DESPRE NOUA STRATEGIE DE REFORMĂ A EDUCAȚIEI DIN ROMÂNIA - „EDUCAȚIA NE UNEȘTE”! INTERCONEXIUNEA DINTRE REALITATEA ROMÂNEASCĂ ȘI CEA INTERNAȚIONALĂ! -STUDIU-!

DESPRE NOUA STRATEGIE DE REFORMĂ A EDUCAȚIEI DIN ROMÂNIA – „EDUCAȚIA NE UNEȘTE”! INTERCONEXIUNEA DINTRE REALITATEA ROMÂNEASCĂ ȘI CEA INTERNAȚIONALĂ!

 -STUDIU-

1.     Problematica reformei învățământului din România:

          În cei aproape 30 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, în România au tot avut loc „reforme” ale învățământului care au dus, per global, la scăderea uluitoare a calității învățământului românesc! O simplă comparație cu ce exista înainte de 1989, duce aproape inevitabil la concluzia că, în materie de învățământ, regimul comunist, mai ales în perioada 1974 – 1989, a avut performanțe net superioare perioadei postdecembriste!

          Cum s-a ajuns aici? Foarte simplu! Orice așa-zisă reformă din acești 30 de ani nu a ținut cont de realitățile sistemului românesc, de necesitățile lui reale, ci a încercat să copieze mecanicist sisteme din afară, fără a copia și fondul acestor sisteme străine! Ce dorim să evidențiem mai exact? Toate reformele au copiat doar forma! Fondul a rămas tot cel autohton! Nu s-au schimbat mentalitățile împământenite, nu s-a pus accentul pe investiții serioase în școli, mai cu seamă în mediul rural - avem și acum enorm de multe școli cu „toalete” în fundul curții și noi vorbim de smart-table -, nu s-a eliminat politizarea învățământului! Ba dimpotrivă, aceasta a căpătat forme hidoase, mai urâte decât în timpul regimului comunist! Implicarea politicului este o catastrofă! Numiri în funcții de conducere, posturi didactice acordate pe criteriul slugărniciei față de „stăpân”, așa-zise concursuri naționale de titularizare care nu sunt accesibile opiniei publice pentru control - ar trebui ca toate tezele de la titularizări, concursuri de ocupare a diverselor posturi de conducere să fie scanate și făcute publice! Acest fapt este obligatoriu pentru a elimina suspiciunile privitoare la notele luta e de candidați!

          Mai trebuie oare să amintim că, așa-zisele reforme s-au făcut fără minima consultare a celor din educație!? Este de prisos! Punctul cel mai înalt al arbitrariului a fost reprezentat de „reforma” lui Funeriu - cel care calcula „viteza pumnului” lui Băsescu! Legea lui Funeriu a legalizat de-a dreptul implicarea politicului în viața școlilor, desființase examenului de titularizare, înlocuindu-l cu niște„examene” pe școală! Bine că regimul politic care a asumat această (fără de)lege a căzut!

         Sigur, nu negăm faptul că orice reformă a educației trebuie să implice și factorul politic! Dar până la un punct! Politicul nu are căderea să impună el reglementări până în cele mai mici detalii, mai ales că, mulți politicieni ce s-au implicat în educație, habar n-aveau de necesitățile sistemului, nu cunoșteau și nu cunosc aspecte de bază ale pedagogiei, ale problemelor legate de învățământul centrat pe competențe, dar ne-au înnebunit cu laudele acestor competențe de parcă ar fi descoperit un fel de mecanism magic de modernizare și „eficientizare” a sistemului de învățământ! Reforma adevărată a sistemului trebuie să plece de jos, de la fond!! Nu se poate să vorbești despre competențe, smart-table, lecții digitale, învățământ diferențiat, învățământ dual etc., etc., fără să rezolvi problemele infrastructurii școlare, a transparenței concursurilor de ocupare a posturilor, a depolitizării etc.! Altfel, orice proiect de reformă va eșua lamentabil, așa cum s-a întâmplat până acum!

                 Considerăm că este nevoie de o reformă a sistemului de educație românesc, dar o reformă reală, de profunzime, care să readucă echilibrul în relația profesor - elev - părinte, să repună profesorul în locul care i se cuvine în cadrul sistemului educațional, prin respectarea demnității sale, prin înlăturarea libertății excesive acordate elevilor, care pot să facă apropae tot ce doresc, regulamentul școlar punându-l actualmente pe profesor în situația de accepta jigniri, violențe din partea elevilor fără ca el să aibe posibilități reale de acțiune, mai ales în contextul actual „al finanțării per capita” și să înlăture eșafodajul politic din educație. Așa numita viziune sistemică „Educația ne unește”, prezentată de ministrul Ecaterina Andronescu, pare a fi mai degrabă o reformă de dragul reformei, fără să abordeze problemele mari, de esență, care au făcut ca România să fie campioană europeană la analfabetism funcțional și la abandon școlar.

                Ceea ce propune doamna Andronescu este același gen de reformă care se discută de 30 de ani încoace, acela în care nu se întâmplă nimic. Ne facem că facem ceva, sunt învârtite doar cuvinte frumoase, goale de conținut. Mai punem o evaluare, mai scoatem o materie, dar atât.  Limbile străine sunt eliminate din ciclul primar, matematica este eliminată de la BAC-ul tehnologic filiera economică. Nu se știe ce și cum evaluăm. În plus, ministrul Educației vrea să traseze foarte dur și restrictive parcursul absolventului. Astfel, un elev de la filologie, de exemplu, nu va mai putea să studieze medicina. Ministrul Educației propune și eliminarea de la BAC a evaluării competențelor lingvistice după Cadrul European de referință. Ceea ce înseamnă că ne întoarcem cu 10 ani în urmă și facem doar evaluări superficial.

                Observăm că, nicăieri în viziunea prezentată de ministrul Ecaterina Andronescu, aflată pentru a patra oară la cârma acestui domeniu esențial pentru societatea românească, nu se vorbește despre depolitizarea sistemului de învățământ, adevăratul călcâi al lui Ahile din Educație. Ani la rând, directorii de școli și inspectorii școlari au fost înregimentați politic și au condiționat nu de puține ori cariera corpului profesoral de favoritisme politice, ceea ce a dus la situația dramatică de astăzi. Nu în ultimul rând, Ecaterina Andronescu, aflată la al patrulea mandat de ministru, ar trebui să răspundă pentru angajamentele neonorate din programul de guvernare, să spună unde sunt cele 2.500 de creșe și grădinițe promise și de ce România mai are încă mii de școli cu toalete în curte, fără apă și canalizare.

2.     DOCUMENT: „Educaţia ne uneşte”:

Documentul de poziție lansat de Ecaterina Andronescu are 22 de pagini şi a fost publicat pe site-ul ministerului Educaţiei, edu.ro. Numit “Educatia ne uneste – Viziune asupra viitorului educatiei in România”, documentul este însoţit de un comunicat de presă la finalul căruia există o învitaţie la dezbatere: „să dezvoltăm împreună cadrul unui dialog constructiv”, însă nu este precizată nicio adresă de email sau modalitate prin care cineva poate trimite opinii, păreri, analize. Documentul nu are formă de act legislativ şi a fost catalogat de Ecaterina Andronescu drept „o propunere”.

În document sunt enumerate valorile fundamentale pe care sistemul de învăţământ ar trebui să le cultive. Acestea sunt cinci la număr: încredere, echitate, solidaritate, eficacitate și autonomie.

