având aproximativ un metru şi jumătate lungime şi o greutate de câteva kilograme. În total, scafandrii au adus la suprafaţă 1 300 de obiecte de aur - lanţuri, cruci, insigne, broşe, inele şi catarame.

        S-au descoperit şi alte epave. În 1980, în largul coastei Floridei (Statele Unite), scafandrii au localizat epava galionului spaniol din secolul al XVII-lea Santa Margarita. La sfârşitul anului următor, scafandrii au recuperat mai mult de 44 de kilograme de aur sub formă de lingouri, precum şi alte obiecte de aur.

Aurul furat în timpul războiului:

        După capitularea Germaniei, care a avut loc în 1945, trupele aliaţilor au făcut o descoperire uluitoare în minele de sare Kaiseroda, din Turingia (Germania). Potrivit ziarului The Atlanta Journal, „din mine au fost scoase la lumină lingouri de aur, lucrări de artă, hârtii de valoare şi valută, valoarea tuturor acestora atingând uluitoarea cifră de 2,1 miliarde de dolari”. S-au mai găsit şi saci plini cu lucrări dentare din aur şi argint, unele dintre acestea fiind deja topite, lucrări care fuseseră extrase de la victimele Holocaustului. Acest uriaş depozit secret de aur i-a ajutat pe comandanţii militari nazişti să finanţeze un război care a durat mult timp. Se estimează că, în aproape zece ţări ocupate cândva de Hitler, s-a trimis înapoi aur în valoare de 2,5 miliarde de dolari, precizează Journal. Deoarece mulţi cred că nu s-a descoperit tot aurul ascuns de nazişti, cercetările continuă.

Un metal străvechi cu aplicaţii moderne:

           După cât se pare, faraonii anticului Egipt şi-au dat seama că aurul nu se corodează, folosindu-l la confecţionarea măştilor mortuare. Mărturie a durabilităţii aurului stă masca mortuară de aur a faraonului Tutankhamon. Când arheologii au descoperit mormântul acestuia, la mii de ani de la moartea sa, masca tânărului rege nu-şi pierduse deloc strălucirea.

          Aurul rămâne strălucitor deoarece apa şi aerul, care distrug celelalte metale precum fierul, nu au niciun efect asupra lui. Această rezistenţă la coroziune îmbinată cu remarcabila capacitate de a conduce curentul electric fac din aur un metal ideal pentru componentele electronice. Anual, aproximativ 200 t de aur se folosesc la fabricarea televizoarelor, a aparatelor video, a telefoanelor mobile şi la aproape 80 de milioane de calculatoare. În plus, CD-urile de foarte bună calitate conţin un strat subţire de aur durabil ce asigură o mai bună stocare a informaţiilor.

        Foiţele fine de aur prezintă unele caracteristici neobişnuite. Să ne gândim la modul în care interacţionează acest metal cu lumina. Când este prelucrat în foiţe extrem de subţiri, aurul devine transparent. În acest caz, el permite trecerea radiaţiei verzi a luminii, însă reflectă lumina din spectru infraroşu. Ferestrele acoperite cu o asemenea foiţă de aur lasă să treacă lumina, dar reflectă căldura. Prin urmare, la avioanele moderne, geamurile cabinei pilotului sunt acoperite cu o foiţă de aur; la fel şi geamurile multora dintre noile clădiri cu birouri. De asemenea, părţile vulnerabile ale vehiculelor spaţiale sunt învelite într-o folie de aur netransparentă, fiind astfel foarte bine protejate de radiaţii puternice şi temperaturi foarte ridicate. În plus, aurul rezistă foarte bine la acţiunea bacteriilor. Prin urmare, stomatologii îl folosesc la repararea ori înlocuirea dinţilor cariaţi sau deterioraţi. În ultimii ani, aurul s-a dovedit a fi un material ideal pentru implanturile chirurgicale precum stenturile - mici tuburi metalice de tip sită introduse pentru a întări venele ori arterele deteriorate.

       Gândindu-ne la multiplele lui întrebuinţări, la valoarea şi frumuseţea aurului, putem fi siguri siguri că mereu vor exista prospectori ce vor scormoni pământul după acest metal fascinant.

SUPLIMENTAR:

* Aurul este metalul cel mai maleabil şi mai ductil. Acesta poate fi bătut până când ajunge la o grosime de 0,1 micrometri. O uncie de aur (28 de grame) poate fi întinsă prin bătaie cu ciocanul pentru a acoperi o suprafaţă de aproximativ 17 metri pătraţi. Dintr-o uncie de aur se poate obţine prin tragere un fir de 70 de kilometri lungime.

* Deoarece aurul pur este foarte moale, de obicei el se aliază cu alte metale pentru a-i mări duritatea, astfel încât să poată fi folosit la confecţionarea bijuteriilor şi a altor obiecte de aur. Conţinutul în aur al aliajelor acestuia este exprimat printr-un indice egal cu a 24-a parte din masa totală, numit carat; prin urmare, un aliaj de aur de 12 carate conţine 50% aur, aurul de 18 carate conţine 75% aur, iar aurul de 24 de carate este aur pur.

* Ţările cu cea mai mare producţie de aur sunt Africa de Sud şi Statele Unite.

REFLECȚII ASUPRA CHESTIUNII RĂPIRII BISERICII!

          Răpirea sfinţilor (adevărații creștini) pentru a întâlni pe Domnul în văzduh, înainte de arătarea Sa pe pământ, precum şi existenţa unei rămăşiţe iudaice în care Duhul lui Dumnezeu lucrează plin de îndurare, înainte ca Domnul să Se arate pentru ei şi pentru eliberarea lor, atrage din fericire atenţia  multor creştini. Cercetarea acestor subiecte va lărgi, prin har, înţelegerea multora din cele mai importante idei, pline de bincuvântare şi de folos pentru sufletele lor. Caracterul adevărat al Bisericiii lui Dumnezeu va apărea tot mai clar, la fel şi felul legăturii ei cu Hristos, pe de o parte, şi căile lui Dumnezeu în cârmuirea lumii, pe de altă parte; şi acestea sunt cele două mari subiecte pe care le tratează Scriptura. Desigur, în primul rând pe toţi îi interesează împăcarea sufletului lor cu Dumnezeu. Dar şi asupra subiectului acestuia din urmă, o înţelegere corectă a celorlalte două aruncă lumină din belşug. Indirect, cercetarea aceasta duce și la punerea întrebării: ce este, în realitate Biserica? Şi aceasta, deoarece învăţătura răpirii sfinţilor înaintea arătării lui Hristos se leagă de existenţa unei rămăşiţe iudaice care va aştepta salvarea după ce răpirea va fi avut loc şi înaintea arătării Lui. Cei ce cred în răpirea Bisericii înainte de arătarea lui Hristos, susţin că Biserica are un caracter şi o legătură cu Hristos speciale şi particulare, datorită faptului că ea este formată ca un trup, prin coborârea Duhului Sfânt din ceruri. Şi astfel, deşi mântuirea este în mod necesar aceeaşi în toate timpurile, poziţia sfinţilor dinainte era cu totul deosebită.

