RĂZBOIUL
DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A PATRA!
16. DUPĂ
POTOP:
Apele s-au înălțat cu
cincisprezece coți deasupra celor mai înalți munți. Adesea, familiei lui Noe, dinăuntrul
corabiei, i se păruse că are să piară, întrucât timp de cinci luni de zile
corabia lor a fost aruncată încoace și încolo, lăsată - aparent - în voia
vânturilor și a valurilor. A fost o grea încercare; dar credința lui Noe nu s-a
clintit, pentru că avea asigurarea că mâna divină era la cârmă. Când apele au
început să scadă, Domnul a făcut ca arca să se îndrepte spre un loc protejat de
un grup de munți care fuseseră păstrați prin puterea Sa. Aceștia erau la mică
distanță unii de ceilalți, și corabia putea să se miște în voie în acest port
liniștit și n-a mai fost dusă pe întinsul fără margini al oceanului. Faptul
acesta a fost o mare ușurare pentru călătorii biciuiți de furtună și obosiți. Noe
și familia sa așteptau nerăbdători scăderea apelor, căci doreau nespus de mult
să pășească din nou pe pământ. La patruzeci de zile după ce crestele munților
au fost vizibile, ei au trimis afară un corb, pasăre cu un accentuat simț al
mirosului, să descopere dacă pământul s-a uscat sau nu. Pasărea, negăsind
altceva decât apă, a continuat să zboare în jurul corabiei. Șapte zile mai
târziu, s-a dat drumul unui porumbel care, negăsind unde să-și pună piciorul,
s-a întors la corabie. Noe a mai așteptat alte șapte zile și a dat din nou
drumul porumbelului. Spre seară, acesta s-a întors cu o frunză de măslin în
cioc, și a fost o mare bucurie. Mai târziu, „Noe a ridicat învelitoarea corabiei,
s-a uitat, și iată că fața pământului se uscase” (Gen. 8,13). Totuși el a mai
așteptat, cu răbdare, în corabie. După cum a intrat în corabie la porunca lui
Dumnezeu, el a așteptat îndrumări ca să iasă din ea. În sfârșit, un înger a
coborât din ceruri, a deschis ușa cea grea și i-a invitat pe patriarh și casa
lui să iasă și să meargă pe suprafața pământului, luând cu ei toate
viețuitoarele. În bucuria eliberării lor, Noe nu L-a uitat pe Acela prin a cărui
grijă milostivă au fost salvați. Primul lucru pe care l-a făcut după ce a părăsit
corabia a fost acela de a ridica un altar și de a aduce jertfă din toate animalele
și păsările curate, manifestându-și astfel recunoștința față de Dumnezeu pentru
salvarea lor și credința lui în Hristos, Jertfa cea mare. Jertfa aceasta a fost
plăcută lui Dumnezeu; și, ca urmare, a venit o binecuvântare nu numai asupra
patriarhului și a familiei lui, ci asupra tuturor acelora care aveau să
trăiască după ei pe pământ. „Domnul a mirosit un miros plăcut; și Domnul a zis
în inima Lui: Nu voi mai blestema pământul din pricina omului … Cât va fi
pământul nu vor înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și
iarna, ziua și noaptea’” (Gen. 8,21-22). Aceasta era o lecție pentru toate
generațiile de oameni care aveau să vină. Noe ieșise din corabie pe un pământ
pustiu, dar, mai înainte de a-și ridica o casă pentru sine, el I-a înălțat lui
Dumnezeu un altar. Cireada lui de vite era mică la număr și fusese păstrată în
viață cu mult efort; cu toate acestea, el a dat cu bucurie o parte Domnului, ca
o recunoaștere a faptului că toate erau ale Lui. Tot aceasta trebuie să fie și
cea dintâi grijă a noastră, și anume să-I aducem lui Dumnezeu darurile noastre
de bunăvoie. Orice manifestare a milei și dragostei Sale față de noi trebuie să
fie recunoscută cu mulțumire, atât prin fapte de închinare, cât și prin daruri
pentru lucrarea Sa. Pentru ca nu cumva strângerea norilor și căderea ploii să-i
umple pe oameni de o groază continuă, Domnul a încurajat familia lui Noe
printr-o făgăduință: „Fac un legământ cu voi că … nu va mai veni potop ca să
pustiască pământul … Curcubeul Meu, pe care l-am așezat în nor, va sluji ca
semn al legământului dintre Mine și pământ. Când voi strânge nori deasupra pământului,
curcubeul se va arăta în nor; și Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre
Mine și voi și dintre toate viețuitoarele de orice trup; și apele nu se vor mai
face un potop, ca să nimicească orice făptură. Curcubeul va fi în nor; și Eu Mă
voi uita la el ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veșnic dintre Dumnezeu și
toate viețuitoarele de orice trup de pe pământ.” (Gen. 9,11.13-16). Cât de mari
sunt mila și îndurarea lui Dumnezeu față de făpturile Sale greșite, atunci când
așază curcubeul cel frumos în nori, ca un semn al legământului Său cu oamenii!
Domnul declară că, atunci când va privy curcubeul, Își va aminti de legământul
Său. Aceasta nu vrea să spună că El uită vreodată, dar că El ne vorbește în
limbajul nostru, ca să-L putem înțelege mai bine. Planul lui Dumnezeu a fost
acela ca, atunci când copiii generațiilor ce urmau să vină aveau să întrebe ce
înseamnă arcul acela frumos care îmbrățișează cerul, părinții lor să le
povestească istoria potopului, spunândule că Cel Preaînalt a făcut arcul
curcubeului și l-a așezat în nori, ca o asigurare a faptului că apele nu vor
mai acoperi niciodată pământul. Astfel, din generație în generație, el va da
mărturie despre iubirea divină față de om și îi va întări încrederea în
Dumnezeu. În Cer, ceva asemănător curcubeului înconjoară tronul și împodobește capul
lui Hristos. Profetul spune: „Ca înfățișarea curcubeului, care stă în nor într-o
zi de ploaie, așa era și înfățișarea acestei lumini strălucitoare, care-L înconjura.
Astfel era arătarea slavei Domnului.” (Ezech. 1,28). Vizionarul Ioan declară:
„Iată că în cer era pus un scaun de domnie, și pe scaunul acesta de domnie
ședea Cineva … și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră
de smarald la vedere.” (Apoc. 4. 2,3). Când omul, prin marea lui nelegiuire,
cheamă asupra sa judecata divină, Mântuitorul, mijlocind la Tatăl în favoarea
lui, arată spre curcubeul din nori și la curcubeul din jurul tronului și la cel
de deasupra capului Său, ca un semn al milei lui Dumnezeu față de păcătosul
pocăit. De asigurarea dată lui Noe cu privire la potop, Dumnezeu Însuși a legat
una dintre cele mai prețioase făgăduințe ale harului Său: „După cum am jurat că
apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot așa jur că nu Mă voi mai mânia pe
tine și nu te voi mai mustra. Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile,
dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va
clătina, zice Domnul, care are milă de tine.” (Is. 54. 9,10). Noe, privind la
puternicele animale de pradă care au ieșit împreună cu el din corabie, s-a
temut ca nu cumva familia sa, care număra numai opt persoane, să fie distrusă
de ele. Dar Domnul a trimis la slujitorul Său un înger cu următoarea solie de
asigurare: „S-apuce groaza și frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe
orice pasăre a cerului, pe tot ce se mișcă pe pământ și pe toți peștii mării;
vi le-am dat în mâinile voastre. Tot ce se mișcă și are viață să vă slujească
de hrană; toate acestea vi le dau ca și iarba verde.” (Gen. 9,2.3). Până atunci,
Dumnezeu nu i-a permis omului să folosească drept hrană carnea animalelor. El
intenționa ca neamul omenesc să trăiască numai din roadele pământului; dar
acum, când toată iarba verde pierise, El le-a dat permisiunea să mănânce carnea
animalelor curate care fuseseră păstrate în corabie. Întreaga suprafață a
pământului a fost schimbată de apele potopului. Al treilea blestem se abătuse
asupra lui din cauza păcatului. Când apele au început să scadă, dealurile și
munții erau înconjurați de o apă tulbure fără sfârșit. Pretutindeni zăceau
cadavrele oamenilor și ale animalelor. Domnul n-a îngăduit ca acestea să
rămână, ca să se descompună și să infecteze aerul; de aceea El a făcut pământul
un vast cimitir. Un vânt violent, care a fost pus să sufle cu scopul de a
zvânta apele, le-a pus în mișcare cu o mare forță, în unele cazuri dislocând și
purtând cu el vârfurile munților, îngrămădind copaci, stânci și pământ peste
cadavrele celor morți. Prin aceleași mijloace, argintul și aurul, lemnul scump
și pietrele prețioase, care îmbogățiseră și înfrumusețaseră lumea înainte de
potop și pe care aceasta le idolatrizase, au fost ascunse de vederea și
posibilitatea oamenilor de a le găsi, căci acțiunea violentă a apelor a
îngrămădit asupra acestor comori pământ și stânci, iar în unele cazuri a format
munți deasupra lor. Dumnezeu a văzut că, cu cât i-a îmbogățit și i-a îmbelșugat
mai mult pe păcătoși, cu atât mai mult ei și-au ticăloșit umblarea înaintea
Lui. Comorile care ar fi trebuit să-i facă să-L preamărească pe milostivul
Dătător au fost făcute obiecte de închinare, în timp ce Dumnezeu a fost
dezonorat și disprețuit. Pământul avea acum aspectul unui haos și al unei
pustiiri cu neputință de descris. Munții, cândva atât de frumoși în desăvârșita
lor simetrie, erau acum accidentați și neregulat dispuși. Pietre, colțuri de
stâncă și creste sălbatice erau presărate pe întreaga față a pământului. În
multe locuri, dealurile și munții au dispărut, fără să lase vreo urmă a locului
în care au fost cândva; iar câmpiile au cedat locul lanțurilor de munți. În
unele părți, aceste schimbări erau mult mai evidente decât în altele. Acolo
unde cândva fuseseră cele mai bogate comori de pe pământ, comori de aur, argint
și pietre prețioase, se puteau vedea semnele cele mai teribile ale judecății
divine. Dar în ținuturile ce nu fuseseră locuite și în cele în care nelegiuirea
fusese mai mică, urmările judecății divine erau mai ușoare. În timpul
potopului, păduri imense au fost îngropate sub pământ. Acestea s-au transformat
de atunci în cărbuni, formând straturi uriașe ce există în zilele noastre, dând
de asemenea naștere la marile zăcăminte de petrol. Cărbunele și petrolul se
aprind adesea și ard sub scoarța pământului. În felul acesta, stâncile se
înfierbântă, piatra de var arde și fierul se topește. Acțiunea apei asupra
pietrei de var sporește furia căldurii teribile, fapt ce dă loc la cutremure,
vulcani și alte fenomene groaznice. Când focul și apa vin în contact cu
straturile de stânci și minereu, atunci se declanșează explozii în interior,
explozii asemenea unor tunete înfundate. Aerul este fierbinte și sufocant. Se
declanșează apoi erupții vulcanice; și, întrucât acestea nu izbutesc adesea să
deschidă suficient loc pentru elementele înfierbântate, pământul însuși se
convulsionează, fața lui se înalță și se coboară asemenea valurilor mării și la
suprafață apar mari crăpături și uneori sunt înghițite orașe, sate și munți în
flăcări. Aceste manifestări extraordinare vor fi din ce în ce mai dese și mai
teribile chiar înainte de evenimentul revenirii lui Iisus Hristos și de sfârșitul Planului de Mântuire,
ca semne ale nimicirii grabnice a pământului. Adâncurile pământului au fost
folosite de Dumnezeu ca arme pentru nimicirea lumii de demult. Apele din
adâncuri s-au unit cu apele ce cădeau din ceruri, pentru a desăvârși lucrarea
de nimicire. Focul și apa au fost instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru
nimicirea celor mai nelegiuite cetăți. Aceste judecăți sunt lăsate să cadă
pentru ca aceia care privesc cu ușurință Legea lui Dumnezeu și calcă în
picioare autoritatea Sa să fie făcuți să tremure în fața puterii Lui și să-I
recunoască autoritatea legitimă. Când oamenii au văzut munții arzând, care
revărsau flăcări de foc și torente de minereu topit, secând râuri, acoperind
orașe înfloritoare, împrăștiind pretutindeni în jur ruina și prăpădul, atunci
inima cea mai dârză a fost apucată de groază și cei necredincioși și hulitori
au fost constrânși să recunoască puterea fără margini a lui Dumnezeu. Profeții
de pe timpuri, referindu-se la astfel de scene, spuneau: „O! de ai despica
cerurile și Te-ai pogorî, s-ar topi munții înaintea Ta, ca de un foc care aprinde
vreascurile, ca de un foc care face apa să dea în clocot! Ți-ar cunoaște atunci
vrăjmașii Numele și ar tremura neamurile înaintea Ta! Când ai făcut minuni la
care nu ne așteptam, Te-ai pogorât, și munții s-au zguduit înaintea Ta.” (Is.