Pe lângă acestea, apar enumerate şi cinci principii ale unei viitoare legi a educaţiei: centrarea pe elev, flexibilitate, calitate măsurabilă, colaborare, subsidiaritate.

Iată ce presupun aceste principii, pe scurt, în explicaţia autorilor:

Centrarea pe elev. În plan concret, acesta presupune consiliere pentru orientare școlară și profesională bazată pe aptitudini și talent, precum șisprijin socioeducațional pentru toți copiii, în funcție de nevoile fiecăruia.

Flexibilitatea. Există rute flexibile care asigură un parcurs școlar
pentru fiecare, cu posibilități de revenire și de modificare a acestuia pentru a atinge obiectivele dorite. În plan individual, rezultatul demersului educațional va fi un adult flexibil și adaptabil la dinamica societății.

Calitatea măsurabilă. Există standarde de calitate transparente pentru toți actorii și fiecare etapă a parcursului educațional are obiective clare asumate pentru fiecare copil în parte. Impactul pozitiv al procesului de predare-învățare asupra elevului este indicatorul principal de calitate a unei școli, iar succesul serviciului public de educație, în ansamblu, se măsoară prin intrarea calificată a tânărului pe piața muncii.

Colaborarea. Serviciul public de educație colaborează activ cu sectorul economic și asociativ, iar școala sprijină și, la nevoie, dirijează familia în rolul său de educator principal. Cadrele didactice lucrează
interdisciplinar, în beneficiul elevilor, sprijinindu-se reciproc și împărtășind modele de bune practici. Învățarea se bazează pe participarea beneficiarilor (elevi, familie, comunitate) la elaborarea conținuturilor și la definirea traseului educațional.

Subsidiaritatea. Deciziile care afectează progresul copilului se iau cât mai aproape de acesta, iar asigurarea calității demersului educațional și atingerea obiectivelor de învățare pentru fiecare copil sunt în responsabilitatea fiecărui actor implicat, de la familie la școală și comunitate. Școlile sunt încurajate, prin instrumente speciale, să își suplimenteze finanțarea și să îmbunătățească performanța demersului
educațional în modul cel mai potrivit contextului în care funcționează.

PRODUSUL ŞCOLII ROMÂNEŞTI: ADULTUL AUTONOM:

„La finalizarea învățământului obligatoriu, beneficiarul este capabil să aplice practic, în viața de zi cu zi, cunoștințele dobândite în domeniul comunicării, al matematicii, al științelor și în cel digital. Are un set de abilități profesionale transferabile, precum și atitudinea și instrumentele necesare pentru intrarea calificată pe piața muncii. Are, de asemenea, un set de competențe care să-i permită gestionarea aspectelor economice și financiare ale vieții independente, crearea și gestionarea unei familii, participarea la comunități de interese și crearea acestora, asumarea răspunderii pentru sine și pentru acțiunile grupurilor din care 

face parte. Are cunoștințele și atitudinile necesare pentru a folosi sustenabil resursele existente în viața personală și în societate în general“, susţine documentul citat.

Parcursul școlar se construiește pe principiul flexibilității, este centrat pe nevoile și aptitudinile beneficiarului și duce la autonomizarea acestuia ca membru al societății, din punct de vedere personal și profesional, potrivit documentului.

3.     O privire asupra situației din afara României (dacă tot suntem „experți” în a-i copia pe alții!);

CELE MAI PERFORMANTE SISTEME DE EDUCAȚIE – SECRETUL SUCCESULUI!

a.     De la analfabetism la performanță: 

           România se află mai tot timpul la coada clasamentelor atunci când vine vorba despre educaţie, despre sistemul de învăţământ, iar rezultatele examenelor naţionale vin mereu să întărească acest fapt. Recent, un amplu top mondial realizat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică arăta chiar că ţara noastră are cel mai prost sistem de educaţie din Uniunea Europeană. Potrivit realizatorilor studiului, educaţia românească suferă din cauza lipsei de reforme radicale şi mai ales de finanţare, de investiţii în sistem. Ţări din Asia care au început mult mai târziu decât noi, dar s-au organizat mai bine, se regăsesc acum pe primele locuri în clasamentele referitoare la educaţie. Un exemplu despre care auzim des este Singapore, o ţară cât un oraş, care a început reforma în urmă cu aproximativ 10 ani, iar acum e fruntaşă la acest capitol, ca şi la dezvoltarea economică. Singapore înregistra în 1960 cel mai ridicat nivel de analfabetism, iar învăţământul primar a devenit obligatoriu abia în anul 2000. Oraşul-stat din Asia are 4, 3 milioane de locuitori, împrăştiaţi pe circa 700 de kilometri pătraţi, pe insule. Au ajuns, însă, la una dintre cele mai mari rate de alfabetizare din Asia: 95%. Cum au reuşit? Prin prioritizarea acestui sector – investiţii masive în învățământ, în infrastructură, şi o selectare foarte atentă a profesorilor, a educatorilor. 

b.     Profesori competenți: 

     Un alt exemplu asiatic este Japonia, ţara care de obicei apare pe locul doi în clasamentele referitoare la educaţie. Un astfel de clasament a fost realizat în 2016 de firma Pearson, care deţine Financial Times şi The Economy Group. Topul a fost realizat pe baza rezultatelor elevilor din 40 de state la testele internaţionale de cunoştinţe generale, adică la competenţe lingvistice, matematică şi ştiinţe, dar şi pe baza statisticilor referitoare la gradul de alfabetizare şi de absolvire a cursurilor de către elevi. Iar dacă pe locul doi s-a clasat Japonia, primul loc a fost ocupat de Finlanda, o ţară ce mereu apare în fruntea acestor topuri. Potrivit unei analize realizate de BBC, finlandezii preţuiesc foarte mult meseria de profesor, iar cei care şi-au asumat această meserie sunt foarte bine pregătiţi. Nimeni nu predă, nici măcar la şcoala primară, fără să aibă măcar studii de masterat. Pe lângă profesori competenţi, finlandezii au pus la punct programe educaţionale competitive şi nu sunt foarte stricţi cu programa şcolară naţională – aceasta poate fi schimbată la nivel de municipalitate sau chiar de şcoală, în funcţie de nevoile care există în comunitatea respectivă. Acest lucru este posibil tocmai pentru că există o foarte mare încredere în profesori, toată lumea este încredinţată că ei ştiu cel mai bine cum trebuie să procedeze. Mai nou, manualele școlare sunt tot mai rare, iar tabletele le-au luat locul în școli. 

c.     Școala în Finlanda: 

        Chiar dacă au fost declaraţi ani la rând cei mai buni din lume, finlandezii caută în continuare să îmbunătăţească sistemul, astfel că s-a anunţat, pentru următorii ani, o reformă profundă în educaţie. Astfel, până în anul 2020, Finlanda va renunţa la împărţirea programei şcolare în materii clasice, precum istoria sau matematica, şi va trece la studiul unor teme interdisciplinare sau a unor fenomene complexe. Pe scurt, elevii se vor pregăti pentru ceea ce doresc ei să devină, studiind teme generale, ce combină elemente din mai multe discipline, toate potrivite pentru scopul urmărit. În plus, autorităţile se gândesc să desfiinţeze sălile clasice de clasă, iar grupul de studiu să fie mai mic, pentru a încuraja colaborarea între profesor şi elevi. De exemplu, un elev finlandez care doreşte să devină ospătar, va urma cursuri care includ elemente de matematică, tehnici de comunicare şi limbi străine. Cei care se pregătesc pe teme generale, precum Uniunea Europeană, vor avea cursuri combinate de istorie, limbi străine, economie sau geografie.

