GLASNOSTUL ȘI PERESTROIKA.

GLASNOSTUL ȘI PERESTROIKA

      În data de 11 martie 1985, Mihail Gorbaciov a fost ales secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Sovieticii, precum şi majoritatea observatorilor din întreaga lume, nu s-au aşteptat la schimbări majore în timpul conducerii lui.

       Nu  trecuse încă un an, şi Arkadi Şevcenko, fost consilier politic al ministrului sovietic al afacerilor externe şi, timp de cinci ani, sub secretar-general al Naţiunilor Unite, a făcut următoarea remarcă clarvăzătoare: „U.R.S.S.-ul se află la o răscruce de drumuri. Dacă apăsătoarele probleme economice şi sociale nu vor fi rezolvate în viitorul apropiat, este inevitabilă o nouă eroziune în sistemul său economic, care, pe termen lung, îi pune în pericol chiar supravieţuirea. Categoric, Gorbaciov a pus bazele unui stil nou. Însă rămâne de văzut dacă modul lui de a conduce va deschide o eră nouă pentru U.R.S.S. Îi stau în faţă probleme aproape imposibil de rezolvat“.

      Funcţia pe care o deţinea Gorbaciov îi conferea acestuia influenţa politică necesară pentru a introduce în societatea sovietică o politică despre care el vorbise încă din 1971. Era vorba despre glasnost, care înseamnă „informare publică“ şi care reprezenta un mod de acţiune prin care, în mod oficial, se discuta deschis despre problemele Uniunii Sovietice. Acesta milita pentru o societate mai liberă, în care cetăţenii sovietici şi presa aveau să se bucure de o libertate de exprimare mai mare. În cele din urmă, glasnostul a deschis calea criticării publice a guvernului şi a unora dintre acţiunile sale.

       Un alt termen folosit mult de Gorbaciov a fost „perestroika“, adică „restructurare“. Într-un eseu publicat în 1982, el a vorbit despre „necesitatea unei restructurări psihologice pertinente“ în domeniul agriculturii.

         După ce a devenit liderul Uniunii Sovietice, Gorbaciov a fost convins că era necesară şi o restructurare economică. El era conştient că aceasta era greu de realizat, poate chiar imposibil, atât timp cât nu era însoţită de o schimbare politică.

         Zelul cu care Gorbaciov a impus glasnostul şi perestroika nu a însemnat că el intenţiona să distrugă comunismul. Dimpotrivă. The Encyclopaedia Britannica ne dă următoarea explicaţie: „Obiectivul său era acela de a porni o revoluţie controlată de sus. El nu intenţiona să submineze Uniunea Sovietică, ci doar să o facă mai eficientă“.

     Slăbirea restricţiilor care au decurs în urma acestei politici a fost una dintre cauzele neînţelegerilor existente între unii membri ai conducerii Uniunii Sovietice. Lucrul acesta a fost valabil şi în cazul liderilor câtorva ţări din blocul răsăritean. În timp ce mulţi dintre ei şi-au dat seama că se impunea o restructurare economică, nu toţi au fost de părere că erau necesare sau de dorit şi schimbări politice.

    Totuşi Gorbaciov le-a spus aliaţilor săi est-europeni că sunt liberi să încerce şi ei programele perestroika. Între timp, Gorbaciov a avertizat Bulgaria - şi, în realitate, tot restul ţărilor din blocul răsăritean - că, deşi aceste reforme erau necesare, trebuia să se aibă grijă să nu se diminueze rolul dominant al Partidului Comunist.

Începutul declinului:

      De-a lungul anilor, atât Uniunea Sovietică, cât şi ţările blocului răsăritean au început să critice comunismul. De exemplu, încă de la începutul anilor ’80, săptămânalul maghiar HVG (Heti Világgazdaság) a combătut în mod făţiş punctele de vedere ale comunismului tradiţional, deşi a ezitat să critice direct Partidul Comunist.

     „Solidaritatea“, primul sindicat muncitoresc liber din blocul răsăritean, a fost fondată în 1980 în Polonia. Însă bazele ei au fost puse încă din 1976, când un grup de dizidenţi au format Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor. La începutul anului 1981, „Solidaritatea“ avea aproximativ zece milioane de membri. Ea a militat pentru reforme economice şi alegeri libere, susţinându-şi uneori cererile prin greve. Cedând în faţa unei posibile intervenţii sovietice, în cele din urmă guvernul polonez a dizolvat sindicatul, deşi acesta a continuat să activeze în ilegalitate. Grevele care cereau recunoaşterea guvernamentală au făcut ca uniunea să fie din nou legalizată în 1989. În iunie 1989 au avut loc alegeri libere, în urma cărora au fost aleşi mulţi dintre candidaţii „Solidarităţii“. În luna august, pentru prima dată după 40 de ani, Polonia nu avea un premier comunist.

     Glasnostul şi perestroika, precum şi tot mai multele probleme existente în lumea comunistă, au reformat în mod clar întregul bloc răsăritean.