Rămăşiţa lui Israel şi Biserica:

            Cele două puncte în privinţa cărora este important să avem mărturia clară a Scripturii sunt: întâi, că va fi o rămăşiţă evreiască la sfârşit, cu un loc care aparţine ei, ca rămăşiţă; al doilea, caracterul deosebit al Bisericii lui Dumnezeu.

           Că va fi o rămăşiţă evreiască la sfârşit, eliberată şi binecuvântată ,de Domnul la venirea Sa, binecuvântată pe pământ, este, dincolo de orice discuţie, învăţătura Scripturii. Rămăşiţa aceasta nu are nici binecuvântările cereşti ale Bisericii, nici aşteptarea Bisericii. Ea are parte de promisiunile date lui Israel. Cum se spune în Isaia 10 , „chiar dacă numărul copiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, o rămăsiţă se va întoarce”; iar versetul 21: „O rămăşiţă, rămăşiţa lui Iacov, se va întoarce la Dumnezeul Cel Atotputernic.” Toate acestea ne arată clar că rămăşiţa este cea care va fi binecuvântată, şi anume cu binecuvântările lui Israel, potrivit promisiunii, având pe Iahve ca Dumnezeu al lor. Binecuvântările lor se referă la gloria pământească, sub domnia lui Hristos, în ţara lor, potrivit promisiunilor făcute lor.

            Dacă aşteptările lor ar fi aşteptările Bisericii şi poziţia lor spirituală la fel ca a noastră, atunci promisiunile lor nu ar mai fi împlinite si ei ar fi dezamăgiţi în privinţa lor. Şi dacă speranţele lor nu s-ar împlini cu ei, atunci şi speranţele noastre ar fi coborâte la nivelul celor evreieşti, pământeşti şi temporare.

         De fapt acesta este scopul cel mare al duşmanului prin tot acest sistem de gândire, pentru că nu mă îndoiesc de faptul că este aici în adevăr o lucrare a lui. Tăgăduind o rămăşiţă evreiască, speranţe evreieşti şi care se bazează pe promisiunile evreieşti, se ajunge la un sistem care coboară Biserica la nivelul rămăşiţei evreieşti. Iar valoarea şi puterea promisiunilor spirituale în locurile cereşti, în Hristos, şi locul trupului lui Hristos în unitate cu El sunt atunci tăgăduite şi pierdute. Şi tocmai acestea sunt problemele vitale ale creştinilor.

             Scopul cel mare al vrăjmaşului este ca, tăgăduind răpirea celor sfinţi înainte de arătarea Domnului şi prin urmare nerecunoaşterea unei rămăşiţe evreieşti distincte, împreună cu speranţele ei specific evreieşti, să tăgăduiască şi să distrugă însăşi credinţa Bisericii lui Dumnezeu. Departe de mine să spun că toţi câţi au căzut în acest sistem ar avea vreun astfel de scop sau chiar că ar fi conştienţi de urmările pe care le are; dar urmările nu se arată mai puţin şi spre paguba lor, chiar dacă nu au ei această intenţie. Sunt înşelaţi de vrăjmaş, deşi nici vorbă că s-ar gândi să înşele şi ei împreună cu el.

Rămăşiţa în Evanghelia după Matei:

      În Evanghelia după Matei avem o misiune exclusiv pentru Israel, îndeplinită în timpul vieţii Domnului, misiune care s-a continuat după aceea de Duhul Sfânt şi care avea să dureze până la sfârşit. Slujba aceasta avea să nu fie încheiată, nici completată, şi totodată mărginită la cetăţile lui Israel, până ce va veni Fiul Omului. Era o misiune exclusive pentru Israel, prelungită până la rămăşiţa de la urmă. Şi ea este continuată cu aceleaşi ţeluri, până ce El va veni ca Fiu al Omului.  Mai departe, misiunea apostolilor (Matei 23:34-36 ) e prezentată prin „profeţi, oameni înţelepţi şi cărturari”, trimişi acestui popor aşa cum fuseseră profeţii din vechime respinşi, aducând judecata de acum a acestui neam. Deseori Domnul Iisus a dorit să adune pe copiii Ierusalimului, ai acestui Ierusalim care în toate timpurile a lovit cu pietre pe profeţi şi a omorât pe cei trimişi la el, dar ei n-au vrut să audă. Acum casa lor le-a fost lăsată pustie şi ei nu vor mai vedea pe Domnul, până ce se vor pocăi.

           Domnul continuă  în Matei 24 să vestească judecata Ierusalimului şi împrejurările în care vor fi ucenicii Săi în legătură cu sfârşitul veacului. Ucenicii întreabă când va fi dărâmat templul, care este semnul venirii lui Hristos şi al sfârşitului veacului. Că această întrebarare se referă la poporul evreu, e foarte clar. Sfârşitul veacului (este bine cunoscut că aici „sfârşitul lumii” este o greşeală) nu îşi are sensul sau aplicaţia în afara sferei de gândire a evreilor. Este limpede că la aceasta se referea gândirea ucenicilor. Şi răspunsul pe care-l dă Domnul continuă pe aceeaşi temelie. Răspunsul Lui este împărţit în două părţi: înştiinţări generale până la versetul 14, şi împrejurările lor deosebite, începând cu versetul 15.

          Cu privire la cea dintâi parte, căror persoane se vor adresa unii, când vor veni şi le vor spune: „Eu sunt Hristosul”? Nu creştinilor. Era o aşteptare că Hristos va trebui să apară, în care ucenicii cu aşteptări evreieşti puteau fi înşelaţi. Scena, sfera şi caracterul înşelăciunii sunt evreieşti. Înainte de a se îndeplini aşteptarea lor, Evanghelia împărăţiei pe care Iisus şi chiar Ioan Botezătorul au vestit-o va fi dusă tuturor popoarelor şi apoi va veni sfârşitul.

         Partea de la urmă, de la versetul 16, arată atât de clar cât poate spune o limbă omenească, faptul că Domnul Se referă la ce era evreiesc. Urâciunea pustiirii despre care vorbeşte Daniel se referă la poporul lui (al lui Daniel) şi ea este punctul de plecare. Ea se va aşeza în locul sfânt. Cei ce vor fi în Iudeea vor fugi spre munţi: de aceea să se roage ca fuga lor să nu fie în ziua sabatului. Ce limbaj ar fi putut arăta mai clar locul, poporul, împrejurările de care erau preocupate atunci gândurile Domnului? În ce priveşte pe sfinţi, pe neamuri şi judecata lor, toate acestea le găsim în capitolul 25.

