RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A PATRA!

RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A PATRA!

16. DUPĂ POTOP:

 Apele s-au înălțat cu cincisprezece coți deasupra celor mai înalți munți. Adesea, familiei lui Noe, dinăuntrul corabiei, i se păruse că are să piară, întrucât timp de cinci luni de zile corabia lor a fost aruncată încoace și încolo, lăsată - aparent - în voia vânturilor și a valurilor. A fost o grea încercare; dar credința lui Noe nu s-a clintit, pentru că avea asigurarea că mâna divină era la cârmă. Când apele au început să scadă, Domnul a făcut ca arca să se îndrepte spre un loc protejat de un grup de munți care fuseseră păstrați prin puterea Sa. Aceștia erau la mică distanță unii de ceilalți, și corabia putea să se miște în voie în acest port liniștit și n-a mai fost dusă pe întinsul fără margini al oceanului. Faptul acesta a fost o mare ușurare pentru călătorii biciuiți de furtună și obosiți. Noe și familia sa așteptau nerăbdători scăderea apelor, căci doreau nespus de mult să pășească din nou pe pământ. La patruzeci de zile după ce crestele munților au fost vizibile, ei au trimis afară un corb, pasăre cu un accentuat simț al mirosului, să descopere dacă pământul s-a uscat sau nu. Pasărea, negăsind altceva decât apă, a continuat să zboare în jurul corabiei. Șapte zile mai târziu, s-a dat drumul unui porumbel care, negăsind unde să-și pună piciorul, s-a întors la corabie. Noe a mai așteptat alte șapte zile și a dat din nou drumul porumbelului. Spre seară, acesta s-a întors cu o frunză de măslin în cioc, și a fost o mare bucurie. Mai târziu, „Noe a ridicat învelitoarea corabiei, s-a uitat, și iată că fața pământului se uscase” (Gen. 8,13). Totuși el a mai așteptat, cu răbdare, în corabie. După cum a intrat în corabie la porunca lui Dumnezeu, el a așteptat îndrumări ca să iasă din ea. În sfârșit, un înger a coborât din ceruri, a deschis ușa cea grea și i-a invitat pe patriarh și casa lui să iasă și să meargă pe suprafața pământului, luând cu ei toate viețuitoarele. În bucuria eliberării lor, Noe nu L-a uitat pe Acela prin a cărui grijă milostivă au fost salvați. Primul lucru pe care l-a făcut după ce a părăsit corabia a fost acela de a ridica un altar și de a aduce jertfă din toate animalele și păsările curate, manifestându-și astfel recunoștința față de Dumnezeu pentru salvarea lor și credința lui în Hristos, Jertfa cea mare. Jertfa aceasta a fost plăcută lui Dumnezeu; și, ca urmare, a venit o binecuvântare nu numai asupra patriarhului și a familiei lui, ci asupra tuturor acelora care aveau să trăiască după ei pe pământ. „Domnul a mirosit un miros plăcut; și Domnul a zis în inima Lui: Nu voi mai blestema pământul din pricina omului … Cât va fi pământul nu vor înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea’” (Gen. 8,21-22). Aceasta era o lecție pentru toate generațiile de oameni care aveau să vină. Noe ieșise din corabie pe un pământ pustiu, dar, mai înainte de a-și ridica o casă pentru sine, el I-a înălțat lui Dumnezeu un altar. Cireada lui de vite era mică la număr și fusese păstrată în viață cu mult efort; cu toate acestea, el a dat cu bucurie o parte Domnului, ca o recunoaștere a faptului că toate erau ale Lui. Tot aceasta trebuie să fie și cea dintâi grijă a noastră, și anume să-I aducem lui Dumnezeu darurile noastre de bunăvoie. Orice manifestare a milei și dragostei Sale față de noi trebuie să fie recunoscută cu mulțumire, atât prin fapte de închinare, cât și prin daruri pentru lucrarea Sa. Pentru ca nu cumva strângerea norilor și căderea ploii să-i umple pe oameni de o groază continuă, Domnul a încurajat familia lui Noe printr-o făgăduință: „Fac un legământ cu voi că … nu va mai veni potop ca să pustiască pământul … Curcubeul Meu, pe care l-am așezat în nor, va sluji ca semn al legământului dintre Mine și pământ. Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; și Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine și voi și dintre toate viețuitoarele de orice trup; și apele nu se vor mai face un potop, ca să nimicească orice făptură. Curcubeul va fi în nor; și Eu Mă voi uita la el ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veșnic dintre Dumnezeu și toate viețuitoarele de orice trup de pe pământ.” (Gen. 9,11.13-16). Cât de mari sunt mila și îndurarea lui Dumnezeu față de făpturile Sale greșite, atunci când așază curcubeul cel frumos în nori, ca un semn al legământului Său cu oamenii! Domnul declară că, atunci când va privy curcubeul, Își va aminti de legământul Său. Aceasta nu vrea să spună că El uită vreodată, dar că El ne vorbește în limbajul nostru, ca să-L putem înțelege mai bine. Planul lui Dumnezeu a fost acela ca, atunci când copiii generațiilor ce urmau să vină aveau să întrebe ce înseamnă arcul acela frumos care îmbrățișează cerul, părinții lor să le povestească istoria potopului, spunândule că Cel Preaînalt a făcut arcul curcubeului și l-a așezat în nori, ca o asigurare a faptului că apele nu vor mai acoperi niciodată pământul. Astfel, din generație în generație, el va da mărturie despre iubirea divină față de om și îi va întări încrederea în Dumnezeu. În Cer, ceva asemănător curcubeului înconjoară tronul și împodobește capul lui Hristos. Profetul spune: „Ca înfățișarea curcubeului, care stă în nor într-o zi de ploaie, așa era și înfățișarea acestei lumini strălucitoare, care-L înconjura. Astfel era arătarea slavei Domnului.” (Ezech. 1,28). Vizionarul Ioan declară: „Iată că în cer era pus un scaun de domnie, și pe scaunul acesta de domnie ședea Cineva … și scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.” (Apoc. 4. 2,3). Când omul, prin marea lui nelegiuire, cheamă asupra sa judecata divină, Mântuitorul, mijlocind la Tatăl în favoarea lui, arată spre curcubeul din nori și la curcubeul din jurul tronului și la cel de deasupra capului Său, ca un semn al milei lui Dumnezeu față de păcătosul pocăit. De asigurarea dată lui Noe cu privire la potop, Dumnezeu Însuși a legat una dintre cele mai prețioase făgăduințe ale harului Său: „După cum am jurat că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot așa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine și nu te voi mai mustra. Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.” (Is. 54. 9,10). Noe, privind la puternicele animale de pradă care au ieșit împreună cu el din corabie, s-a temut ca nu cumva familia sa, care număra numai opt persoane, să fie distrusă de ele. Dar Domnul a trimis la slujitorul Său un înger cu următoarea solie de asigurare: „S-apuce groaza și frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mișcă pe pământ și pe toți peștii mării; vi le-am dat în mâinile voastre. Tot ce se mișcă și are viață să vă slujească de hrană; toate acestea vi le dau ca și iarba verde.” (Gen. 9,2.3). Până atunci, Dumnezeu nu i-a permis omului să folosească drept hrană carnea animalelor. El intenționa ca neamul omenesc să trăiască numai din roadele pământului; dar acum, când toată iarba verde pierise, El le-a dat permisiunea să mănânce carnea animalelor curate care fuseseră păstrate în corabie. Întreaga suprafață a pământului a fost schimbată de apele potopului. Al treilea blestem se abătuse asupra lui din cauza păcatului. Când apele au început să scadă, dealurile și munții erau înconjurați de o apă tulbure fără sfârșit. Pretutindeni zăceau cadavrele oamenilor și ale animalelor. Domnul n-a îngăduit ca acestea să rămână, ca să se descompună și să infecteze aerul; de aceea El a făcut pământul un vast cimitir. Un vânt violent, care a fost pus să sufle cu scopul de a zvânta apele, le-a pus în mișcare cu o mare forță, în unele cazuri dislocând și purtând cu el vârfurile munților, îngrămădind copaci, stânci și pământ peste cadavrele celor morți. Prin aceleași mijloace, argintul și aurul, lemnul scump și pietrele prețioase, care îmbogățiseră și înfrumusețaseră lumea înainte de potop și pe care aceasta le idolatrizase, au fost ascunse de vederea și posibilitatea oamenilor de a le găsi, căci acțiunea violentă a apelor a îngrămădit asupra acestor comori pământ și stânci, iar în unele cazuri a format munți deasupra lor. Dumnezeu a văzut că, cu cât i-a îmbogățit și i-a îmbelșugat mai mult pe păcătoși, cu atât mai mult ei și-au ticăloșit umblarea înaintea Lui. Comorile care ar fi trebuit să-i facă să-L preamărească pe milostivul Dătător au fost făcute obiecte de închinare, în timp ce Dumnezeu a fost dezonorat și disprețuit. Pământul avea acum aspectul unui haos și al unei pustiiri cu neputință de descris. Munții, cândva atât de frumoși în desăvârșita lor simetrie, erau acum accidentați și neregulat dispuși. Pietre, colțuri de stâncă și creste sălbatice erau presărate pe întreaga față a pământului. În multe locuri, dealurile și munții au dispărut, fără să lase vreo urmă a locului în care au fost cândva; iar câmpiile au cedat locul lanțurilor de munți. În unele părți, aceste schimbări erau mult mai evidente decât în altele. Acolo unde cândva fuseseră cele mai bogate comori de pe pământ, comori de aur, argint și pietre prețioase, se puteau vedea semnele cele mai teribile ale judecății divine. Dar în ținuturile ce nu fuseseră locuite și în cele în care nelegiuirea fusese mai mică, urmările judecății divine erau mai ușoare. În timpul potopului, păduri imense au fost îngropate sub pământ. Acestea s-au transformat de atunci în cărbuni, formând straturi uriașe ce există în zilele noastre, dând de asemenea naștere la marile zăcăminte de petrol. Cărbunele și petrolul se aprind adesea și ard sub scoarța pământului. În felul acesta, stâncile se înfierbântă, piatra de var arde și fierul se topește. Acțiunea apei asupra pietrei de var sporește furia căldurii teribile, fapt ce dă loc la cutremure, vulcani și alte fenomene groaznice. Când focul și apa vin în contact cu straturile de stânci și minereu, atunci se declanșează explozii în interior, explozii asemenea unor tunete înfundate. Aerul este fierbinte și sufocant. Se declanșează apoi erupții vulcanice; și, întrucât acestea nu izbutesc adesea să deschidă suficient loc pentru elementele înfierbântate, pământul însuși se convulsionează, fața lui se înalță și se coboară asemenea valurilor mării și la suprafață apar mari crăpături și uneori sunt înghițite orașe, sate și munți în flăcări. Aceste manifestări extraordinare vor fi din ce în ce mai dese și mai teribile chiar înainte de evenimentul revenirii lui Iisus Hristos și de sfârșitul Planului de Mântuire, ca semne ale nimicirii grabnice a pământului. Adâncurile pământului au fost folosite de Dumnezeu ca arme pentru nimicirea lumii de demult. Apele din adâncuri s-au unit cu apele ce cădeau din ceruri, pentru a desăvârși lucrarea de nimicire. Focul și apa au fost instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru nimicirea celor mai nelegiuite cetăți. Aceste judecăți sunt lăsate să cadă pentru ca aceia care privesc cu ușurință Legea lui Dumnezeu și calcă în picioare autoritatea Sa să fie făcuți să tremure în fața puterii Lui și să-I recunoască autoritatea legitimă. Când oamenii au văzut munții arzând, care revărsau flăcări de foc și torente de minereu topit, secând râuri, acoperind orașe înfloritoare, împrăștiind pretutindeni în jur ruina și prăpădul, atunci inima cea mai dârză a fost apucată de groază și cei necredincioși și hulitori au fost constrânși să recunoască puterea fără margini a lui Dumnezeu. Profeții de pe timpuri, referindu-se la astfel de scene, spuneau: „O! de ai despica cerurile și Te-ai pogorî, s-ar topi munții înaintea Ta, ca de un foc care aprinde vreascurile, ca de un foc care face apa să dea în clocot! Ți-ar cunoaște atunci vrăjmașii Numele și ar tremura neamurile înaintea Ta! Când ai făcut minuni la care nu ne așteptam, Te-ai pogorât, și munții s-au zguduit înaintea Ta.” (Is. 64,1-3). „Domnul umblă în furtună și în vârtej și norii sunt praful picioarelor Lui. El mustră marea și o usucă, face să sece toate râurile.” (Naum 1,3.4). Manifestări și mai îngrozitoare decât acelea pe care le-a văzut lumea vreodată se vor vedea la a doua venire a Domnului. „Se clatină munții înaintea Lui și dealurile se topesc; se cutremură pământul înaintea Lui, lumea și toți locuitorii ei! Cine poate sta înaintea urgiei Lui? Și cine poate ține piept mâniei Lui aprinse?” (Naum 1,5.6). „Pleacă cerurile, Doamne, și pogoară-Te! Atinge munții, ca să fumege! Fulgeră și risipește pe vrăjmașii mei! Aruncă-Ți săgețile și pune-i pe fugă.” (Ps. 144,5.6 - T.M.). „Voi face să se arate semne sus în cer și minuni jos pe pământ, sânge, foc și un vârtej de fum.” (Fapte 2,19). „Și au urmat fulgere, glasuri, tunete și s-a făcut un mare cutremur de pământ, așa de tare, cum de când este omul pe pământ n-a fost un cutremur așa de mare … Toate ostroavele au fugit și munții nu sau mai găsit … O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Și oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.” (Apoc. 16,18.20.21). Când fulgerele cerului se vor uni cu focul din pământ, atunci munții vor arde ca un furnal și vor arunca afară râuri îngrozitoare de lavă incandescentă, acoperind grădini și câmpii, sate și orașe. Masa aceasta de elemente topite incandescente, revărsându-se în râuri, va face ca apa să fiarbă, aruncând în aer stânci masive cu o violență indescriptibilă și împrăștiind pretutindeni pe pământ fragmente din aceste stânci. Râurile vor seca. Pământul se va cutremura, pretutindeni vor fi cutremure nimicitoare și erupții îngrozitoare. În felul acesta, Dumnezeu îi va nimici de pe pământ pe cei răi. Dar cei neprihăniți vor fi ocrotiți și scăpați (răpiți la cer) din mijlocul acestor frământări, așa cum Noe a fost ocrotit în corabia lui. Dumnezeu va fi scăparea lor și sub aripile Lui vor găsi adăpost. Psalmistul spune: „Pentru că zici: Domnul este locul meu de adăpost și faci din Cel Preaîalt turnul tă de scăpare, de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge și nicio urgie nu se va apropia de cortul tă.” (Ps. 91,9.10 - T.M.).

