MARTIN LUTHER ȘI ÎNVĂȚĂTURA SA. PROBLEMA ÎNDREPTĂȚIRII OMULUI ÎN FAȚA LUI DUMNEZEU.

MARTIN LUTHER ȘI ÎNVĂȚĂTURA SA. PROBLEMA ÎNDREPTĂȚIRII OMULUI ÎN FAȚA LUI DUMNEZEU

       „Se spune că, despre Martin Luther s-au scris mai multe cărţi decât despre oricare alt om din istorie, cu excepţia stăpânului său, Iisus Hristos“, nota revista Time. Prin cuvintele şi acţiunile lui, Luther a contribuit la declanşarea Reformei - mişcare religioasă considerată a fi „cea mai importantă revoluţie din istoria omenirii“. Prin urmare, activitatea sa a dus la schimbarea climatului religios din Europa şi la încheierea epocii medievale pe acest continent. De asemenea, Luther a pus bazele formei standard a limbii germane scrise. Traducerea Bibliei realizată de el este, cu certitudine, cea mai răspândită traducere în germană.

       Ce fel de persoană a fost Martin Luther? Cum a reuşit el să aibă o influenţă atât de mare asupra lumii europene?

Luther devine un erudit:

       Martin Luther s-a născut în noiembrie 1483 la Eisleben (Germania). Tatăl său, deşi lucra într-o mină de cupru, a reuşit să câştige suficient pentru a-i asigura lui Martin o bună instruire. În 1501, acesta şi-a început studiile la Universitatea din Erfurt. În biblioteca de aici a citit pentru prima oară Biblia. „Această carte m-a încântat nespus şi nădăjduiam să fiu atât de norocos încât să am într-o bună zi o asemenea carte“, a spus el.

       La 22 de ani, Luther a intrat la mănăstirea Ordinului Augustinian din Erfurt. Mai târziu, a frecventat cursurile Universităţii din Wittenberg unde şi-a luat doctoratul în teologie. Luther nu se considera demn de favoarea divină, iar mustrările de conştiinţă îl aduceau uneori în pragul disperării. Însă cercetând Biblia, rugându-se şi meditând, el a reuşit să înţeleagă mai bine cum îi priveşte Dumnezeu pe păcătoşi. A realizat că favoarea divină nu poate fi câştigată, ci le este acordată prin bunătate nemeritată/har celor ce au credinţă. 

       Cum s-a convins Luther că noua sa înţelegere era corectă? Kurt Aland, profesor de istorie a bisericii primare şi de cercetare textuală a Noului Testament, a scris: „El a meditat la tot ce era scris în Biblie pentru a vedea dacă această nouă înţelegere rămânea în picioare la o confruntare cu alte declaraţii biblice; şi peste tot a găsit dovezi în favoarea ei“. Doctrina justificării, sau doctrina salvării, prin credinţă şi nu prin fapte ori acte de penitenţă a rămas un element central al învăţăturilor lui Luther.

Indignat din cauza indulgenţelor:

       Înţelegând modul în care îi priveşte Dumnezeu pe păcătoşi, Luther a intrat în conflict cu Biserica Romano-Catolică. În acea vreme era foarte răspândită credinţa că după moarte păcătoşii trebuiau să îndure pentru o perioadă de timp anumite pedepse. Însă se spunea că timpul de pedeapsă putea fi scurtat prin cumpărarea de indulgenţe care erau acordate sub autoritatea papală în schimbul unei anumite sume de bani. Vânzătorii de indulgenţe, precum Johann Tetzel, ce acţiona ca reprezentat al arhiepiscopului Albert de Mainz, obţineau profituri considerabile vânzând indulgenţe oamenilor de rând. Mulţi considerau indulgenţele un fel de asigurare pentru păcatele viitoare.

       Luther era indignat de vânzarea de indulgenţe. El ştia că omul nu se poate târgui cu Dumnezeu. În toamna anului 1517, el a scris cele 95 de teze celebre în care acuza Biserica de abuz financiar, doctrinar şi religios. Deoarece dorea să încurajeze o reformă, nu o revoltă, Luther a trimis copii ale tezelor sale arhiepiscopului Albert de Mainz şi câtorva erudiţi. Mulţi istorici consideră că anul 1517 sau acea perioadă a marcat începutul Reformei.