           Pentru a rezuma ideea pe care ne-o dă Evanghelia aceasta, putem spune că ea ne prezintă lucrarea în timpul lui Hristos (capitolul 10) şi o continuă până la sfârşit, până la venirea Fiului Omului, cu un caracter exclusiv evreiesc. Domnul Se ocupă de ucenici şi de mulţime (capitolul 23) într-un mod evident pe un teren evreiesc, ca fiind supuşi scaunului lui Moise. Şi spune, ca încheiere, că pocăinţa va trebui să caracterizeze rămăşiţa, înainte ca ei să-L poată vedea iar. Şi apoi, arătând judecata asupra casei, arată vina acestui neam: înmulţirea acestei nelegiuiri, martorii adevăraţi ai împărăţiei şi vestirea ei, până la sfârşit, tuturor popoarelor. Şi în final El Se va ocupa în necazul cel mare cu rămăşiţa credincioasă din Iudeea şi Ierusalim, înainte de arătarea Sa.

         Înştiinţându-i că se vor ridica înşelători, ca şi cum El ar fi deja prezent, o astfel de idee nu se poate în niciun fel să aibă aplicaţie creştinilor, deoarece ei vor fi răpiţi, să întâlnească pe Domnul în văzduh. O persoană trebuie să fi renunţat la speranţele creştine, înainte ca un astfel de înşelător să-I poată fi o cursă. În schimb, pentru cei din rămăşiţa pământească, prezenţa lui Hristos pe pământ este sumarul tuturor speranţelor drepte.

Continuarea îndurării faţă de Israel:

           În ce priveşte continuarea, după aceea, a mărturiei în mijlocul Iersualimului, Domnul Iisus când era pe cruce (Luca 23:24 ) a mijlocit pentru ei, spunând: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac!” Pentru aceasta Duhul Sfânt, în mărturia pe care o dădea, spunea prin gura lui Petru (Faptele Apostolilor 3:17-21 ): „Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai-marii voştri … Pocăiţi-vă deci şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă păcatele, pentru ca (nu „când”) timpurile de înviorare să poată veni prin prezenţa Domnului şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Iisus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi din vechime.”

           Continuarea plină de îndurare a mărturiei faţă de Israel (vezi versetele 25, 26, unde rămăşiţa este bine deosebită prin primirea mărturiei) arată că pocăinţa era cerută pentru a avea parte de întoarcerea din nou a lui Israel. Şi vor fi pierduţi toţi cei ce nu primesc această mărturie profetică (versetul 23).

         Ştefan le mărturiseşte că ei totdeauna s-au împotrivit Duhului Sfânt. Iar lui Saul, cel mai activ împotrivitor printre ei, ajutor de bunăvoie al ucigaşilor martirului, i se descoperă învăţătura deplină a Bisericii. Martorii persecutaţi erau mădulare ale lui Hristos Însuşi. Totuşi, deşi Biserica fusese înfiinţată (şi avem lucrul acesta în Faptele Apostolilor 2 , înainte de mărturia lui Petru) şi Pavel a fost făcut un slujitor al ei, el a predicat mai întâi numai evreilor. Când ei înşişi s-au socotit nevrednici de viaţa veşnică, el s-a îndreptat spre celelalte popoare şi a spus, ca mărturie a lucrării lui pentru Biserică, ceea ce Domnul, în viaţa Lui, mărturisise aici pe pământ (Matei 13:14 ), că judecata rostită de Isaia avea în curând să vină peste ei. Dar abia în Faptele Apostolilor 28 lucrul acesta se spune în final; aceasta este cea din urmă mărturie a Scripturii, pe care o avem din punct de vedere istoric.

          Învăţătura generală a unei rămăşiţe în Israel este clar prezentată în Epistola către Romani. Este cruţată o rămăşiţă aleasă care, necontinuând în necredinţă, va fi altoită iar, şi aceasta în propriul ei măslin. Nu va fi altoită în biserica creştină, care nu a fost nicidecum propriul lor măslin; ei niciodată n-au fost tăiaţi din biserica creştină şi n-au fost ramuri care să nu fi rămas în ea. Este o rămăşiţă aleasă a lui Israel care va fi adusă să creadă şi să fie altoită în propriul lor măslin şi să devină „tot Israelul”. Sunt multe locuri în profeţi, ca Ioel 2 , Zaharia 9 , la care este de ajuns să ne referim.

Descoperirea tainei Bisericii:

         Acum ne vom ocupa cu celălalt punct de seamă despre care am dorit să vorbim, în care Dumnezeu Îşi arată plinătatea harului Său suveran. Desfăşurarea istorică a învăţăturii acesteia a fost atinsă puţin, şi acum o vom expune pe scurt. Avem dreptul cel mai mare şi mai deplin de a spune că învăţătura aceasta a fost în întregime nedescoperită în Vechiul Testament. Vorbind despre taina primirii neamurilor, ca să fie un trup în Biserica lui Dumnezeu, Pavel spune în Romani 16:25,26 : „Vestirea lui Iisus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, dar a fost arătată acum prin scrieri profetice (nu „scrierile profeţilor”), la porunca Dumnezeului celui veşnic, şi a fost adusă la cunoştinţa tuturor neamurilor, pentru ascultarea credinţei…” În Efeseni3:5,6 : „Taina lui Hristos care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte generaţii, cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi, prin Duhul: că adică neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi…” Şi versetul 9 spune: „administrarea acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu… pentru ca înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Biserică, domniilor şi stăpânirilor în cele cereşti, după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru…” De asemenea citim în Coloseni 1:24-26 : „pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor am fost făcut potrivit economiei lui Dumnezeu ce mi s-a dat faţă de voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu, taina ţinută ascunsă din veacuri şi din generaţii, dar arătată acum sfinţilor Săi”. Învăţătura aceasta, al cărei slujitor a fost Pavel, aşa cum ni se arată în Coloseni, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu, a fost cu totul necunoscută sfinţilor Vechiului Testament. Ea a fost nu numai necunoscută în întregime, ci a fost şi ascunsă în Dumnezeu. Alte lucruri puteau ei să le aibă pentru un veac care va veni şi nu pentru ei înşişi, ca promisiune a Duhului şi glorie a Mesiei; dar acest lucru – Biserica – ei nu-l cunoşteau deloc.

            Când Tatăl a descoperit lui Simon, fiul lui Iona, adevărul despre Persoana lui Hristos, că El era Fiul Dumnezeului Celui viu (nu numai Hristosul), atunci Hristos a putut vorbi despre Biserică. Ea avea să fie întemeiată pe această mărturie. Dar El vorbea numai în mod profetic şi ca un lucru de viitor: „Pe această stâncă voi zidi Biserica Mea.” Şi prin învierea Sa a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta puterea Satanei era nimicită. Şi moartea Sa a fost necesară ca să adune împreună, într-unul singur, pe copiii lui Dumnezeu, pe oriunde ar fi fost ei risipiţi. Iar plecarea Lui a fost pentru ca Mângâietorul să poată veni.

            Dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur. Când Hristos a murit, temelia măreaţă a fost pusă pentru toate binecuvântările şi îndeosebi pentru Biserică. Şi Duhul Sfânt, Mângâietorul, a coborât potrivit promisiunii, iar Biserica a fost întemeiată. Şi Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce trebuiau să fie mântuiţi (rămăşiţa), cum citim în Faptele Apostolilor 2:47 . Acesta era felul în care acum El dispunea de ei, deşi promisiunile făcute lui Israel rămâneau sigure.

              Învăţătura despre Biserică totuşi nu era încă făcută cunoscută, după cum ne informează Scriptura. Creştinii rămâneau ataşaţi cu totul de iudaism, plini de râvnă pentru lege. Unii preoţi ajungeau să dea ascultare credinţei, dar se pare că n-au încetat totuşi să fie preoţi. Petru nici nu învăţa că Iisus este Fiul lui Dumnezeu; învăţătura lui era: Pe Acela pe care Voi L-aţi răstignit, „Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţă şi iertarea păcatelor.” (Faptele Apostolilor 5:30,31 .) Deci Dumnezeu a făcut din El, Domn şi Hristos.

           Poate va surprinde pe cititor faptul că Biserica nu este menţionată decât în epistolele lui Pavel. O anumită biserică este menţionată în Ioan; dar despre Biserică ca un tot, trup al lui Hristos, vorbeşte numai Pavel. Prin urmare, pot să adaug, tot aşa este şi cu răpirea sfinţilor înainte de arătarea lui Hristos.

               În Faptele Apostolilor învăţăm că Dumnezeu a rânduit o lucrare liberă, în afara apostolilor. Aceasta a stârnit cea mai aprigă ură a iudeilor. Şi astfel este omorât unul din cei ce au fost unelte deosebite în această lucrare a lui Dumnezeu. Cerul primeşte cel dintâi rod al puterii Duhului Sfânt, al Bisericii; cerul se deschide şi este văzut un Hristos ceresc, un Om în glorie. Fiind făcut asemenea lui Hristos, duhul lui Ştefan se duce la El, iar iudaismul îşi spune ultimul cuvânt prin vărsarea de sânge. Ei totdeauna s-au împotrivit Duhului Sfânt. Dar Dumnezeu nu locuieşte într-o casă făcută de mâini. Şi lucrul acesta schimbă totul: o strângere laolaltă, formată înainte de întoarcerea din nou a lui Hristos, îşi avea începutul. Aşa s-a întâmplat în cazul unei singure persoane. Dar duşmănia evreilor avea să aibă un caracter şi mai violent. Nefiind mulţumit cu prăpădul făcut în biserica din Ierusalim, Saul persecuta şi pe cei din alte localităţi. Dar, în timp ce era ocupat în felul acesta, în apropiere de cetatea Damascului, el a fost oprit pe loc de Domnul, care i S-a descoperit pe Sine Însuşi în glorie şi spunându-i că cei pe care îi persecuta erau chiar El Insuşi: „Eu sunt Iisus, pe care-L persecuţi”. „De ce Mă persecuţi?” Aici deci harul suveran a fost arătat din belşug, mai presus de însăşi împotrivirea faţă de Duhul Sfânt. Temelia pentru Evanghelia gloriei a fost pusă şi identificarea tuturor sfinţilor de pe pământ cu Cel ce este Capul lor în ceruri a fost făcută punctul de plecare al mărturiei lui Pavel cu privire la ce era Biserica Sa. Şi el a devenit slujitorul ei. Pentru un Hristos al gloriei, iudeii şi celelalte neamuri erau toţi una; ei erau toţi una în El.

              Primirea lui Corneliu a fost încredinţată lui Petru, pentru ca adevărul cel nou să nu fie ca ceva separat; dar unitatea, cum era arătată pe pământ, continua cu un nou element de adevăr introdus. Unitatea evreilor şi a celorlalte neamuri, ca un singur trup în Hristos, a fost încredinţată ca mărturie, lui Pavel. El a fost slujitorul Bisericii, ca să întregească Cuvântul lui Dumnezeu. El, singurul care vorbeşte despre Biserică, ce ne învaţă el? Dumnezeu „a pus toate lucrurile sub picioarele Lui (ale lui Hristos înălţat) şi L-a dat Cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce umple totul în toţi.”

           Tot aşa în Coloseni 1 : „El este Capul trupului, al Bisericii, El este începutul, Cel întâi-născut dintre cei morţi” Tot aşa, în amănunte, în Romani 12:5 : „Şi noi, fiind mulţi, suntem un singur trup în Hristos şi fiecare în parte mădulare unii altora.” La fel în 1. Corinteni 12 : „După cum trupul este unul şi are multe mădulare, dar toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. Pentru că printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi, şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur duh… Voi sunteţi trupul lui Hristos şi fiecare în parte mădularele Lui.”

           Un alt caracter precis al existenţei Bisericii pe pământ este că, evreii şi neamurile (Efeseni 2), sunt zidiţi împreună ca o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul. Modul de zidire este dărâmarea zidului de la mijloc despărţitor şi facerea din cei doi a unui singur om; dar, cum se spune în pasajul deja citat, taina este că neamurile sunt împreună moştenitoare în acel singur trup. Botezul Duhului Sfânt, prin care trupul a fost format, a avut loc în ziua Cincizecirnii (Faptele Apostolilor 1:8 ).

                Într-un cuvânt, Biserica este trupul lui Hristos, format, în timp ce El a fost înălţat, de Duhul Sfânt pe care El L-a trimis ca să adune pe sfinţi într-o unitate. După moartea şi Înălţarea la cer a lui Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi nu numai pentru poporul evreu, ci ca să adune împreună pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi, toate s-au schimbat în această privinţă. Deosebirea dintre evrei şi celelalte popoare s-a şters. Şi unii şi alţii, prin credinţă, sunt împăcaţi cu Dumnezeu şi strânşi laolaltă în unitatea unei singure Biserici, prin Duhul Sfânt trimis din cer. Aceasta este Biserica lui Dumnezeu, trupul lui Hristos,locuinţa Duhului Sfânt pe pământ.

                Când Domnul adăuga Bisericii pe cei ce trebuiau să fie mântuiţi, e foarte clar că nu-i adăuga la ceva de care ei aparţineau deja. Şi dacă îi adăuga la ea, acesta era un act care arăta că ei nu aparţineau de ea prin simplul fapt că erau dintre evrei, nici pentru că ar fi fost mai evlavioşi. Era instituit un trup cu totul nou, format în unitate de Duhul Sfânt trimis jos din cer şi unit cu Capul care este în cer.