Perestroika generează o revoluţie:

     „Până în iulie 1987 - scrie Martin McCauley, de la Universitatea din Londra - totul părea să se desfăşoare aşa cum prevăzuse Mihail Gorbaciov.“ Chiar şi la cel de-al XIX-lea Congres al Partidului Comunist, ţinut la Moscova în luna iunie 1988, Gorbaciov a declarat că a câştigat „pe plan extern un sprijin în favoarea programelor lui, deşi acesta era uneori lipsit de entuziasm“. Însă era evident faptul că el întâmpina dificultăţi în restructurarea Partidului Comunist şi a guvernului sovietic.

         În 1988, schimbările constituţionale au permis înlocuirea Sovietului Suprem existent la data aceea cu Congresul Deputaţilor Poporului al U.R.S.S., ai cărui 2 250 de membri au fost aleşi în anul următor prin alegeri libere. La rândul lor, aceşti deputaţi au ales din rândurile lor o legislatură bicamerală, fiecare cameră fiind formată din 271 de membri. Boris Elţîn a devenit unul dintre membrii de frunte ai acestei legislaturi. După puţin timp el avea să demaşte eşecul perestroikăi şi să supună atenţiei reformele pe care le considera necesare. Astfel, deşi în 1988 Gorbaciov a fost ales preşedinte, funcţie pe care el dorea să o restructureze şi să o consolideze, opoziţia a continuat să ia amploare.

       Între timp, cele două superputeri - Uniunea Sovietică şi Statele Unite - au făcut progrese majore în privinţa reducerii forţelor militare şi a diminuării ameninţării nucleare. Fiecare tratat încheiat a dus atât de mult la reînsufleţirea speranţei că într-o bună zi în lume va fi instaurată pacea, încât scriitorul John Elson a consemnat în septembrie 1989 următoarele: „Pentru mulţi comentatori, ultimele zile ale anilor ’80 înseamnă un fel de adio pentru arme. Războiul rece pare aproape încheiat; în numeroase părţi ale lumii pacea pare instaurată“.

      Apoi a venit data de 9 noiembrie 1989. Deşi era încă intact după aproximativ 28 de ani, Zidul Berlinului a fost în cele din urmă spart şi a încetat să mai fie o barieră simbolică între Est şi Vest. Una după alta, într-o succesiune rapidă, ţările Europei Răsăritene au renunţat la conducerea de tip socialist. În cartea sa, Death of the Dark Hero​—Eastern Europe, 1987–1990, David Selbourne a numit această acţiune drept „una dintre cele mai mari revoluţii ale istoriei: o revoluţie democratică, cu un pronunţat caracter anti-socialist, ale cărei efecte vor dăinui mult timp după ce actorii şi spectatorii săi vor fi dispărut de pe scenă“.

       Odată ajunsă la apogeu, paşnica revoluţie s-a încheiat imediat. Pe un indicator din Praga (Cehoslovacia) se rezuma totul în următoarele cuvinte: „Polonia: 10 ani; Ungaria: 10 luni; Germania Democrată: 10 săptămâni; Cehoslovacia: 10 zile. Iar apoi, după o săptămână de teroare, România: 10 ore“.

Sfârşitul războiului rece:

       Scriitorul Selbourne afirmă: „Modul de prăbuşire a sistemului est-european a fost mereu acelaşi“. Apoi adaugă: „Evident, catalizatorul a fost preluarea puterii de către Gorbaciov în martie 1985 şi căderea „doctrinei Brejnev”, care a deposedat regimurile din estul Europei de asigurarea ajutorului şi intervenţiei sovietice în caz de revoltă populară“.

      „The New Encyclopædia Britannica” îl numeşte pe Gorbaciov „singurul iniţiator cu adevărat important al unei serii de evenimente de la sfârşitul anilor 1989 şi 1990, care au transformat structura politică a Europei şi au marcat începutul încheierii războiului rece“.

       Bineînţeles, singur, Gorbaciov nu ar fi putut pune capăt războiului rece. Intuind ce avea să urmeze peste puţin timp, Margaret Thatcher, premierul britanic, a afirmat următoarele după prima ei întâlnire cu Gorbaciov: „Îmi place dl. Gorbaciov. Putem colabora“. Mai mult, relaţia personală deosebită dintre Thatcher şi preşedintele american Reagan i-au dat acesteia prilejul să-l convingă pe liderul american că era înţelept să colaboreze cu Gorbaciov. Gail Sheehy, autoarea cărţii „Gorbachev​-The Making of the Man Who Shook the World”, conchide următoarele: „Thatcher se poate felicita pe sine că este, în sensul deplin al cuvântului, naşa relaţiei Reagan-Gorbaciov“.

       Aşa cum deseori s-a întâmplat în istorie, oamenii-cheie s-au aflat la putere în momentul potrivit, ca să facă schimbări care altfel nu ar fi avut loc.