17. TURNUL BABEL:

 Pentru a repopula pământul pustiit pe care, cu puțin timp înainte, potopul îl curățise de stricăciunea lui morală, Dumnezeu nu a păstrat decât o singură familie, aceea a lui Noe, căruia El îi declarase: „Te-am văzut fără prihană înaintea Mea, în neamul acesta de oameni.” (Gen. 7,1). Și totuși în cei trei fii ai lui Noe s-a dezvoltat foarte repede aceeași mare deosebire văzută în lumea dinainte de potop. În Sem, Ham și Iafet, care trebuiau să fie întemeietorii neamului omenesc, se contura caracterul urmașilor lor. Noe, privind prin inspirație divină, a prezis istoria celor trei mari rase ce aveau să răsară din acești părinți ai omenirii. Descriindu-i pe urmașii lui Ham, mai degrabă prin fiul decât prin tatăl, el declară: „Blestemat să fie Canaan! Să fie robul robilor fraților lui.” (Gen. 9,25). Păcatul nefiresc săvârșit de Ham arată că respectul filial fusese de multă vreme alungat din sufletul său și dădea pe față toată nelegiuirea și josnicia din caracterul lui. Aceste caracteristici rele s-au transmis mai departe în Canaan și în urmașii lui, a căror neîntreruptă vinovăție a atras asupra lor judecățile lui Dumnezeu. Pe de altă parte, respectul manifestat de către Sem și Iafet față de tatăl lor și, în felul acesta, față de poruncile divine, a făgăduit un viitor mai strălucit pentru urmașii lor. Cu privire la acești fii, s-a spus: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, și Canaan să fie robul lui! Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet, Iafet să locuiască în corturile lui Sem, și Canaan să fie robul lor.” (Gen. 9,26.27). Urmașii lui Sem aveau să fie poporul ales al legământului lui Dumnezeu, al Mântuitorului făgăduit. Iehova avea să fie Dumnezeul lui Sem. Din el avea să coboare Avraam și poporul Israel, prin care avea să vină Hristos: „Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul.” (Ps. 144,15 - T.M.). Și Iafet „să locuiască în corturile lui Sem”. Urmașii lui Iafet aveau să aibă în mod deosebit parte de binecuvântările Evangheliei. Urmașii lui Canaan au decăzut până la cele mai degradante forme de păgânism. Deși blestemul profetic i-a condamnat la sclavie, aplicarea pedepsei a fost timp de veacuri amânată. Dumnezeu a suportat nelegiuirea și stricăciunea lor, până când ei au trecut limitele răbdării divine. Atunci au fost lepădați și au devenit robi ai urmașilor lui Sem și Iafet. Profeția lui Noe nu a fost o amenințare arbitrară a mâniei și nicio declarație de favoritism. Ea n-a determinat caracterul și destinul fiilor lui. Dar a arătat care avea să fie rezultatul felului de viață pe care ei și l-au ales în repetate rânduri, precum și caracterul pe care și l-au dezvoltat. Ea era expresia a ceea ce era în planul lui Dumnezeu pentru ei și urmașii lor, din cauza caracterului și a purtării lor. De regulă, copiii moștenesc pornirile și înclinațiile părinților și imită pilda lor; astfel că păcatele părinților sunt practicate de către copii, din generație în generație. În acest fel, josnicia și lipsa de respect ale lui Ham s-au reprodus în urmașii săi, aducând asupra lor blestemul timp de mai multe generații. „Un singur păcătos nimicește mult bine.” (Ecl. 9,18). Pe de altă parte, cât de bogat a fost răsplătit respectul lui Sem pentru tatăl său și ce șir strălucit de oameni sfinți s-a ridicat din urmașii săi! „Domnul cunoaște zilele oamenilor cinstiți … și urmașii lui sunt binecuvântați.” (Ps. 37,18.26 - T.M.). „Să știi că Domnul, Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios și Își ține legământul și îndurarea până la al miilea neam de oameni față de cei ce-L iubesc și păzesc poruncile Lui.” (Deut. 7,9). Pentru un timp, urmașii lui Noe au continuat să locuiască prin munții unde s-a oprit corabia. Pe măsură însă ce numărul lor a crescut, apostazia a dus degrabă la despărțire. Aceia care au dorit să-L uite pe Creatorul lor și să renunțe la restrângerea adusă de Legea Sa simțeau o continuă plictiseală și supărare din cauza învățăturii și exemplului semenilor lor temători de Dumnezeu și, după un timp, au hotărât să se separe de cei care se închinau lui Dumnezeu. Ca urmare, au pornit spre câmpia Șinear, pe malurile fluviului Eufrat. Ei au fost atrași de frumusețea locului și de fertilitatea solului, și pe această câmpie s-au hotărât să-și facă sălașul. Aici au hotărât să zidească o cetate și în ea să înalțe un turn uluitor de înalt, atât cât să devină o minune a lumii. Această lucrare era menită să împiedice împrăștierea oamenilor în colonii. Dumnezeu i-a îndrumat pe oameni să se întindă pe întreaga suprafață a pământului pentru a-l popula și a-l supune; dar acești constructori ai Turnului Babel erau hotărâți să-i țină pe toți ai lor uniți într-o societate și să întemeieze o monarhie care, în cele din urmă, să stăpânească întregul pământ. Astfel, cetatea lor avea să devină metropola unui imperiu universal; gloria ei avea să stârnească admirația și omagiul lumii și să-i facă vestiți pe întemeietorii ei. Turnul acesta magnific, ajungând până la cer, trebuia în adevăr să stea ca un monument al puterii și înțelepciunii constructorilor lui, perpetuând faima lor până la cele din urmă generații. Locuitorii din câmpia Șinear nu credeau în legământul lui Dumnezeu că nu va mai aduce alt potop pe pământ. Mulți dintre ei tăgăduiau existența lui Dumnezeu și puneau potopul pe seama unor cauze naturale. Alții credeau într-o Ființă supremă și credeau, de asemenea, că ea a fost aceea care a nimicit lumea dinainte de potop; și inima lor, ca și aceea a lui Cain, s-a răsculat împotriva aceste Ființe. Unul dintre scopurile pe care le urmăreau prin construirea turnului era și acela de a avea un loc de scăpare, în eventualitatea unui alt potop. Construcția urma să aibă o înălțime mult mai mare decât s-au ridicat apele potopului, iar ei credeau că, în felul acesta, vor fi în afara oricărui pericol. Iar prin faptul că aveau să fie în stare să se înalțe până la nori, ei sperau că vor putea descoperi cauzele potopului. Întreaga lucrarea avea ca scop să înalțe și mai sus mândria celor ce l-au proiectat, să depărteze de la Dumnezeu mințile generațiilor viitoare și să le ducă la idolatrie. Când a fost parțial terminat, o parte din turn a fost ocupat și folosit ca locuință pentru ziditori; alte încăperi, splendid mobilate și împodobite, au fost închinate idolilor lor. Oamenii se bucurau de succesul lor și slăveau pe dumnezeii de argint și de aur, ridicându-se împotriva Cârmuitorului cerului și al pământului. Deodată însă, lucrarea care înainta atât de bine a fost oprită. Au fost trimiși îngeri ca să strice planurile constructorilor. Turnul ajunsese la o foarte mare înălțime și era imposibil acum pentru cei ce lucrau sus, în vârf, să comunice în mod direct cu aceia care se aflau jos, la baza turnului; de aceea, au fost așezați oameni din loc în loc, și fiecare dintre aceștia trebuia să primească și să transmită celui de mai jos ordinele cu privire la materiale sau alte directive în legătură cu lucrarea. În timp ce veștile erau astfel duse de la unul la altul, limbajul li s-a încurcat, astfel că ei cereau materiale de care nu era nevoie și primeau îndrumări care erau adesea în contradicție cu cele care fuseseră cerute. A urmat confuzie și spaimă. Întreaga lucrare s-a oprit. Nu mai putea fi vorba - mai departe - de niciun fel de armonie și conlucrare. Constructorii erau cu totul neînstare să-și explice aceste ciudate neînțelegeri dintre ei și, în mânia și deznădejdea lor, se acuzau unii pe alții. Alianța lor s-a sfârșit prin luptă și vărsare de sânge. Fulgere din ceruri, ca o dovadă a neplăcerii lui Dumnezeu, au sfărâmat partea de sus a turnului, aruncând-o la pământ. Astfel, oamenii au fost făcuți să simtă că există un Dumnezeu care domnește în ceruri. Până la data aceea, toți oamenii au vorbit aceeași limbă; acum însă, aceia care puteau să se înțeleagă între ei prin vorbire s-au unit în două grupe; unii au pornit într-o parte, alții în alta. „Și Domnul i-a împrăștiat de acolo pe toată fața pământului.” (Gen.11,8). Împrăștierea aceasta a fost mijlocul de populare a pământului și, în acest fel, s-a realizat planul lui Dumnezeu, chiar și prin mijloacele folosite de oameni spre a-l împiedica. Dar ce pierdere au suferit aceia care se ridicaseră împotriva lui Dumnezeu! Scopul lui Dumnezeu a fost acela ca, atunci când oamenii ar fi pornit să întemeieze neamuri în diferite părți ale pământului, să ducă cu ei cunoașterea voii Lui, astfel ca lumina adevărului să strălucească cu putere înaintea generațiilor care aveau să vină. Noe, predicatorul credincios al neprihănirii, a trăit cincizeci de ani după potop. Sem a mai trăit cinci sute de ani, și urmașii lor au avut astfel ocazia să facă cunoștință cu cerințele lui Dumnezeu și cu istoria felului în care El S-a purtat cu părinții lor. Dar ei n-au fost binevoitori să dea ascultare acestor adevăruri care nu le plăceau; ei nu doreau să știe ceva despre Dumnezeu; și prin amestecarea limbajului, ei au fost, în mare măsură, izolați de legăturile cu aceia care puteau să le dea lumină. Ziditorii Babelului se lăsaseră în voia spiritului de nemulțumire împotriva lui Dumnezeu. În loc să-și aducă aminte cu recunoștință de mila Sa față de Adam și de legământul îndurării Sale față de Noe, ei se plângeau de asprimea Lui în alungarea primei perechi din Eden și în distrugerea lumii prin potop. Dar, în timp ce murmurau împotriva lui Dumnezeu, ca fiind arbitrar și sever, acceptau conducerea celui mai crud dintre tirani. Satana căuta să aducă dispreț asupra jertfelor care preînchipuiau moartea lui Hristos; și, cum mințile oamenilor erau întunecate de idolatrie, el îi mâna să contrafacă aceste jertfe prin sacrificiul propriilor fii pe altarele zeilor lor. Deoarece oamenii se depărtau de Dumnezeu, atributele divine - dreptatea, curăția și iubirea - au fost înlocuite cu apăsarea, violența și brutalitatea. Locuitorii Babelului erau hotărâți să stabilească o conducere care să fie independentă de Dumnezeu. Printre ei, erau totuși unii care se temeau de Dumnezeu, dar care fuseseră amăgiți de declarațiile celor necredincioși și atrași în planurile lor. Din pricina acestor credincioși, Dumnezeu a amânat judecățile Sale și le-a dat oamenilor timp în care aceștia să dea pe față adevăratul lor caracter. În timp ce avea loc acest lucru, fiii lui Dumnezeu se străduiau să-i întoarcă de la planurile lor; dar oamenii erau strâns legați în acțiunea aceasta dârză împotriva Cerului. Dacă ar fi mers mai departe nestingheriți, ei ar fi ticăloșit lumea chiar din copilăria ei. Alianța lor a fost întemeiată pe răzvrătire, o împărăție întemeiată pe înălțare de sine și în care Dumnezeu nu avea să aibă nici stăpânire, nici onoare. Dacă această alianță ar fi fost îngăduită, o putere teribilă avea să se ridice pentru