Răpirea: aşteptarea Bisericii:

              Biserica unită cu Hristos nu are a face cu arătarea sau venirea lui Hristos pe pământ, ca speranţă proprie ei. Locul ei este în altă parte; ea este deja aşezată în El, în locurile cereşti, ea trebuie doar să fie adusă acolo şi ca prezenţă trupească. Hristos n-a putut rămâne cu ucenicii Săi aici pe pământ şi le-a spus: „Mă duc să vă pregătesc un loc; şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” (Ioan 14:3 .) Lucrul pe care Biserica îl are de aşteptat pentru ea, deci, nu este, deşi sigură şi de el, arătarea lui Hristos, ci ridicarea ei acolo unde este El. Şi aşa ne învaţă apostolul, vorbind despre lucrul acesta în amănunt: „Domnul Însuşi, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul  arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi, cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, ca să întâlnim pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1. Tesaloniceni 4:16,17 ). Creștinii adevărați vor fi răpiți să-L întâlnească pe Hristos în văzduh. Așadar, ei vor pleca  să-L întâmpine în „nori”, şi nu să aştepte venirea Sa pe pământ. În Coloseni 3:4 ,  ni se precizează că adevărații creștini vor fi deja cu El atunci când El Se va arăta. „Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în glorie”.

              Această identificare a aşteptării Bisericii şi a gloriei ei cu Hristos Însuşi este esenţialul binecuvăntării Bisericii. Aceasta nu stabileşte timpul răpirii, ci, ceea ce este mai însemnat, arată clar deosebirea întreagă dintre felul relaţiilor sfinţilor cereşti cu Hristos şi al celor ce Îl vor vedea pe El numai atunci când El Se va arăta. Unii sunt binecuvântaţi sub domnia Lui şi sunt în legătură cu pământul; ceilalţi sunt identificaţi cu El Însuşi, cu Cel ce va domni, se arată şi împărăţesc împreună cu El. Creștinii adevărați se vor arăta împreună cu Hristos şi, prin urmare, aşteptarea lor imediată cu privire la venirea lui Hristos nu mai este arătarea Lui, ci răpirea.

Caracterul ceresc al Bisericii:

             Aşa este învăţătura generală a răpirii Bisericii, o învăţătură de cea mai mare însemnătate. Şi este aşa, pentru că ea este strâns legată de relaţia dintre Biserică şi Hristos, de întreaga ei despărţire de lume şi de soarta ei. Ea este actul care îi încununează îndreptăţirea. Această răpire dinaintea arătării lui Hristos este obiectul unei revelaţii deosebite, aşa cum este menționat în Coloseni 3:4 .

            În ce priveşte timpul acestei răpiri, nimeni, desigur, nu ştie când va fi. Însă deosebirea dintre răpire şi arătare este foarte bine delimitată în ceea ce este mai important. La arătare are loc judecata acestei lumi; de aceea ea este pusă în legătură cu lumea şi îi termină istoria. Şi înainte ca această istorie să fi ajuns la rezultatul ei care ne este descoperit, evenimentele descoperite trebuie să fi avut loc şi obiectele judecăţii trebuie să fi apărut pe scenă şi să se fi întâmplat ce este prezis cu privire la ele. Biserica însă este asociată cu Hristos, care este deja plecat de aici; ea nu este din lume, aşa cum nici El nu era; ea este înviată împreună cu El şi viaţa ei este ascunsă cu El în Dumnezeu. Nu există eveniment pământesc între ea şi cer. Ea trebuie să fie strânsă laolaltă şi Hristos să Se ridice de pe scaunul de domnie al Tatălui, ca s-o primească; aceasta e totul.

         Convingerea că Biserica este cerească în chemarea ei şi în relaţiile ei cu Hristos, nefăcând parte din cursul evenimentelor de pe pământ, ne face răpirea ei simplă şi clară. Şi, de altă parte, aceasta ne arată că tăgăduirea răpirii ei coboară Biserica într-o poziţie pământească şi îi distruge tot caracterul şi poziţia ei spirituală. Chemarea adevăraților creștini este sus. Evenimentele sunt pe pământ.

Aşteptarea imediată a răpirii:

          Deşi s-a răspuns deja la o întrebare, poate că e bine s-o mai punem aici: Când are creştinul să aştepte pe Domnului? Răspund: totdeauna. Acesta este dreptul lui spiritual, este atitudinea lui corectă. Starea lui spirituală potrivită este caracterizată de aşteptarea Lui în orice clipă, permanent. „Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea Lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească… Voi deci fiţi gata, pentru că Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Luca 12:36-40 .) Şi după ce vorbeşte de lucrarea celor sfinţi, Domnul adaugă: „Ferice de robul acela pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa; adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa. Dar dacă robul acela zice în inima lui: „Stăpânul meu întârzie să vină” şi începe să bată pe servitori şi pe servitoare,  partea lui va fi cu cei necredincioşi” (versetele 43-46).

               Aici, ca un principiu general - pentru că nu este vorba numai de răpire - aşteptarea constantă a Domnului, ca un lucru permanent prezent, este dată ca o caracteristică a celor ce vor fi binecuvântaţi atunci când va veni Domnul şi care vor stăpâni peste toate lucrurile. Ceea ce-l duce pe slujitorul cel rău în toate relele acelea este nu tăgăduirea venirii Domnului, ci pierderea sensului aşteptării în orice clipă a venirii Lui.

       Aceasta a fost originea depărtării Bisericii de la simplitate şi căderea ei în autoritatea clericală şi lumească – cauza pierderii autorităţii ei spirituale. Sfinţii însă au ieşit afară din tabără, au parasit lumea şi religia lumească, pentru ca să-L întâlnească pe Mire. Această stare îi caracterizează, ca un lucru permanent prezent. 

              În această aşteptare imediată trăia apostolul şi el învăţa această aşteptare ca una din cele dintâi învăţătură ale Duhului Sfânt, oricare ar fi fost gradul de lumină cu privire la amănuntele pe care cei credincioşi l-ar fi avut. Tesalonicenii se întorseseră la Dumnezeu ca să aştepte pe Fiul lui Dumnezeu din ceruri. Aveau foarte puţină lumină; dar ei aşa au fost învăţaţi, şi Pavel este de acord cu aşteptarea lor, ca o mărturie divină faţă de lume, despre care lumea însăşi vorbea. Ei Îl aşteptau. Nu era vreo explicare profetică a evenimentelor pe care ar fi avut să le aibă înainte; nu există evenimente, repet, între noi şi cer. Fiul lui Dumnezeu va veni din cer. Şi ei Îl aşteptau. Din acest fapt ei trăseseră unele concluzii greşite, pe care Pavel le-a corectat (şi au făcut apoi o altă greşeală, datorită influenţei unor învăţători mincinoşi, cum vedem în a doua epistolă). Tesalonicenii se întristaseră pentru cei ce muriseră din cauza numelui lui Iisus. Se temeau ca nu cumva (atât de mult Îl aşteptau ei pe Hristos în timpul vieţii lor) aceştia să nu mai fie prezenţi ca să se bucure de venirea Lui. Pavel corectează această greşeală, arătându-le că întîi morţii vor învia, şi apoi cei vii vor întâmpina pe Hristos, împreună cu ei. Şi el nu slăbeşte nicidecum aşteptarea permanent prezentă a lui Hristos de către tesaloniceni, în timpul vieţii lor, ci, mai mult, le confirmă acest adevăr prin asocierea lui însuşi cu ei în această aşteptare.