          Acum, înainte de reformă, sistemul de învăţământ din Finlanda este deja considerat cel mai bun din lume, datorită rezultatelor obţinute de elevi. Rata de promovare a examenului de final de liceu este de peste 90%, iar peste 65% dintre absolvenţii de liceu urmează cursurile unei facultăţi.

        Profesorii finlandezi sunt respectaţi şi foarte bine pregătiţi, fiind şi remuneraţi pe măsură – salariile lor se încadrează între 2.000 şi 6.000 de euro. Nu oricine poate ajunge să predea într-o şcoală din Finlanda: doar circa 10% dintre doritori ajung la catedră.

d.    Școala în Japonia: 

         La fel de respectați sunt profesorii și în Japonia, chiar dacă nu au salarii foarte mari; și au un sistem performant, chiar dacă i se alocă puține fonduri, în comparație cu alte țări. Întreaga societate și cultură japoneză este cunoscută pentru valorile sale, pentru onoare, responsabilitate, cinste. Acestea se deprind încă din primii ani de viață, iar la școală se consolidează. Elevii japonezi își fac singuri curățenie în școli, servesc masa și participă activ la toate activitățile, de la cele educative, la cele administrative. Profesorii japonezi, la rândul lor, și-au asumat o datorie, aceea de a pregăti cetățeni-model. Și își iau această datorie foarte în serios. Totuși, Japonia anunță, la rândul său, că începe să implementeze o reformă majoră în educație, una pe care au numit-o „schimbarea vitejească”. Aceasta presupune studiul în școli a materiilor principale, cu adevărat importante pentru dezvoltarea ulterioară a elevilor: matematica de afaceri (operaţii de bază şi folosirea calculatoarelor în afaceri), lectura (obligatoriu o carte citită săptămânal), educație civică (respectarea legilor, spiritul civic, etică, respect pentru regulile de convieţuire, toleranța, altruismul și respectul pentru ecologie), informatică (programe office, internet, rețele sociale și de afaceri online) și, nu în ultimul rând, patru limbi străine, fiecare cu alfabetul, cultura și religia sa.

e.     Examene - evenimente naționale:

      Coreea de Sud apare, de asemenea, în topurile internaționale, cu un sistem educațional performant. Această țară pune foarte mare accent pe examene, iar programa şcolară este structurată în așa fel încât să răspundă strict cerinţelor de la examenele naţionale. Interesant este faptul că examenele sunt considerate evenimente foarte importante în societate, la nivel național. Există zile speciale, stabilite clar, în care se dau anumite examene.  Iar atunci când se dau, spre exemplu, testările de admitere la facultate, traficul în zona universităţii este oprit, iar avioanele sunt deviate pentru a reduce la minimum zgomotul care i-ar putea deranja pe studenţi. În zilele de examen, elevii au transportul gratuit și se suplimentează numărul mijloacelor de transport în comun, pentru ca nimeni să nu întârzie. Pe aceleași considerente, există firme care își încep programul mai târziu în zilele respective, pentru ca angajații să nu aglomereze drumul, lăsând mai mult loc elevilor și studenților.

       La fel de importantă este educația și în Shanghai, unde învățământul este, de asemenea, foarte lăudat. Temele elevilor sunt importante și sunt tratate cu atenție, în familie – toți membrii participă la educația celor mici și își dedică o mare parte din timp în acest scop. În Shanghai s-a început reforma în educaţie la începutul anilor ’80, când s-a dezvoltat foarte mult învăţământul profesional şi în anii ’90, care au adus reforma în programa școlară. 

f.       Accent pe profesori:

          Treptat, sistemul s-a schimbat și nu se mai concentrează pe examenele naţionale, ci pe învăţământul de calitate. Profesorii urmăresc să dezvolte capabilităţile elevilor, în loc să-i oblige să acumuleze foarte multă informaţie teoretică. Se străduiesc foarte mult să-i implice și să-i stimuleze pe elevi, astfel ca aceștia să nu se plictisească niciodată la ore. În acest fel, educația din Chinaa început să apară în topurile și în analizele internaționale, precum cele realizate de Pearson – cu toate că există voci care atrag atenția că reforma s-a făcut în Shanghai, nu în întreaga țară. Oricum ar fi, cert este că s-a investit foarte mult și în infrastructură, foarte multe școli au fost reabilitate, renovate și dotate la cele mai înalte standarde.

„Decât o mie de zile de studiu, mai bine o zi cu un profesor bun”. (proverb japonez)

        Chinezii s-au inspirat foarte mult din sistemul finlandez de învățământ, aplicând multe dintre reformele acestuia. De exemplu, au eliminat, asemenea finlandezilor, mai multe examene și testări, despre care considerau că nu sunt relevante și stresează inutil elevii. Clasele sunt mixte, iar copiii nu sunt ierarhizați ca fiind slabi, mediocri sau foarte buni, cel puțin până la finalul ciclului primar. La fel ca și în Finlanda, profesorii din China trebuie să fie foarte bine pregătiți – cei care predau la școala primară trebuie musai să fie absolvenți de universitate, iar de la gimnaziu în sus, toţi profesorii trebuie să aibă şi o calificare profesională suplimentară. Mulţi dintre ei au studii masterale şi fiecare profesor trebuie să facă în jur de 240 de ore de formare profesională pe o perioadă de cinci ani.

     Tot la capitolul dascăli, trebuie să remarcăm faptul că cele mai multe sisteme performante  de învățământ din lume nu cuprind conceptul de „profesor titular”, așa cum este la noi! De ținut minte acest fapt! De multe ori se fac schimburi de profesori între școli, pentru a evita să se adune cei mai buni într-un singur loc. Se fac parteneriate între școli, cele mai bune le ajută pe cele mai slabe. Totul se face în interesul elevului, cu gândul la el și la binele lui. 

g.     Sistemul britanic: 

          Regatul Unit al Marii Britanii, Olanda, Noua Zeelandă şi Elveţia, uneori și Canada, sunt alte țări care se disting cu sistemele lor de educație.

     Sistemul britanic pune accent pe dezvoltarea creativității copiilor, pe formarea și exprimarea părerilor proprii – spre deosebire de școlile românești, care încă promovează predarea după dictare și memorarea lecțiilor. Atât la britanici, cât și la celelalte țări civilizate din acest punct de vedere, teoria nu vine niciodată spre a fi memorată, ci este tot timpul pusă în practică. Elevii învață din exemple concrete și pot vedea imediat, în timpul lecției, în ce fel vor putea folosi mai târziu informațiile primite la școală. Astfel se evită situațiile în care un elev de nota 10 iese din școală fără nicio pregătire practică și incapabil să se descurce pe piața muncii și în societate, în general. Tot din respect pentru elevi și pentru capacitățile sau interesele lor diferite, în majoritatea țărilor copiii își pot alege materiile de studiu, nu sunt obligați să învețe o grămadă de lecții care nici nu le plac, nici nu le sunt utile. Acest lucru îi ajută să își dezvolte respectul pentru propria persoană și încrederea în capacitățile proprii. Trebuie precizat și faptul că materiile sunt mult mai puține decât în școala românească, unde elevii, se știe, își petrec majoritatea timpului la ore, meditații și făcând teme. În sistemele educaționale performante, elevii nu mai lucrează după ce vin acasă, de la școală, ci petrec timp de calitate în familie, se ocupă de sport și de hobby-uri. Nici notele nu sunt la fel de importante ca și în România, deci elevii britanici, să zicem, sunt mult mai relaxați din acest punct de vedere. 

h.    Concluzii:

          Iată cât de mult mai are de parcurs România și sistemul nostru educațional, ca să se compare măcar cu cele mai bune din lume. Iată de ce ne aflăm mereu în coada clasamentelor, la acest capitol. Și asta cu toate că auzim mereu de olimpicii români, care se întorc de la competiţiile internaţionale încărcaţi de medalii – din păcate, sunt doar excepţii, iar succesul lor se datorează exclusiv ambiţiei proprii, inteligenţei şi muncii lor.

l. Ce fac alţii mai bine decât noi?