a izgoni de pe pământ neprihănirea - și cu ea pacea, fericirea și siguranța. În locul legilor divine, care sunt „sfinte, drepte și bune” (Rom.7,12), oamenii se străduiau să pună legi care să corespundă cu scopurile inimilor lor egoiste și crude. Cei care se temeau de Dumnezeu strigau către El ca să intervină. Și „Domnul S-a coborât să vadă cetatea și turnul, pe care-l zideau fiii oamenilor.” (Gen.11,5). În îndurarea Lui față de omenire, El a nimicit planul ziditorilor turnului și a prăbușit monumentul cutezanței lor. În mila Sa, le-a încurcat limbile, punând astfel o stavilă pornirii lor spre răscoală. Dumnezeu suportă îndelung stricăciunea oamenilor, dându-le din plin prilej pentru pocăință; dar El reține toate uneltirile lor de a se împotrivi autorității Legii Sale drepte și sfinte. Din timp în timp, mâna nevăzută ce ține sceptrul guvernării este întinsă pentru a pune frâu nelegiuirii. Sunt date dovezi de netăgăduit că Acela care a creat Universul, Cel nemărginit în înțelepciune, iubire și adevăr, este Cârmuitorul Suprem al cerului și al pământului și că nimeni nu poate să sfideze puterea Sa fără să fie pedepsit pentru aceasta. Uneltirile ziditorilor Babelului au sfârșit în rușine și înfrângere. Monumentul mândriei lor a devenit un semn de aducere-aminte a nebuniei lor. Cu toate acestea, oamenii continuă să meargă pe același drum, încrezându-se în ei înșiși și respingând Legea lui Dumnezeu. Este același principiu pe care Satana a căutat să-l înfăptuiască în ceruri; același principiu care l-a stăpânit pe Cain atunci când și-a adus jertfa. Există ziditori de turnuri și în zilele noastre. Cei necredincioși își construiesc teoriile lor pe deducțiile așa-zisei științe și resping revelația Cuvântului lui Dumnezeu. Ei își permit să condamne autoritatea morală a lui Dumnezeu, să disprețuiască Legea Sa și să se mândrească cu capacitatea rațiunii umane. Și, „pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor lor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorința să facă rău.” (Ecl. 8,11). În așa-zisa lume creștină, mulți se depărtează de învățăturile clare ale Bibliei și construiesc un crez format din speculații omenești și mituri plăcute, arătând spre turnul lor ca fiind un mijloc de a urca la cer. Oamenii se agață cu admirație de vorbirile elocvente, care-i învață că cel care păcătuiește nu va muri, că mântuirea poate fi obținută fără să fie nevoie de ascultare față de Legea lui Dumnezeu. Dacă cei ce mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos ar accepta standardul pe care-l prezintă Dumnezeu, acest lucru i-ar duce la unitate; dar atâta vreme cât înțelepciunea omenească este înălțată mai presus de Cuvântul Său cel sfânt, va fi numai ceartă și dezbinare. Confuzia existent în crezurile și sectele ce sunt în conflict unele cu altele este foarte bine reprezentată prin expresia „Babilon”, pe care profeția (Apoc. 14,8; 18,2) o aplică la bisericile iubitoare de lume din zilele sfârșitului. Mulți caută să facă un cer al lor prin acumularea de avuție și putere. Ei „râd și vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus.” (Ps. 73,8 - T.M.), călcând în picioare drepturile omului și disprețuind autoritatea divină. Cei mândri pot, pentru un timp, să fie în mare putere și pot să aibă succes în tot ceea ce întreprind; dar până la urmă, nu vor avea decât dezamăgire și nenorocire. Timpul cercetării lui Dumnezeu este aproape. Cel Preaînalt va coborî să vadă ce au zidit fiii oamenilor. Puterea Lui suverană se va manifesta, iar lucrările îngâmfării omenești se vor da pe față. „Domnul privește din înălțimea cerurilor și vede pe toți fiii oamenilor. Din locașul locuinței Lui, El privește pe toți locuitorii pământului.” (Ps. 33,13.14 - T.M.). 

18. CHEMAREA LUI AVRAAM:

 După dispersarea de la Babel, idolatria a devenit aproape universală și, în cele din urmă, Dumnezeu i-a lăsat pe păcătoșii împietriți să meargă mai departe pe căile lor rele, în timp ce l-a ales pe Avraam, din seminția lui Sem, și l-a făcut păzitorul Legii Sale pentru generațiile viitoare. Avraam crescuse în mijlocul superstițiilor și al păgânismului. Chiar cei din casa tatălui său, prin care fusese păstrată cunoștința de Dumnezeu, au cedat în mod treptat influențelor seducătoare din jurul lor; ei „slujeau altor dumnezei” (Iosua 24,2), în loc să-I slujească lui Iehova. Dar adevărata credință nu avea să piară. Dumnezeu a păstrat întotdeauna o rămășiță care să-L slujească. Adam, Set, Enoh, Metusala, Noe, Sem, într-o linie neîntreruptă, au păstrat din veac în veac descoperirile prețioase ale voinței Sale. Fiul lui Terah a devenit moștenitor al acestei comori sfinte. Idolatria îl chema din toate părțile, dar în zadar. Credincios printre cei lipsiți de credință, neatins de corupție în mijlocul apostaziei ce predomina, el s-a ținut neclintit de adorarea singurului și adevăratului Dumnezeu. „Domnul este lângă toți cei ce-L cheamă, lângă cei ce-L cheamă cu toată inima.” (Ps. 145,18 - T.M.). El i-a făcut cunoscută lui Avraam voința Lui și i-a dat o lămurită cunoaștere a cerințelor Legii Sale și a mântuirii care avea să fie realizată prin Hristos. Lui Avraam i-a fost dată făgăduința, foarte prețioasă pentru oamenii din vremea aceea, și anume că va avea nenumărați urmași și că va ajunge un neam mare. „Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.” (Gen.12,2). La aceasta, a mai fost adăugată asigurarea mai prețioasă decât orice altceva pentru moștenitorul credinței, și anume că din urmașii săi avea să vină Răscumpărătorul lumii. „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (vers. 3). Și totuși, ca o primă condiție a împlinirii, trebuia să fie o punere la probă a credinței; secerea un sacrificiu. Mesajul lui Dumnezeu a ajuns la Avraam: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta.” (Gen. 12,1). Pentru ca Dumnezeu să-l poată califica pentru marea Sa lucrare, ca păstrător al sfintelor Sale cuvinte, Avraam trebuia să fie despărțit de cei cu care fusese asociat la începutul vieții sale. Influența neamurilor și a prietenilor avea să fie o piedică în calea educației pe care Dumnezeu Își propusese să o dea slujitorului Său. Acum, când într-un mod special Avraam era legat de cer, el trebuia să locuiască printre străini. Caracterul său trebuia să fie cu totul deosebit, diferit de celelalte caractere din lume. El nici n-ar fi putut explica felul comportării sale, astfel încât să fie înțeles de prietenii săi. Lucrurile spirituale trebuie înțelese în mod spiritual, iar motivele și acțiunile sale nu erau înțelese de către rudeniile lui idolatre. „Prin credință, Avraam, când a fost chemat să plece dintr-un loc pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat, fără să știe unde se duce.” (Evr. 11,8). Ascultarea necondiționată a lui Avraam este una dintre cele mai izbitoare dovezi ale credinței ce poate fi aflată în întreaga Scriptură. Pentru el, credința era „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” (Evr. 11,1). Sprijinindu-se pe făgăduința divină, fără cea mai slabă asigurare exterioară a împlinirii ei, el și-a părăsit casa și rudeniile, cum și țara lui de naștere, și a plecat fără să știe încotro, pentru a merge acolo unde îl conducea Dumnezeu. „Prin credință, a venit și s-a așezat el în țara făgăduinței, ca într-o țară care nu era a lui, și a locuit în corturi, ca și Isaac și Iacov, care erau împreună moștenitori cu el ai aceleiași făgăduințe.” (Evr. 11,9). N-a fost deloc ușoară încercarea prin care a trecut Avraam și sacrificiul ce se cerea din partea lui nu era nicidecum dintre cele mai mici. Legături puternice îl legau de țara sa, de rudeniile și familia sa. Dar el n-a ezitat să asculte chemarea. El nu avea nicio întrebare de pus în legătură cu țara făgăduinței, dacă solul era fertil și clima sănătoasă, dacă țara avea locuri plăcute și dacă îi oferea posibilitatea să strângă avere. Dumnezeu a vorbit, și slujitorul Său trebuia să asculte; locul cel mai fericit de pe pământ pentru el era locul în care Dumnezeu voia ca el să fie. Chemarea cerului i s-a adresat de prima dată lui Avraam, în vreme ce el locuia în „Ur din Caldeea” (Gen. 11,31) și de unde, ascultând de ea, a plecat în Haran. Până aici l-a însoțit familia sa, căci, pe lângă închinarea la idoli, ei se mai închinau și adevăratului Dumnezeu. Avraam a rămas aici până la moartea lui Terah. Dar, de la mormântul tatălui său, glasul divin îl cheamă să meargă mai departe. Fratele său, Nahor, și familia lui s-au lipit de casa și idolii lor și au rămas acolo. Pe lângă Sara, nevasta lui Avraam, numai Lot, fiul lui Haran care murise de multă vreme, a ales să împărtășească viața de peregrin a patriarhului. Cu toate acestea, grupul celor care au plecat din Mesopotamia a fost mare. Avraam avea deja mari turme și cirezi nenumărate, bogățiile Orientului, și era înconjurat de un număr mare de servitori și ajutoare. El a plecat din țara părinților săi ca să nu se mai întoarcă niciodată, luând cu el tot ceea ce avea, „toate averile pe care le strânseseră și cu toate slugile (sufletele, KJV) pe care le câștigaseră în Haran.” (Gen. 12,5). Printre aceștia erau mulți care erau mânați de considerații mai înalte decât acelea de câștig și interese personale. În timpul șederii lor în Haran, atât Avraam, cât și Sara au adus și pe alții la închinarea și slujirea adevăratului Dumnezeu. Aceștia s-au alăturat casei patriarhului și l-au însoțit în Țara Făgăduinței. „Au plecat în țara Canaan și au ajuns în țara Canaan.” (Gen. 12,5). Locul în care au poposit pentru prima dată a fost Sihem. La umbra stejarilor lui More, într-o vale largă și ierboasă, cu grădinile ei de măslini și izvoare de apă, între muntele Ebal pe de o parte și muntele Garizim pe de altă parte, Avraam și-a așezat tabăra. Țara în care a intrat patriarhul era o țară plăcută și bună, „țară cu pâraie de apă, cu izvoare și cu lacuri, care țâșnesc din văi și munți; țară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini și cu rodii, țară cu măslini și cu miere.” (Deut. 8,7.8). Dar pentru închinătorii lui Iehova, o umbră grea zăcea asupra dealurilor împădurite și asupra câmpiei roditoare. „Canaaniții erau atunci în țară.” Avraam ajunsese la împlinirea nădejdilor sale, dar găsise țara ocupată de un neam străin și plin de idolatrie. Prin dumbrăvi erau ridicate altare ale zeilor falși și pe înălțimile din jur erau aduse jertfe omenești. În timp ce el se prindea de făgăduința divină, nu fără prevestiri îngrozitoare și-a întins el cortul. Apoi „Domnul S-a arătat lui Avraam și i-a zis: Toată țara aceasta o voi da seminței tale.” (Gen. 12,7). Credința lui a fost întărită de asigurarea că prezența divină era cu el și că n-a fost lăsat pe mâna celor nelegiuiți. „Și Avraam a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase.” (Gen. 12,7). Deși