               S-a înşelat oare Pavel, aşa cum pretend raţionaliştii, având şi confirmând şi altora acest gând? Sigur că nu! Clipa venirii Domnului nu s-a descoperit, aşa cum ştim. Aşteptarea constantă era însă dreaptă. Ea producea o însufleţire a aşteptării Lui, curaj în persecuţie, vioiciune şi prospeţime în asocierea inimii cu persoana Domnului şi aprobarea Lui personală. Pavel va culege roadele binecuvântate ale aşteptării lui, atunci când va sosi clipa. Tesalonicenii au cules roadele ei în fiecare zi, în vioiciunea credinţei lor, în strălucirea aşteptării lor şi în osteneala dragostei lor.

Pentru totdeauna cu Domnul (1. Tesaloniceni 4 ):

              Tesalonicenii erau permanent în aşteptarea Domnului. Ea era speranţa lor apropiată şi imediată, în legătură cu viaţa lor de toate zilele. Ei Îl aşteptau mereu, ca să-i ia la El. Ei se întorseseră la Dumnezeu ca să aştepte pe Fiul lui Dumnezeu din cer. Dar se gândeau că sfinţii care muriseră de curând nu aveau să mai fie împreună cu ei, ca să fie răpiţi şi ei. Apostolul le clarifică gândul acesta şi face deosebire între venirea lui Hristos ca să răpească pe ai Săi, şi ziua Domnului, care va fi o zi de judecată pentru lume. Ei nu aveau de ce să fie neliniştiţi pentru cei ce muriseră în Hristos, aşa cum erau cei ce nu aveau speranţă. Şi motivul pe care el îl dă pentru aceasta este o dovadă a legăturii strânse dintre viaţa lor spirituală şi aşteptarea întoarcerii personale a lui Hristos, ca să-i ia în gloria cerească. Apostolul, mângâindu-i cu privire la fraţii lor care muriseră, nu le spune o vorbă despre bucuria pe care ei o au în ceruri. Era necesară o descoperire specială ca să-i facă să înţeleagă că cei ce muriseră mai înainte vor avea şi ei parte de evenimentul acesta. Şi partea lor era asemănătoare cu a lui Hristos: El a murit şi a înviat, şi tot aşa va fi şi cu ei. Iar când El Se va întoarce în glorie, Dumnezeu îi va aduce şi pe ei – tot aşa cum îi va aduce şi pe ceilalţi care trăiau – împreună cu El. Apostolul dă explicaţii mai amănunţite despre venirea Domnului, în forma unei revelaţii deosebite, arătând că, aşa cum ei vor fi cu El, tot aşa vor şi veni cu El, atunci când Se va arăta. Cei în viaţă nu vor lua-o înaintea celor adormiţi în Domnul. Însuşi Domnul va veni, ca Cel ce este Cap al oastei Sale cereşti, împrăştiată pentru un timp, ca să-i adune la Sine. El ia cuvântul, glasul arhanghelului se face auzit şi trâmbiţa lui Dumnezeu sună. Cei morţi în Hristos vor învia întâi, adică înainte ca cei vii să fie răpiţi. Iar restul (în text, noi), care vor fi atunci, vor fi răpiţi şi vor merge împreună cu ei în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh. Şi aşa vor fi totdeauna cu Domnul. În locul acesta, unde apostolul explică amănuntele răpirii creștinilor la Domnul, în văzduh, nu se spune nimic despre venirea Sa pe pământ. Este numai înălţarea creștinilor adevărați (aşa cum El a fost înălţat), ca să fie împreună cu El.

              Dar împrejurările prin care treceau tesalonicenii erau foarte grele. Şi dacă ei erau plini de dragoste, erau totuşi tineri în credinţă. Ei auziseră că va veni ziua Domnului, o zi teribilă de necaz şi de judecată. Învăţătorii mincinoşi au venit şi au căutat să le răstoarne gândirea, pretinzând chiar o scrisoare de la Pavel şi unele declaraţii ale Duhului, că acea zi ar fi venit chiar. Dar aşteptarea s-a slăbit într-un fel, datorită suferinţelor lor (acum aspotolul vorbeşte numai de credinţa şi dragostea lor, 2. Tesaloniceni 1:3 ) şi această tulburare a gândurilor lor nu este greu de înţeles, ei fiind cu totul fără experienţă şi supuşi încercării. Dar Domnul era acolo ca să-i ajute, aşa cum cel rău era ca să-I tulbure. Traducerea exactă a versetului 2. Tesaloniceni 2:2 este: „ca şi cum ziua Domnului ar fi chiar de faţă.” Este cuvântul prezent, de faţă, în contrast cu ce poate să vină. Ei erau tulburaţi şi frământaţi de impresia că ziua Domnului, acea zi măreaţă şi înspăimântătoare ar fi venit chiar, ar fi fost prezentă. Nu este de mirare atunci că apostolul nu le putea vorbi de speranţa lor. Înainte ca apostolul să se atingă de greşeala lor şi să dezvăluie ordinea adevărată a evenimentelor, cu o înţelepciune cerească el le aduce gândirea la o stare de linişte, de uşurare. Aceasta face el în primul capitol. El se lăuda cu răbdarea şi credinţa lor în persecuţii. Era drept înaintea lui Dumnezeu să răsplătească, dând tulburare celor ce îi tulburaseră, iar lor, care au fost tulburaţi, odihnă, împreună cu Pavel şi alţii (el era asociat cu ei la necaz, dar şi la odihnă). Iar lucrul acesta va avea loc atunci când Domnul Iisus Se va descoperi într-o văpaie de foc, ca să Se răzbune pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, atunci când El va veni să fie glorificat în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei ce au crezut (şi tesalonicenii crezuseră).

            Aici orice lucru este pus la locul lui. În acea zi va avea loc arătarea lui Hristos în glorie. Dacă acea zi ar fi fost de faţă atunci, ar fi avut loc atunci, El n-ar fi tulburat nicidecum pe cei ce sunt ai Săi, ci pe cei ce îi tulbură pe ei. Aceasta este o problemă a dreptăţii lui Dumnezeu. Deci persecuţia teribilă prin care treceau tesalonicenii nu era decât o garanţie înaintea lui Dumnezeu Cel drept că atunci când va veni împărăţia, ei vor avea parte de odihnă şi glorie. Ei nu vor avea parte de tulburare atunci când Hristos Se va arăta şi când împărăţia se va stabili prin judecată. În acea zi partea lor va fi uşurare şi desfătare. Şi într-adevăr, mai mult decât atât, ei vor fi admiraţia lumii, sau mai degrabă Hristos în ei, în acea zi.