64,1-3). „Domnul umblă în furtună și în vârtej și norii sunt praful picioarelor
Lui. El mustră marea și o usucă, face să sece toate râurile.” (Naum 1,3.4). Manifestări
și mai îngrozitoare decât acelea pe care le-a văzut lumea vreodată se vor vedea
la a doua venire a Domnului. „Se clatină munții înaintea Lui și dealurile se
topesc; se cutremură pământul înaintea Lui, lumea și toți locuitorii ei! Cine
poate sta înaintea urgiei Lui? Și cine poate ține piept mâniei Lui aprinse?”
(Naum 1,5.6). „Pleacă cerurile, Doamne, și pogoară-Te! Atinge munții, ca să
fumege! Fulgeră și risipește pe vrăjmașii mei! Aruncă-Ți săgețile și pune-i pe
fugă.” (Ps. 144,5.6 - T.M.). „Voi face să se arate semne sus în cer și minuni
jos pe pământ, sânge, foc și un vârtej de fum.” (Fapte 2,19). „Și au urmat
fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare,
cum de când este omul pe pământ n-a fost un cutremur așa de mare … Toate ostroavele
au fugit și munții nu sau mai găsit … O grindină mare, ale cărei boabe
cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii au hulit
pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte
mare.” (Apoc. 16,18.20.21). Când fulgerele cerului se vor uni cu focul din
pământ, atunci munții vor arde ca un furnal și vor arunca afară râuri
îngrozitoare de lavă incandescentă, acoperind grădini și câmpii, sate și orașe.
Masa aceasta de elemente topite incandescente, revărsându-se în râuri, va face
ca apa să fiarbă, aruncând în aer stânci masive cu o violență indescriptibilă
și împrăștiind pretutindeni pe pământ fragmente din aceste stânci. Râurile vor
seca. Pământul se va cutremura, pretutindeni vor fi cutremure nimicitoare și
erupții îngrozitoare. În felul acesta, Dumnezeu îi va nimici de pe pământ pe
cei răi. Dar cei neprihăniți vor fi ocrotiți și scăpați (răpiți la cer) din
mijlocul acestor frământări, așa cum Noe a fost ocrotit în corabia lui.
Dumnezeu va fi scăparea lor și sub aripile Lui vor găsi adăpost. Psalmistul
spune: „Pentru că zici: Domnul este locul meu de adăpost și faci din Cel
Preaîalt turnul tă de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge și
nicio urgie nu se va apropia de cortul tă.” (Ps. 91,9.10 - T.M.).
17. TURNUL BABEL:
Pentru a repopula pământul pustiit pe care, cu
puțin timp înainte, potopul îl curățise de stricăciunea lui morală, Dumnezeu nu
a păstrat decât o singură familie, aceea a lui Noe, căruia El îi declarase:
„Te-am văzut fără prihană înaintea Mea, în neamul acesta de oameni.” (Gen.
7,1). Și totuși în cei trei fii ai lui Noe s-a dezvoltat foarte repede aceeași
mare deosebire văzută în lumea dinainte de potop. În Sem, Ham și Iafet, care
trebuiau să fie întemeietorii neamului omenesc, se contura caracterul urmașilor
lor. Noe, privind prin inspirație divină, a prezis istoria celor trei mari rase
ce aveau să răsară din acești părinți ai omenirii. Descriindu-i pe urmașii lui Ham,
mai degrabă prin fiul decât prin tatăl, el declară: „Blestemat să fie Canaan!
Să fie robul robilor fraților lui.” (Gen. 9,25). Păcatul nefiresc săvârșit de
Ham arată că respectul filial fusese de multă vreme alungat din sufletul său și
dădea pe față toată nelegiuirea și josnicia din caracterul lui. Aceste caracteristici
rele s-au transmis mai departe în Canaan și în urmașii lui, a căror
neîntreruptă vinovăție a atras asupra lor judecățile lui Dumnezeu. Pe de altă
parte, respectul manifestat de către Sem și Iafet față de tatăl lor și, în
felul acesta, față de poruncile divine, a făgăduit un viitor mai strălucit pentru
urmașii lor. Cu privire la acești fii, s-a spus: „Binecuvântat să fie Domnul,
Dumnezeul lui Sem, și Canaan să fie robul lui! Dumnezeu să lărgească locurile
stăpânite de Iafet, Iafet să locuiască în corturile lui Sem, și Canaan să fie
robul lor.” (Gen. 9,26.27). Urmașii lui Sem aveau să fie poporul ales al
legământului lui Dumnezeu, al Mântuitorului făgăduit. Iehova avea să fie
Dumnezeul lui Sem. Din el avea să coboare Avraam și poporul Israel, prin care
avea să vină Hristos: „Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul.” (Ps.
144,15 - T.M.). Și Iafet „să locuiască în corturile lui Sem”. Urmașii lui Iafet
aveau să aibă în mod deosebit parte de binecuvântările Evangheliei. Urmașii lui
Canaan au decăzut până la cele mai degradante forme de păgânism. Deși blestemul
profetic i-a condamnat la sclavie, aplicarea pedepsei a fost timp de veacuri
amânată. Dumnezeu a suportat nelegiuirea și stricăciunea lor, până când ei au
trecut limitele răbdării divine. Atunci au fost lepădați și au devenit robi ai
urmașilor lui Sem și Iafet. Profeția lui Noe nu a fost o amenințare arbitrară a
mâniei și nicio declarație de favoritism. Ea n-a determinat caracterul și
destinul fiilor lui. Dar a arătat care avea să fie rezultatul felului de viață
pe care ei și l-au ales în repetate rânduri, precum și caracterul pe care și
l-au dezvoltat. Ea era expresia a ceea ce era în planul lui Dumnezeu pentru ei
și urmașii lor, din cauza caracterului și a purtării lor. De regulă, copiii moștenesc
pornirile și înclinațiile părinților și imită pilda lor; astfel că păcatele
părinților sunt practicate de către copii, din generație în generație. În acest
fel, josnicia și lipsa de respect ale lui Ham s-au reprodus în urmașii săi,
aducând asupra lor blestemul timp de mai multe generații. „Un singur păcătos
nimicește mult bine.” (Ecl. 9,18). Pe de altă parte, cât de bogat a fost
răsplătit respectul lui Sem pentru tatăl său și ce șir strălucit de oameni
sfinți s-a ridicat din urmașii săi! „Domnul cunoaște zilele oamenilor cinstiți …
și urmașii lui sunt binecuvântați.” (Ps. 37,18.26 - T.M.). „Să știi că Domnul,
Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios și Își
ține legământul și îndurarea până la al miilea neam de oameni față de cei ce-L
iubesc și păzesc poruncile Lui.” (Deut. 7,9). Pentru un timp, urmașii lui Noe
au continuat să locuiască prin munții unde s-a oprit corabia. Pe măsură însă ce
numărul lor a crescut, apostazia a dus degrabă la despărțire. Aceia care au
dorit să-L uite pe Creatorul lor și să renunțe la
restrângerea adusă de Legea Sa simțeau o continuă plictiseală și supărare din
cauza învățăturii și exemplului semenilor lor temători de Dumnezeu și, după un
timp, au hotărât să se separe de cei care se închinau lui Dumnezeu. Ca urmare,
au pornit spre câmpia Șinear, pe malurile fluviului Eufrat. Ei au fost atrași
de frumusețea locului și de fertilitatea solului, și pe această câmpie s-au
hotărât să-și facă sălașul. Aici au hotărât să zidească o cetate și în ea să
înalțe un turn uluitor de înalt, atât cât să devină o minune a lumii. Această
lucrare era menită să împiedice împrăștierea oamenilor în colonii. Dumnezeu i-a
îndrumat pe oameni să se întindă pe întreaga suprafață a pământului pentru a-l
popula și a-l supune; dar acești constructori ai Turnului Babel erau hotărâți
să-i țină pe toți ai lor uniți într-o societate și să întemeieze o monarhie
care, în cele din urmă, să stăpânească întregul pământ. Astfel, cetatea lor
avea să devină metropola unui imperiu universal;
gloria ei avea să stârnească admirația și omagiul lumii și să-i facă vestiți pe
întemeietorii ei. Turnul acesta magnific, ajungând până la cer, trebuia în
adevăr să stea ca un monument al puterii și înțelepciunii constructorilor lui,
perpetuând faima lor până la cele din urmă generații. Locuitorii din câmpia
Șinear nu credeau în legământul lui Dumnezeu că nu va mai aduce alt potop pe
pământ. Mulți dintre ei tăgăduiau existența lui Dumnezeu și puneau potopul pe
seama unor cauze naturale. Alții credeau într-o Ființă supremă și credeau, de
asemenea, că ea a fost aceea care a nimicit lumea dinainte de
potop; și inima lor, ca și aceea a lui Cain, s-a răsculat împotriva aceste
Ființe. Unul dintre scopurile pe care le urmăreau prin construirea turnului era
și acela de a avea un loc de scăpare, în eventualitatea unui alt potop.
Construcția urma să aibă o înălțime mult mai mare decât s-au ridicat apele
potopului, iar ei credeau că, în felul acesta, vor fi în afara oricărui pericol.
Iar prin faptul că aveau să fie în stare să se înalțe până la nori, ei sperau
că vor putea descoperi cauzele potopului. Întreaga lucrarea avea ca scop să
înalțe și mai sus mândria celor ce l-au proiectat, să depărteze de la Dumnezeu
mințile generațiilor viitoare și să le ducă la idolatrie. Când a fost parțial
terminat, o parte din turn a fost ocupat și folosit ca locuință pentru
ziditori; alte încăperi, splendid mobilate și împodobite, au fost închinate
idolilor lor. Oamenii se bucurau de succesul lor și slăveau pe dumnezeii de
argint și de aur, ridicându-se împotriva Cârmuitorului cerului și al
pământului. Deodată însă, lucrarea care înainta atât de bine a fost oprită. Au
fost trimiși îngeri ca să strice planurile constructorilor. Turnul ajunsese la o
foarte mare înălțime și era imposibil acum pentru cei ce lucrau sus, în vârf, să
comunice în mod direct cu aceia care se aflau jos, la baza turnului; de aceea,
au fost așezați oameni din loc în loc, și fiecare dintre aceștia trebuia să primească
și să transmită celui de mai jos ordinele cu privire la materiale sau alte
directive în legătură cu lucrarea. În timp ce veștile erau astfel duse de la unul
la altul, limbajul li s-a încurcat, astfel că ei cereau materiale de care nu era
nevoie și primeau îndrumări care erau adesea în contradicție cu cele care fuseseră
cerute. A urmat confuzie și spaimă. Întreaga lucrare s-a oprit. Nu mai putea fi
vorba - mai departe - de niciun fel de armonie și conlucrare. Constructorii
erau cu totul neînstare să-și explice aceste ciudate neînțelegeri dintre ei și,
în mânia și deznădejdea lor, se acuzau unii pe alții. Alianța lor s-a sfârșit
prin luptă și vărsare de sânge. Fulgere din ceruri, ca o dovadă a neplăcerii
lui Dumnezeu, au sfărâmat partea de sus a turnului, aruncând-o la pământ.