era încă un peregrin, el s-a mutat în curând într-un loc lângă Betel, a înălțat iarăși un altar și a chemat acolo Numele Domnului. Avraam, „prietenul lui Dumnezeu”, ne dă un valoros exemplu. Viața lui a fost o viață de rugăciune. Oriunde își așeza el cortul, ridica alături și un altar, strângându-i pe toți cei din tabăra sa la jertfele de dimineață și de seară. Când își muta cortul, altarul rămânea acolo. În anii următori, unii dintre canaaniții nomazi au primit învățături de la Avraam; și, ori de câte ori unul dintre aceștia ajungea la altarul acela, știa cine fusese acolo înaintea lui; când își așeza cortul, el repara altarul și se închina acolo viului Dumnezeu. Avraam a călătorit mai departe, spre miazăzi, și din nou credința sa a fost încercată. Cerul n-a mai dat ploaie, pâraiele încetaseră să mai curgă prin văi și iarba se uscase pe câmpii. Turmele și cirezile nu mai găseau pășune și foametea amenința întreaga tabără. Nu cumva patriarhul punea acum la îndoială conducerea Providenței? Nu privea el oare înapoi cu dor la belșugul câmpiilor din Caldeea? Toți priveau cu îngrijorare să vadă ce va face Avraam, când necazuri după necazuri se abăteau asupra lui. Atâta vreme cât încrederea lui părea de nezdruncinat, ei simțeau că mai există speranță; erau siguri că Dumnezeu era Prietenul său și că El încă îi călăuzea. Avraam nu putea să explice căile Providenței; el nu ajunsese la împlinirea speranțelor lui; dar se ținea tare de făgăduința: „Te voi binecuvânta, îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.” Cu rugăciuni stăruitoare, el chibzuia să vadă cum să păstreze viața celor ai săi și a turmelor sale, dar nu îngăduia ca împrejurările să zdruncine credința sa în Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a scăpa de foamete, el coborî în Egipt. El n-a uitat Canaanul și, în strâmtorarea sa, nu s-a întors în Caldeea, de unde venise și unde era belșug de pâine; ci a căutat un refugiu temporar cât mai aproape posibil de Țara Făgăduinței, intenționând să se întoarcă în curând acolo unde l-a așezat Dumnezeu. În providența Sa, Dumnezeu a adus această încercare asupra lui Avraam ca să-l învețe lecția supunerii, a răbdării și a credinței, lecții ce aveau să fie așezate în scris pentru binele tuturor acelora care aveau să fie chemați mai târziu să sufere necazuri.  În timpul rămânerii sale în Egipt, Avraam a demonstrat că nu scăpase de slăbiciunile și imperfecțiunile omenești. Ascunzând faptul că Sara era soția sa, el a dat pe față neîncredere în purtarea de grijă divină, o lipsă a acelei alese credințe și a curajului, de atâtea ori și în mod nobil exemplificate în viața lui. Sara era foarte frumoasă și el nu se îndoia de faptul că egiptenii aceia negricioși o vor pofti pe frumoasa străină și, pentru a fi a lor, nu se vor da înapoi de a-l ucide pe soțul ei. El a considerat că nu se făcea vinovat de minciună, prezentând-o pe Sara ca fiind sora sa, pentru că ea era fiica tatălui său, dar nu era și fiica mamei sale. Dar ascunderea legăturilor reale dintre ei a fost o minciună. Dumnezeu nu poate aproba nicio deviere de la o strict integritate. Ca urmare a lipsei de credință din partea lui Avraam, Sara a fost pusă într-o mare primejdie. Împăratul Egiptului, fiind informat de frumusețea ei, a adus-o în palatul său, având de gând s-o ia de soție. Dar Dumnezeu, în mila Sa, a ocrotit-o pe Sara, trimițând judecățile Lui asupra casei imperiale. În acest fel, monarhul a aflat adevărul în această problemă și, mâniat că fusese înșelat, l-a mustrat pe Avraam și i-a înapoiat soția, spunând: „Ce mi-ai făcut? … De ce ai zis: Este sora mea și am luat-o astfel de nevastă? Acum, iată-ți nevasta, ia-o și pleacă.” (Gen. 12,18.19). Avraam a fost umplut cu multe daruri de către împărat; chiar și acum faraonul nu a îngăduit să i se facă vreun rău lui sau celor ce erau cu el, ci a poruncit ca o gardă să-l petreacă în siguranță în afara granițelor împărăției sale. În vremea aceea, s-au făcut legi care interziceau egiptenilor să aibă legături cu păstorii străini, relații așa de familiare, cum ar fi a mânca și a bea cu ei. Faraonul l-a îndepărtat pe Avraam într-un mod amabil și generos; el i-a cerut să părăsească Egiptul, căci nu și-a putut permite să-i îngăduie să rămână. Din neștiință, el fusese aproape să-i facă o mare pagubă, dar Dumnezeu a intervenit și l-a scăpat pe monarh de a comite un așa mare păcat. Faraonul a văzut în acest străin un om pe care Dumnezeul cerului l-a onorat și s-a temut să aibă în împărăția sa pe cineva care era atât de vădit în grația divină. Dacă Avraam ar fi rămas în Egipt, averea și onoarea sa în continuă creștere ar fi putut trezi invidia și lăcomia egiptenilor și i s-ar fi putut face vreun rău, pentru care ar fi fost făcut răspunzător monarhul, ceea ce putea aduce din nou judecățile asupra casei împărătești. Avertizarea care îi fusese dată faraonului s-a dovedit a fi o apărare pentru Avraam în legăturile lui de mai târziu cu popoarele păgâne, deoarece lucrurile nu puteau fi ținute în taină. S-a văzut că Dumnezeul căruia Avraam I se închina avea să-l apere pe servul Său și că orice vătămare ce i s-ar aduce lui avea să fie pedepsită. Este un lucru primejdios de a face rău unuia dintre copiii Împăratului cerului. Psalmistul se referă la acest capitol din experiența lui Avraam, când spune, vorbind poporului ales, că Dumnezeu „a pedepsit împărați din pricina lor, spunând: Nu vă atingeți de unșii Mei și nu faceți rău prorocilor Mei.” (Ps. 105,14.15 - T.M.). Este o interesantă asemănare între experiența lui Avraam în Egipt și cele petrecute cu urmașii săi, cu sute de ani mai târziu. Și unii, și alții au mers în Egipt din pricina foametei, și unii, și ceilalți au locuit acolo. Prin manifestarea judecăților divine în apărarea lor, teama de ei i-a cuprins pe egipteni; și, îmbogățiți de darurile păgânilor, au ieșit de acolo cu mari bogății.

19. AVRAAM ÎN CANAAN:

 Avraam s-a întors în Canaan „foarte bogat în vite, în argint și în aur.” (Gen. 13,2). Lot era încă împreună cu el și ei au venit din nou la Betel și și-au ridicat corturile lângă altarul pe care îl înălțaseră mai înainte. Ei au constatat însă, în curând, că înmulțirea bogățiilor a adus cu sine înmulțirea necazurilor. În mijlocul greutăților și al încercărilor au locuit împreună, în deplină armonie, dar, odată cu creșterea avuției lor, exista pericolul izbucnirii certei între ei. Pășunea nu era suficientă pentru turmele și cirezile lor și, de aceea, între păzitorii turmelor și cirezilor lor izbucneau în mod frecvent certuri, care erau aduse înaintea stăpânilor lor pentru a fi aplanate. Era evident faptul că ei trebuiau să se separe. Avraam era mai mare decât Lot în ceea ce privește vârsta și era, de asemenea, mai mare decât el în relații, avere și poziție socială; și, cu toate acestea, el a fost primul care a propus o soluție pentru menținerea păcii între ei. Deși țara întreagă îi fusese dată de către Însuși Dumnezeu, plin de bunăvoință, el a renunțat la dreptul său. „Să nu fie ceartă între mine și tine”, a spus el, „între păzitorii mei și păzitorii tăi, căci suntem frați. Nu-i oare toată țara înaintea ta? Mai bine desparte-te de mine; dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga.” (Gen. 13,8.9). Aici s-a dat pe față spiritul neegoist al lui Avraam. Cât de mulți sunt aceia care, în condiții asemănătoare, fără să țină seama de urmări, s-ar agăța de drepturile și preferințele lor personale! Câte familii nu s-au distrus din pricina aceasta! Câte biserici n-au fost dezbinate, făcând ca lucrarea, cauza adevărului, să ajungă de ocară și batjocură printre cei nelegiuiți! „Să nu fie ceartă între mine și tine”, a spus Avraam, „căci suntem frați”, nu numai prin legături naturale de rudenie, ci și ca închinători ai viului Dumnezeu. Copiii lui Dumnezeu de pe întreaga față a pământului sunt o singură familie și același duh al iubirii și al împăcării ar trebui să-i stăpânească. „Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia” (Rom. 12,10), aceasta este învățătura Mântuitorului.  Deși datora prosperitatea sa legăturii pe care o avea cu Avraam, Lot n-a dat pe față niciun fel de recunoștință față de binefăcătorul său. Buna-cuviință ar fi cerut ca el să-l lase pe Avraam să aleagă, dar, în loc să facă astfel, el s-a străduit în mod egoist să tragă toate foloasele de partea sa. El „și-a ridicat ochii și a văzut că toată câmpia Iordanului era bine udată în întregime … până la Țoar, era ca o grădină a Domnului, ca țara Egiptului.” (Gen. 13,10). Regiunea cea mai fertilă din toată Palestina era valea Iordanului, amintind celor ce o stăpâneau de Paradisul pierdut, egalând frumusețea și rodnicia câmpiilor bogate ale Nilului, pe care ei nu de mult timp le părăsiseră. Erau acolo, de asemenea, cetăți bogate și frumoase, promițând un negoț rentabil în târgurile lor aglomerate. Amăgit de perspectiva unui câștig lumesc, Lot a trecut cu vederea relele morale și spirituale ce aveau să-l întâmpine acolo. Locuitorii câmpiilor erau „din calea afară de păcătoși împotriva Domnului”; dar el sau nu cunoștea lucrul acesta, sau, știindu-l, îi dădea puțină importanță. El „și-a ales toată câmpia Iordanului” și „și-a întins corturile până la Sodoma.” (Gen. 13,11.12). Cât de puțin a prevăzut el urmările groaznice ale alegerii sale egoiste! După despărțirea sa de Lot, Avraam a primit din nou, din partea Domnului, o făgăduință privitoare la întreaga țară. Nu mult după aceasta, el s-a mutat la Hebron, ridicându-și cortul sub stejarii lui Mamre, înălțând lângă el un altar Domnului. În libertatea acestor ținuturi de la poalele munților, cu livezile lor de măslini și cu viile lor, cu câmpurile lor cu lanuri unduitoare de grâu și pășuni întinse, înconjurate de dealuri, el și-a trăit mulțumit viața lui simplă, patriarhală, lăsându-l pe Lot să aleagă luxul periculos al văii Sodomei. Avraam a fost onorat de către națeamurile înconjurătoare ca un prinț puternic și un conducător înțelept și priceput. El nu și-a ținut influența departe de vecinii săi. Viața și caracterul său, în contrast vădit cu acelea ale închinătorilor idolatri, au exercitat o influență puternică în favoarea adevăratei credințe. Supunerea sa față de Dumnezeu era neclintită, în timp ce bunătatea și gingășia lui inspirau încredere și prietenie, iar măreția lui impunea respect și onoare. Religia sa nu era păstrată ca o comoară prețioasă ce trebuia păzită cu gelozie, de care să se bucure numai cel ce o avea. Adevărata religie nu poate fi ținută în acest fel, căci un astfel de spirit este contrar principiilor Evangheliei. Atunci când Hristos locuiește în inimă, este imposibil să ascunzi lumina prezenței Sale sau ca lumina aceea să piardă din strălucire. Din contră, ea va ajunge tot mai strălucitoare pe măsură ce, zi de zi, ceața egoismului și a