          În 2. Tesaloniceni 2 apostolul dezvăluie adevăruri suplimentare. El spusese deja tesalonicenilor că ei vor fi răpiţi ca să întâmpine pe Domnul în văzduh. De aceea, existenţa lor în ziua lui Hristos pe pământ era un lucru cu totul imposibil; ei ar fi trebuit să fie în cer cu Cel ce va aduce mânia, înainte de a veni ea. El insistă asupra acestui motiv. Ei îşi închipuiseră (sau cel puţin fuseseră tulburaţi în privinţa aceasta de învăţători mincinosi) că ziua Domnului ar fi fost de faţă, prin urmare fără venirea lui Hristos. De aceea el le spune: „Cât priveşte venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, nici să nu vă tulburaţi ca şi cum ziua Domnului ar fi venit deja.” Amândouă faptele şi amândouă împreună dovedeau că ziua Domnului nu era atunci; ziua Domnului nu putea fi împotriva celor ce erau ai Domnului. De aceea el îi duce pe un teren pozitiv: Hristos trebuie să vină pentru aceasta şi partea lor era să fie strânşi laolaltă sus la El, înainte de a veni ziua.

             Un alt lucru care arată că ziua nu venise atunci (această idee fiind temeiul raţionamentului apostolului şi ocazia scrierii întregii epistole) era că ziua aceea nu va veni până ce nu va fi venit lepădarea de credinţă şi se va fi descoperit omul păcatului. Înainte ca ziua Domnului să poată fi pe pământ, unele evenimente trebuie să aibă loc – şi ele vor fi obiectul judecăţii. Astfel, însăşi greşelile tesalonicenilor au dat ocazie la precizarea unei lumini mai clare şi mai sigure. Şi trebuie să remarc aici că, a confunda ziua Domnului cu venirea Sa ca să răpească Biserica este o greşeală nu numai de termeni, ci o pervertire a întregii naturi a relaţiilor dintre Hristos şi Biserică, de asemenea dintre Hristos şi lume, o lume apostată.

Deosebirea dintre venirea Lui pentru răpire şi arătare:

             Nu aşteaptă cei sfinţi venirea Lui pe pământ şi arătarea Lui? Fără îndoială; dar nu ca timp al unirii cu El. Repet, ei se vor arăta împreună cu El; ca unii care umblă pe pământ, ei aşteaptă acest eveniment. Ei aşteaptă această arătare a Lui, ca cel mai măreţ act al cârmuirii lui Dumnezeu. Arătarea Lui este actul cel mare al desfăşurării puterii care va pune orice lucru la locul lui potrivit judecăţii dumnezeieşti. Nimeni nu poate şti clipa răpirii. Caracterul ei deosebitor este vital pentru cel înaintea căruia i s-a adus adevărul acesta. Voi cita acum câteva texte de amănunt care arată cum vor fi scutiţi credincioșii adevărați de necazul prezis, un timp în care se va găsi lumea şi într-un mod special poporul evreu, care se va înapoia în ţara lui. În cuvintele către biserica din Filadelfia, în legătură cu evenimentul apropiat al venirii Domnului şi, dând ca temei al promisiunii faptul că ei vor fi ţinut cuvântul răbdării lui Hristos, se spune că ei vor fi păziţi de ceasul încercării care va veni peste lumea întreagă, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Descrierea aceasta din urmă a persoanelor este deseori dată în Apocalipsa şi ea spune, desigur, mai mult decât că ei locuiesc pe pământ: ei sunt caracterizaţi de faptul că îşi au locul aici pe pământ.

           În Apocalipsa 12:10-12 se spune: „Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum au venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui, pentru că acuzatorul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi acuza înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. De aceea, bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare!”

             Aici nu este vorba de răpire, deoarece ea va fi avut loc înainte şi este inclusă în răpirea copilului de parte bărbătească, pentru că Biserica este una cu Hristos şi va stăpâni peste neamuri împreună cu El. Dar găsesc aici o descoperire clară că în cei trei ani şi jumătate dinaintea sfârşitului (adică jumătatea de săptămână a lui Daniel), Satan este aruncat jos, acuzatorul fraţilor nu mai este în ceruri, victoria celor acuzaţi a sosit, încercarea lor a trecut. Ei fuseseră în încercare, în luptă, şi au fost învingători, iar lupta s-a sfârşit pentru locuitorii cerului. Ea începe, printr-o mânie mare a lui Satan, pentru locuitorii pământului. Fuseseră persecutaţi, fuseseră omorâţi. Pentru unii, acestea au încetat, pentru alţii abia încep. Şi observaţi, acesta este exact timpul despre care vorbeşte Daniel, despre care Domnul aminteşte cu privire la un necaz cum n-a mai fost de la întemeierea lumii.

         N-am nici cea mai mică îndoială, acum, că femeia din Apocalipsa 12 îi reprezintă pe evrei. Îmi dau seama că în ce priveşte rămăşiţa seminţei ei s-au ivit greutăţi din cauza expresiei „mărturia lui Iisus Hristos”. Dar răspunsul este chiar în aceeaşi carte: „Duhul profeţiei este mărturia lui Hristos.” Va fi o mărturie profetică, nu a Bisericii, ci un lucru cu totul diferit. Comparați cu aceasta sfârşitul capitolului 50 din Isaia, unde despre rămăşiţă se spune în mod deosebit că ascultă glasul Robului Său (adică al lui Hristos ca profet).

Biserica nu trece prin necazul cel mare:

           Cine se va găsi în necazul despre care vorbește  Scriptură? Doar Apocalipsa 7:14 ar putea lăsa deschisă o nedumerire foarte mică; voi spune ceva şi despre acest text. În toate acestea este cu totul evident că despre evrei se spune că vor fi în necazul acesta – şi nicidecum despre Biserică. Ieremia ne spune că „este un timp de necaz pentru Iacov”, o zi cum nici una n-a fost ca ea. Aceasta arată pentru cine este necazul. Daniel ne arată că „va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la timpul acesta.” Poporul lui Daniel, aşa cum spune toată profeţia, este pus aici la încercare şi scris în carte. Domnul Iisus, când aminteşte aceste cuvinte în Matei 24 , nu lasă nici cea mai mică îndoială că este vorba de cei din Israel şi chiar numai din Palestina sau chiar numai din Iudeea şi Ierusalim. Ei au să fugă spre munţi. Urâciunea pustiirii va fi în locul sfânt. Cei de la câmp să nu se întoarcă acasă. Vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească ce este scris. Ei trebuie să dorească mult ca această fugă să nu fie în zi de sabat. Într-un cuvânt, necazul este în Ierusalim, în Iudeea şi printre evrei. Despre Marcu 13:15 nu este cazul să vorbim, deoarece prezintă foarte clar acelaşi eveniment. Deci Ieremia, Daniel, şi Domnul Însuşi în Matei şi Marcu, citând pe Daniel, spun că necazul cel mare îi priveşte pe evrei: el este un timp de necaz pentru Iacov.