Astfel, oamenii au fost făcuți să simtă că există un Dumnezeu care domnește în
ceruri. Până la data aceea, toți oamenii au vorbit aceeași limbă; acum însă,
aceia care puteau să se înțeleagă între ei prin vorbire s-au unit în două
grupe; unii au pornit într-o parte, alții în alta. „Și Domnul i-a împrăștiat de
acolo pe toată fața pământului.” (Gen.11,8). Împrăștierea aceasta a fost mijlocul
de populare a pământului și, în acest fel, s-a realizat planul lui Dumnezeu,
chiar și prin mijloacele folosite de oameni spre a-l împiedica. Dar ce pierdere
au suferit aceia care se ridicaseră împotriva lui Dumnezeu! Scopul lui Dumnezeu
a fost acela ca, atunci când oamenii ar fi pornit să întemeieze neamuri în
diferite părți ale pământului, să ducă cu ei cunoașterea voii Lui, astfel ca
lumina adevărului să strălucească cu putere înaintea generațiilor care aveau să
vină. Noe, predicatorul credincios al neprihănirii, a trăit cincizeci de ani
după potop. Sem a mai trăit cinci sute de ani, și urmașii lor au avut astfel
ocazia să facă cunoștință cu cerințele lui Dumnezeu și cu istoria felului în
care El S-a purtat cu părinții lor. Dar ei n-au fost binevoitori să dea
ascultare acestor adevăruri care nu le plăceau; ei nu doreau să știe ceva despre
Dumnezeu; și prin amestecarea limbajului, ei au fost, în mare măsură, izolați
de legăturile cu aceia care puteau să le dea lumină. Ziditorii Babelului se
lăsaseră în voia spiritului de nemulțumire împotriva lui Dumnezeu. În loc să-și
aducă aminte cu recunoștință de mila Sa față de Adam și de legământul îndurării
Sale față de Noe, ei se plângeau de asprimea Lui în alungarea primei perechi
din Eden și în distrugerea lumii prin potop. Dar, în timp ce murmurau împotriva
lui Dumnezeu, ca fiind arbitrar și sever, acceptau conducerea celui mai crud
dintre tirani. Satana căuta să aducă dispreț asupra jertfelor care
preînchipuiau moartea lui Hristos; și, cum mințile oamenilor erau întunecate de
idolatrie, el îi mâna să contrafacă aceste jertfe prin sacrificiul propriilor
fii pe altarele zeilor lor. Deoarece oamenii se depărtau de Dumnezeu,
atributele divine - dreptatea, curăția și iubirea - au fost înlocuite cu
apăsarea, violența și brutalitatea. Locuitorii Babelului erau hotărâți să
stabilească o conducere care să fie independentă de Dumnezeu. Printre ei, erau
totuși unii care se temeau de Dumnezeu, dar care fuseseră amăgiți de
declarațiile celor necredincioși și atrași în planurile lor. Din pricina
acestor credincioși, Dumnezeu a amânat judecățile Sale și le-a dat oamenilor
timp în care aceștia să dea pe față adevăratul lor caracter. În timp ce avea
loc acest lucru, fiii lui Dumnezeu se străduiau să-i întoarcă de la planurile
lor; dar oamenii erau strâns legați în acțiunea aceasta dârză împotriva
Cerului. Dacă ar fi mers mai departe nestingheriți, ei ar fi ticăloșit lumea
chiar din copilăria ei. Alianța lor a fost întemeiată pe răzvrătire, o
împărăție întemeiată pe înălțare de sine și în care Dumnezeu nu avea să aibă
nici stăpânire, nici onoare. Dacă această alianță ar fi fost îngăduită, o
putere teribilă avea să se ridice pentru a izgoni de pe pământ neprihănirea -
și cu ea pacea, fericirea și siguranța. În locul legilor divine, care sunt
„sfinte, drepte și bune” (Rom.7,12), oamenii se străduiau să pună legi care să
corespundă cu scopurile inimilor lor egoiste și crude. Cei care se temeau de
Dumnezeu strigau către El ca să intervină. Și „Domnul S-a coborât să vadă
cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor.” (Gen.11,5). În îndurarea
Lui față de omenire, El a nimicit planul ziditorilor turnului și a
prăbușit monumentul cutezanței lor. În mila Sa, le-a încurcat limbile, punând
astfel o stavilă pornirii lor spre răscoală. Dumnezeu suportă îndelung
stricăciunea oamenilor, dându-le din plin prilej pentru pocăință; dar El reține
toate uneltirile lor de a se împotrivi autorității Legii Sale drepte și sfinte.
Din timp în timp, mâna nevăzută ce ține sceptrul guvernării este întinsă pentru
a pune frâu nelegiuirii. Sunt date dovezi de netăgăduit că Acela care a creat
Universul, Cel nemărginit în înțelepciune, iubire și adevăr, este Cârmuitorul
Suprem al cerului și al pământului și că nimeni nu poate să sfideze puterea Sa
fără să fie pedepsit pentru aceasta. Uneltirile ziditorilor Babelului au
sfârșit în rușine și înfrângere. Monumentul mândriei lor a devenit un semn de
aducere-aminte a nebuniei lor. Cu toate acestea, oamenii continuă să meargă pe
același drum, încrezându-se în ei înșiși și respingând Legea lui Dumnezeu. Este
același principiu pe care Satana a căutat să-l înfăptuiască în ceruri; același
principiu care l-a stăpânit pe Cain atunci când și-a adus jertfa. Există
ziditori de turnuri și în zilele noastre. Cei necredincioși își construiesc
teoriile lor pe deducțiile așa-zisei științe și resping revelația Cuvântului
lui Dumnezeu. Ei își permit să condamne autoritatea morală a lui Dumnezeu, să
disprețuiască Legea Sa și să se mândrească cu capacitatea rațiunii umane. Și,
„pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor
lor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorința să facă rău.”
(Ecl. 8,11). În așa-zisa lume creștină, mulți se depărtează de învățăturile
clare ale Bibliei și construiesc un crez format din speculații omenești și
mituri plăcute, arătând spre turnul lor ca fiind un mijloc de a urca la cer.
Oamenii se agață cu admirație de vorbirile elocvente, care-i învață că cel care
păcătuiește nu va muri, că mântuirea poate fi obținută fără să fie nevoie de
ascultare față de Legea lui Dumnezeu. Dacă cei ce mărturisesc a fi urmași ai
lui Hristos ar accepta standardul pe care-l prezintă Dumnezeu, acest lucru i-ar
duce la unitate; dar atâta vreme cât înțelepciunea omenească este înălțată mai
presus de Cuvântul Său cel sfânt, va fi numai ceartă și dezbinare. Confuzia existent
în crezurile și sectele ce sunt în conflict unele cu altele este foarte bine reprezentată prin
expresia „Babilon”, pe care profeția (Apoc. 14,8; 18,2) o aplică la bisericile
iubitoare de lume din zilele sfârșitului. Mulți caută să facă un cer al lor
prin acumularea de avuție și putere. Ei „râd și vorbesc cu răutate de asuprire:
vorbesc de sus.” (Ps. 73,8 - T.M.), călcând în picioare drepturile omului și
disprețuind autoritatea divină. Cei mândri pot, pentru un timp, să fie în mare
putere și pot să aibă succes în tot ceea ce întreprind; dar până
la urmă, nu vor avea decât dezamăgire și nenorocire. Timpul cercetării lui
Dumnezeu este aproape. Cel Preaînalt va coborî să vadă ce au zidit fiii
oamenilor. Puterea Lui suverană se va manifesta, iar lucrările îngâmfării
omenești se vor da pe față. „Domnul privește din înălțimea cerurilor și vede pe
toți fiii oamenilor. Din locașul locuinței Lui, El privește pe toți locuitorii
pământului.” (Ps. 33,13.14 - T.M.).
18. CHEMAREA LUI AVRAAM:
După dispersarea de la Babel, idolatria a
devenit aproape universală și, în cele din urmă, Dumnezeu i-a lăsat pe
păcătoșii împietriți să meargă mai departe pe căile lor rele, în timp ce l-a
ales pe Avraam, din seminția lui Sem, și l-a făcut păzitorul Legii Sale pentru
generațiile viitoare. Avraam crescuse în mijlocul superstițiilor și al păgânismului.
Chiar cei din casa tatălui său, prin care fusese păstrată cunoștința de
Dumnezeu, au cedat în mod treptat influențelor seducătoare din jurul lor; ei
„slujeau altor dumnezei” (Iosua 24,2), în loc să-I slujească lui Iehova. Dar
adevărata credință nu avea să piară. Dumnezeu a păstrat întotdeauna o rămășiță
care să-L slujească. Adam, Set, Enoh, Metusala, Noe, Sem, într-o linie
neîntreruptă, au păstrat din veac în veac descoperirile prețioase ale voinței
Sale. Fiul lui Terah a devenit moștenitor al acestei comori sfinte. Idolatria
îl chema din toate părțile, dar în zadar. Credincios printre cei lipsiți de
credință, neatins de corupție în mijlocul apostaziei ce predomina, el s-a ținut
neclintit de adorarea singurului și adevăratului Dumnezeu. „Domnul este lângă
toți cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima.” (Ps. 145,18 - T.M.).
El i-a făcut cunoscută lui Avraam voința Lui și i-a dat o lămurită cunoaștere a
cerințelor Legii Sale și a mântuirii care avea să fie
realizată prin Hristos. Lui Avraam i-a fost dată făgăduința, foarte prețioasă
pentru oamenii din vremea aceea, și anume că va avea nenumărați urmași și că va
ajunge un neam mare. „Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți
voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.” (Gen.12,2). La aceasta, a mai
fost adăugată asigurarea mai prețioasă decât orice altceva pentru moștenitorul credinței,
și anume că din urmașii săi avea să vină Răscumpărătorul lumii. „Toate
familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (vers. 3). Și totuși, ca o
primă condiție a împlinirii, trebuia să fie o punere la probă a credinței;
secerea un sacrificiu. Mesajul lui Dumnezeu a ajuns la Avraam: „Ieși din țara
ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi
arăta.” (Gen. 12,1). Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa
lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie
despărțit de cei cu care fusese asociat la începutul vieții sale. Influența
neamurilor și a prietenilor avea să fie o piedică în calea educației pe care
Dumnezeu Își propusese să o dea slujitorului Său. Acum, când într-un mod
special Avraam era legat de cer, el trebuia să locuiască printre străini.
Caracterul său trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de celelalte caractere
din lume. El nici n-ar fi putut explica felul comportării sale, astfel încât să
fie înțeles de prietenii săi. Lucrurile spirituale trebuie înțelese în mod
spiritual, iar motivele și acțiunile sale nu erau înțelese de către rudeniile
lui idolatre. „Prin credință, Avraam, când a fost chemat să plece dintr-un loc
pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat, fără să știe unde se
duce.” (Evr. 11,8). Ascultarea necondiționată a lui Avraam este una dintre cele
mai izbitoare dovezi ale credinței ce poate fi aflată în întreaga Scriptură.
Pentru el, credința era „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o
puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” (Evr. 11,1).
Sprijinindu-se pe făgăduința divină, fără cea mai slabă asigurare exterioară a
împlinirii ei, el și-a părăsit casa și rudeniile, cum și țara lui de naștere,
și a plecat fără să știe încotro, pentru a merge acolo unde îl conducea
Dumnezeu. „Prin credință, a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței, ca
într-o țară care nu era a lui, și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov,
care erau împreună moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe.” (Evr. 11,9). N-a
fost deloc ușoară încercarea prin care a trecut Avraam și sacrificiul ce se
cerea din partea lui nu era nicidecum dintre cele mai mici. Legături puternice
îl legau de țara sa, de rudeniile și familia sa. Dar el n-a ezitat să asculte
chemarea. El nu avea nicio întrebare de pus în legătură cu țara făgăduinței,
dacă solul era fertil și clima sănătoasă, dacă țara avea locuri plăcute și dacă
îi oferea posibilitatea să strângă avere. Dumnezeu a vorbit, și slujitorul Său
trebuia să asculte; locul cel mai fericit de pe pământ pentru el era locul în
care Dumnezeu voia ca el să fie. Chemarea cerului i s-a adresat de prima dată
lui Avraam, în vreme ce el locuia în „Ur din Caldeea” (Gen. 11,31) și de unde,
ascultând de ea, a plecat în Haran. Până aici l-a însoțit familia sa, căci, pe
lângă închinarea la idoli, ei se mai închinau și adevăratului Dumnezeu. Avraam
a rămas aici până la moartea lui Terah. Dar, de la mormântul tatălui său,
glasul divin îl cheamă să meargă mai departe. Fratele său, Nahor, și familia
lui s-au lipit de casa și idolii lor și au rămas acolo. Pe lângă Sara, nevasta
lui Avraam, numai Lot, fiul lui Haran care murise de multă vreme, a ales să
împărtășească viața de peregrin a patriarhului. Cu toate acestea, grupul celor
care au plecat din Mesopotamia a fost mare. Avraam avea deja mari turme și
cirezi nenumărate, bogățiile Orientului, și era înconjurat de un număr mare de
servitori și ajutoare. El a plecat din țara părinților săi ca să nu se mai
întoarcă niciodată, luând cu el tot ceea ce avea, „toate averile pe care le
strânseseră și cu toate slugile (sufletele, KJV) pe care le câștigaseră în
Haran.” (Gen. 12,5). Printre aceștia erau mulți care erau mânați de
considerații mai înalte decât acelea de câștig și interese personale. În timpul
șederii lor în Haran, atât Avraam, cât și Sara au adus și pe alții la
închinarea și slujirea adevăratului Dumnezeu. Aceștia s-au alăturat casei
patriarhului și l-au însoțit în Țara Făgăduinței. „Au plecat în țara Canaan și
au ajuns în țara Canaan.” (Gen. 12,5). Locul în care au poposit pentru prima
dată a fost Sihem. La umbra stejarilor lui More, într-o vale largă și ierboasă,
cu grădinile ei de măslini și izvoare de apă, între muntele Ebal pe de o parte
și muntele Garizim pe de altă parte, Avraam și-a așezat tabăra. Țara în care a
intrat patriarhul era o țară plăcută și bună, „țară cu pâraie de apă, cu
izvoare și cu lacuri, care țâșnesc din văi și munți; țară cu grâu, cu orz, cu
vii, cu smochini și cu rodii, țară cu măslini și cu miere.” (Deut. 8,7.8). Dar
pentru închinătorii lui Iehova, o umbră grea zăcea asupra dealurilor împădurite
și asupra câmpiei roditoare. „Canaaniții erau atunci în țară.” Avraam ajunsese
la împlinirea nădejdilor sale, dar găsise țara ocupată de un neam străin și
plin de idolatrie. Prin dumbrăvi erau ridicate altare ale zeilor falși și pe
înălțimile din jur erau aduse jertfe omenești. În timp ce el se prindea de
făgăduința divină, nu fără prevestiri îngrozitoare și-a întins el cortul. Apoi
„Domnul S-a arătat lui Avraam și i-a zis: Toată
țara aceasta o voi da seminței tale.” (Gen. 12,7). Credința lui a fost întărită
de asigurarea că prezența divină era cu el și că n-a fost lăsat pe mâna celor
nelegiuiți. „Și Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase.”
