DESPRE NICOLAE TITULESCU

       Motto: „Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-I, totodată, interesele naţionale” – Nicolae Titulescu.

       Incontestabil, acest oltean, care a purtat în cobilița sa aurul românesc pe toate meridianele globului, a fost o personalitate de calibru a timpului sau – pe care l-a marcat profund și prin care a intrat definitiv în istoria si cultura românească și europeană.

       Toți cei care l-au cunoscut sau i-au fost alături în activitatea sa diplomatică de excepție au apreciat că era un om generos si hipersensibil, violent si reținut, lucid, curajos si combativ, raționalist și sentimental, cu un echilibru sufletesc proteic si fragil.

     Avea un glas ascuțit, dar plăcut și captivant, care cucerea imediat, fie că era vorba de Camera Deputaților din București, fie de sălile Societății Națiunilor. Tache Ionescu, care fusese un model de elocință pentru Titulescu, spunea despre el : „Limbajul său este elegant și de o perfectă corectitudine și este pus în slujba unei gândiri deopotrivă clară și profundă care nu-l părăsește niciodată, nici chiar în clipele de cea mai mare emoție”. Erau celebre în epoca „izbucnirile” sale care, de multe ori, îi derutau pe cei care nu-l cunoșteau pentru că, îi treceau foarte repede, aspect confirmat si de Pierre Laval, martor de multe ori la acest gen de situații.

      Nu știm cât este de adevărat, dar trebuie spus că Nicolae Titulescu era un om avut, dacă avem în vedere onorariile sale de avocat, destul de ridicate, sau salariile de deputat, apoi de diplomat si ministru care îi permiteau să ducă viață lipsită de griji. Să nu uităm nici faptul că el se căsătorise cu Caterina Burcă, fiica unui proprietar din Titulești (Olt), iar de la mătușa sa Băluțescu Maria, care îl înfiase, primise întreaga sa avere.

     Titulescu a fost un om dedicat ţării sale în pofida ostilităţii, a izolării politice, punând la dipoziţie un fantastic univers de idei şi acţiune politică, care au depăşit de multe ori graniţele verosimilului. Orator de calibru, desăvârșit caracter şi diplomat de talie internaţională, Titulescu a fost un om al păcii, care a militat în favoarea relaţiilor cordiale cu vecinii dar şi a restabilirii relaţiilor cu Uniunea Sovietică – deşii unii i-au reproşat ca nepotrivită apropierea sa de vecinul de la Est – , cu condiţia protejării graniţelor României. Tot lui i se datorează lansarea conceptului Europei Unite prin abordarea comună, cultural-spirituală, însă personalitatea sa avea să fie izolată după alierea României cu Germania, în anii interbelici, fiind constrâns să renunţe la cariera diplomatică şi să ia calea exilului. Pentru toate realizările sale excepţionale, Titulescu a rămas un model demn de urmat, pentru întregi generaţii care aveau să-i succeadă, şi un reper de marcă al României în diplomaţia internaţională, fiind considerat de mulţi istorici drept cea mai importantă personalitate internaţională din perioada interbelică.

 BIBLIOGRAFIE:

   Nicolae Titulescu s-a născut la 4 martie 1882, la Craiova, în familia avocatului Ion Titulescu şi a Mariei Urdăreanu, care i-a lăsat drept moştenire o mică moşie ca mijloc de existenţă.

      Nicolae şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său, în Tituleşti, Olt.

    A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară Obedeanu.

     A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova – actualul Colegiu „Carol I”, ale cărui cursuri le-a parcurs în perioada 1893-1900, fiind primul premiant de onoare al instituţiei, şi a obţinut o bursă la Paris, unde a absolvit, în mod strălucit, Facultatea de Drept, fiind îndrumat de renumiţiii jurişti Marcel Planiol şi Charles Lyon-Caën.

      În ianuarie 1905, Titulescu a devenit doctor în drept civil al aceleiaşi instituţii de învăţământ superior, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caën, cu teza „La theorie des droites éventuels”.
     
       În această perioadă este iniţiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franţei şi îşi aprofundează cunoştinţele de limbi străine, ajungând să vorbească la perfecţie franceza, engleza, germana şi italiana.

      În anul 1905 se întoarce în ţară, unde se înscrie în barou, iar în 23 martie 1905 este numit profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi, la catedra condusă de eminentul jurist Dimitrie Alexandrescu.

       Intră în politică, în anul 1909, fiind membru al Partidului Conservator-Democrat condus de Take lonescu, unde se arată un adept al reformelor sociale şi economice, în remarcabilele sale discursuri, susţinute atât din calitate de deputat (din 1912) cât şi de avocat, susţinând ideea corelării între dezvoltarea statului şi mersul evenimentelor sociale şi politice. Din perspectivă socială, pledează pentru împroprietărirea ţăranilor, iar din punct de vedere al sistemului electoral, susţine introducerea votului universal.

       A fost loial convingerilor sale, și dând curs trăirilor, se angajează ca un înfocat susținător al românilor ardeleni. Cuvintele rostite în discursul său, intitulat sugestiv, „Inima României”, ținut la Ploiești în mai 1915, surprind esența convingerilor sale: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. …Ardealul e românime în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața… Ne trebuie Ardealul. Nu putem fără el”.