 Apocalipsa 3 vorbeşte de un ceas al încercării şi se spune că va veni peste lumea întreagă, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Este aici ceva general; este nu numai necazul cel mare de la Ieremia, Daniel şi Matei, care este exclusiv pentru evrei. Aici se vorbeşte despre Biserică. Dar ce se spune despre ceasul acesta al încercării, când este vorba de Biserică, care aşteaptă pe Hristos? „Te voi păzi de ceasul încercării.” Deci textele care vorbesc despre acel necaz cum n-a mai fost vreun altul asemănător, toate spun la fel, că este un necaz pentru evrei, şi nu pentru Biserică. Textul care, fiind adresat bisericii, se referă la un ceas de încercare, vorbeşte de o promisiune preţioasă, că, deoarece a păzit cuvântul răbdării lui Hristos, şi ea va fi păzită de ceasul acesta.

  Apocalipsa 7:14 este un loc neclar pentru mulţi. Este un semn că se poate să fie lucrarea vrăjmaşului, când se ia un text neclar multora, ca să tulbure gândurile celor sfinţi şi să-i facă în felul acesta să nu mai fie siguri de adevăruri mari şi simple. Aşa este şi cu textul acesta. Că nu despre Biserică este vorba în locul acesta, este clar când cunoaştem promisiunea făcută Filadelfiei. Şi toate confirmă lucrul acesta. Aici este vorba de o clasă deosebită de a bătrânilor, care reprezintă pe împăraţii şi preoţii cereşti ai lui Dumnezeu. Unul din bătrâni explică cine sunt aceia. În versetul 15 se spune că „Cel ce stă pe scaunul de domnie Îşi va întinde cortul peste ei.” Greu ar mai putea încăpea vreo îndoială că aici este o aluzie la norul care era un adăpost pentru Israel (Numeri 9:18 ). Aici, singurele binecuvântări despre care se vorbeşte sunt adăpostul, hrana, potolirea setei şi încetarea durerii. Ei vin după pecetluirea celor aleşi din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel, ca o clasă deosebită de toţi dinainte, o clasă nouă şi distinctă de a bătrânilor. De aceea poziţia lor este cât se poate de diferită de a celor din Apocalipsa  5:10. Se vorbeşte despre ei şi se dă explicaţia cine anume sunt. Dar, în afară de faptul că ei ştiu că mântuirea este a lui Dumnezeu şi a Mielului, nu se mai spune altceva. Ei sunt adăpostiţi, adăpaţi, hrăniţi, binecuvântaţi, dar nu iau parte în totul cu ceilalţi. Şi ei nu au parte de scena de mai înainte, care preamăreşte şi dezvăluie faptele lui Dumnezeu. Dimpotrivă, aşa cum am văzut, cei dinainte sunt prezentaţi ca o clasă separată, în stare să explice enigma unei alte clase de persoane care se adaugă, stând în picioare înaintea tronului şi înaintea Mielului. Ei nu fac rugăciuni pentru alţii, nu au un limbaj de mijlocire. A folosi un text ca acesta (în care cei ce au fost în necazul cel mare sunt în mod desluşit deosebiţi de ceata bătrânilor încununaţi şi şezând pe scaune de domnie, deoarece poziţia lor întreagă e diferită) pentru a zădărnici puterea unei declaraţii precise, că cei ce au păzit cuvântul răbdării lui Hristos vor fi păziţi şi ei de necazul acesta, este desigur cu totul împotriva unei interpretări sănătoase a Scripturii.

         Prin urmare care este mărturia pe care o dă Scriptura cu privire la acest subiect? Sunt şase texte care vorbesc de necaz şi datorită cărora ştim că va fi un necaz. Patru din ele sunt clare şi simple, şi ele se referă la evrei; unul precizează că sfinţii Bisericii credincioase vor fi păziţi de acest necaz ; iar cel din urmă, vorbind despre neamuri, le deosebeşte în modul cel mai clar de cei ce reprezintă Biserica şi sfinţii din ceruri – bătrânii încununaţi şi şezând pe scaune de domnie. Astfel Scriptura este pe cât se poate de clară asupra acestui subiect. De aceea încercarea de a aduce Biserica în necazul cel mare – şi aici este secretul întregii probleme – înseamnă a confunda Biserica cu iudeii şi cu lumea, a confunda speranţele lor şi încercările care vin peste ei..

          Socotesc că diferenţa dintre „în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl şi voi în Mine şi Eu în voi” – şi „dar, când veţi vedea urâciunea pustiirii şezând în locul sfânt, cei ce sunt în Iudeea să fugă spre munţi” (texte din Ioan și Matei) este într-adevăr o diferenţă mare. Şi nu este nicidecum greu să vezi că un text se referă la legătura cu Hristos în ceruri, iar celălalt la împrejurările în care va fi Iersualimul pe pământ, aşa cum a fost profeţit de Daniel şi în care rămăşiţa: evreiască este interesată. Trebuie să-L aşteptăm pe Domnul Iisus mereu şi să nu facem aşteptările noastre dependente de unele evenimente. Speranţa noastră este speranţa Miresei care aşteaptă să fie cu mirele, datorită locuirii Duhului Sfânt în noi, şi nu este întemeiată pe mărturia profetică privitoare la evenimente.

O înviere deosebită:

           Învierea celor sfinţi (cea dintâi înviere) are loc la venirea Domnului Iisus. Aşa cum este scris, „fiecare la rândul cetei lui”: „Hristos, cel dintâi rod; apoi cei ce sunt ai lui Hristos, la venirea Lui”. Învierea aceasta este cu totul deosebită de a celor răi. Va fi o înviere atât a celor drepţi, cât şi a celor nedrepţi, dar pe principii diferite. Cei dintâi au viaţa în Hristos, viaţă care nu are nimic comun cu lumea din jur. Mai mult, ei au Duhul lui Dumnezeu care locuieşte în ei. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Iisus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din cauza Duhului care locuieşte în voi.” (Romani 8:11 .) „Trupul este pentru Domnul, şi Domnul pentru trup. Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, cu puterea Lui” (1. Corinteni 6:13-14 ). Trupul este al Domnului, ca şi sufletul. În ce priveşte pe cei răi, Hristos îi va învia pentru judecată, dar nu în acelaşi timp cu cei credincioşi. Hristos va împlini pentru trupurile celor sfinţi ceea ce a împlinit deja pentru sufletele lor. Cei răi însă vor fi chemaţi la judecată şi obligaţi să dea cinste lui Hristos, chiar în ciuda lor înşile.

O precizare finală:

         Multă vreme am crezut că, Biserica trebuie să treacă prin Necazul cel Mare! După un timp am ajuns la concluzia că, răpirea ar putea avea loc în timpul Marelui Necaz. Astăzi, studiind mai atent problema, cred cu adevărat că, Mireasa Domnului – Biserica – nu va trece prin Marele Necaz, ci va fi răpită de pe pământ!

 Notă: prin termenul „biserică” nu înțeleg o clasă sacerdotală sau niște construcții numite generic „biserici”, ci înțeleg „adunarea celor credincioși cu adevărat”!