păcatului ce învăluie sufletul este împrăștiată de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Bogat în credință, nobil în generozitate, neșovăitor în ascultare și umil în simplitatea vieții lui de peregrin, Avraam a fost, de asemenea, înțelept în diplomație, viteaz și îndemânatic în război. Cu toate că era cunoscut ca învățător al unei noi religii, trei frați de neam împărătesc, conducători ai câmpiilor amoriților în care el locuia, și-au manifestat prietenia, invitându-l să intre în alianță cu ei pentru o mai mare siguranță; căci țara era plină de violență și opresiune. Curând, s-a ivit prilejul ca el să se folosească de această alianță. Cu paisprezece ani mai înainte, Chedorlaomer, împăratul Elamului, invadase Canaanul și-l făcuse tributar față de el. Mai mulți prinți s-au revoltat acum și împăratul Elamului, cu patru aliați, a năvălit din nou în țară pentru a o supune. Cinci dintre domnitorii Canaanului și-au alăturat oștirile și i-au întâmpinat pe invadatori în valea Sidim, dar numai pentru a fi complet înfrânți. O mare parte a armatei a fost măcelărită, și cei care au scăpat au fugit în munți ca să-și scape viața. Biruitorii au jefuit cetățile câmpiei și au plecat cu pradă bogată și mulți robi, printre care se afla și Lot cu familia lui. Avraam, locuind în pace în dumbrăvile de stejari din Mamre, a aflat de la unul dintre fugari ce se întâmplase în bătălie și nenorocirea ce se abătuse asupra nepotului său. El nu păstrase amintiri neplăcute despre lipsa de recunoștință a lui Lot. Toată afecțiunea sa pentru el a fost trezită și se hotărî să-l scape. Căutând mai întâi sfatul divin, Avraam s-a pregătit de război. Din însăși tabăra sa, el a chemat trei sute optsprezece slujitori pregătiți, crescuți în temere de Dumnezeu, deprinși în serviciul stăpânului lor și în mânuirea armelor. Aliații săi, Mamre, Eșcol și Aner, s-au unit cu cetele lor și, împreună, au început să-i urmărească pe invadatori. Elamiții și aliații lor tăbărâseră la Dan, la hotarul de miazănoapte al Canaanului. Amețiți de victorie și netemându-se că vor fi atacați de vrăjmașii lor înfrânți, ei s-au dedat la mâncare și băutură. Patriarhul și-a împărțit forțele, așa încât ele să se apropie din mai multe părți, și noaptea a atacat tabăra. Atacul său, atât de puternic și neașteptat, a avut ca rezultat o victorie rapidă. Împăratul Elamului a fost ucis și armata sa, lovită de panică, a fost cu desăvârșire nimicită. Lot și familia sa, împreună cu toți prizonierii și bunurile lor au fost eliberați, și o bogată pradă de război a căzut în mâinile biruitorilor. Biruința se datora în primul rând lui Dumnezeu și apoi lui Avraam. Adoratorul lui Iehova nu numai că adusese un mare serviciu țării, dar se dovedise a fi un om curajos. Se dovedise că viața de neprihănire nu este lașitate și că religia lui Avraam l-a făcut curajos în susținerea a ceea ce este drept și gata să apere pe cel oprimat. Actul său eroic a avut o mare influență printre triburile înconjurătoare. La întoarcere, împăratul Sodomei i-a ieșit înainte cu suita sa pentru a-l onora pe biruitor. La invitat să ia bunurile, cerând numai ca prizonierii să fie eliberați. În conformitate cu uzanța războiului, prada de război aparținea biruitorilor; dar Avraam se angajase în această expediție fără vreun gând de câștig și a refuzat să profite de pe urma celor căzuți în nenorocire, cerând însă ca aliații săi să-și primească partea ce li se cuvenea. Dacă ar fi supuși la o astfel de încercare, puțini ar fi aceia care s-ar arăta tot așa de nobili ca Avraam. Puțini ar fi rezistat ispitei de a pune mâna pe o astfel de bogăție. Exemplul său este o mustrare pentru cei iubitori de sine și doritori de câștig. Avraam ținea seama de cerințele dreptății și ale omeniei. Purtarea sa ilustrează cuvântul inspirat: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” (Lev. 19,18). „Ridic mâna mea spre Domnul, Dumnezeul Cel Preaînalt, Ziditorul cerului și al pământului”, spuse el, „și jur că nu voi lua nimic din tot ce este al tău, nici măcar un fir de ață, nici măcar o curea de încălțăminte, ca să nu zici: Am îmbogățit pe Avraam.” (Gen. 14,22.23). El nu dorea să le dea ocazia să creadă că el s-a angajat în luptă cu gândul câștigului sau să se spună mai târziu că prosperitatea lui se datorează darurilor sau bunăvoinței lor. Dumnezeu făgăduise că îl va binecuvânta pe Avraam și numai Lui trebuia să-I fie adusă slava. Un altul care a ieșit să-l întâmpine pe patriarhul victorios a fost Melhisedec, împăratul Salemului, care a adus pâine și vin pentru înviorarea oastei lui. Ca „preot al Dumnezeului Celui Preaînalt”, el a rostit o binecuvântare asupra lui Avraam și I-a adus mulțumiri lui Dumnezeu, care săvârșise o eliberare atât de mare prin servul Său. Și Avraam „i-a dat zeciuială din toate.” (Gen. 14,17-20). Avraam s-a întors voios la corturile și turmele sale, dar mintea sa era frământată de gânduri chinuitoare. El fusese un om al păcii și, cât a fost cu putință, s-a ferit de vrăjmășie și de ceartă; acum, el retrăia scenele de măcel la care fusese martor. Fără îndoială că neamurile ale căror forțe fuseseră înfrânte urmau să invadeze din nou Canaanul și aveau să facă din el ținta deosebită a răzbunării lor. Ajungând astfel să fie amestecat în certurile acestor neamuri, viața lui pașnică și liniștită avea să dispară. Mai mult chiar, el nu intrase încă în posesia Canaanului și nici nu putea spera acum să aibă un moștenitor, față de care să se împlinească făgăduința făcută. Într-o viziune de noapte, a fost auzit din nou glasul divin: „Avraame, nu te teme”, au fost cuvintele Prințului prinților, „Eu sunt scutul tău și răsplata ta cea foarte mare”. Dar mintea sa era atât de copleșită de gânduri negre, încât nu putea să prindă acum făgăduința cu o încredere neîndoielnică, așa ca până atunci. El s-a rugat să i se dea o dovadă palpabilă că aceasta se va împlini. Și cum avea oare să se împlinească făgăduința legământului, atâta vreme cât nu I se dădea un fiu? „Ce-mi vei da”, spuse el, „căci mor fără copii? ... și slujitorul născut în casa mea va fi moștenitorul meu”. El a propus ca Eliezer, slujitorul său credincios, să fie - prin adopție - fiul său și deci moștenitor al averilor sale. Dar i s-a dat asigurarea că propriul copil avea să fie moștenitorul său. Apoi, a fost dus afară din cort și i s-a spus să privească stelele nenumărate ce sclipeau pe bolta cerului; în timp ce el făcea acest lucru, au fost rostite cuvintele: „Așa va fi sămânța ta.” (Gen. 15,2-5). „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” (Rom. 4,3). Patriarhul a cerut totuși un semn vizibil, ca o confirmare a credinței sale și o dovadă pentru generațiile viitoare de oameni, că planurile milostive ale lui Dumnezeu se vor împlini. Domnul a consimțit să intre într-un legământ cu slujitorul Său, folosind forme obișnuite între oameni pentru ratificarea unui angajament atât de solemn. Prin inspirație divină, Avraam a adus ca jertfă o juncană de trei ani, o capră de trei ani și un berbec de trei ani, despicându-le trupul în două și așezând bucățile la o mică depărtare unele de altele. La acestea, el a mai adăugat o turturea și un pui de porumbel, pe care însă nu le-a mai despicat în două. Acestea fiind făcute, el a trecut cu mult respect printre bucățile jertfei, făcând în mod solemn un legământ de ascultare veșnică de Dumnezeu. Veghind și stăruind, el a rămas lângă animale până la apusul soarelui, ca să le păzească, pentru a nu fi întinate sau mâncate de păsările de pradă. Pe la apusul soarelui, el a căzut într-un somn adânc; și „iată că l-a apucat o groază și un mare întuneric.” (Gen. 15,7-18). Și glasul lui Dumnezeu s-a auzit cerându-i să nu se aștepte să ia imediat în stăpânire Țara Făgăduinței, arătând spre suferințele urmașilor săi, mai înainte ca aceștia să se așeze în Canaan. I-a fost dezvăluit acum Planul de Mântuire în moartea lui Hristos, Jertfa cea mare, și venirea Sa în glorie. Avraam a văzut, de asemenea, pământul, readus la frumusețea lui edenică, ce avea să-i fie dat ca o veșnică stăpânire, ca o împlinire finală și deplină a făgăduinței. Ca o garanție a acestui legământ al lui Dumnezeu cu oamenii, „un fum ca dintr-un cuptor și niște flăcări”, simboluri ale prezenței divine, au trecut printre „dobitoacele despicate”, aduse ca jertfă, mistuindu-le în întregime. Și din nou Avraam a auzit un glas, confirmând făgăduința că va da țara Canaanului urmașilor săi, „de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat.” (Gen. 15,17-18). După ce Avraam locuise aproape douăzeci și cinci de ani în Canaan, Domnul i S-a arătat și i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea și fii fără prihană.” (Gen. 17,1). Plin de venerație, patriarhul s-a aruncat cu fața la pământ și mesajul a continuat: „Iată legământul Meu pe care-l fac cu tine; vei fi tatăl multor neamuri.” Ca semn al împlinirii acestui legământ, numele lui, care până atunci fusese Avram, a fost schimbat în Avraam, care înseamnă „tată al multor neamuri”, iar numele Sarai avea să fie Sara, „prințesă”, căci glasul dumnezeiesc a spus că „ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împărați de noroade vor ieși din ea.” (Gen. 17,16). Cu ocazia aceasta i-a fost dat lui Avraam ritualul circumciziei, „ca o pecete a acelei îndreptățiri pe care o căpătase prin credință, când era netăiat împrejur.” (Rom. 4,11). El trebuia să fie îndeplinit de către patriarh și urmașii săi, ca un semn că erau devotați slujirii lui Dumnezeu și, în acest fel, despărțiți de idolatri, dar și un semn că Dumnezeu i-a primit ca o comoară deosebită a Sa. Prin ritualul acesta, pe de o parte, ei erau legați să îndeplinească condițiile legământului făcut cu Avraam. Ei nu trebuiau să încheie legături de căsătorie cu păgânii; căci, făcând astfel, ei urmau să piardă respectul față de Dumnezeu și față de Legea Sa cea sfântă. De asemenea, ei aveau să fie ispitiți să se dedea la practicile păcătoase ale celorlalte neamuri și atrași la idolatrie. Dumnezeu i-a dat o mare onoare lui Avraam. Îngerii cerului au umblat și au vorbit cu el așa cum vorbesc doi prieteni. Când judecățile cerului erau gata să se abată asupra Sodomei, acest lucru n-a fost ascuns de el și Avraam a devenit mijlocitor la Dumnezeu pentru cei păcătoși. Întâlnirea sa cu îngerii ne prezintă, de asemenea, un frumos exemplu de ospitalitate. În dogoarea căldurii de la miezul zilei de vară, patriarhul stătea la ușa cortului său, privind la peisajul liniștit din fața lui, când a văzut în depărtare trei călători apropiindu-se. Înainte să ajungă la cortul lui, străinii s-au oprit, ca și cum s-ar fi sfătuit cu privire la drumul pe care să-l urmeze. Fără să mai aștepte ca ei să-l roage ceva, Avraam s-a sculat repede și, pe când ei păreau că vor să se întoarcă și să meargă într-o altă direcție, el s-a grăbit să-i ajungă și, cu o deosebită amabilitate, i-a rugat să-l onoreze rămânând puțin la el pentru a se răcori și întări. Cu mâinile sale a adus apă ca ei să se poată spăla de praful care se așezase pe picioarele lor în timpul călătoriei. El însuși a ales hrana pe care să le-o servească și, în timp ce aceștia se odihneau la umbra răcoritoare, li s-a pregătit masa, iar el a rămas în picioare, plin de respect, lângă ei, în timp ce se ospătau. Dumnezeu a privit acest act de generozitate ca fiind de o importanță îndestulătoare spre a fi consemnat în Cuvântul Său; iar cu mii de ani mai târziu, apostolul inspirat s-a referit la el spunând: „Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii, prin ea, au găzduit, fără să știe, pe îngeri.” (Evr. 13,2). Avraam a văzut în oaspeții săi numai trei călători obosiți, fără să-i treacă măcar prin minte că printre ei era Unul căruia putea să I se închine fără a păcătui. Dar adevăratul caracter al solilor îngerești se dădu acum pe față. Deși ei se aflau în drumul și lucrarea lor ca slujitori ai mâniei, totuși, lui Avraam, omul credinței, ei îi aduseră mai întâi binecuvântări. Deși Dumnezeu este categoric în a spune pe nume nelegiuirii și a pedepsi fărădelegea, El nu Se complace în răzbunare. Lucrarea de distrugere este o „lucrare străină” Lui, care este „nemărginit în iubire”.  