       Luther nu a fost singurul care şi-a exprimat dezaprobarea faţă de faptele reprobabile ale Bisericii. Cu un secol înainte, reformatorul religios ceh Jan Hus condamnase vânzarea de indulgenţe. Înaintea lui, John Wycliffe din Anglia arătase că unele tradiţii ale Bisericii erau nebiblice. Erasmus din Rotterdam şi Tyndale din Anglia, contemporani cu Luther, susţineau şi ei necesitatea unei reforme. Însă graţie inventării tiparului cu litere mobile de către Johann Gutenberg, vocea lui Luther s-a făcut auzită mai puternic şi mai departe decât a altor reformatori.

        În 1455, presa lui Gutenberg funcţiona la Mainz. La începutul secolului următor, existau prese în 60 de oraşe germane şi în alte 12 ţări din Europa. Pentru prima dată în istorie, opinia publică putea fi repede informată despre unele chestiuni de larg interes. Probabil fără consimţământul lui Luther, cele 95 de teze ale sale au fost tipărite şi distribuite. Necesitatea unei reforme a Bisericii nu mai era o problemă locală, ci o controversă larg răspândită, iar Martin Luther a ajuns peste noapte cel mai celebru om din Germania.

„Soarele şi luna“ ripostează:

        Secole la rând, Europa fusese în mâinile a două instituţii puternice: Sfântul Imperiu Roman şi Biserica Romano-Catolică. „Împăratul şi papa erau într-o strânsă legătură, ca Soarele şi Luna“, declară Hanns Lilje, fost preşedinte al Federaţiei Luterane Mondiale. Totuşi, existau mari îndoieli cu privire la cine era Soarele şi cine era Luna. Până la începutul secolului al XVI-lea, ambele instituţii trecuseră de apogeul puterii. Se simţea iminenţa unei schimbări.

        Ca ripostă la cele 95 de teze, papa Leon X l-a ameninţat pe Luther cu excomunicarea dacă nu retracta cele scrise. Ca o sfidare, Luther a ars în public bula papală prin care era informat cu privire la excomunicare şi a publicat alte lucrări încurajând principatele să efectueze o reformă a Bisericii chiar şi fără consimţământul papei. În 1521 papa Leon X l-a excomunicat pe Luther. Când acesta a obiectat spunând că fusese condamnat fără să fie audiat, aşa cum ar fi trebuit, împăratul Carol al V-lea l-a convocat în faţa unei diete imperiale la Worms. Călătoria de 15 zile pe care a făcut-o Luther în aprilie 1521, de la Wittenberg la Worms, a fost o adevărată o procesiune triumfală. Masele erau de partea lui, iar oamenii de pretutindeni voiau să-l vadă.

         La Worms, Luther a compărut în faţa împăratului, a prinţilor şi a nunţiului papal. Jan Hus avusese parte de o audiere asemănătoare la Konstanz în 1415, iar apoi fusese ars pe rug. Sub privirile scrutătoare ale autorităţilor ecleziastice şi laice, Luther a declarat că nu avea să retracteze cele scrise decât dacă opozanţii săi îi demonstrau cu Biblia că greşeşte. Nimeni nu a putut să-l egaleze în ce priveşte redarea din memorie a versetelor biblice. În urma audierii, a fost emis Edictul de la Worms, prin care Luther era declarat proscris, iar scrierile sale erau interzise. Excomunicat de papă şi declarat proscris de împărat, el se afla în pericol de moarte.

        Apoi lucrurile au luat o întorsătură pe cât de spectaculoasă, pe atât de neaşteptată. La întoarcere la Wittenberg, Luther a fost „răpit“ după un plan pus la cale de binevoitorul Frederic al Saxoniei. Ca să-l scape de duşmani, el l-a dus pe Luther la castelul îndepărtat din Wartburg. Aici Luther şi-a lăsat barbă şi şi-a schimbat identitatea devenind cavalerul Junker Jörg.