(Gen. 12,7). Deși era încă un peregrin, el s-a mutat în curând într-un loc
lângă Betel, a înălțat iarăși un altar și a chemat acolo Numele Domnului. Avraam,
„prietenul lui Dumnezeu”, ne dă un valoros exemplu. Viața lui a fost o viață de
rugăciune. Oriunde își așeza el cortul, ridica alături și un altar, strângându-i
pe toți cei din tabăra sa la jertfele de dimineață și de seară. Când își muta
cortul, altarul rămânea acolo. În anii următori, unii dintre canaaniții nomazi
au primit învățături de la Avraam; și, ori de câte ori unul dintre aceștia
ajungea la altarul acela, știa cine fusese acolo înaintea lui; când își așeza
cortul, el repara altarul și se închina acolo viului Dumnezeu. Avraam a
călătorit mai departe, spre miazăzi, și din nou credința sa a fost încercată.
Cerul n-a mai dat ploaie, pâraiele încetaseră să mai curgă prin văi și iarba se
uscase pe câmpii. Turmele și cirezile nu mai găseau pășune și foametea amenința
întreaga tabără. Nu cumva patriarhul punea acum la îndoială conducerea
Providenței? Nu privea el oare înapoi cu dor la belșugul câmpiilor din Caldeea?
Toți priveau cu îngrijorare să vadă ce va face Avraam, când necazuri după
necazuri se abăteau asupra lui. Atâta vreme cât încrederea lui părea de
nezdruncinat, ei simțeau că mai există speranță; erau siguri că Dumnezeu era
Prietenul său și că El încă îi călăuzea. Avraam nu putea să explice căile
Providenței; el nu ajunsese la împlinirea speranțelor lui; dar se ținea tare de
făgăduința: „Te voi binecuvânta, îți voi face un nume mare și
vei fi o binecuvântare.” Cu rugăciuni stăruitoare, el chibzuia să vadă cum să
păstreze viața celor ai săi și a turmelor sale, dar nu îngăduia ca
împrejurările să zdruncine credința sa în Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a scăpa
de foamete, el coborî în Egipt. El n-a uitat Canaanul și, în strâmtorarea sa,
nu s-a întors în Caldeea, de unde venise și unde era belșug de pâine; ci a
căutat un refugiu temporar cât mai aproape posibil de Țara Făgăduinței,
intenționând să se întoarcă în curând acolo unde l-a așezat Dumnezeu. În
providența Sa, Dumnezeu a adus această încercare asupra lui Avraam ca să-l
învețe lecția supunerii, a răbdării și a credinței, lecții ce aveau să fie așezate
în scris pentru binele tuturor acelora care aveau să fie chemați mai târziu să
sufere necazuri. În timpul rămânerii
sale în Egipt, Avraam a demonstrat că nu scăpase de slăbiciunile și
imperfecțiunile omenești. Ascunzând faptul că Sara era soția sa, el a dat pe
față neîncredere în purtarea de grijă divină, o lipsă a acelei alese credințe
și a curajului, de atâtea ori și în mod nobil exemplificate în viața lui. Sara
era foarte frumoasă și el nu se îndoia de faptul că egiptenii aceia negricioși
o vor pofti pe frumoasa străină și, pentru a fi a lor, nu se vor da înapoi de
a-l ucide pe soțul ei. El a considerat că nu se făcea vinovat de minciună,
prezentând-o pe Sara ca fiind sora sa, pentru că ea era fiica tatălui său, dar
nu era și fiica mamei sale. Dar ascunderea legăturilor reale dintre ei a fost o
minciună. Dumnezeu nu poate aproba nicio deviere de la o strict integritate. Ca
urmare a lipsei de credință din partea lui Avraam, Sara a fost pusă într-o mare
primejdie. Împăratul Egiptului, fiind informat de frumusețea ei, a adus-o în
palatul său, având de gând s-o ia de soție. Dar Dumnezeu, în mila Sa, a
ocrotit-o pe Sara, trimițând judecățile Lui asupra casei imperiale. În acest
fel, monarhul a aflat adevărul în această problemă și, mâniat că fusese
înșelat, l-a mustrat pe Avraam și i-a înapoiat soția, spunând: „Ce mi-ai făcut?
… De ce ai zis: Este sora mea și am luat-o astfel de nevastă? Acum, iată-ți
nevasta, ia-o și pleacă.” (Gen. 12,18.19). Avraam a fost umplut cu multe daruri
de către împărat; chiar și acum faraonul nu a îngăduit să i se facă vreun rău
lui sau celor ce erau cu el, ci a poruncit ca o gardă să-l petreacă în
siguranță în afara granițelor împărăției sale. În vremea aceea, s-au făcut legi
care interziceau egiptenilor să aibă legături cu păstorii străini, relații așa
de familiare, cum ar fi a mânca și a bea cu ei. Faraonul l-a îndepărtat pe
Avraam într-un mod amabil și generos; el i-a cerut să părăsească Egiptul, căci
nu și-a putut permite să-i îngăduie să rămână. Din neștiință, el fusese aproape
să-i facă o mare pagubă, dar Dumnezeu a intervenit și l-a scăpat pe monarh de a
comite un așa mare păcat. Faraonul a văzut în acest străin un om pe care
Dumnezeul cerului l-a onorat și s-a temut să aibă în împărăția sa pe cineva
care era atât de vădit în grația divină. Dacă Avraam ar fi rămas în Egipt,
averea și onoarea sa în continuă creștere ar fi putut trezi invidia și lăcomia
egiptenilor și i s-ar fi putut face vreun rău, pentru care ar fi fost făcut
răspunzător monarhul, ceea ce putea aduce din nou judecățile asupra casei
împărătești. Avertizarea care îi fusese dată faraonului s-a dovedit a fi o
apărare pentru Avraam în legăturile lui de mai târziu cu popoarele păgâne,
deoarece lucrurile nu puteau fi ținute în taină. S-a văzut că Dumnezeul căruia
Avraam I se închina avea să-l apere pe servul Său și că orice vătămare ce i
s-ar aduce lui avea să fie pedepsită. Este un lucru primejdios de a face rău
unuia dintre copiii Împăratului cerului. Psalmistul se referă la acest capitol
din experiența lui Avraam, când spune, vorbind poporului ales, că Dumnezeu „a
pedepsit împărați din pricina lor, spunând: Nu vă atingeți de unșii Mei și nu
faceți rău prorocilor Mei.” (Ps. 105,14.15 - T.M.). Este o interesantă
asemănare între experiența lui Avraam în Egipt și cele petrecute cu urmașii
săi, cu sute de ani mai târziu. Și unii, și alții au mers în Egipt din pricina
foametei, și unii, și ceilalți au locuit acolo. Prin manifestarea judecăților
divine în apărarea lor, teama de ei i-a cuprins pe egipteni; și, îmbogățiți de
darurile păgânilor, au ieșit de acolo cu mari bogății.
19. AVRAAM ÎN CANAAN:
Avraam s-a întors în Canaan „foarte bogat în
vite, în argint și în aur.” (Gen. 13,2). Lot era încă împreună cu el și ei au
venit din nou la Betel și și-au ridicat corturile lângă altarul pe care îl
înălțaseră mai înainte. Ei au constatat însă, în curând, că înmulțirea
bogățiilor a adus cu sine înmulțirea necazurilor. În mijlocul greutăților și al
încercărilor au locuit împreună, în deplină armonie, dar, odată cu creșterea
avuției lor, exista pericolul izbucnirii certei între ei. Pășunea nu era
suficientă pentru turmele și cirezile lor și, de aceea, între păzitorii
turmelor și cirezilor lor izbucneau în mod frecvent certuri, care erau aduse
înaintea stăpânilor lor pentru a fi aplanate. Era evident faptul că ei trebuiau
să se separe. Avraam era mai mare decât Lot în ceea ce privește vârsta și era,
de asemenea, mai mare decât el în relații, avere și poziție socială; și, cu
toate acestea, el a fost primul care a propus o soluție pentru menținerea păcii
între ei. Deși țara întreagă îi fusese dată de către Însuși Dumnezeu, plin de
bunăvoință, el a renunțat la dreptul său. „Să nu fie ceartă
între mine și tine”, a spus el, „între păzitorii mei și păzitorii tăi, căci
suntem frați. Nu-i oare toată țara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine;
dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu
voi apuca la stânga.” (Gen. 13,8.9). Aici s-a dat pe față spiritul neegoist al
lui Avraam. Cât de mulți sunt aceia care, în condiții
asemănătoare, fără să țină seama de urmări, s-ar agăța de drepturile și
preferințele lor personale! Câte familii nu s-au distrus din pricina aceasta!
Câte biserici n-au fost dezbinate, făcând ca lucrarea, cauza adevărului, să
ajungă de ocară și batjocură printre cei nelegiuiți! „Să nu fie ceartă între
mine și tine”, a spus Avraam, „căci suntem frați”, nu numai prin legături
naturale de rudenie, ci și ca închinători ai viului Dumnezeu. Copiii lui
Dumnezeu de pe întreaga față a pământului sunt o singură familie și același duh
al iubirii și al împăcării ar trebui să-i stăpânească. „Iubiți-vă unii pe alții
cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia” (Rom. 12,10),
aceasta este învățătura Mântuitorului. Deși
datora prosperitatea sa legăturii pe care o avea cu Avraam, Lot n-a dat pe față
niciun fel de recunoștință față de binefăcătorul său. Buna-cuviință ar fi cerut
ca el să-l lase pe Avraam să aleagă, dar, în loc să facă astfel, el s-a străduit
în mod egoist să tragă toate foloasele de partea sa. El „și-a ridicat ochii și
a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime … până la Țoar,
era ca o grădină a Domnului, ca țara Egiptului.” (Gen. 13,10). Regiunea cea mai
fertilă din toată Palestina era valea Iordanului, amintind celor ce o stăpâneau
de Paradisul pierdut, egalând frumusețea și rodnicia câmpiilor bogate ale
Nilului, pe care ei nu de mult timp le părăsiseră. Erau acolo, de asemenea,
cetăți bogate și frumoase, promițând un negoț rentabil în târgurile lor aglomerate.