1.                   Investiţiile în educaţie. Sunt ţări care alocă chiar şi 20-25% din PIB învăţământului, spre deosebire de nici 4%, în cazul României.

2.                  Sunt ţări care au sisteme foarte performante, cu rezultate bune, dar încă fac eforturi să le îmbunătăţească, să ţină pasul cu timpurile, cu elevii, cu societatea. Aceste ţări demonstrează că sistemul de învăţământ şi calitatea acestuia determină calitatea vieţii, a societăţii, dezvoltarea ţării.

3.                  Respect pentru profesori. Potrivit specialiștilor internaționali, sistemele educaţionale de succes au în comun faptul că acordă un statut important profesorului şi că au „cultura” educaţiei. Foarte importantă este finanţarea educaţiei, însă nu la fel de importantă precum atitudinea societăţii faţă de educaţie.

4.                  Respect pentru meseria de dascăl. Într-un sistem performant, numai profesorii foarte bine pregătiți ajung la catedră. În consecință, se bucură de încredere atât din partea autorităților, cât și din partea elevilor și părinților.

5.                  Competiția nu îi ajută cu absolut nimic pe elevi. Școala finlandeză a eliminat sistemul de notare care îi ierarhizează pe copii. În schimb, îi încurajează pe cei care se descurcă mai bine într-un domeniu să îi ajute și pe ceilalți să înțeleagă mai bine. Nici notele nu îi ajută pe elevi să învețe mai bine, sau să se auto-perfecționeze.

SUPLIMENTAR: Școala în Suedia:

          Aici se  dau note elevilor abia începând din clasa a VI-a, iar până la facultate, nu prea există nici examene. Temele pentru acasă sunt puține – copiii nu trebuie să studieze mai mult de 30 de minute pe săptămână la o materie. Școlile sunt finanțate din bugetul local și sunt gratuite. Profesorii au o libertate foarte mare la clasă, „jonglând” cu programa; iar elevii își pot alege școala unde vor să studieze. Totuși, sistemul suedez nu este considerat foarte performant, pentru că elevii sunt prea relaxați și nu obțin rezultate grozave la testele internaționale.

4.     Roluri și relații între actorii implicați în educație: școală - familie - comunitate:

         În societatea de astăzi școlii îi revine dificila sarcină de a dezvolta relații firești cu alți actori foarte importanți pentru educația copiilor. Spunem că, această sarcină este dificilă deoarece, de multe ori, familia aruncă pe spinarea școlilor responasabilitatea educației copiilor. De asemenea, alți actori din comunitate neglijează problemele școlilor. Nu doar școala, așadar, are responsabilități majore în formarea copiilor! Pentru formarea și dezvoltarea armonioasă a copiilor se impune implicarea familiei, bisericii, diverselor organizații (culturale, nonguvernamentale , palate ale copiilor etc.), cu alte cuvinte, este nevoie de implicarea agenților educației nonformale și informale.

               Această cooperare se poate face sub forma parteneriatelor educaționale sau prin contacte directe profesori – familie. Sesizăm, din păcate, în multe locuri din România, dezinteresul familiilor pentru educația școlară a copiilor, implicarea arbitrară a politicului – în special al primăriilor – în viața școlii prin angajarea diverselor „pile”, intervenții ale inspectoratelor școlare prin „diverse” acțiuni și „programe” educaționale care sfârșesc prin a cere profesorilor completarea unor maldere de hârtii fără sens! Să ne gândim la idea organizării unor excursii - se cere completarea unei hârțogării absurde, care-i determină, în cele din urmă, pe mulți profesori să abandoneze astfel de inițiative. Mai mult, chiar pentru încheierea unor parteneriate educaționale cu alte instituții și organizații este nevoie de „proiectarea” unei hârțogării „complexe” care să prevadă „totul” - de la participanții la parteneriat până la scopul parteneriatelor, etapele respectivelor parteneriate de parcă totul ar urma să se desfășoare strict ca la „carte”, fără schimbări și ajustări pe parcurs! Absurd! În ce altă țară civilizată a lumii se mai întâmplă astfel de lucruri!? De ce trebuie atâta hârțogărie!?

              Alt aspect foarte important - școala trebuie să răspundă necesităților comunității, să pregătească elevii în domenii cerute pe piața muncii, să-i formeze pe elevi în spiritul cerut de educația globală – ei trebuie să fie capabili de a se integra în circuitul internațional al muncii -! Și aici întâlnim mari probleme - multe instituții de învățământ pregătesc sau se fac că pregătesc elevi în domenii fără căutare pe piața muncii! Este una dintre cele mai acute lipsuri ale învățământului românesc. Nimeni n-a reușit să facă corelare necesară între școală și nevoile comunității în acești 30 de ani! Personal nu cred nu s-a putut, ci, pur și simplu, nu s-a dorit! Avem astfel și acum în funcțiune licee, pretențios numite „licee tehnologice” care nu-și mai justifică demult existența! Singura lor menire este aceea de a păstra „până la pensie” catedrele unor profesori titular! România „mustește” de grupuri școlare agricole, licee tehnologie auto etc, etc.! În aceste condiții ce rost are să vorbești în România de învățământ dual!? Ce rost are să plângi după școlile profesionale!? Învățământul dual, școlile profesionale nu pot funcționa eficient fără sprijinul unor agenți economici interesați! Orice școală profesională, liceu tehnologic trebuie să fie susținute de agenți economici dispuși să-și asume pregătirea unor viitori meseriași, și, care să investească masiv în dotarea materială a respectivelor instituții de învățământ, și, apoi să-i și anagajeze pe absolvenți în muncă! Nu vedem o implicare de proporții a agenților economici într-o astfel de acțiune! Astfel, învățământul profesional și tehnic are șanse minime să se dezvolte cu adevărat în România!

            Relația școală-familie rămâne, însă, în România o mare problemă, agravată și de plecarea masivă a părinților multor elevi la muncă peste hotare! Astfel, de multe ori elevii rămân de capul lor, ca să ne exprimăm plastic, sau în seama unor bunici bătrâni și bolnavi care nu mai pot avea grijă eficient de respectivii copii! Este una dintre problemele cele mai acute ale societății românești de astăzi care va avea grave repercursiuni pentru viitor! Se cunosc multe cazuri de copii care s-au sinucis de dorul părinților! Se pare că, factorii politici sunt TOTAL dezinteresați de această problemă!

 Un apel! „Părinţi - Sprijiniţi-vă copiii!”:

              Părinții vor pentru copiii lor tot ce este mai bun.  Prin urmare, ce rol joacă şcoala în cadrul măsurilor luate de părinţi în vederea instruirii copiilor? Şi care ar trebui să fie relaţia dintre părinţi şi profesori?

a.     Rolul părinţilor şi al profesorilor

           „Părinţii sun cei mai importanţi educatori ai copiilor lor“, afirmă Doreen Grant, autoarea unui studiu referitor la influenţa exercitată de şcoală asupra mediului familial. Dar, dacă sunteţi părinte, această idee poate fi greu de acceptat.