Biblia „Septembrie” are o mare căutare:

        Pentru a nu fi prins de împărat sau de papă, Luther a stat în următoarele 10 luni în castelul din Wartburg. În cartea „Welterbe Wartburg” se spune: „Perioada petrecută la Wartburg a fost una dintre cele mai prolifice şi mai creative perioade din viaţa sa“. Aici el a tradus în germană ediţia Scripturilor greceşti/Noului Testament realizată de Erasmus, această traducere fiind una dintre cele mai de seamă lucrări ale sale. Întrucât această traducere a fost publicată în septembrie 1522 fără să fie menţionat numele traducătorului, ea a fost cunoscută sub numele de „Biblia Septembrie”. Deşi preţul ei era un gulden şi jumătate - echivalentul simbriei unei slujnice pe un an - Biblia Septembrie avea o foarte mare căutare. În decurs de un an au fost tipărite 6 000 de exemplare în 2 ediţii, ajungându-se la 69 de ediţii în următorii 12 ani.

        În 1525, Martin Luther s-a căsătorit cu Katherine von Bora, o fostă călugăriţă. Katherine ştia să administreze bine treburile casei şi reuşea să se descurce în orice situaţie în care o punea soţul ei prin generozitatea lui. În casa lui Luther îşi găseau locul, pe lângă soţia şi cei şase copii ai săi, prieteni, erudiţi şi refugiaţi. Spre sfârşitul vieţii, Luther se bucura de un asemenea prestigiu de sfătuitor, încât erudiţii care erau găzduiţi în casa lui veneau cu hârtie şi condeie pentru a nota remarcele sale. Aceste notiţe au fost compilate în culegerea intitulată Luthers Tischreden (Cuvântările lui Luther la masă). Într-o vreme, între toate publicaţiile în limba germană, tirajul acestei cărţi era întrecut numai de cel al Bibliei.

Traducător talentat şi scriitor prolific:

        În 1534, Luther a terminat de tradus Scripturile ebraice/Vechiul Testament. El a avut talentul de a folosi un stil, un ritm şi un vocabular echilibrat, realizând o Biblie care putea fi înţeleasă de oamenii de rând. Iată ce a spus Luther referitor la metoda sa de traducere: „Ar trebui mai întâi să stăm de vorbă cu mama de acasă, cu copilul de pe stradă şi cu omul de la piaţă, să le sorbim cuvintele de pe buze pentru a vedea cum vorbesc, şi atunci vom putea face o traducere potrivită“. Biblia lui Luther a contribuit la stabilirea formei standard a limbii germane scrise, care a fost acceptată în toată Germania.

       Talentul de traducător al lui Luther s-a împletit cu talentul său de scriitor. Se spune că de-a lungul activităţii sale, ar fi scris câte un tratat la două săptămâni. Unele dintre ele erau tot atât de vehemente ca autorul lor. Stilul aspru cu care şi-a scris primele lucrări nu s-a înmuiat deloc odată cu înaintarea sa în vârstă. Condeiul său a rămas neînduplecat, eseurile sale de mai târziu având un ton tot mai sever. Potrivit lucrării „Lexikon für Theologie und Kirche”, scrierile lui Luther reflectă „mânia sa exagerată“ şi „lipsa umilinţei şi a iubirii“, precum şi „sentimentul exacerbat că avea o chemare specială“.

       Când a izbucnit războiul ţărănesc şi principatele au fost scăldate în sânge, Luther a fost rugat să-şi exprime părerea referitor la revoltă. Erau îndreptăţite nemulţumirile ţăranilor cu privire la lorzii feudali? Luther nu a încercat să-şi asigure sprijinul maselor spunând ceva care să fie pe placul lor. Era convins că slujitorii lui Dumnezeu trebuiau să se supună celor aflaţi la putere (Romani 13:1). El a fost foarte direct şi a declarat că revolta trebuia reprimată cu violenţă. „Oricine poate să înjunghie, să lovească şi să ucidă“, a spus el. Aşa cum arată Hanns Lilje, acest răspuns l-a costat pe Luther „popularitatea unică de care se bucurase în rândul maselor“. Mai mult decât atât, eseurile scrise de Luther mai târziu cu referire la evreii care refuzaseră să se convertească la creştinism, mai ales cel intitulat „Despre evrei şi minciunile lor”, i-au făcut pe unii să-l eticheteze drept antisemit.