Amăgit de perspectiva unui câștig lumesc, Lot a trecut cu vederea relele morale
și spirituale ce aveau să-l întâmpine acolo. Locuitorii câmpiilor erau „din
calea afară de păcătoși împotriva Domnului”; dar el sau nu cunoștea lucrul
acesta, sau, știindu-l, îi dădea puțină importanță. El „și-a ales toată câmpia
Iordanului” și „și-a întins corturile până la Sodoma.” (Gen. 13,11.12). Cât de
puțin a prevăzut el urmările groaznice ale alegerii sale egoiste! După
despărțirea sa de Lot, Avraam a primit din nou, din partea Domnului, o
făgăduință privitoare la întreaga țară. Nu mult după aceasta, el s-a mutat la
Hebron, ridicându-și cortul sub stejarii lui Mamre, înălțând lângă el un altar
Domnului. În libertatea acestor ținuturi de la poalele munților, cu livezile
lor de măslini și cu viile lor, cu câmpurile lor cu lanuri unduitoare de grâu
și pășuni întinse, înconjurate de dealuri, el și-a trăit mulțumit viața lui simplă,
patriarhală, lăsându-l pe Lot să aleagă luxul periculos al văii Sodomei. Avraam
a fost onorat de către națeamurile înconjurătoare ca un prinț puternic și un
conducător înțelept și priceput. El nu și-a ținut influența departe de vecinii
săi. Viața și caracterul său, în contrast vădit cu acelea ale închinătorilor idolatri,
au exercitat o influență puternică în favoarea adevăratei credințe. Supunerea
sa față de Dumnezeu era neclintită, în timp ce bunătatea și gingășia lui
inspirau încredere și prietenie, iar măreția lui impunea respect și onoare. Religia
sa nu era păstrată ca o comoară prețioasă ce trebuia păzită cu gelozie, de care
să se bucure numai cel ce o avea. Adevărata religie nu poate fi ținută în acest
fel, căci un astfel de spirit este contrar principiilor Evangheliei. Atunci
când Hristos locuiește în inimă, este imposibil să ascunzi lumina prezenței
Sale sau ca lumina aceea să piardă din strălucire. Din contră, ea va ajunge tot
mai strălucitoare pe măsură ce, zi de zi, ceața egoismului și a păcatului ce
învăluie sufletul este împrăștiată de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.
Bogat în credință, nobil în generozitate, neșovăitor în ascultare și umil în simplitatea
vieții lui de peregrin, Avraam a fost, de asemenea, înțelept în diplomație,
viteaz și îndemânatic în război. Cu toate că era cunoscut ca învățător al unei
noi religii, trei frați de neam împărătesc, conducători ai câmpiilor amoriților
în care el locuia, și-au manifestat prietenia, invitându-l să intre în alianță
cu ei pentru o mai mare siguranță; căci țara era plină de violență și
opresiune. Curând, s-a ivit prilejul ca el să se folosească de această alianță.
Cu paisprezece ani mai înainte, Chedorlaomer, împăratul Elamului, invadase
Canaanul și-l făcuse tributar față de el. Mai mulți prinți s-au revoltat acum și împăratul
Elamului, cu patru aliați, a năvălit din nou în țară pentru a o supune. Cinci
dintre domnitorii Canaanului și-au alăturat oștirile și i-au întâmpinat pe
invadatori în valea Sidim, dar numai pentru a fi complet înfrânți. O mare parte
a armatei a fost măcelărită, și cei care au scăpat au fugit în munți ca să-și
scape viața. Biruitorii au jefuit cetățile câmpiei și au plecat cu pradă bogată
și mulți robi, printre care se afla și Lot cu familia lui. Avraam, locuind în
pace în dumbrăvile de stejari din Mamre, a aflat de la unul dintre fugari ce se
întâmplase în bătălie și nenorocirea ce se abătuse asupra nepotului său. El nu
păstrase amintiri neplăcute despre lipsa de recunoștință a lui Lot. Toată
afecțiunea sa pentru el a fost trezită și se hotărî să-l scape. Căutând mai
întâi sfatul divin, Avraam s-a pregătit de război. Din însăși tabăra sa, el a
chemat trei sute optsprezece slujitori pregătiți, crescuți în temere de
Dumnezeu, deprinși în serviciul stăpânului lor și în mânuirea armelor. Aliații
săi, Mamre, Eșcol și Aner, s-au unit cu cetele lor și, împreună, au început
să-i urmărească pe invadatori. Elamiții și aliații lor tăbărâseră la Dan, la
hotarul de miazănoapte al Canaanului. Amețiți de victorie și netemându-se că
vor fi atacați de vrăjmașii lor înfrânți, ei s-au dedat la mâncare și băutură.
Patriarhul și-a împărțit forțele, așa încât ele să se apropie din mai multe
părți, și noaptea a atacat tabăra. Atacul său, atât de puternic și neașteptat,
a avut ca rezultat o victorie rapidă. Împăratul Elamului a fost ucis și armata
sa, lovită de panică, a fost cu desăvârșire nimicită. Lot și familia sa, împreună
cu toți prizonierii și bunurile lor au fost eliberați, și o bogată pradă de
război a căzut în mâinile biruitorilor. Biruința se datora în primul rând lui Dumnezeu
și apoi lui Avraam. Adoratorul lui Iehova nu numai că adusese un mare serviciu
țării, dar se dovedise a fi un om curajos. Se dovedise că viața de neprihănire
nu este lașitate și că religia lui Avraam l-a făcut curajos în susținerea a
ceea ce este drept și gata să apere pe cel oprimat. Actul său eroic a avut o
mare influență printre triburile înconjurătoare. La întoarcere, împăratul
Sodomei i-a ieșit înainte cu suita sa pentru a-l onora pe biruitor. La invitat
să ia bunurile, cerând numai ca prizonierii să fie eliberați. În conformitate
cu uzanța războiului, prada de război aparținea biruitorilor; dar Avraam se
angajase în această expediție fără vreun gând de câștig și a refuzat să profite
de pe urma celor căzuți în nenorocire, cerând însă ca aliații săi să-și primească
partea ce li se cuvenea. Dacă ar fi supuși la o astfel de încercare, puțini ar
fi aceia care s-ar arăta tot așa de nobili ca Avraam. Puțini ar fi rezistat
ispitei de a pune mâna pe o astfel de bogăție. Exemplul său este o mustrare
pentru cei iubitori de sine și doritori de câștig. Avraam ținea seama de
cerințele dreptății și ale omeniei. Purtarea sa ilustrează cuvântul inspirat:
„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Lev. 19,18). „Ridic mâna mea
spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului și al pământului”,
spuse el, „și jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir
de ață, nici măcar o curea de încălțăminte, ca să nu zici: Am îmbogățit pe
Avraam.” (Gen. 14,22.23). El nu dorea să le dea ocazia să creadă că el s-a
angajat în luptă cu gândul câștigului sau să se spună mai târziu că
prosperitatea lui se datorează darurilor sau bunăvoinței lor. Dumnezeu
făgăduise că îl va binecuvânta pe Avraam și numai Lui trebuia să-I fie adusă
slava. Un altul care a ieșit să-l întâmpine pe patriarhul victorios a fost
Melhisedec, împăratul Salemului, care a adus pâine și vin pentru înviorarea
oastei lui. Ca „preot al Dumnezeului Celui Preaînalt”, el a rostit o
binecuvântare asupra lui Avraam și I-a adus mulțumiri lui Dumnezeu, care
săvârșise o eliberare atât de mare prin servul Său. Și Avraam „i-a dat
zeciuială din toate.” (Gen. 14,17-20). Avraam s-a întors voios la corturile și
turmele sale, dar mintea sa era frământată de gânduri chinuitoare. El fusese un
om al păcii și, cât a fost cu putință, s-a ferit de vrăjmășie și de ceartă;
acum, el retrăia scenele de măcel la care fusese martor. Fără îndoială că
neamurile ale căror forțe fuseseră înfrânte urmau să invadeze din nou Canaanul
și aveau să facă din el ținta deosebită a răzbunării lor. Ajungând astfel să fie
amestecat în certurile acestor neamuri, viața lui pașnică și liniștită avea să
dispară. Mai mult chiar, el nu intrase încă în posesia Canaanului și nici nu
putea spera acum să aibă un moștenitor, față de care să se împlinească
făgăduința făcută. Într-o viziune de noapte, a fost auzit din nou glasul divin:
„Avraame, nu te teme”, au fost cuvintele Prințului prinților, „Eu sunt scutul
tău și răsplata ta cea foarte mare”. Dar mintea sa era atât de copleșită de
gânduri negre, încât nu putea să prindă
acum făgăduința cu o încredere neîndoielnică, așa ca până atunci. El s-a rugat
să i se dea o dovadă palpabilă că aceasta se va împlini. Și cum avea oare să se
împlinească făgăduința legământului, atâta vreme cât nu I se dădea un fiu?
„Ce-mi vei da”, spuse el, „căci mor fără copii? ... și slujitorul născut în
casa mea va fi moștenitorul meu”. El a propus ca Eliezer, slujitorul său
credincios, să fie - prin adopție - fiul său și deci moștenitor al averilor sale.
Dar i s-a dat asigurarea că propriul copil avea să fie moștenitorul său. Apoi,
a fost dus afară din cort și i s-a spus să privească stelele nenumărate ce sclipeau
pe bolta cerului; în timp ce el făcea acest lucru, au fost rostite cuvintele:
„Așa va fi sămânța ta.” (Gen. 15,2-5). „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu și
aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” (Rom. 4,3). Patriarhul a cerut totuși un
semn vizibil, ca o confirmare a credinței sale și o dovadă pentru generațiile
viitoare de oameni, că planurile milostive ale lui Dumnezeu se vor împlini.
Domnul a consimțit să intre într-un legământ cu slujitorul Său, folosind forme
obișnuite între oameni pentru ratificarea unui angajament atât de solemn. Prin
inspirație divină, Avraam a adus ca jertfă o juncană de trei ani, o capră de
trei ani și un berbec de trei ani, despicându-le trupul în două și așezând bucățile
la o mică depărtare unele de altele. La acestea, el a mai adăugat o turturea și
un pui de porumbel, pe care însă nu le-a mai despicat în două. Acestea fiind
făcute, el a trecut cu mult respect printre bucățile jertfei, făcând în mod
solemn un legământ de ascultare veșnică de Dumnezeu. Veghind și stăruind, el a
rămas lângă animale până la apusul soarelui, ca să le păzească, pentru a nu fi
întinate sau mâncate de păsările de pradă. Pe la apusul soarelui, el a căzut într-un
somn adânc; și „iată că l-a apucat o groază și un mare întuneric.” (Gen.
15,7-18). Și glasul lui Dumnezeu s-a auzit cerându-i să nu se
aștepte să ia imediat în stăpânire Țara Făgăduinței, arătând spre suferințele
urmașilor săi, mai înainte ca aceștia să se așeze în Canaan. I-a fost dezvăluit
acum Planul de Mântuire în moartea lui Hristos, Jertfa cea mare, și venirea Sa
în glorie. Avraam a văzut, de asemenea, pământul, readus la frumusețea lui
edenică, ce avea să-i fie dat ca o veșnică stăpânire, ca o împlinire finală și
deplină a făgăduinței. Ca o garanție a acestui legământ al lui Dumnezeu cu
oamenii, „un fum ca dintr-un cuptor și niște flăcări”, simboluri ale prezenței
divine, au trecut printre „dobitoacele despicate”, aduse ca jertfă, mistuindu-le
în întregime. Și din nou Avraam a auzit un glas, confirmând făgăduința că va da
țara Canaanului urmașilor săi, „de la râul Egiptului până la râul cel mare,
râul Eufrat.” (Gen. 15,17-18). După ce Avraam locuise aproape douăzeci și cinci
de ani în Canaan, Domnul i S-a arătat și i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel
Atotputernic. Umblă înaintea Mea și fii fără prihană.” (Gen. 17,1). Plin de
venerație, patriarhul s-a aruncat cu fața la pământ și mesajul a continuat:
„Iată legământul Meu pe care-l fac cu tine; vei fi tatăl multor neamuri.” Ca
semn al împlinirii acestui legământ, numele lui, care până atunci fusese Avram,
a fost schimbat în Avraam, care înseamnă „tată al multor neamuri”, iar numele
Sarai avea să fie Sara, „prințesă”, căci glasul dumnezeiesc a spus că „ea va fi
mama unor neamuri întregi; chiar împărați de noroade vor ieși din ea.” (Gen.
17,16). Cu ocazia aceasta i-a fost dat lui Avraam ritualul circumciziei, „ca o
pecete a acelei îndreptățiri
pe care o căpătase prin credință, când era netăiat împrejur.” (Rom. 4,11). El
trebuia să fie îndeplinit de către patriarh și urmașii săi, ca un semn că erau
devotați slujirii lui Dumnezeu și, în acest fel, despărțiți de idolatri, dar și
un semn că Dumnezeu i-a primit ca o comoară deosebită a Sa. Prin ritualul acesta,
pe de o parte, ei erau legați să îndeplinească condițiile legământului făcut cu
Avraam. Ei nu trebuiau să încheie legături de căsătorie cu păgânii; căci,
făcând astfel, ei urmau să piardă respectul față de Dumnezeu și față de Legea
Sa cea sfântă. De asemenea, ei aveau să fie ispitiți să se dedea la practicile
păcătoase ale celorlalte neamuri și atrași la idolatrie. Dumnezeu i-a dat o
mare onoare lui Avraam. Îngerii cerului au umblat și au vorbit cu el așa cum
vorbesc doi prieteni. Când judecățile cerului erau gata să se abată asupra
Sodomei, acest lucru n-a fost ascuns de el și Avraam a devenit mijlocitor la
Dumnezeu pentru cei păcătoși. Întâlnirea sa cu îngerii ne prezintă, de
asemenea, un frumos exemplu de ospitalitate. În dogoarea căldurii de la miezul
zilei de vară, patriarhul stătea la ușa cortului său, privind la peisajul
liniștit din fața lui, când a văzut în depărtare trei călători apropiindu-se.