Poate că mulți părinți au observat că, metodele de instruire s-au schimbat mult de când au terminat ei şcoala. La ora actuală se predau la şcoală materii până nu demult necunoscute, ca de exemplu discipline care s ereferă la mijloacele de comunicare în masă, educaţia sanitară şi microelectronică. Acest lucru i-a determinat pe unii părinţi să reducă la minimum contactul cu şcoala. „Când stă de vorbă cu profesorul copilului său, chiar şi adultul cel mai sigur de sine se poate simţi ca un copil de cinci ani, înalt de un metru şi douăzeci de centimetri“, scrie Dr. David Lewis în cartea „Help Your Child Through School” (Ajutaţi-vă copilul în anii de şcoală). „În loc să discute cu profesorii de la egal la egal despre problemele sau temerile lor, unii părinţi recurg la un comportament infantil.”  Într-adevăr, unii părinţi iau legătura cu profesorii copilului lor doar atunci când se ivesc probleme grave. Şi chiar şi atunci, de cele mai multe ori, o fac numai pentru a se plânge. Cu toate acestea, părinţii pot contribui în foarte mare măsură la instruirea copiilor lor colaborând cu profesorii. Există mulţi părinţi care fac acest lucru.

               În calitate de părinţi aceștia au responsabilitatea să analizaţi cu interes ceea ce învaţă copiii lor la şcoală. De ce? Deoarece profesorii, în calitatea lor de cadre didactice, îi reprezintă pe adulți din punct de vedere moral. Valorile pe care ei le susţin îi influenţează pe elevi, deoarece, pentru copii, profesorii constituie un model. În ceea ce-i priveşte, majoritatea profesorilor sunt dispuşi să colaboreze cu părinţii elevului. Directorul unei şcoli din sudul Germaniei, de exemplu, le-a scris părinţilor: „Noi, profesorii, ne-am dat acum seama mai bine decât în anii trecuţi că o întreagă serie din elevii noştri, îndeosebi cei care au început şcoala (în Germania, la şase ani), sunt şi acum în mare măsură insensibili, cruzi şi, efectiv, prost crescuţi. Mulţi sunt total nestăpâniţi şi nu cunosc nici o limită; nu au niciun simţ al vinovăţiei; sunt extrem de egoişti şi antisociali şi devin agresivi fără niciun motiv evident, strângându-i pe alţii de gât şi lovindu-i cu picioarele”. Dacă în Germania se întâmplă astfel de lucruri, să ne mai întrebăm cum este situația în România unde „copii au doar drepturi!” Același cadru didactic a continuat: „Deşi, ca urmare a acestui fapt, noi, profesorii, ne confruntăm cu greutăţi mult mai mari, nu vrem să ne plângem. Dar trebuie să recunoaştem că, în ciuda tuturor eforturilor depuse, şcoala nu poate de una singură să-i instruiască şi să-i educe pe copii. Am vrea să vă îndemnăm pe dumneavoastră, dragi părinţi, să faceţi mai mult pentru copiii dumneavoastră, nelăsând pe seama televizorului sau a străzii ceea ce în realitate vă revine dumneavoastră: (responsabilitatea) de a le dezvolta personalitatea, învăţându-i cum să se comporte”. - sublinierea noastră.

             Nici chiar atunci când profesorii fac astfel de apeluri mulţi părinţi nu sunt dispuşi să colaboreze. „Nu pentru că le-ar lipsi interesul, timpul sau încrederea - susţine David Lewis -, ci pentru că sunt ferm convinşi că succesul sau insuccesul pe care îl are un copil la şcoală depinde mai puţin de modul în care este crescut şi foarte mult de bagajul lui genetic.” Dar această concepţie este, indiscutabil, eronată.

             Aşa cum problemele familiale influenţează deseori randamentul şcolar al copilului, în mod asemănător, o atmosferă plăcută în familie îl poate ajuta să beneficieze din plin de şcoală. În urma unui sondaj a reieşit că „succesul sau insuccesul de la şcoală depinde mai mult de familie decât de şcoală“. Iată, în acest sens, ce spune cartea „How to Help Your Child Through School”: „Chiar şi cei mai ocupaţi părinţi trebuie să recunoască faptul că atitudinea lor - interesul pe care îl arată, încurajările şi sprijinul pe care îl acordă, fie şi de la distanţă - poate fi hotărâtoare pentru progresul copilului“.

b. Sprijiniţi-vă copiii!

1. Interesaţi-vă în mod activ de ceea ce învaţă copilul dumneavoastră la şcoală. Cel mai potrivit moment pentru aceasta este acela când copilul dumneavoastră începe să meargă la şcoală. În general, copiii mici acceptă mai uşor ajutorul oferit de părinţi decât adolescenţii. Citiţi împreună cu copiii dumneavoastră. „Aproximativ 75% din instruirea formală se realizează prin intermediul cititului”, spune David Lewis. Astfel, părinții pot avea un rol primordial în a-i ajuta pe copii să citească fluent. Conform opiniei unor cercetători, se pare că, copiii care sunt ajutaţi acasă de părinţi să citească, progresează deseori mai bine decât cei care învaţă să citească la şcoală, ajutaţi de profesori specializaţi.

              În mod asemănător, părinții își pot ajuta copilul să scrie şi chiar să socotească. „Nu trebuie să fii un geniu în matematică pentru a-l ajuta să înţeleagă noţiunile matematice de bază”, spune educatorul Ted Wragg.

2. Consultaţi-l pe profesorul copilului dumneavoastră cu privire la programa şcolară.  Cercetând programa, părinții pot afla ce anume va învăţa copilul lor. Dacă vor face acest lucru înainte de începerea anului şcolar, părinții vor fi în măsură să cunoască ce anume ar putea crea probleme. Evident, presupunem că, avem de-a face cu părinți destul de bine instruiți și nu cu părinți care au mulți copii „de dragul alocației școlare a acestora”! Părinții trebuie să profite de şedinţele pe care le organizează şcoala pentru a le oferi profesorilor posibilitatea de a-i cunoaşte. În cazul în care şcoala le permite părinţilor ca, în anumite zile, să asiste la ore, aceștia trebuie să stea de vorbă cu profesorii copilului lor. Astfel de contacte sunt de mare valoare, îndeosebi atunci când se ivesc probleme.

3.  Ajutaţi-vă copilul să facă anumite opţiuni. Părinții trebuie să se străduiască  să cunoască ce anume îi place şi ce anume îi displace copilului lor. Dacă există posibilitatea de a alege anumite materii opţionale,părinții trebuie să se consulte cu profesorii pentru a cunoaşte toată gama de opţiuni. Ei vor şti să le spună dacă, în cadrul programei, există anumite aspecte care condiţionează alegerea unei anumite materii.

              

 Suplimentar: a. Şcolile - în criză!

Părinţii îşi trimit copiii la şcoală pentru a învăţa mai mult decât să citească, să scrie şi să socotească. Ei se aşteaptă ca şcolile să furnizeze o instruire multilaterală, o instruire care să-i facă pe tineri capabili să devină nişte adulţi de care părinţii lor să poată fi mândri. Dar aşteptările lor rămân deseori nerealizate. De ce? Deoarece şcolile de pretutindeni se află în criză.