Moştenirea lui Luther:

        Reforma, iniţiată de oameni ca Luther, Calvin şi Zwingli, a dus la apariţia unei noi forme religioase numite protestantism. Principala moştenire lăsată de Luther protestantismului a fost învăţătura sa centrală despre justificarea prin credinţă. Toate principatele germane au luat poziţie fie de partea protestanţilor, fie de partea catolicilor. Protestantismul a cunoscut o mare răspândire şi s-a bucurat de un sprijin larg în Scandinavia, Elveţia, Anglia şi Olanda. El are în prezent sute de milioane de adepţi.

       Mulţi dintre cei ce nu împărtăşesc toate convingerile lui Luther, au totuşi o mare consideraţie faţă de el. Fosta Republică Democrată Germană, pe teritoriul căreia se aflau oraşele Eisleben, Erfurt, Wittenberg şi Wartburg, a sărbătorit în 1983 cinci secole de la naşterea lui Luther. Acest stat socialist i-a acordat un loc de seamă în istoria şi cultura Germaniei. În plus, un teolog catolic din anii ’80 a conchis referitor la marea influenţă a lui Luther: „Niciunul dintre cei care au venit după Luther nu l-a putut egala“. Profesorul Aland a scris: „Anual apar cel puţin 500 de publicaţii despre Martin Luther şi Reformă - şi asta în aproape toate limbile principale de pe glob“.

       Martin Luther a avut o minte ascuţită şi o memorie remarcabilă, a fost un maestru al cuvintelor şi a lucrat cu multă conştiinciozitate. A fost însă o fire impulsivă şi sarcastică şi a reacţionat cu vehemenţă împotriva a ceea ce considera el ipocrizie. Pe patul de moarte în Eisleben, în februarie 1546, Luther a fost întrebat de prietenii săi dacă îşi susţinea în continuare convingerile pe care le-a predat altora. „Bineînţeles“, a răspuns el. Luther a murit, dar mulţi sunt şi acum ataşaţi de convingerile sale.

Cum poate fi cineva drept în ochii lui Dumnezeu? Concepţia protestantă:

         Ce înţelegea în mod exact Luther prin „justificarea numai prin credinţă”? În calitate de catolic‚ Luther învăţase că, actul de a declara drept un om pretinde botezul‚ meritul personal şi faptele bune‚ precum şi sacramentul penitenţei‚ administrat de un preot care ascultă mărturisirea păcatelor‚ acordă iertarea şi impune penitenţele‚ printre care se pot include şi pedepsele pe care şi le impune persoana însăşi.

         În eforturile sale de a afla pace cu Dumnezeu‚ Luther epuizase toate resursele dogmei catolice referitoare la justificare‚ inclusiv posturi‚ rugăciuni şi penitenţe. Negăsind pace cu Dumnezeu‚ el a citit şi recitit Psalmii precum şi Epistolele lui Pavel. El a găsit în sfârşit pacea sufletului când a ajuns la concluzia că Dumnezeu îi declară drepţi pe oameni nu în virtutea meritelor lor‚ a faptelor lor bune sau a actelor lor de penitenţă‚ ci numai în virtutea credinţei lor. El a fost atât de exaltat de această idee a „justificării numai prin credinţă“ încât‚ în traducerea pe care a dat-o el în germană textului din Romani 3:28‚ a adăugat cuvântului „credinţă“ termenul „numai“.

         Majoritatea Bisericilor protestante au adoptat în esenţă concepţia lui Luther despre „justificare prin har‚ prin intermediul credinţei“. În realitate‚ această idee fusese emisă deja de către un înaintaş francez al reformei‚ Jacques Lefèvre d’Étaples. Rezumând deosebirea dintre concepţia catolică şi cea protestantă cu privire la justificarea unei persoane‚ „ A Catholic Dictionary” spune: „Pentru catolici‚ justificarea reprezintă un act prin care un om este realmente făcut drept; pentru protestanţi‚ reprezintă actul prin care omul este doar declarat drept şi considerat ca atare‚ întrucât sunt puse în seama sa meritele unei alte persoane‚ - şi anume Hristos.“

Nici concepţia catolică/ortodoxă‚ nici cea protestantă:

         Pretinzând că „un om este realmente făcut drept“ prin darul harului divin‚ cu ocazia botezului‚ doctrina catolică/ortodoxă se abate de la ceea ce învaţă Biblia. Nu botezul este cel care şterge păcatul originar‚ ci sângele vărsat al lui Hristos (Romani 5:8‚ 9). Este o mare diferenţă între a fi realmente făcut drept de către Dumnezeu şi a fi socotit sau considerat drept (Romani 4:7‚ 8). Orice catholic/orthodox  sincer‚ care luptă viguros împotriva păcatului‚ ştie bine că nu a fost făcut realmente drept (Romani 7:14-19). Dacă el ar fi realmente drept‚ n-ar avea de mărturisit în faţa unui preot niciun păcat.