Avraam Îl onorase pe Dumnezeu și Dumnezeu l-a onorat, la rândul Său, pe el, invitându-l la consfătuirea Sa și descoperindu-i planurile Sale. „Să ascund Eu oare de Avraam ce am să fac?”, spuse Domnul. „Strigătul împotriva Sodomei și Gomorei s-a mărit și păcatul lor într-adevăr este nespus de greu. De aceea Mă voi pogorî acum să văd dacă într-adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine; și dacă nu va fi așa, voi ști.” (Gen. 18,17- 22). Dumnezeu cunoștea bine gradul de vinovăție al Sodomei, dar a vorbit în felul oamenilor, pentru ca justețea purtării Sale să poată fi înțeleasă. Înainte de a aduce pedeapsa asupra celor vinovați, El va merge personal să facă o cercetare a umblării lor; dacă ei nu trecuseră de limitele îndurării divine, El avea să le mai dea timp de pocăință. Doi dintre mesagerii cerului au plecat, lăsându-l pe Avraam singur cu Cel pe care Îl cunoștea acum ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Și omul credinței mijloci în favoarea locuitorilor Sodomei. Odată, el îi salvase cu sabia sa; acum, s-a străduit să-i salveze prin rugăciune. Lot și familia lui locuiau încă acolo; iar iubirea neegoistă care îl mânase pe Avraam să-i scape de elamiți căuta acum să-i salveze, dacă era voia lui Dumnezeu, de furtuna judecății divine. Cu profund respect și umilință, el și-a început mijlocirea: „Iată, am îndrăznit să vorbesc Domnului, eu, care nu sunt decât praf și cenușă.” (Gen. 18,27). Nu era nicio încredere în sine, nicio mândrie a propriei neprihăniri. El n-a cerut vreo favoare pe temeiul ascultării sale sau al sacrificiilor pe care le-a făcut, supunându-se voii lui Dumnezeu. Fiind el însuși păcătos, a mijlocit totuși în favoarea păcătoșilor.  Avraam a dat pe față o încredere ca a unui copil care se roagă unui tată iubitor. El s-a apropiat de solul ceresc și, cu căldură, I-a prezentat cererea sa. Deși Lot ajunsese un locuitor al Sodomei, el nu se făcuse părtaș la nelegiuirile locuitorilor ei. Avraam se gândea că, în acel oraș atât de populat, mai puteau fi și alți închinători ai adevăratului Dumnezeu. Și, având în vedere aceasta, el a spus: „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău … departe de Tine așa ceva … departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?” (Gen. 18,25). Avraam n-a intervenit numai o singură dată, ci de mai multe ori. Prinzând curaj pe măsură ce cererile lui erau împlinite, el a continuat până când a primit asigurarea că, dacă numai zece oameni drepți s-ar fi aflat în ea, cetatea avea să fie cruțată. Iubirea față de sufletele pieritoare a inspirat rugăciunea lui Avraam. Cu toate că îi era scârbă de păcatele acelei cetăți corupte, el dorea ca păcătoșii să poată fi salvați. Profundul său interes pentru Sodoma ne înfățișează neliniștea pe care ar trebui s-o simțim pentru cei nepocăiți. Noi ar trebui să cultivăm ură față de păcat, dar milă și iubire față de cei păcătoși. De jur-împrejurul nostru, sunt suflete care se cufundă într-o ruină la fel de groaznică și lipsită de speranță ca și aceea care s-a abătut asupra Sodomei. În fiecare zi, timpul de probă al unora se sfârșește. În fiecare ceas, unii trec dincolo de hotarul îndurării. Și unde sunt oare glasurile de avertizare și de îndemnare care să-l determine pe păcătos să fugă de această îngrozitoare nenorocire? Unde sunt oare mâinile acelea întinse care să-l tragă înapoi de la moarte? Unde sunt oare aceia care, în umilință și cu o credință stăruitoare, să mijlocească la Dumnezeu pentru el? Spiritul lui Avraam era spiritul lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu este El Însuși un mare Mijlocitor în favoarea păcătosului. El, care a plătit prețul pentru răscumpărarea omului, cunoaște valoarea sufletului omenesc. Cu o aversiune față de rău care poate exista numai într-o natură lipsită de orice mânjitură a păcatului, Hristos a manifestat față de păcătos o iubire pe care numai bunătatea infinită o poate concepe. În agonia răstignirii, fiind El Însuși apăsat de povara îngrozitoare a păcatelor lumii întregi, El S-a rugat pentru cei ce-L batjocoreau și pentru ucigașii Săi: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac.” (Luca 23,34). Despre Avraam este scris că „a fost numit prietenul lui Dumnezeu”, „tatăl tuturor celor ce cred.” (Iacov 2,23; Rom. 4,11). Mărturia lui Dumnezeu cu privire la acest patriarh credincios este: „Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele” și: „Eu îl cunosc și știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină calea Domnului, făcând ce este drept și bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit.” (Gen. 26,5; 18,19). Mare a fost onoarea la care a fost chemat Avraam, aceea de a fi părintele poporului care, timp de veacuri, avea să fie păzitorul și păstrătorul adevărului lui Dumnezeu pentru lume, al acelui popor datorită căruia toate neamurile pământului aveau să fie binecuvântate prin venirea lui Mesia cel făgăduit. Dar Acela care l-a chemat pe patriarh l-a socotit vrednic. Dumnezeu este Acela care vorbește. El, care înțelege de departe gândurile și care îi prețuiește pe oameni după adevărata lor valoare, spune: „Îl cunosc.” Nu va fi din partea lui Avraam nicio trădare a adevărului, pentru scopuri egoiste. El va ține Legea și se va purta drept și bine. Nu numai că se va teme el însuși de Dumnezeu, ci va cultiva religia și în familia sa. El va învăța casa sa să umble în căile neprihănirii. Legea lui Dumnezeu avea să fie norma de conduită în familia sa. Casa lui Avraam cuprindea mai bine de o mie de persoane. Aceia care erau conduși de învățăturile sale, spre a se închina singurului Dumnezeu, au găsit un cămin în tabăra sa; și aici, ca într-o școală, ei au primit o astfel de învățătură, care îi pregătea să devină reprezentanți ai adevăratei credințe. În acest fel, asupra sa zăcea o mare răspundere. El forma conducători de familii și metodele sale de conducere aveau să fie aplicate în casele peste care aceștia aveau să fie conducători. În acele vremuri de demult, tatăl era conducătorul și preotul familiei sale și exercita autoritatea asupra copiilor săi, chiar și după ce aceștia își aveau propriile familii. Urmașii săi erau învățați să privească la el ca la conducătorul lor, atât în problemele religioase, cât și în cele pământești. Avraam s-a străduit să perpetueze acest sistem patriarhal de conducere, deoarece el tindea să păstreze cunoașterea de Dumnezeu. Era necesar ca membrii familiei să fie legați laolaltă, pentru a ridica o barieră împotriva idolatriei care ajunsese atât de răspândită și de înrădăcinată. Avraam a căutat, prin toate mijloacele ce-I stăteau la dispoziție, să-i păzească pe locuitorii taberei sale de a avea legături cu păgânii și de a fi martori la practicile lor idolatre, căci el știa că familiarizarea cu răul avea să strice pe nesimțite principiile. El avea cea mai mare grijă ca orice formă a falsei religii să fie ținută cât mai departe de ei și ca mintea să fie impresionată de maiestatea și slava viului Dumnezeu, ca fiind singurul vrednic de adorare. Era o măsură înțeleaptă, pe care Dumnezeu personal o luase, aceea de a despărți pe poporul Său, atât cât era cu putință acest lucru, de legătura cu păgânii, făcând din ei un popor care trăia separat și care nu se număra printre celelalte neamuri. El l-a despărțit pe Avraam de rudeniile lui idolatre, pentru ca patriarhul să-și poată forma și educa familia departe de influențele seducătoare ce i-ar fi înconjurat în Mesopotamia și pentru ca adevărata credință să fie păstrată de către urmașii săi, în toată curăția ei. Afecțiunea lui Avraam pentru copiii săi și pentru casa sa l-a făcut să le apere credința, să le dea o cunoaștere a legilor divine, ca fiind moștenirea cea mai prețioasă pe care le-o putea transmite, iar prin ei - lumii. Toți erau învățați că se aflau sub conducerea Dumnezeului cerului. De aceea, nu trebuia să existe niciun fel de apăsare din partea părinților, iar din partea copiilor, niciun fel de neascultare. Legea lui Dumnezeu trasase fiecăruia îndatoririle lui și numai prin ascultare de ea putea cineva să-și asigure fericirea sau prosperitatea. Exemplul său personal și influența tăcută a vieții lui zilnice erau o lecție permanentă. Cinstea sa neșovăielnică, bunătatea și politețea lui neegoistă, care câștigaseră admirația împăraților, erau manifestate în familie. Viața lui radia în jur un parfum, o noblețe și o frumusețe a caracterului, care spuneau tuturor că el era în legătură cu Cerul. El nu trecea cu vederea sufletul celui mai umil slujitor. În casa sa nu era o lege pentru stăpân și alta pentru slujitor; un drum împărătesc pentru cel bogat și altul pentru cel sărac. Toți erau tratați cu dreptate și milă, ca împreună moștenitori cu el ai harului vieții. El „va porunci casei sale”. Nu va da pe față nicio neglijare condamnabilă în a înfrâna tendințele spre rău ale copiilor săi, niciun favoritism slab, neînțelept și îngăduitor; nicio cedare în ceea ce privește convingerile sale cu privire la datoria față de cerințele unei iubiri greșit înțelese. Avraam nu numai că avea să dea învățături drepte, dar avea să mențină autoritatea unor legi drepte și bune.  În cuvintele adresate lui Avraam, Dumnezeul cerurilor vorbește fiecărui părinte credincios: „Îl cunosc și știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină calea Domnului, făcând ce este drept și plăcut, pentru ca astfel Domnul să împlinească față de Avraam ce i-a făgăduit.”