                În multe  ţări, lipsa banilor şi a profesorilor pune în pericol instruirea copiilor. De exemplu, în Statele Unite, recesiunea financiară din ultimii ani a forţat unele şcoli să dea la legat „manualele vechi, să lase tavanele cu tencuiala căzută, să scoată din programă orele de desen, de lucru manual şi de sport sau să închidă zile întregi şcoala”, remarcă revista Time. Dacă aceasta este situația în cea m,ai puternică și dezvoltată țară a lumii, ce să mai spunem despre situația din România!?

                  Alte exemple: În Africa, posibilităţile de instruire sunt la fel de insuficiente. Potrivit ziarului Daily Times ce apare în Lagos, în Nigeria nu există decât un profesor la fiecare 70 de elevi, „cu certa probabilitate ca din trei profesori unul să fie necalificat”. În Africa de Sud, pe lângă lipsa de profesori, sălile de clasă supraaglomerate şi frământările politice contribuie la ceea ce South African Panorama numeşte „haosul din şcolile pentru negri”. Aș fi răutăcios dacă aș aduce în discuție situația școlilor din România unde cei mai elevi sunt romi!?

                  În Austria, de exemplu, aproximativ o treime din copiii de 14 ani se pare că nu ştiu să efectueze operaţiile elementare de aritmetică sau să citească bine. În Marea Britanie, elevii care au luat examenele de matematică, ştiinţele naturii şi limbă maternă „sunt mult mai puţini comparativ cu cei din Germania, Franţa şi Japonia“, notează ziarul londonez The Times.

                  În Statele Unite, profesorii se plâng că, deşi elevii obţin note mari la teste, mulţi dintre ei sunt incapabili să facă o compunere bună, să rezolve probleme de matematică sau să efectueze o sinteză pe marginea mai multor lecţii sau informaţii. De aceea, pretutindeni pe glob, cadrele didactice reanalizează cu obiectivitate atât programa şcolară, cât şi metodele folosite pentru evaluarea progresului realizat de elev.

b.     Violenţa din şcoli:

                 Rapoartele indică o creştere ameninţătoare a violenţei din şcoli. Cu ocazia unei conferinţe a profesorilor ţinută în Germania s-a spus că 15% din elevi sunt „gata să recurgă la violenţă - iar 5% dintre ei nu se reţin nici chiar de la acte de extremă brutalitate, cum ar fi, de exemplu, să lovească cu piciorul o persoană lipsită de apărare care zace pe podea“. - Frankfurter Allgemeine Zeitung.

                  Părinţii sunt îngrijoraţi din cauza frecvenţei agresiunilor sexuale, a şantajului şi a violenţei psihologice. Astfel de incidente nu se petrec numai în Europa, ci devin, pretutindeni, din ce în ce mai obişnuite. Ministerul Învăţământului din Japonia. De exemplu, raportează o creştere a violenţei atât în rândul elevilor din clasele mici de liceu, cât şi a celor din clasele mari. Potrivit ziarului londonez The Guardian, oraşul New York a devenit şi mai renumit în ce priveşte violenţa când o firmă care asigură securitatea persoanei a anunţat că a primit o avalanşă de comenzi pentru o îmbrăcăminte antiglonţ destinată elevilor”. Şi Marea Britanie suferă de plaga pe care o reprezintă violenţa din şcoli. „În ultimii zece ani”, remarcă reprezentantul unui sindicat al profesorilor, „am observat o tendinţă crescândă de a face uz de arme. Recurg la ea persoane din ce în ce mai tinere, atât băieţi, cât şi fete.” Nu este de mirare, aşadar, că un număr relative mare de părinţi hotărăsc să-şi retragă copiii de la şcoală şi să-i şcolarizeze acasă. Cei care consideră această metodă ca fiind nepractică sunt îngrijoraţi deseori din cauza efectului negativ pe care-l exercită şcoala asupra copiilor lor şi se întreabă cum să-l contracareze. La capitolul violenței în școli i-au „copiat” din nou pe străini! În multe licee tehnologice multor profesori le este teamă să intre la ore!

                Deoarece valorile morale se află pretutindeni în declin, limbajul murdar devine, de asemenea, un lucru din ce în ce mai obişnuit. În multe ţări, el poate fi auzit în mod frecvent la emisiunile TV transmise la orele de vârf, poate fi citit și auzit pe rețele de socializare! Astfel, pe terenurile şcolilor, pe coridoare şi în sălile de clasă se pot auzi mereu obscenităţi. Ce să mai spunem de imoralitae, de consumul de droguri – acesta se dezvoltă vertiginous chiar în licee cu „ștaif”, cu „pretenții”!

 De reținut! – Educația - o responsabilitate a părinţilor!

                Părinţii au obligaţia de a se îngriji să le asigure copiilor lor o instruire adecvată. Uneori sistemul educaţional poate fi ineficient din cauza numărului prea mare de elevi, a fondurilor insuficiente sau a unor cadre didactice nemulţumite sau prost plătite. Prin urmare, este important ca părinţii să fie interesaţi de ceea ce învaţă copiii lor la şcoală. Este înţelept ca ei să discute cu profesorii, mai ales la începutul fiecărui semestru, şi chiar să-i întrebe cum şi-ar putea ajuta copiii să devină elevi mai buni. Astfel, profesorii se vor simţi apreciaţi şi impulsionaţi să le ofere copiilor o instruire cât mai bună. Instruirea este o parte esenţială a dezvoltării copilului.

5.     Scopul parcursului școlar obligatoriu:

                Scopul parcursului școlar obligatoriu este unul dintre cele mai importante finalități ale educației școlare. El derivă din idealul educațional, având rolul de-al explicit ape acesta, de-al face inteligibil pentru profesori dar și pentru toți cei implicați în desfășurarea activității educaționale școlare.

               Idealul educațional al societății românești, ca și al altor societăți democratice, este formarea individului autonom, capabil să se cunoască pe sine și să înțeleagă societatea în care trăiește. Scopul traduce acest ideal pentru a putea căpăta un caracter concret.

               Scopul se poate define pe ani de studiu, pe discipline școlare, pe lecții și pe cicluri educaționale – exemplu: ciclul achizițiilor fundamentale (clasele 0 – a doua, a treia).

                În atenția noastră se află exact acest tip de scop. El se subîmparte în mai multe cicluri, conform etapelor dezvoltăii stadiale a inteligenței. Etapele acestea au fost fundamentate de către celebrul pedagog Jean Piaget.

              Formarea peronalității autonome (scopul parcursului școlar obligatoriu) impune realizarea unei educații școlare care să cuprindă atât componenta tehnică – în sensul capacității tânărului de a se orienta pe piața muncii și aș alege conștient un parcurs profesional -, dar și componenta umanistă – înțeleasă ca fiind capacitatea tânărului de a înțelege realitatea lumii într-un mod propriu, trecând prin filtrul gândirii proprii realitățile lumii, ale societăți de astăzi. Fără această componentă, educația riscă să ia o formă mecanicistă, pur profesională, ceea ce constituie, în opinia noastră, un pericol. Educația trebuie să se adreseze interiorității ființei umane, să-l ajute pe acesta să gândească liber, să interpreteze realitatea prin filtrul propriei sale subiectivității! Această idee poate părea de neînțeles pentru mulți contemporani care cred sincer că educația școlară trebuie să se orienteze spre ceea ce dorește tânărul și să nu-l mai bombardeze cu o serie de informații, cunoștiințe din domenii care „nu-i sunt folositoare”! Un tânăr format doar în acest spirit „tehnic” poate ajunge în situația de a fi bun meseriaș într-o societate, într-o lume pe care nu este în stare să o înțeleagă și să o interpreteze în mod propriu. Sigur, este de discutat cât la sută trebuie să fie educație profesională și cât la sută educație umanistă!