         Pe lângă acest fapt‚ dacă dogma catolică/ortodoxă  ar urma Biblia‚ atunci un catholic/ortodox conştient de păcatele sale le-ar mărturisi lui Dumnezeu‚ cerându-i lui iertare‚ prin intermediul lui Iisus Hristos (1 Ioan 1:9-2:2). Intervenţia unui preot uman într-un stadiu oarecare al „justificării“ n-are niciun fundament biblic‚ aşa cum nu are‚ de altfel‚ nici ideea acumulării de merite pe care se întemeiază doctrina indulgenţelor. - Evrei 7:26-28.

        Concepţia protestantă despre justificare‚ potrivit căreia creştinul este declarat drept în virtutea meritelor jertfei lui Hristos‚ este‚ fără îndoială‚ mult mai aproape de învăţătura Bibliei. Totuşi‚ Bisericile protestante învaţă despre „justificare numai prin credinţă“‚ învăţătură care‚ aşa cum vom vedea în continuare‚ nu ţine seama de argumentele foarte explicite ale apostolului Pavel şi ale lui Iacob. Acest punct de vedere‚ care trădează o anumită încredere de sine exagerată pe plan spiritual‚ se rezumă prin această frază: „Odată salvat‚ salvat pentru totdeauna.“ Unii protestanţi consideră‚ prin urmare‚ că este suficient „să crezi în Iisus pentru a fi salvat“ şi‚ în consecinţă‚ că actul justificării precede botezul.

       Alte Biserici protestante‚ care aderă‚ de asemenea‚ la doctrina justificării prin credinţă‚ îl urmează însă pe reformatorul francez Jean Calvin‚ cu învăţătura despre predestinarea fiecărui individ‚ respingând astfel doctrina biblică a liberului arbitru (Deuteronom 30:19‚ 20). Se poate spune deci că‚ în ceea ce priveşte actul justificării‚ prin care cineva este declarat drept‚ nici concepţia catolică nici cea a Bisericilor protestante nu se află în armonie completă cu Biblia.

Analiză personală strictă: Ce ne învaţă Biblia despre neprihănirea/îndreptățirea omului?*

       Biblia ne învaţă însă cât se poate de clar‚ doctrina despre „justificare“‚ adică modul în care omul poate ajunge să fie considerat drept de către Dumnezeu. Avem nevoie să ne împăcăm cu Dumnezeu‚ deoarece ne-am născut cu toţii nu ca fii ai lui Dumnezeu‚ ci ca „fii ai mâniei“ (Efeseni 2:1-3). Mânia lui Dumnezeu va rămâne asupra noastră dacă refuzăm măsura îndurătoare pe care a luat-o Dumnezeul sfânt şi drept‚ pentru a ne permite să ne împăcăm cu el (Ioan 3:36). Această măsură plină de iubire este „preţul de răscumpărare plătit de Hristos Iisus“. - Romani 3:23‚ 24.

       Apostolul Pavel a scris: „Dumnezeu a considerat că este bine ca toată plenitudinea dumnezeirii să locuiască în El (Hristos) şi‚ prin intermediul Său‚ să împace din nou cu El toate celelalte lucruri‚ făcând pace prin sângele său pe care l-a vărsat Cruce‚ - indiferent că sunt lucrurile de pe Pământ sau lucrurile din Ceruri.“ - Coloseni 1:19‚ 20.