20. ÎNCERCAREA CREDINȚEI:

 Avraam primise, fără să mai pună la îndoială, făgăduința unui fiu, dar el n-a așteptat ca Dumnezeu să împlinească Cuvântul Său, la timpul și în modul cuvenit. A fost îngăduită o amânare pentru a pune la probă credința sa în puterea lui Dumnezeu; el însă n-a reușit să treacă cu bine încercarea. Gândindu-se că este imposibil să aibă un copil la vârsta ei înaintată, Sara a dat ideea - ca un plan prin care scopul divin putea fi realizat - ca una dintre roabele ei să fie luată de Avraam ca a doua soție a sa. Poligamia devenise atât de răspândită încât încetase să mai fie privită ca păcat, deși aceasta nu însemna că ea nu mai era o violare a Legii lui Dumnezeu, ci că era fatală sfințeniei și păcii în relațiile familiale. Urmarea căsătoriei lui Avraam cu Agar a fost nefericită atât pentru propria familie, cât și pentru generațiile următoare. Măgulită de onoarea noii sale poziții, ca soție a lui Avraam, și nădăjduind să fie mama unui mare neam care să descindă din ea, Agar a devenit mândră și îndrăzneață, tratând-o cu dispreț pe stăpâna ei. O gelozie mută a tulburat pacea unui cămin cândva fericit. Obligat să asculte plângerile fiecăreia, Avraam s-a străduit zadarnic să restabilească armonia. Deși s-a căsătorit cu Agar la cererea insistentă a Sarei, acum aceasta îi reproșa lui Avraam ca unuia care era vinovat. Ea dorea să o izgonească pe rivala ei. Dar Avraam a refuzat să fie de acord cu dorința ei; Agar urma să fie mama fiului său, pe care îl dorea atât de mult, fiul făgăduinței. Ea era totuși roaba Sarei și el o lăsă mai departe sub porunca stăpânei ei. Spiritul irascibil al lui Agar nu putea să se mai supună asprimii pe care obrăznicia ei a provocat-o - când „Sarai s-a purtat rău cu ea … Agar a fugit de ea.” (Gen. 16,6). Ea a fugit în pustie și, pe când se odihnea lângă un izvor de apă, singură și fără prieteni, a întâmpinat-o un înger al Domnului, în chip omenesc, adresându-i-se: „Agar, roaba Sarei” pentru a-i aminti de poziția și de datoria ei; el îi spuse: „Întoarce-te la stăpâna ta și supune-te sub mâna ei.” (vers. 8). Și totuși, odată cu mustrarea, erau amestecate și cuvinte de mângâiere: „Domnul a auzit mâhnirea ta …”. „Îți voi înmulți foarte mult sămânța, și ea va fi atât de multă la număr, că nu va putea fi numărată.” (vers. 10). Și ca o veșnică aducere-aminte a milei Sale, i s-a spus să-l numească pe fiul ei Ismael - „Domnul aude”. Când Avraam a ajuns la vârsta de aproape o sută de ani, i-a fost repetată făgăduința unui fiu, cu asigurarea că viitorul moștenitor va fi fiul Sarei. Avraam însă n-a înțeles încă făgăduința și mintea lui s-a îndreptat imediat spre Ismael, agățându-se de credința că prin el planul cel milostiv al lui Dumnezeu avea să fie realizat. În iubirea sa față de fiul său, el a exclamat: „Să trăiască Ismael înaintea Ta!” (Gen. 17,18). Din nou făgăduința i-a fost dată, în cuvinte ce nu puteau fi înțelese greșit: „Cu adevărat nevastă-ta Sara îți va naște un fiu; și-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el”. Totuși Dumnezeu n-a fost neatent față de rugăciunea tatălui. „Dar cu privire la Ismael”, spuse El, „te-am ascultat: Iată, îl voi binecuvânta … voi face din el un neam mare.” (Gen. 17,18-20). Nașterea lui Isaac, aducând, după o viață întreagă de așteptare, împlinirea celor mai scumpe dorințe ale lor, a umplut corturile lui Avraam și Sarei de bucurie. Pentru Agar însă, acest eveniment a însemnat prăbușirea celor mai plăcute ambiții pe care ea le cultivase. Ismael, acum un tânăr, fusese considerat de toți cei din tabără moștenitorul averii lui Avraam și al făgăduințelor făcute urmașilor săi. Acum, dintr-odată, el a fost dat la o parte; și, în dezamăgirea lor, mama și fiul îl urau pe copilul Sarei. Bucuria generală n-a făcut decât să mărească gelozia lor până într-atât încât Ismael a îndrăznit să-și bată joc în mod deschis de moștenitorul făgăduinței lui Dumnezeu. Sara a văzut în pornirea răzvrătită a lui Ismael un izvor continuu de discordie și a apelat la Avraam, insistând ca Agar și Ismael să fie alungați din tabără. Patriarhul se afla într-o mare încurcătură. Cum să-l izgonească pe Ismael, fiul său, pe care încă îl iubea foarte mult? În frământarea sa, el a apelat la sfatul divin. Domnul, printr-un înger sfânt, îl sfătui să împlinească dorința Sarei; iubirea sa pentru Ismael sau Agar nu trebuia să constituie o piedică, căci numai astfel putea restabili armonia și fericirea familiei sale. Îngerul i-a dat făgăduința consolatoare că, deși despărțit de casa tatălui său, Ismael nu avea să fie uitat de Dumnezeu; viața lui avea să fie ocrotită și avea să devină tatăl unui mare neam. Avraam a ascultat de cuvintele îngerului, dar nu fără o mare suferință. Inima tatălui a fost cuprinsă de o durere nespusă când i-a izgonit pe Agar și pe fiul său. Învățătura dată lui Avraam cu privire la sfințenia legăturilor de căsătorie avea să fie o lecție pentru toate veacurile. Ea spune că drepturile și fericirea acestei legături trebuie să fie păstrate cu multă grijă, chiar cu prețul unor mari sacrificii. Sara era singura soție legitimă a lui Avraam. Drepturile ei de soție și de mamă nu puteau fi împărțite cu nicio altă persoană. Ea l-a respectat pe soțul ei și, din acest punct de vedere, ea este înfățișată în Noul Testament ca un exemplu vrednic de urmat. Dar ea nu era de acord ca iubirea lui Avraam să fie împărțită cu o alta și Dumnezeu n-a mustrat-o pentru faptul că a cerut alungarea rivalei sale. Nici Avraam și nici Sara nu s-au încrezut în puterea lui Dumnezeu, iar greșeala aceasta a condus la căsătoria lui cu Agar. Dumnezeu îl chemase pe Avraam să fie tatăl celor credincioși și viața sa trebuia să stea ca un exemplu de credință pentru generațiile care aveau să vină. Dar credința sa n-a fost desăvârșită. El a dat pe față neîncredere în Dumnezeu atunci când a ascuns faptul că Sara este soția lui și, de asemenea, atunci când a luat-o pe Agar de soție. Pentru ca el să poată atinge cel mai înalt standard, Dumnezeu l-a supus la o altă încercare, cea mai grea pe care omul a fost chemat vreodată s-o suporte. Într-o vedenie de noapte, el a fost înștiințat să meargă în ținutul Moria și acolo să-l aducă pe fiul său ca jertfă - ardere-detot - pe un munte care urma să-i fie arătat. La data când a primit această poruncă, Avraam atinsese vârsta de o sută douăzeci de ani. El era privit ca om bătrân chiar de către cei din generația sa. În tinerețea sa, el fusese destul de puternic ca să poată îndura greutăți și să înfrunte primejdii, dar acum înflăcărarea tinereții sale trecuse. Cineva care este în puterea bărbăției poate înfrunta plin de curaj încercările și durerile care ar face ca inima să cadă înfrântă la o vârstă mai înaintată, când picioarele merg tremurând spre mormânt. Dar Dumnezeu a păstrat ultima și cea mai grea încercare a Sa pentru Avraam până când povara anilor apăsa greu asupra sa și el dorea foarte mult să se odihnească de griji și necazuri. Patriarhul locuia la Beer-Șeba, înconjurat de belșug și de cinste. El era foarte bogat și nespus de onorat, ca un prinț puternic, de către conducătorii țării. Mii de oi și de vite acopereau câmpiile ce se întindeau în jurul taberei sale. De jur-împrejur erau corturile păstorilor lui, căminul sutelor de slujitori credincioși. Fiul făgăduinței crescuse, ajungând la maturitate lângă el. Cerul părea că încoronase cu binecuvântările lui o viață de sacrificiu și de așteptare răbdătoare a speranței mereu amânate. În ascultarea credinței, Avraam părăsise țara sa natală - se depărtase de mormintele părinților săi și de casa rudelor sale. El peregrinase ca un străin în țara moștenirii sale. El așteptase mult nașterea moștenitorului făgăduit. La porunca lui Dumnezeu, îl alungase pe fiul său, Ismael. Și acum, când copilul atât de mult dorit ajunsese la vârsta de bărbat și patriarhul părea că ajunsese să întrezărească roadele nădejdii sale, îi stătea înainte o încercare mai mare decât toate celelalte de mai înainte. Porunca a fost rostită în cuvinte care trebuie să fi chinuit îngrozitor inima tatălui: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac … și adu-l ardere-de-tot.” (Gen. 22,2). Isaac era lumina căminului său, mângâierea bătrâneților sale și, mai presus de toate, moștenitor al binecuvântărilor promise. Pierderea unui astfel de fiu, din cauza vreunui accident sau a unei boli, i-ar fi sfâșiat inima acestui tată iubitor, ar fi încovoiat de durere capul său albit; dar lui i se dăduse porunca să verse sângele fiului său cu propriile mâini. Lucrul acesta i se părea îngrozitor și imposibil de îndeplinit. Satana era alături, gata să-i sugereze ideea că trebuie să se fi înșelat, căci Legea divină poruncește „Să nu ucizi”, iar Dumnezeu nu poate cere ceea ce El a interzis cândva. Ieșind din cortul său, Avraam privi în sus la strălucirea liniștită a cerului fără nori și își reaminti făgăduința făcută lui cu aproape cincizeci de ani înainte, și anume că sămânța sa va fi ca stelele de numeroasă. Dacă această făgăduință avea să fie împlinită prin Isaac, cum putea el să fie dat morții? Avraam era ispitit să creadă că este victima unei înșelăciuni. În îndoiala și chinul său sufletesc, se plecă la pământ și se rugă așa cum nu se mai rugase niciodată pentru o confirmare a poruncii că, într-adevăr, el trebuie să aducă la îndeplinire datoria aceasta teribilă. El și-a adus aminte de îngerii trimiși pentru a-i descoperi planul lui Dumnezeu de a nimici Sodoma și care-i aduseseră făgăduința că i se va naște acest fiu, Isaac, și s-a dus la locul unde de atâtea ori îi întâmpinase pe solii cerești, nădăjduind să-i întâlnească din nou și să primească noi îndrumări; dar nimeni nu veni în ajutorul său. Întunericul părea că-l copleșise; dar porunca lui Dumnezeu suna în urechile sale: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac.” Porunca trebuia să fie ascultată, iar el nu îndrăzni să zăbovească. Ziua se apropia și el trebuia să pornească la drum. Întorcându-se la cortul său, el merse la locul în care Isaac dormea somnul adânc și netulburat al tinereții și nevinovăției. Pentru un moment, tatăl privy chipul cel scump al fiului său și apoi se îndepărtă cutremurându-se. El merse apoi până la Sara, care de asemenea dormea. Să o trezească oare, pentru ca săși mai îmbrățișeze o dată fiul? Să-i spună oare care era cerința lui Dumnezeu? El dorea să-și despovăreze inima și să împărtășească cu ea această teribilă responsabilitate; dar s-a reținut, de teamă ca nu cumva ea să-i pună piedici. Isaac era bucuria și mândria ei. Viața ei era strâns legată de viața lui și iubirea mamei putea să refuze sacrificiul. În cele din urmă, Avraam îl trezi pe fiul său, spunându-i despre porunca primită de a aduce jertfă pe un munte îndepărtat. Isaac mersese adesea cu tatăl său să se roage la vreunul dintre diferitele altare care marcaseră pelerinajul său și această chemare nu trezi nicio surpriză. Pregătirile pentru călătorie au fost foarte repede făcute. Lemnele au fost pregătite și așezate pe măgar și, împreună cu doi slujitori, au pornit la drum. Alături unul de altul, tatăl și fiul au călătorit în tăcere. Patriarhul, cugetând la marea sa taină, nu mai avea inimă să vorbească. Gândurile lui erau la mama cea