         În general, proiectarea unui curriculum școlar trebuie să țină seama de etapele dezvoltării inteligenței și ale interacțiunii psihosociale. Aceste etape au fost dezvoltate și fundamnetate de Jean Piaget. Dar, este de discutat dacă ele mai sunt valabile, în forma afirmată de respectivul pedagog, în societatea de astăzi! Este de nivelul evidenței că, noile generații se dezvoltă, se maturizează mult mai repede decât în trecut! Tinerii de astăzi au acces liber, aproape neîngrădit la foarte multe informații, încât ei încep mult mai devereme să emită judecăți ipotetico-deductive, să analizeze societatea în care trăiesc. Acest aspect nu era valabil în timpul vieții lui Jean Piaget! De aceea trebuie reflectat foarte serios asupra acestei dezvotări timpurii a copiilor și asupra consecințelor pe care ea le poate avea asupra viitorului societății. România, pare-se, continuă să trăiască într-o dulce ipocrizie și autopăcăleală! Se continuă în țara noastră cu proiectarea unui curriculum care nu ia în considerare deloc acestă realitatea de parcă ea nu ar exista! De aici, apar multe lamentări ale elevilor legate de ceea ce trebuie sau sunt obligați să învețe, și multe afirmații de genul: „chestiile astea mă plictisesc!”

          Proiectarea unei noi programe școlare este o chestiune complexă care nu se face peste noapte! Ea trebuie să țină seama de relitățile lumii de astăzi și să lase „în istorie” anumite principii „sacrosante” dezvoltate de clasicii pedagogiei. Altfel, și noua programă va avea de întâmpinat reacții de genul: „la ce-mi trebuie mie chestiile astea?”, „ideile astea le știam deja”, „de ce trebuie să mai știm noi aceste aspecte care, oricum, nu ne folosesc la nimic” etc.! Și ca lucrurile în România să fie și mai complicate – nici n-a început bine aplicarea noilor programee, că deja Doamna ministru a ținut să ne informeze că noile programe vor fi înlocuite cu altele „și mai noi”! Uluitor și absurd!! În această situație mai are sens să vorbim despre scopul parcursului școlar obligatoriu când societatea nu reușește să stabilească o programă școlară care să dureze ceva mai mulți ani și care să nu fie schimbată imediat cu un nou ministru la educație care dorește să promoveze și el o „nouă reformă”?

           Subliniem aici două aspecte pe care orice reformă educațională trebuie să le aibă în vedere: motivația învățării și valorizarea/revalorizarea meseriei de profesor! Că am adus discuția în acest punct, este necesar să ne întrebăm foarte serios - care ar mai fi motivația învățării din partea elevilor? - raportată această motivație la „modelele” de succes oferite de către societatea românească! Elevii observă și ei că, în societatea românescă de astăzi nu este încurajat meritul, nu este încurajată reușita socială prin muncă ci, dimpotivă, prin pile și amestec politic! Ei observă cum în multe poziții de conducere în societate ajung oameni fără o minimă competență în domeniul respective! Și, atunci, cum îi poți motiva să învețe? În orice caz, nu-i vom motiva schimbând foarte des programele școlare!

             Cât privește meseria de profesor – trebuie să ne punem problema în ce măsură este prețuită această meserie la noi dar și în alte țări. Nu doar România se confruntă cu devalorizarea (și nu mă refer aici la chestiunea salariilor) acestei profesii, ci și țări dezvoltate ale lumii!

6.     O problemă a lumii contemporane – meseria de profesor!

                „Se aşteaptă foarte mult de la profesori, însă de cele mai multe ori profesorii din şcolile noastre dedicaţi meseriei lor primesc din partea societăţii prea puţine laude pentru eforturile lor.“ – Ken Eltis, Universitatea din Sydney (Australia). Trebuie să recunoaştem că această „profesie extrem de importantă“, cum s-au exprimat unii, prezintă o mulţime de probleme – de la salarii mici la condiţii necorespunzătoare în sălile de clasă, de la o grămadă de formulare şi rapoarte la clase cu prea mulţi elevi, de la lipsa de respect şi acte de violenţă la părinţi indiferenţi. Cum reuşesc unii profesori să depăşească aceste probleme?

LIPSA DE RESPECT:

                   O serie de profesori din New York au afirmat că, principala problemă a lor este lipsa de respect(Times, nr. din 2016). William, din Kenya, consideră că lucrurile s-au schimbat în această privinţă şi în Africa. Iată ce a spus el: „Copiii sunt tot mai indisciplinaţi. Pe vremea când eram copil (el are acum peste 40 de ani), profesorii erau unii dintre cei mai respectaţi oameni din societatea africană. Profesorul era considerat întotdeauna atât de cei mici, cât şi de cei mari un exemplu demn de urmat. Respectul faţă de ei scade. Cultura occidentală îi influenţează încetul cu încetul pe tinerii din Africa, chiar şi pe cei din zonele rurale. Filmele, rețele sociale şi literatura prezintă lipsa de respect faţă de autoritate drept un act de eroism“ (Africa Today, nr. din 2015). Giuliano, care predă la o şcoală din Italia, se plânge: „Copiii sunt influenţaţi negativ de acest spirit de răzvrătire, nesupunere şi neascultare care predomină în întreaga societate“( La Repubblica, nr. din 2016)

DROGURILE ŞI VIOLENŢA:

                    Din nefericire, drogurile au ajuns să constituie o problemă în şcoli – şi încă una atât de gravă, încât scriitoarea americană Lou Anne Johnson, ea însăşi profesoară, a scris: „Prevenirea consumului de droguri face parte din aproape orice programă şcolară, începând de la grădiniţă (sublinierea noastră). Copiii ştiu mult mai multe lucruri despre droguri decât majoritatea adulţilor“. Ea a spus în continuare: „Elevii care se simt neajutoraţi, neiubiţi, singuri, plictisiţi sau cărora le lipseşte sentimentul siguranţei vor ajunge, foarte probabil, să consume droguri“. – Two Parts Textbook, One Part Love. Ken, un profesor din Australia, a pus următoarea întrebare: „Cum să educe profesorii noştri un copil de 9 ani care a ajuns în contact cu drogurile ajutat chiar de propriii lui părinţi, iar acum este dependent de droguri?“ Michael, care are peste 30 de ani, predă la o şcoală comprehensivă din Germania. El a scris: „Suntem siguri că în şcoală se vând şi se consumă droguri; însă acest lucru se descoperă foarte rar“. El a vorbit şi despre lipsa disciplinei, spunând că aceasta „se manifestă printr-o tendinţă generală de a distruge bunurile şcolii“, după care a adăugat: „Catedrele şi pereţii sunt murdăriţi, iar mobilierul e stricat. Unii dintre elevii mei au ajuns pe mâna poliţiei pentru că furau din magazine sau pentru alte delicte de acest gen. Nu e de mirare că şi la şcoală se înregistrează multe cazuri de furt!“ Amira predă la o şcoală din statul Guanajuato (Mexic). Ea spune: „Avem cazuri în care chiar în familiile elevilor au loc acte de violenţă şi se consumă droguri, ceea ce îi afectează în mod direct pe copii. Aceştia trăiesc într-un mediu în care învaţă un limbaj obscen şi ajung să aibă tot felul de vicii. O altă problemă gravă e sărăcia. Deşi învăţământul este gratuit, părinţii trebuie să cumpere caiete, pixuri şi alte rechizite. Totuşi, hrana trebuie să aibă prioritate“. (sursă: cartea „The World in crisis”, pag. 311).