Un sistem de credit plin de îndurare:

         În Scripturi‚ păcatele sunt comparate cu nişte datorii. (Vezi Matei 6:12‚ 14; 18:21-35; Luca 11:4.) Întrucât toţi oamenii sunt păcătoşi‚ ei au datorii mari faţă Dumnezeu. „Plata păcatului  este moartea“ (Romani 6:23). Fiind vânduţi sub păcat de către strămoşul lor Adam‚ oamenii erau absolut incapabili să se elibereze singuri de această datorie zdrobitoare (Romani 7:14). Faptele bune pe care un păcătos le putea face în decursul vieţii sale nu-i puteau permite să răscumpere ceea ce pierduse Adam‚ nici nu puteau face să fie drept în faţa lui Dumneze.  Aşadar‚ cum avea să elibereze Dumnezeu omenirea decăzută fără să încalce prin aceasta normele drepte pe care le stabilise El Însuşi? Răspunsul la această întrebare scoate în evidenţă în mod splendid înţelepciunea şi harul a lui Dumnezeu. Apostolul Pavel explică foarte frumos acest fapt în Epistola sa către Romani. Aici citim: „Şi ca dar gratuit sunt ei (cei păcătoşi) declaraţi drepţi prin harul Său‚ datorită eliberării prin preţul de răscumpărare plătit de Hristos Iisus. Pe El‚ Dumnezeu l-a prezentat ca ofrandă pentru ispăşirea prin credinţa în sângele lui (…). - Romani 3:24-26.

     Tatăl Ceresc a acceptat jertfa lui Iisus în folosul descendenţilor lui Adam (1 Petru 2:24). Aceasta era o jertfă echivalentă sau corespunzătoare deoarece‚ în calitate de Om perfect‚ Iisus a răscumpărat ceea ce pierduse Omul perfect Adam. (Vezi Exod 21:23; 1 Timotei 2:6.) Astfel‚ fiind satisfăcute cerinţele dreptăţii‚ Tatăl este dispus să dea dovadă de iubire şi să „şteargă” păcatele care sunt trecute în contul omului „care are credinţă în Iisus“ (Isaia 44:22; Fapte 3:19). Dacă un astfel de om rămâne fidel‚ Tatăl nu numai că „nu îi ia în considerare greşelile”‚ dar chiar îi atribuie realmente dreptatea (subl. Noastră)- (2 Corinteni 5:19). Prin intermediul acestei măsuri pline de îndurare‚ care constă în a le atribui dreptatea‚ „mulţi au fost constituiţi drepţi/neprihăniți”- (Romani 5:19). Actul prin care Dumnezeu consideră un om ca fiind nevinovat constituie‚ aşadar‚ unul dintre cele două aspecte ale justificării (Fapte 13:38‚ 39).

          Punctul fundamental al argumentării pe care o susţine Pavel în Epistola către Romani este că nici iudeii‚ nici păgânii‚ sau neiudeii nu pot fi consideraţi drepţi în faţa lui Dumnezeu prin lucrările sau faptele lor‚ indiferent că aceste lucrări ar fi efectuate în scopul respectării Legii lui Moise sau din respect pentru vreo lege morală instinctivă (Romani 2:14‚ 15; 3:9‚ 10‚ 19‚ 20). Atât iudeii cât şi păgânii nu pot fi declaraţi drepţi decât în virtutea credinţei pe care o au în preţul de răscumpărare pe care l-a oferit Hristos prin jertfa sa (Romani 3:22-24‚ 29‚ 30). Cu toate acestea‚ sfaturile pe care le oferă Pavel în ultimele capitole ale epistolei sale (de la 12 la 15) denotă că o astfel de credinţă trebuie să fie sprijinită de fapte de devoţiune sfîntă‚ lucru pe care îl explică şi Iacob (Iacob 2:14-17). Aceste fapte nu fac altceva decât să dovedească faptul că, creştinul justificat în acest mod, are credinţă‚ care este o condiţie prealabilă a justificării care vine de la Dumnezeu.

       Așadar, neprihănirea omului în fața lui Dumnezeu este rezultatul credinței sale în harul/grația divin, în jertfa răscumpărătoare oferită de Fiul Său Iisus, dar, credința trebuie să fie lucrătoare - să rodească fapte bune! Faptele bune nu ajută la mântuire, dar ele confirmă credința adevărată a unui creștin!

*Notă: acestă parte a articolului este o analiză personală strictă și va trebui considerată ca atare. Versetele biblice sunt preluate dintr-o versiune biblică italiană.