mândră și iubitoare și la ziua când se va întoarce singur la ea. El știa bine că, atunci când cuțitul va lua viața fiului ei, acesta va străpunge și inima ei. Ziua aceea - cea mai lungă zi din câte trăise Avraam - se târa încet spre sfârșit. În timp ce fiul său și cei doi tineri au adormit, el a petrecut noaptea în rugăciune, tot mai nădăjduind că un sol ceresc va veni să-i spună că încercarea fusese îndestulătoare și că tânărul se putea întoarce nevătămat la mama sa. Dar nicio izbăvire n-a venit pentru sufletul său chinuit. A urmat o altă zi lungă și încă o noapte de umilință și rugăciune, în timp ce porunca aceea care avea să-l lase fără copil stăruia mereu în urechile sale. Satana era acolo ca să șoptească îndoieli și necredință, dar Avraam a rezistat șoptirilor lui. Pe când se pregăteau de călătorie în cea de a treia zi, patriarhul, privind spre nord, a văzut semnul făgăduit, un nor de slavă plutind deasupra muntelui Moria, și și-a dat seama că glasul care i-a vorbit era din cer. Nici chiar acum el nu murmură împotriva lui Dumnezeu, ci își îmbărbătă sufletul, cugetând la dovezile bunătății și ale credincioșiei lui Dumnezeu. Acest fiu îi fusese dat pe neașteptate; și oare Acela care îi dăduse acest dar prețios nu avea dreptul de a cere înapoi ceea ce era al Lui? Apoi credința repetă iarăși făgăduința: „Numai din Isaac va ieși o sămânță” (Gen. 21,12), o sămânță tot atât de numeroasă ca și boabele de nisip de pe țărmul mării. Isaac era fiul unei minuni și nu putea oare puterea care i-a dat viață să i-o redea? Privind dincolo de ceea ce se vedea, Avraam se agăță de cuvântul lui Dumnezeu, „căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar și din morți.” (Evr. 11,19). Cu toate acestea, numai singur Dumnezeu putea înțelege cât de mare a fost sacrificiul tatălui, care trebuia să dea morții pe fiul său; Avraam dorea ca nimeni, în afară de Dumnezeu, să nu fie martor la scena despărțirii. El porunci slujitorilor săi să rămână pe loc, spunând: „Eu și băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm și apoi ne vom întoarce la voi.” (Gen. 22,5-8). Lemnele au fost puse pe spinarea lui Isaac, cel care avea să fie adus jertfă, tatăl luă cuțitul și focul și împreună urcară astfel pe vârful muntelui, tânărul întrebându-se în tăcere de unde se va lua jertfa în locul acesta atât de depărtat de turme și staule. În cele din urmă, el zise: „Tată, iată focul și lemnele; dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?” Vai, ce încercare grea era aceasta! Cum străpunsese inima lui Avraam cuvântul plin de gingășie: „Tată”! Nu, încă nu-i putea spune. „Fiul meu”, spuse el, „Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea-de-tot”. La locul rânduit, ei au zidit un altar și au pus lemnele pe el. Apoi, cu glasul tremurând, Avraam îi descoperi fiului său mesajul  divin. Cu groază și uimire Isaac află ce soartă îl aștepta, dar nu se împotrivi. El ar fi putut să scape de ceea ce-l aștepta, dacă ar fi ales să facă așa; bătrânul, paralizat de durere, istovit de lupta celor trei zile îngrozitoare, nu s-ar fi putut împotrivi voinței tânărului plin de vigoare. Dar Isaac fusese educat din copilărie să asculte de îndată și cu încredere, și când planul lui Dumnezeu i-a fost descoperit, el a dat pe față o supunere plină de bunăvoință. El era părtaș al credinței lui Avraam și și-a dat seama că era onorat prin faptul că era chemat să-și dea viața ca jertfă lui Dumnezeu. Cu duioșie, el căută să ușureze durerea tatălui și să încurajeze mâinile lui înțepenite să lege frânghiile ce-l fixau de altar. Apoi, au fost rostite ultimele cuvinte pline de iubire, s-au vărsat ultimele lacrimi și a avut loc ultima îmbrățișare. Tatăl ridică cuțitul pentru a-l junghia pe fiul său, când, deodată, brațul său fu oprit. Un înger al Domnului îl chemă pe patriarh, vorbindu-i din ceruri: „Avraame! Avraame!” El răspunse îndată: „Iată-mă!” și din nou se auzi glasul rostind: „Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (Gen. 22,11.12). Avraam a văzut atunci „un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiș” și, luând imediat noua victimă, a adus-o ca „ardere-de-tot în locul fiului său”. În bucuria și recunoștința sa, Avraam a dat un nume nou acelui loc sfânt „Iehova-iire”, „la muntele unde Domnul va purta de grijă.” (Gen. 22,13.14). Pe muntele Moria, Dumnezeu Și-a reînnoit legământul Său, întărind printr-un jurământ solemn binecuvântarea făgăduită lui Avraam și seminței sale de-a lungul tuturor generațiilor viitoare: „Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult sămânța și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării; și sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat porunca Mea.” (vers. 16-18). Marele act al credinței lui Avraam stă asemenea unui stâlp de lumină, iluminând calea slujitorilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Avraam n-a căutat o scuză pentru a se sustrage aducerii la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. În timpul celor trei zile cât a ținut călătoria, el a avut sufficient timp să se gândească și să se îndoiască de Dumnezeu, dacă ar fi dorit să se îndoiască. El s-ar fi putut gândi că, prin sacrificarea fiului său, avea să fie privit ca un ucigaș, un al doilea Cain, că acest fapt ar fi făcut ca învățătura lui să fie lepădată și disprețuită, nimicindu-i astfel puterea de a face bine semenilor săi. El ar fi putut argumenta că vârsta sa îl scutea de ascultare. Dar patriarhul n-a căutat refugiu în niciuna dintre aceste scuze. Avraam era și el om; sentimentele și atașamentele lui erau ca și ale noastre; dar el nu s-a oprit să întrebe cum avea să se împlinească făgăduința făcută, dacă Isaac avea să fie sacrificat. El n-a stat să discute cu inima lui chinuită. El știa că Dumnezeu este drept și neprihănit în toate cerințele Lui și împlini porunca primită până la litera ei. „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și i s-a socotit ca neprihănire; și el a fost numit prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2,23). Iar Pavel spune: „Fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință.” (Gal. 3,7). Credința lui Avraam s-a manifestat însă prin faptele sale. „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită.” (Iacov 2,21.22). Mulți nu izbutesc să înțeleagă legătura dintre credință și fapte. Ei spun: „Credeți numai în Hristos și n-aveți de ce să vă temeți. Nu trebuie să vă faceți griji pentru că nu țineți Legea.” Dar adevărata credință se va manifesta prin ascultare. Iisus le spunea iudeilor necredincioși: „Dacă ați fi copii ai lui Avraam, a-ți face faptele lui Avraam.” (Ioan 8,39). Iar cu privire la părintele credincioșilor Domnul declară: „Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduielile Mele.” (Gen. 26,5). Apostolul Iacov zice: „Credința, dacă n-are fapte, este moartă.” (Iacov 2,17). Iar Ioan, care stăruiește atât de mult asupra iubirii, ne spune: „Dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5,3). Prin simboluri și făgăduințe, Dumnezeu „a propovăduit lui Avraam înainte de Evanghelie” (Gal. 3,8 KJV). Iar credința patriarhului s-a prins de Răscumpărătorul ce avea să vină. Iisus le spunea iudeilor: „Tatăl vostru, Avraam, a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat.” (Ioan 8,56). Berbecul adus ca jertfă în locul lui Isaac Îl reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu, care avea să fie sacrificat în locul nostru. Când omul a fost dat morții din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Tatăl, privind la Fiului Său, îi spuse păcătosului: „Trăiește, am găsit un preț de răscumpărare.” Pentru ca să imprime în mintea lui Avraam valoarea Evangheliei și pentru a-i pune la probă credința îi poruncise Dumnezeu să-l aducă jertfă pe fiul său. Chinul de moarte prin care el a trecut în timpul zilelor de teribilă încercare a fost îngăduit, pentru ca el să poată înțelege, din propria experiență, ceva din măreția sacrificiului făcut de Dumnezeul cel veșnic pentru mântuirea omului. Nicio altă încercare nu i-ar fi pricinuit lui Avraam un astfel de chin sufletesc, ca aducerea fiului său ca jertfă. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pradă unei morți chinuitoare și pline de ocară. Îngerilor, care erau martori la umilirea și chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, nu li s-a îngăduit să intervină ca în cazul lui Isaac. Nu a fost niciun glas care să strige: „Destul!” Pentru a salva neamul omenesc căzut, Împăratul slavei Și-a dat viața. Ce dovadă mai puternică poate fi dată cu privire la mila și iubirea fără de margini a lui Dumnezeu? „El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Rom. 8,32). Sacrificiul cerut lui Avraam nu a fost numai pentru binele său și nici chiar numai spre folosul generațiilor viitoare; ci a fost și pentru învățătura ființelor lipsite de păcat din cer și din celelalte lumi. Câmpul luptei dintre Hristos și Satana - câmp în care se aduce la îndeplinire Planul de Mântuire - este manualul întregului Univers. Pentru că Avraam dăduse pe față o lipsă de credință în făgăduințele lui Dumnezeu, Satana îl acuzase înaintea îngerilor și înaintea lui Dumnezeu de faptul că a dat greș în a îndeplini condițiile legământului, dovedindu-se astfel nedemn de binecuvântările lui Dumnezeu. Dumnezeu dorea să dovedească înaintea întregului cer credincioșia slujitorului Său, pentru a demonstra că nu poate fi primită decât o ascultare desăvârșită și pentru a face mai clar Planul de Mântuire înaintea lor. Ființe cerești au fost martore la scena punerii la probă a credinței lui Avraam și a supunerii lui Isaac. Încercarea aceasta a fost mult mai grea decât aceea prin care trecuse Adam. Ascultarea de interdicția pusă înaintea primilor noștri părinți nu aducea cu sine nicio durere, dar porunca dată lui Avraam cerea sacrificiul cel mai chinuitor. Întregul cer privi cu uimire și admirație ascultarea neșovăitoare a lui Avraam. Tot cerul a prețuit credincioșia lui. Acuzațiile lui Satana au fost dovedite ca fiind false. Dumnezeu îi spune slujitorului Său: „Știu acum că te temi de Dumnezeu (cu toate învinuirile lui Satana), întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.” (vers. 12). Legământul lui Dumnezeu, întărit lui Avraam printr-un jurământ înaintea ființelor din celelalte lumi, dovedește faptul că ascultarea va fi răsplătită. Fusese greu chiar și pentru îngeri să pătrundă înțelesul adânc al tainei mântuirii - să înțeleagă faptul că Fiul lui Dumnezeu, Comandantul cerului, trebuia să moară pentru omul vinovat. Când i-a fost dată lui Avraam porunca de a-l aduce ca jertfă pe fiul său a trezit interesul ființelor cerești. Cu un viu interes, ele au urmărit fiecare pas în aducerea la îndeplinire a acestei porunci. Când, la întrebarea lui Isaac: „Unde este mielul pentru arderea-de-tot?”, Avraam a răspuns: „Domnul Însuși va purta de grijă de miel” și când mâna tatălui a fost oprită în momentul în care era gata să-l înjunghie pe fiul său, iar berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfă în locul lui Isaac, atunci s-a revărsat lumină asupra tainei mântuirii și chiar îngerii au înțeles mult mai clar hotărârea minunată pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului (1 Petru 1,12).