     Este numit ministru de finanţe în guvernul Averescu, în 1917, pledând pentru reforma fiscală, cu caracter naţional, pentru toate provinciile româneşti, şi cu repartizarea sarcinilor fiscale după principile echităţii şi creşterii impozitelor directe.

    În vara anului 1918, pleacă la Paris, unde activează ca membru al ConsiliuluiNaţional Român, înfiinţat de el alături de mari personalităţi române, precum Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, sau Constantin Mille. Scopul organizaţiei era acela de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitetul fiind recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţiar al naţiunii române.

      Remarcabilele eforturi ale acestor patrioți nu au fost zadarnice, fiindcă în 1918 se formează România Mare. La temelia acesteia, alături de regele Ferdinand, regina Maria, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu ș.a. stă la loc de cinste și numele craioveanului Nicolae Titulescu.

     Primeşte prima sa misiune diplomatică, fiind delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, şi unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial.

   A semnat, la 4 martie 1920, tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, prin care s-a recunoscut Unirea Transilvaniei cu România.

    Începând cu anul 1922, Titulescu se dedică exclusiv politicii externe a ţării, din calitatea de diplomat şi ministru de externe.

    A stăruit pentru punerea în practică şi păstrarea prevederilor tratatelor internaţionale sau bilaterale de pace, iar cu prilejul conferinţei anglo-sovietice din 1924, şi-a exprimat opţiunea pentru reglementarea relaţiilor cu U.R.S.S.

    A călătorit foarte mult în străinătate, mai ales la Paris şi Roma, unde a luat contact cu cele mai importante personalităţi politice europene, la Praga şi Belgrad, a făcut posibile înţelegerile dintre statele sud-est europene şi participat la pregătirea pactului Briand-Kellog, prin care războiul a fost scos în afara legii, acord la care ţara noastră a aderat fără întârziere.

      Marele diplomat a lansat idei extrem de originale, atât din poziţia de ministru de externe al României sau ca preşedinte al Ligii Naţiunilor, cum sunt colaborarea efectivă a popoarelor pe plan economic şi politic prin acorduri, principiul indivizibilităţii păcii prin coalizarea tuturor ţărilor dornice de pace, sub un scop unic, solidarizarea împotriva oricărui act de agresiune şi a oricărei politici revanşarde, reglementări internaţionale ca modalitate de menţinere a păcii.  Titulescu era adeptul unor înţelegeri regionale, fiind unul din ctitorii Micii Antante şi a Înţelegerii Balcanice, însă se opunea ideilor privind crearea de forţe suprastatale.

    A avut curajul să spună lucrurilor pe nume, mai ales la Liga Naţiunilor, în privinţa primejdiei fasciste şi hitleriste, reprezentate în Europa de regimurile lui Mussolini şi Hitler, sau de ideile Partidului Comunist Român.

   În anul 1932, la Conferinţa internaţională a dezarmării, în contextul pericolului fascismului şi al extinderii războiului în Europa, şi mai ales după ieşirea Germaniei din Liga Naţiunilor, Titulescu suprindea prin aderarea la propunerea pentru definirea agresorului, făcută de ministrul sovietic de externe, Litvinov, la care se raliază apoi şi statele Micii Înţelegeri, proces finalizat prin semnarea actului de la Londra, din iulie 1933, urmată de recunoaşterea statului sovietic şi reluarea legăturilor diplomatice cu U.R.S.S.

    În mai 1934, în urma unei înţelegeri între Titulescu şi Litvinov, este recunoscută suveranitatea României, urmată de semnarea, la 9 iunie 1934, a actului de reluare a relaţiilor diplomatice întrerupte unilateral de către cealaltă parte la 31 decembrie 1917.

     În anul 1935 devine membru titular al Academiei Române, iar în iulie 1935, cu toată rezistenţa lui Carol al II-lea, Titulescu începe tratativele pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală româno-sovietic, dupa modelul celor franco-sovietic şi al celui ceho-sovietic, tratative continuate şi pe parcursul anului următor.

     În acest context, forţele de dreapta din ţară înteţesc atacurile la adresa lui Titulescu, finalizate cu înlăturarea acestuia din fucnţie, la 29 august 1936, în momentul în care se găsea în străinătate. Carol al II-lea s-a aliniat astfel presiunilor cercurilor pro-naziste, legionare dar şi externe, şi, după ce îl îndepărtează din toate funcţiile oficiale, îl obligă să se exileze, Titulescu stabilindu-se mai întâi în Elveţia, apoi în Franţa.

       În Testamentul său redactat la 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz, în Elveţia, Titulescu arăta: „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele. Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea.“

     Stabilit la Cannes, departe de ţara pe care a reprezentat-o ani la rând cu demnitate şi strălucire, Titulescu trece la cele veşnice, după o lungă suferință, la 14 martie 1941, la Hotelul Carlton, fiind înmormântat pe 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sf. Mihail“ din acelaşi oraş, în pofida dorinţei sale testamentare, regimul politic al vremii nefiind de acord cu înhumarea sa în ţară.

Notă: Băluțescu Maria este străbunica mea!