Înainte să ajungă la cortul lui, străinii s-au oprit, ca și cum s-ar fi sfătuit
cu privire la drumul pe care să-l urmeze. Fără să mai aștepte ca ei să-l roage
ceva, Avraam s-a sculat repede și, pe când ei păreau că vor să se întoarcă și
să meargă într-o altă direcție, el s-a grăbit să-i ajungă și, cu o deosebită
amabilitate, i-a rugat să-l onoreze rămânând puțin la el pentru a se răcori și
întări. Cu mâinile sale a adus apă ca ei să se poată spăla de praful care se
așezase pe picioarele lor în timpul călătoriei. El însuși a ales hrana pe care
să le-o servească și, în timp ce aceștia se odihneau la umbra răcoritoare, li s-a pregătit masa,
iar el a rămas în picioare, plin de respect, lângă ei, în timp ce se ospătau.
Dumnezeu a privit acest act de generozitate ca fiind de o importanță
îndestulătoare spre a fi consemnat în Cuvântul Său; iar cu mii de ani mai târziu,
apostolul inspirat s-a referit la el spunând: „Să nu dați uitării primirea de
oaspeți, căci unii, prin ea, au găzduit, fără să știe, pe îngeri.” (Evr. 13,2).
Avraam a văzut în oaspeții săi numai trei călători obosiți, fără să-i treacă măcar
prin minte că printre ei era Unul căruia putea să I se închine fără a păcătui.
Dar adevăratul caracter al solilor îngerești se dădu acum pe față. Deși ei se
aflau în drumul și lucrarea lor ca slujitori ai mâniei, totuși, lui Avraam, omul
credinței, ei îi aduseră mai întâi binecuvântări. Deși Dumnezeu este categoric în a spune
pe nume nelegiuirii și a pedepsi fărădelegea, El nu Se complace în răzbunare.
Lucrarea de distrugere este o „lucrare străină” Lui, care este „nemărginit în
iubire”. Avraam Îl onorase pe Dumnezeu
și Dumnezeu l-a onorat, la rândul Său, pe el, invitându-l la consfătuirea Sa și
descoperindu-i planurile Sale. „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?”,
spuse Domnul. „Strigătul împotriva Sodomei și Gomorei s-a mărit și păcatul lor
într-adevăr este nespus de greu. De aceea Mă voi pogorî acum să văd dacă
într-adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; și dacă nu va fi
așa, voi ști.” (Gen. 18,17- 22). Dumnezeu cunoștea bine gradul de vinovăție al
Sodomei, dar a vorbit în felul oamenilor, pentru ca justețea purtării Sale să
poată fi înțeleasă. Înainte de a aduce pedeapsa asupra celor vinovați, El va
merge personal să facă o cercetare a umblării lor; dacă ei nu trecuseră de
limitele îndurării divine, El avea să le mai dea timp de pocăință. Doi dintre
mesagerii cerului au plecat, lăsându-l pe Avraam singur cu Cel pe care Îl
cunoștea acum ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Și omul credinței mijloci în favoarea
locuitorilor Sodomei. Odată, el îi salvase cu sabia sa; acum, s-a străduit să-i
salveze prin rugăciune. Lot și familia lui locuiau încă acolo; iar iubirea
neegoistă care îl mânase pe Avraam să-i scape de elamiți căuta acum să-i
salveze, dacă era voia lui Dumnezeu, de furtuna judecății divine. Cu profund
respect și umilință, el și-a început mijlocirea: „Iată, am îndrăznit să vorbesc
Domnului, eu, care nu sunt decât praf și cenușă.” (Gen. 18,27). Nu era nicio
încredere în sine, nicio mândrie a propriei neprihăniri. El n-a cerut vreo
favoare pe temeiul ascultării sale sau al sacrificiilor pe care le-a făcut,
supunându-se voii lui Dumnezeu. Fiind el însuși păcătos, a mijlocit totuși în
favoarea păcătoșilor. Avraam a dat pe
față o încredere ca a unui copil care se roagă unui tată iubitor. El s-a
apropiat de solul ceresc și, cu căldură, I-a prezentat cererea sa. Deși Lot
ajunsese un locuitor al Sodomei, el nu se făcuse părtaș la nelegiuirile
locuitorilor ei. Avraam se gândea că, în acel oraș atât de populat, mai puteau
fi și alți închinători ai adevăratului Dumnezeu. Și, având în vedere aceasta,
el a spus: „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău … departe de Tine așa ceva …
departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Gen.
18,25). Avraam n-a intervenit numai o singură dată, ci de mai multe ori.
Prinzând curaj pe măsură ce cererile lui erau împlinite, el a continuat până
când a primit asigurarea că, dacă numai zece oameni drepți s-ar fi aflat în ea,
cetatea avea să fie cruțată. Iubirea față de sufletele pieritoare a inspirat
rugăciunea lui Avraam. Cu toate că îi era scârbă de păcatele acelei cetăți
corupte, el dorea ca păcătoșii să poată fi salvați. Profundul său interes
pentru Sodoma ne înfățișează neliniștea pe care ar trebui s-o simțim pentru cei
nepocăiți. Noi ar trebui să cultivăm ură față de păcat, dar milă și iubire față
de cei păcătoși. De jur-împrejurul nostru, sunt suflete care se cufundă într-o
ruină la fel de groaznică și lipsită de speranță ca și aceea care s-a abătut
asupra Sodomei. În fiecare zi, timpul de probă al unora se sfârșește. În
fiecare ceas, unii trec dincolo de hotarul îndurării. Și unde sunt oare
glasurile de avertizare și de îndemnare care să-l determine pe păcătos să fugă
de această îngrozitoare nenorocire? Unde sunt oare mâinile acelea întinse care
să-l tragă înapoi de la moarte? Unde sunt oare aceia care, în umilință și cu o
credință stăruitoare, să mijlocească la Dumnezeu pentru el? Spiritul lui Avraam
era spiritul lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu este El Însuși un mare Mijlocitor
în favoarea păcătosului. El, care a plătit prețul pentru răscumpărarea omului,
cunoaște valoarea sufletului omenesc. Cu o aversiune față de rău care poate
exista numai într-o natură lipsită de orice mânjitură a păcatului, Hristos a
manifestat față de păcătos o iubire pe care numai bunătatea infinită o poate
concepe. În agonia răstignirii, fiind El Însuși apăsat de povara îngrozitoare a
păcatelor lumii întregi, El S-a rugat pentru cei ce-L batjocoreau și pentru
ucigașii Săi: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac.” (Luca 23,34). Despre Avraam
este scris că „a fost numit prietenul lui Dumnezeu”, „tatăl tuturor celor ce
cred.” (Iacov 2,23; Rom. 4,11). Mărturia lui Dumnezeu cu privire la acest
patriarh credincios este: „Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am
cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele” și: „Eu îl
cunosc și știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină
calea Domnului, făcând ce este drept și bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească
față de Avraam ce i-a făgăduit.” (Gen. 26,5; 18,19). Mare a fost onoarea la
care a fost chemat Avraam, aceea de a fi părintele poporului care, timp de
veacuri, avea să fie păzitorul și păstrătorul adevărului lui Dumnezeu pentru
lume, al acelui popor datorită căruia toate neamurile pământului aveau să fie
binecuvântate prin venirea lui Mesia cel făgăduit. Dar Acela care l-a chemat pe
patriarh l-a socotit vrednic. Dumnezeu este Acela care vorbește. El, care
înțelege de departe gândurile și care îi prețuiește pe oameni după adevărata
lor valoare, spune: „Îl cunosc.” Nu va fi din partea lui Avraam nicio trădare a
adevărului, pentru scopuri egoiste. El va ține Legea și se va purta drept și
bine. Nu numai că se va teme el însuși de Dumnezeu, ci va cultiva religia și în
familia sa. El va învăța casa sa să umble în căile neprihănirii. Legea lui Dumnezeu
avea să fie norma de conduită în familia sa. Casa lui Avraam cuprindea mai bine
de o mie de persoane. Aceia care erau conduși de învățăturile sale, spre a se
închina singurului Dumnezeu, au găsit un cămin în tabăra
sa; și aici, ca într-o școală, ei au primit o astfel de învățătură, care îi
pregătea să devină reprezentanți ai adevăratei credințe. În acest fel, asupra
sa zăcea o mare răspundere. El forma conducători de familii și metodele sale de
conducere aveau să fie aplicate în casele peste care aceștia aveau să fie
conducători. În acele vremuri de demult, tatăl era conducătorul și preotul
familiei sale și exercita autoritatea asupra copiilor săi, chiar și după ce
aceștia își aveau propriile familii. Urmașii săi erau învățați să privească la
el ca la conducătorul lor, atât în problemele religioase, cât și în cele
pământești. Avraam s-a străduit să perpetueze acest sistem patriarhal de
conducere, deoarece el tindea să păstreze cunoașterea de Dumnezeu. Era necesar
ca membrii familiei să fie legați laolaltă, pentru a ridica o barieră împotriva
idolatriei care ajunsese atât de răspândită și de înrădăcinată. Avraam a
căutat, prin toate mijloacele ce-I stăteau la dispoziție, să-i păzească pe
locuitorii taberei sale de a avea legături cu păgânii și de a fi martori la
practicile lor idolatre, căci el știa că familiarizarea cu răul avea să strice
pe nesimțite principiile. El avea cea mai mare grijă ca orice formă a falsei
religii să fie ținută cât mai departe de ei și ca mintea să fie impresionată de
maiestatea și slava viului Dumnezeu, ca fiind singurul vrednic de adorare. Era
o măsură înțeleaptă, pe care Dumnezeu personal o luase, aceea de a despărți pe
poporul Său, atât cât era cu putință acest lucru, de legătura cu păgânii,
făcând din ei un popor care trăia separat și care nu se număra printre
celelalte neamuri. El l-a despărțit pe Avraam de rudeniile lui idolatre, pentru
ca patriarhul să-și poată forma și educa familia departe de influențele seducătoare
ce i-ar fi înconjurat în Mesopotamia și pentru ca adevărata credință să fie
păstrată de către urmașii săi, în toată curăția ei. Afecțiunea lui Avraam
pentru copiii săi și pentru casa sa l-a făcut să le apere credința, să le dea o
cunoaștere a legilor divine, ca fiind moștenirea cea mai prețioasă pe care le-o
putea transmite, iar prin ei - lumii. Toți erau învățați că se aflau sub
conducerea Dumnezeului cerului. De aceea, nu trebuia să existe niciun fel de
apăsare din partea părinților, iar din partea copiilor, niciun fel de
neascultare. Legea lui Dumnezeu trasase fiecăruia îndatoririle lui și numai
prin ascultare de ea putea cineva să-și asigure fericirea sau prosperitatea. Exemplul
său personal și influența tăcută a vieții lui zilnice erau o lecție permanentă.
Cinstea sa neșovăielnică, bunătatea și politețea lui neegoistă, care
câștigaseră admirația împăraților, erau manifestate în familie. Viața lui radia
în jur un parfum, o noblețe și o frumusețe a caracterului, care spuneau tuturor
că el era în legătură cu Cerul. El nu trecea cu vederea sufletul celui mai umil
slujitor. În casa sa nu era o lege pentru stăpân și alta pentru slujitor; un
drum împărătesc pentru cel bogat și altul pentru cel sărac. Toți erau tratați cu
dreptate și milă, ca împreună moștenitori cu el ai harului vieții. El „va
porunci casei sale”. Nu va da pe față nicio neglijare condamnabilă în a înfrâna
tendințele spre rău ale copiilor săi, niciun favoritism slab, neînțelept și
îngăduitor; nicio cedare în ceea ce privește convingerile sale cu privire la datoria
față de cerințele unei iubiri greșit înțelese. Avraam nu numai că avea să dea
învățături drepte, dar avea să mențină autoritatea unor legi drepte și bune. În cuvintele adresate lui Avraam, Dumnezeul
cerurilor vorbește fiecărui părinte credincios: „Îl cunosc și știu că are să
poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină calea Domnului, făcând ce
este drept și plăcut, pentru ca astfel Domnul să împlinească față de Avraam ce
i-a făgăduit.”
20. ÎNCERCAREA CREDINȚEI:
Avraam primise, fără să mai pună la îndoială,
făgăduința unui fiu, dar el n-a așteptat ca Dumnezeu să împlinească Cuvântul Său,
la timpul și în modul cuvenit. A fost îngăduită o amânare pentru a pune la probă
credința sa în puterea lui Dumnezeu; el însă n-a reușit să treacă cu bine încercarea.
Gândindu-se că este imposibil să aibă un copil la vârsta ei înaintată, Sara a
dat ideea - ca un plan prin care scopul divin putea fi realizat - ca una dintre
roabele ei să fie luată de Avraam ca a doua soție a sa. Poligamia devenise atât
de răspândită încât încetase să mai fie privită ca păcat, deși aceasta nu însemna
că ea nu mai era o violare a Legii lui Dumnezeu, ci că era fatală sfințeniei și
păcii în relațiile familiale. Urmarea căsătoriei lui Avraam cu Agar a fost
nefericită atât pentru propria familie, cât și pentru generațiile următoare. Măgulită
de onoarea noii sale poziții, ca soție a lui Avraam, și nădăjduind să fie mama
unui mare neam care să descindă din ea, Agar a devenit mândră și îndrăzneață,
tratând-o cu dispreț pe stăpâna ei. O gelozie mută a tulburat pacea unui cămin
cândva fericit. Obligat să asculte plângerile fiecăreia, Avraam s-a străduit
zadarnic să restabilească armonia. Deși s-a căsătorit cu Agar la cererea
insistentă a Sarei, acum aceasta îi reproșa lui Avraam ca unuia care era
vinovat. Ea dorea să o izgonească pe rivala ei. Dar Avraam a refuzat să fie de
acord cu dorința ei; Agar urma să fie mama fiului său, pe care îl dorea atât de
mult, fiul făgăduinței. Ea era totuși roaba Sarei și el o lăsă mai departe sub
porunca stăpânei ei. Spiritul irascibil al lui Agar nu putea să se mai supună
asprimii pe care obrăznicia ei a provocat-o - când „Sarai s-a purtat rău cu ea …
Agar a fugit de ea.” (Gen. 16,6). Ea a fugit în pustie și, pe când se odihnea lângă
un izvor de apă, singură și fără prieteni, a întâmpinat-o un înger al Domnului,
în chip omenesc, adresându-i-se: „Agar, roaba Sarei” pentru a-i aminti de poziția
și de datoria ei; el îi spuse: „Întoarce-te la stăpâna ta și supune-te sub mâna
ei.” (vers. 8). Și totuși, odată cu mustrarea, erau amestecate și cuvinte de mângâiere:
„Domnul a auzit mâhnirea ta …”. „Îți voi înmulți foarte mult sămânța, și ea va
fi atât de multă la număr, că nu
va putea fi numărată.” (vers. 10). Și ca o veșnică aducere-aminte a milei Sale,
i s-a spus să-l numească pe fiul ei Ismael - „Domnul aude”. Când Avraam a ajuns
la vârsta de aproape o sută de ani, i-a fost repetată făgăduința unui fiu, cu
asigurarea că viitorul moștenitor va fi fiul Sarei. Avraam însă n-a înțeles încă
făgăduința și mintea lui s-a îndreptat imediat spre Ismael, agățându-se de
credința că prin el planul cel milostiv al lui Dumnezeu avea să fie realizat. În
iubirea sa față de fiul său, el a exclamat: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!”
(Gen. 17,18). Din nou făgăduința i-a fost dată, în cuvinte ce nu puteau fi înțelese
greșit: „Cu adevărat nevastă-ta Sara îți va naște un fiu; și-i vei pune numele
Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el”. Totuși Dumnezeu n-a fost neatent
față de rugăciunea tatălui. „Dar cu privire la Ismael”, spuse El, „te-am
ascultat: Iată, îl voi binecuvânta … voi face din el un neam mare.” (Gen.
17,18-20). Nașterea lui Isaac, aducând, după o viață întreagă de așteptare, împlinirea
celor mai scumpe dorințe ale lor, a umplut corturile lui Avraam și Sarei de bucurie.
Pentru Agar însă, acest eveniment a însemnat prăbușirea celor mai plăcute ambiții
pe care ea le cultivase. Ismael, acum un tânăr, fusese considerat de toți cei
din tabără moștenitorul averii lui Avraam și al făgăduințelor făcute urmașilor
săi. Acum, dintr-odată, el a fost dat la o parte; și, în dezamăgirea lor, mama și
fiul îl urau pe copilul Sarei. Bucuria generală n-a făcut decât să mărească
gelozia lor până într-atât încât Ismael a îndrăznit să-și bată joc în mod
deschis de moștenitorul făgăduinței lui Dumnezeu. Sara a văzut în pornirea răzvrătită
a lui Ismael un izvor continuu de discordie și a apelat la Avraam, insistând ca
Agar și Ismael să fie alungați din tabără. Patriarhul se afla într-o mare încurcătură.
Cum să-l izgonească pe Ismael, fiul său, pe care încă îl iubea foarte mult? În
frământarea sa, el a apelat la sfatul divin. Domnul, printr-un înger sfânt, îl
sfătui să împlinească dorința Sarei; iubirea sa pentru Ismael sau Agar nu
trebuia să constituie o piedică, căci numai astfel putea restabili armonia și
fericirea familiei sale. Îngerul i-a dat făgăduința consolatoare că, deși despărțit
de casa tatălui său, Ismael nu avea să fie uitat de Dumnezeu; viața lui avea să
fie ocrotită și avea să devină tatăl unui mare neam. Avraam a ascultat de
cuvintele îngerului, dar nu fără o mare suferință. Inima tatălui a fost cuprinsă
de o durere nespusă când i-a izgonit pe Agar și pe fiul său. Învățătura dată
lui Avraam cu privire la sfințenia legăturilor de căsătorie avea să fie o lecție
pentru toate veacurile. Ea spune că drepturile și fericirea acestei legături
trebuie să fie păstrate cu multă grijă, chiar cu prețul unor mari sacrificii.
Sara era singura soție legitimă a lui Avraam. Drepturile ei de soție și de mamă
nu puteau fi împărțite cu nicio altă persoană. Ea l-a respectat pe soțul ei și,
din acest punct de vedere, ea este înfățișată în Noul Testament ca un exemplu
vrednic de urmat. Dar ea nu era de acord ca iubirea lui Avraam să fie împărțită
cu o alta și Dumnezeu n-a mustrat-o pentru faptul că a cerut alungarea rivalei
sale. Nici Avraam și nici Sara nu s-au încrezut în puterea lui Dumnezeu, iar
greșeala aceasta a condus la căsătoria lui cu Agar. Dumnezeu îl chemase pe
Avraam să fie tatăl celor credincioși și viața sa trebuia să stea ca un exemplu
de credință pentru generațiile care aveau să vină. Dar credința sa n-a fost desăvârșită.
El a dat pe față neîncredere în Dumnezeu atunci când a ascuns faptul că Sara
este soția lui și, de asemenea, atunci când a luat-o pe Agar de soție. Pentru
ca el să poată atinge cel mai înalt standard, Dumnezeu l-a supus la o altă încercare,
cea mai grea pe care omul a fost chemat vreodată s-o suporte. Într-o vedenie de
noapte, el a fost înștiințat să meargă în ținutul Moria și acolo să-l aducă pe
fiul său ca jertfă - ardere-detot - pe un munte care urma să-i fie arătat. La
data când a primit această poruncă, Avraam atinsese vârsta de o sută douăzeci
de ani. El era privit ca om bătrân chiar de către cei din generația sa. În
tinerețea sa, el fusese destul de puternic ca să poată îndura greutăți și să înfrunte
primejdii, dar acum înflăcărarea tinereții sale trecuse. Cineva care este în
puterea bărbăției poate înfrunta plin de curaj încercările și durerile care ar
face ca inima să cadă înfrântă la o vârstă mai înaintată, când picioarele merg
tremurând spre mormânt. Dar Dumnezeu a păstrat ultima și cea mai grea încercare
a Sa pentru Avraam până când povara anilor apăsa greu asupra sa și el dorea
foarte mult să se odihnească de griji și necazuri. Patriarhul locuia la Beer-Șeba,
înconjurat de belșug și de cinste. El era foarte bogat și nespus de onorat, ca
un prinț puternic, de către conducătorii țării. Mii de oi și de vite acopereau
câmpiile ce se întindeau în jurul taberei sale. De jur-împrejur erau corturile
păstorilor lui, căminul sutelor de slujitori credincioși. Fiul făgăduinței
crescuse, ajungând la maturitate lângă el. Cerul părea că încoronase cu binecuvântările
lui o viață de sacrificiu și de așteptare răbdătoare a speranței mereu amânate.
În ascultarea credinței, Avraam părăsise țara sa natală - se depărtase de mormintele
părinților săi și de casa rudelor sale. El peregrinase ca un străin în țara moștenirii
sale. El așteptase mult nașterea moștenitorului făgăduit. La porunca lui Dumnezeu,
îl alungase pe fiul său, Ismael. Și acum, când copilul atât de mult dorit
ajunsese la vârsta de bărbat și patriarhul părea că ajunsese să întrezărească
roadele nădejdii sale, îi stătea înainte o încercare mai mare decât toate
celelalte de mai înainte. Porunca a fost rostită în cuvinte care trebuie să fi
chinuit îngrozitor inima tatălui: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe
care-l iubești, pe Isaac … și adu-l ardere-de-tot.” (Gen. 22,2). Isaac era
lumina căminului său, mângâierea bătrâneților sale și,
mai presus de toate, moștenitor al binecuvântărilor promise. Pierderea unui
astfel de fiu, din cauza vreunui accident sau a unei boli, i-ar fi sfâșiat
inima acestui tată iubitor, ar fi încovoiat de durere capul său albit; dar lui
i se dăduse porunca să verse sângele fiului său cu propriile mâini. Lucrul
acesta i se părea îngrozitor și imposibil de îndeplinit. Satana era alături,
gata să-i sugereze ideea că trebuie să se fi înșelat, căci Legea divină poruncește
„Să nu ucizi”, iar Dumnezeu nu poate cere ceea ce El a interzis cândva. Ieșind
din cortul său, Avraam privi în sus la strălucirea liniștită a cerului fără
nori și își reaminti făgăduința făcută lui cu aproape cincizeci de ani înainte,
și anume că sămânța sa va fi ca stelele de numeroasă. Dacă această făgăduință
avea să fie împlinită prin Isaac, cum putea el să fie dat morții? Avraam era
ispitit să creadă că este victima unei înșelăciuni. În îndoiala și chinul său
sufletesc, se plecă la pământ și se rugă așa cum nu se mai rugase niciodată
pentru o confirmare a poruncii că, într-adevăr, el trebuie să aducă la îndeplinire
datoria aceasta teribilă. El și-a adus aminte de îngerii trimiși pentru a-i
descoperi planul lui Dumnezeu de a nimici Sodoma și care-i aduseseră făgăduința
că i se va naște acest fiu, Isaac, și s-a dus la locul unde de atâtea ori îi întâmpinase
pe solii cerești, nădăjduind să-i întâlnească din nou și să primească noi îndrumări;
dar nimeni nu veni în ajutorul său. Întunericul părea că-l copleșise; dar
porunca lui Dumnezeu suna în urechile sale: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău
fiu, pe care-l iubești, pe Isaac.” Porunca trebuia să fie ascultată, iar el nu îndrăzni
să zăbovească. Ziua se apropia și el trebuia să pornească la drum. Întorcându-se
la cortul său, el merse la locul în care Isaac dormea somnul adânc și
netulburat al tinereții și nevinovăției. Pentru un moment, tatăl privy chipul
cel scump al fiului său și apoi se îndepărtă cutremurându-se. El merse apoi până
la Sara, care de asemenea dormea. Să o trezească oare, pentru ca săși mai îmbrățișeze
o dată fiul? Să-i spună oare care era cerința lui Dumnezeu? El dorea să-și
despovăreze inima și să împărtășească cu ea această teribilă responsabilitate;
dar s-a reținut, de teamă ca nu cumva ea să-i pună piedici. Isaac era bucuria și
mândria ei. Viața ei era strâns legată de viața lui și iubirea mamei putea să
refuze sacrificiul. În cele din urmă, Avraam îl trezi pe fiul său, spunându-i
despre porunca primită de a aduce jertfă pe un munte îndepărtat. Isaac mersese
adesea cu tatăl său să se roage la vreunul dintre diferitele altare care
marcaseră pelerinajul său și această chemare nu trezi nicio surpriză. Pregătirile
pentru călătorie au fost foarte repede făcute. Lemnele au fost pregătite și așezate
pe măgar și, împreună cu doi slujitori, au pornit la drum. Alături unul de
altul, tatăl și fiul au călătorit în tăcere. Patriarhul, cugetând la marea sa
taină, nu mai avea inimă să vorbească. Gândurile lui erau la mama cea mândră și
iubitoare și la ziua când se va întoarce singur la ea. El știa bine că, atunci
când cuțitul va lua viața fiului ei, acesta va străpunge și inima ei. Ziua
aceea - cea mai lungă zi din câte trăise Avraam - se târa încet spre sfârșit. În
timp ce fiul său și cei doi tineri au adormit, el a petrecut noaptea în rugăciune,
tot mai nădăjduind că un sol ceresc va veni să-i spună că încercarea fusese îndestulătoare
și că tânărul se putea întoarce nevătămat la mama sa. Dar nicio izbăvire n-a
venit pentru sufletul său chinuit. A urmat o altă zi lungă și încă o noapte de
umilință și rugăciune, în timp ce porunca aceea care avea să-l lase fără copil
stăruia mereu în urechile sale. Satana era acolo ca să șoptească îndoieli și
necredință, dar Avraam a rezistat șoptirilor lui. Pe când se pregăteau de călătorie
în cea de a treia zi, patriarhul, privind spre nord, a văzut semnul făgăduit,
un nor de slavă plutind deasupra muntelui Moria, și și-a
dat seama că glasul care i-a vorbit era din cer. Nici chiar acum el nu murmură împotriva
lui Dumnezeu, ci își îmbărbătă sufletul, cugetând la dovezile bunătății și ale
credincioșiei lui Dumnezeu. Acest fiu îi fusese dat pe neașteptate; și oare
Acela care îi dăduse acest dar prețios nu avea dreptul de a cere înapoi ceea ce
era al Lui? Apoi credința repetă iarăși făgăduința: „Numai din Isaac va ieși o
sămânță” (Gen. 21,12), o sămânță tot atât de numeroasă ca și boabele de nisip
de pe țărmul mării. Isaac era fiul unei minuni și nu putea oare puterea care
i-a dat viață să i-o redea? Privind dincolo de ceea ce se vedea, Avraam se agăță
de cuvântul lui Dumnezeu, „căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar și
din morți.” (Evr. 11,19). Cu toate acestea, numai singur Dumnezeu putea înțelege
cât de mare a fost sacrificiul tatălui, care trebuia să dea morții pe fiul său;
Avraam dorea ca nimeni, în afară de Dumnezeu, să nu fie martor la scena despărțirii.
El porunci slujitorilor săi să rămână pe loc, spunând: „Eu și băiatul ne vom
duce până acolo să ne închinăm și apoi ne vom întoarce la voi.” (Gen. 22,5-8). Lemnele
au fost puse pe spinarea lui Isaac, cel care avea să fie adus jertfă, tatăl luă
cuțitul și focul și împreună urcară astfel pe vârful muntelui, tânărul întrebându-se
în tăcere de unde se va lua jertfa în locul acesta atât de depărtat de turme și
staule. În cele din urmă, el zise: „Tată, iată focul și lemnele; dar unde este
mielul pentru arderea-de-tot?” Vai, ce încercare grea era aceasta! Cum străpunsese
inima lui Avraam cuvântul plin de gingășie: „Tată”! Nu, încă nu-i putea spune. „Fiul
meu”, spuse el, „Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea-de-tot”.
La locul rânduit, ei au zidit un altar și au pus lemnele pe el. Apoi, cu glasul
tremurând, Avraam îi descoperi fiului său mesajul divin. Cu groază și uimire Isaac află ce soartă
îl aștepta, dar nu se împotrivi. El ar fi putut să scape de ceea ce-l aștepta,
dacă ar fi ales să facă așa; bătrânul, paralizat de durere, istovit de lupta
celor trei zile îngrozitoare, nu s-ar fi putut împotrivi voinței tânărului plin
de vigoare. Dar Isaac fusese educat din copilărie să asculte de îndată și cu încredere,
și când planul lui Dumnezeu i-a fost descoperit, el a dat pe față o supunere
plină de bunăvoință. El era părtaș al credinței lui Avraam și și-a dat seama că
era onorat prin faptul că era chemat să-și dea viața ca jertfă lui Dumnezeu. Cu
duioșie, el căută să ușureze durerea tatălui și să încurajeze mâinile lui înțepenite
să lege frânghiile ce-l fixau de altar. Apoi, au fost rostite ultimele cuvinte
pline de iubire, s-au vărsat ultimele lacrimi și a avut loc ultima îmbrățișare.
Tatăl ridică cuțitul pentru a-l junghia pe fiul său, când, deodată, brațul său
fu oprit. Un înger al Domnului îl chemă pe patriarh, vorbindu-i din ceruri: „Avraame!
Avraame!” El răspunse îndată: „Iată-mă!” și din nou se auzi glasul rostind: „Să
nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de
Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.”
(Gen. 22,11.12). Avraam a văzut atunci „un berbec încurcat cu coarnele într-un
tufiș” și, luând imediat noua victimă, a adus-o ca „ardere-de-tot în locul
fiului său”. În bucuria și recunoștința sa, Avraam a dat un nume nou acelui loc
sfânt „Iehova-iire”, „la muntele unde Domnul va purta de grijă.” (Gen.
22,13.14). Pe muntele Moria, Dumnezeu Și-a reînnoit legământul Său, întărind printr-un
jurământ solemn binecuvântarea făgăduită lui Avraam și seminței sale de-a
lungul tuturor generațiilor viitoare: „Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru
că ai făcut lucrul acesta, și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te
voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult sămânța și anume: ca
stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării; și sămânța ta va stăpâni cetățile
vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta,
pentru că ai ascultat porunca Mea.” (vers. 16-18). Marele act al credinței lui
Avraam stă asemenea unui stâlp de lumină, iluminând calea slujitorilor lui
Dumnezeu din toate veacurile. Avraam n-a căutat o scuză pentru a se sustrage
aducerii la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. În timpul celor trei zile cât a ținut
călătoria, el a avut sufficient timp să se gândească și să se îndoiască de
Dumnezeu, dacă ar fi dorit să se îndoiască. El s-ar fi putut gândi că, prin
sacrificarea fiului său, avea să fie privit ca un ucigaș, un al doilea Cain, că
acest fapt ar fi făcut ca învățătura lui să fie lepădată și disprețuită,
nimicindu-i astfel puterea de a face bine semenilor săi. El ar fi putut
argumenta că vârsta sa îl scutea de ascultare. Dar patriarhul n-a căutat
refugiu în niciuna dintre aceste scuze. Avraam era și el om; sentimentele și
atașamentele lui erau ca și ale noastre; dar el nu s-a oprit să întrebe cum
avea să se împlinească făgăduința făcută, dacă Isaac avea să fie sacrificat. El
n-a stat să discute cu inima lui chinuită. El știa că Dumnezeu este drept și
neprihănit în toate cerințele Lui și împlini porunca primită până la litera ei.
„Avraam a crezut pe Dumnezeu, și i s-a socotit ca neprihănire; și el a fost numit
prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2,23). Iar Pavel spune: „Fii ai lui Avraam sunt
cei ce au credință.” (Gal. 3,7). Credința lui Avraam s-a manifestat însă prin
faptele sale. „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin
fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună
cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită.” (Iacov 2,21.22).
Mulți nu izbutesc să înțeleagă legătura dintre credință și fapte. Ei spun: „Credeți
numai în Hristos și n-aveți de ce să vă temeți. Nu trebuie să vă faceți griji
pentru că nu țineți Legea.” Dar adevărata credință se va manifesta prin
ascultare. Iisus le spunea iudeilor necredincioși: „Dacă ați fi copii ai lui
Avraam, a-ți face faptele lui Avraam.” (Ioan 8,39). Iar cu privire la părintele
credincioșilor Domnul declară: „Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce
i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduielile Mele.” (Gen. 26,5). Apostolul
Iacov zice: „Credința, dacă n-are fapte, este moartă.” (Iacov 2,17). Iar Ioan,
care stăruiește atât de mult asupra iubirii, ne spune: „Dragostea lui Dumnezeu
stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5,3). Prin simboluri și făgăduințe,
Dumnezeu „a propovăduit lui Avraam înainte de Evanghelie” (Gal. 3,8 KJV). Iar
credința patriarhului s-a prins de Răscumpărătorul ce avea să vină. Iisus le
spunea iudeilor: „Tatăl vostru, Avraam, a săltat de bucurie că are să vadă ziua
Mea; a văzut-o și s-a bucurat.” (Ioan 8,56). Berbecul adus ca jertfă în locul
lui Isaac Îl reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu, care avea să fie sacrificat în
locul nostru. Când omul a fost dat morții din cauza călcării Legii lui
Dumnezeu, Tatăl, privind la Fiului Său, îi spuse păcătosului: „Trăiește, am găsit
un preț de răscumpărare.” Pentru ca să imprime în mintea lui Avraam valoarea
Evangheliei și pentru a-i pune la probă credința îi poruncise Dumnezeu să-l
aducă jertfă pe fiul său. Chinul de moarte prin care el a trecut în timpul
zilelor de teribilă încercare a fost îngăduit, pentru ca el să poată înțelege,
din propria experiență, ceva din măreția sacrificiului făcut de Dumnezeul cel
veșnic pentru mântuirea omului. Nicio altă încercare nu i-ar fi pricinuit lui
Avraam un astfel de chin sufletesc, ca aducerea fiului său ca jertfă. Dumnezeu
L-a dat pe Fiul Său pradă unei morți chinuitoare și pline de ocară. Îngerilor,
care erau martori la umilirea și chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, nu li
s-a îngăduit să intervină ca în cazul lui Isaac. Nu a fost niciun glas care să
strige: „Destul!” Pentru a salva neamul omenesc căzut, Împăratul slavei Și-a
dat viața. Ce dovadă mai puternică poate fi dată cu privire la mila și iubirea
fără de margini a lui Dumnezeu? „El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci
L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate
lucrurile?” (Rom. 8,32). Sacrificiul cerut lui Avraam nu a fost numai pentru
binele său și nici chiar numai spre folosul generațiilor viitoare; ci a fost și
pentru învățătura ființelor lipsite de păcat din cer și din celelalte lumi. Câmpul
luptei dintre Hristos și Satana - câmp în care se aduce la îndeplinire Planul
de Mântuire - este manualul întregului Univers. Pentru că Avraam dăduse pe față
o lipsă de credință în făgăduințele lui Dumnezeu, Satana îl acuzase înaintea îngerilor
și înaintea lui Dumnezeu de faptul că a dat greș în a îndeplini condițiile legământului,
dovedindu-se astfel nedemn de binecuvântările lui Dumnezeu. Dumnezeu dorea să
dovedească înaintea întregului cer credincioșia slujitorului Său, pentru a
demonstra că nu poate fi primită decât o ascultare desăvârșită și pentru a face
mai clar Planul de Mântuire înaintea lor. Ființe cerești au fost martore la
scena punerii la probă a credinței lui Avraam și a supunerii lui Isaac. Încercarea
aceasta a fost mult mai grea decât aceea prin care trecuse Adam. Ascultarea de
interdicția pusă înaintea primilor noștri părinți nu aducea cu sine nicio
durere, dar porunca dată lui Avraam cerea sacrificiul cel mai chinuitor. Întregul
cer privi cu uimire și admirație ascultarea neșovăitoare a lui Avraam. Tot
cerul a prețuit credincioșia lui. Acuzațiile lui Satana au fost dovedite ca
fiind false. Dumnezeu îi spune slujitorului Său: „Știu acum că te temi de
Dumnezeu (cu toate învinuirile lui Satana), întrucât n-ai cruțat pe fiul tău,
pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (vers. 12). Legământul lui Dumnezeu, întărit
lui Avraam printr-un jurământ înaintea ființelor din celelalte lumi, dovedește
faptul că ascultarea va fi răsplătită. Fusese greu chiar și pentru îngeri să pătrundă
înțelesul adânc al tainei mântuirii - să înțeleagă faptul că Fiul lui Dumnezeu,
Comandantul cerului, trebuia să moară pentru omul vinovat. Când i-a fost dată
lui Avraam porunca de a-l aduce ca jertfă pe fiul său a trezit interesul ființelor
cerești. Cu un viu interes, ele au urmărit fiecare pas în aducerea la îndeplinire
a acestei porunci. Când, la întrebarea lui Isaac: „Unde este mielul pentru
arderea-de-tot?”, Avraam a răspuns: „Domnul Însuși va purta de grijă de miel” și
când mâna tatălui a fost oprită în momentul în care era gata să-l înjunghie pe
fiul său, iar berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfă în
locul lui Isaac, atunci s-a revărsat
lumină asupra tainei mântuirii și chiar îngerii au înțeles mult mai clar hotărârea
minunată pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului (1 Petru 1,12).