ARME DE FOC ÎN ŞCOLI?

                   Recentele incidente din Statele Unite când în unele şcoli s-au tras focuri de armă au arătat cât se poate de clar că actele de violenţă în care se folosesc arme de foc nu constituie în nici un caz o problemă minoră în această ţară. Într-un raport se spune: „Potrivit unor estimări, în cele 87 125 de şcoli publice din ţara noastră se introduc zilnic 135 000 de arme de foc. Pentru a reduce numărul de arme în şcoli, conducerea şcolilor a apelat la detectoare de metal, la videocamere pentru supraveghere, la câini dresaţi pentru a depista armele de foc adulmecându-le şi la controlarea dulapurilor elevilor şi a cărţilor de identitate şi a interzis să se mai intre în şcoală cu serviete“ (Teaching in America). Asemenea măsuri de siguranţă ne fac să ne întrebăm: Este oare vorba de şcoli sau de închisori? Raportul mai precizează că peste 6 000 de elevi au fost exmatriculaţi pentru că au introdus în şcoală arme de foc! Iris, o profesoară din oraşul New York, a declarat ziarului „The New YorkTimes”: „Elevii aduc pe ascuns arme la şcoală. Detectoarele nu pot opri introducerea lor în şcoală. O altă problemă gravă o constituie vandalismul din şcoli“. În acest mediu anarhic, profesorii dedicaţi muncii lor se străduiesc să le insufle elevilor valori morale şi să-i instruiască. Nu e de mirare că mulţi profesori suferă de depresie şi surmenaj. Rolf Busch, preşedintele Asociaţiei Profesorilor din Thuringia (Germania), a declarat: „Aproape o treime dintre cei un milion de profesori din Germania se îmbolnăvesc din cauza stresului. Şcoala îi epuizează“.

COPIII AU COPII:

                 Altă problemă gravă o reprezintă raporturile sexuale în rândul adolescenţilor. George S. Morrison, autorul cărţii Teaching in America, spune referitor la Statele Unite următoarele: „În fiecare an rămân însărcinate aproximativ 1 milion de adolescente (11% dintre fetele cu vârsta cuprinsă între 15 şi 19 ani)“. Dintre ţările dezvoltate, Statele Unite înregistrează cea mai ridicată rată a gravidităţii în rândul adolescentelor. În sprijinul celor arătate mai sus vin cuvintele lui Iris, amintită mai sus: „Toţi adolescenţii nu vorbesc decât despre sex şi petreceri. E o obsesie. Iar acum calculatoarele din şcoala noastră sunt legate la Internet! Asta înseamnă spaţii de discuţii şi pornografie“. Angel, din Madrid (Spania), a precizat: „Promiscuitatea sexuală este o realitate în rândul elevilor. Avem cazuri când eleve foarte tinere au rămas însărcinate“.

„BABY-SITTERI PROMOVAŢI ÎN GRAD”:

                Alt lucru de care sunt nemulţumiţi unii profesori este faptul că mulţi părinţi nu se achită de responsabilitatea lor de a-l educa pe copil acasă. Profesorii consideră că părinţii ar trebui să fie primii educatori ai copiilor lor. Bunele maniere şi eticheta trebuie învăţate acasă. Nu e de mirare că Sandra Feldman, preşedinta Federaţiei Americane a Profesorilor, a spus că „profesorul trebuie să fie privit la fel ca orice altă persoană calificată din celelalte domenii de activitate, nu ca un baby-sitter promovat în grad“. De multe ori, părinţii nu cooperează când profesorii îi disciplinează pe copii la şcoală. Leemarys, a declarat ziarului „The New York Times” următoarele: „Dacă îi aduci la cunoştinţă directorului că anumiţi copii sunt delincvenţi, trebuie să te aştepţi la atacuri din partea părinţilor acestora!“ Vorbind despre problema elevilor dificili, Rolf Busch, citat mai înainte, a spus: „Există foarte puţini copii care sunt educaţi acasă. Nu mai poţi presupune că majoritatea copiilor provin din familii cu o bună educaţie“. Estela, din Mendoza (Argentina), a mărturisit: „Nouă, profesorilor, ne e frică de elevi. Dacă le dăm note mici, aruncă cu pietre după noi sau ne atacă. Dacă avem maşină, o distrug“. Ne mai miră faptul că în multe ţări sunt prea puţini profesori? Vartan Gregorian, preşedintele Corporaţiei Carnegie din New York, a atras atenţia asupra următorului lucru: „Pe parcursul deceniului viitor, în şcolile noastre (din Statele Unite) va fi nevoie de până la 2,5 milioane de noi profesori“. În marile oraşe „se caută încontinuu profesori din India, Antile, Africa de Sud, Europa şi din orice ţară unde se pot găsi profesori buni“. Bineînţeles, acest lucru înseamnă că în acele zone ar putea să se înregistreze o lipsă de profesori.

DE CE ACEASTĂ LIPSĂ DE PROFESORI?

                   Yoshinori, un profesor japonez care a lucrat 32 de ani în învăţământ, a declarat că „meseria de profesor e o meserie nobilă, la baza căreia stau motivaţii frumoase şi pe care societatea japoneză o preţuieşte foarte mult“. Din nefericire, nu aşa stau lucrurile în toate ţările. Vartan Gregorian, ale cărui cuvinte le-am citat mai înainte, a spus că profesorilor „nu li se acordă respectul, recunoaşterea şi remuneraţia cuvenite acestei profesii. În cele mai multe state (din SUA), meseria de profesor este mai slab plătită decât orice altă meserie pentru care trebuie să obţii o diplomă sau să-ţi iei masteratul“. Ken Eltis, citat la începutul acestei părții a studiului nostru, a scris: „Ce se va întâmpla când profesorii îşi vor da seama că o mulţime de meserii care necesită mult mai puţină pregătire sunt plătite mult mai bine decât meseria de profesor? Sau ce se va întâmpla când vor afla că elevii cărora le-au predat cu numai un an înainte câştigă mai mult decât ei sau chiar mai mult decât vor câştiga probabil în următorii cinci ani? Când îşi vor da seama de acest lucru, sentimentul propriei lor valori va avea cu siguranţă de suferit“. William Ayers a scris: „Profesorii sunt prost plătiţi. Câştigăm, în medie, cam un sfert din cât câştigă un avocat, o jumătate din cât primeşte un contabil şi mai puţin decât un şofer de camion sau decât un muncitor de pe un şantier naval. Nu există altă profesie care să te solicite atât de mult şi pentru care să primeşti un salariu atât de mic“ (To Teach – The Journey of a Teacher). În aceeaşi ordine de idei, Janet Reno, fost procuror general al SUA, a declarat următoarele în noiembrie 2015: „Trimitem oameni în spațiu. Le dăm sportivilor salarii mari. De ce nu suntem în stare să-i plătim mai mult pe profesorii noştri?“ „Profesorii sunt, în general, prost plătiţi“, a spus Leemarys. „Cu atâţia ani de studii şi nu primesc pe an decât un salariu mic în acest oraş, în New York, unde e atâta stres şi atâta bătaie de cap, ceva tipic vieţii din marile oraşe.“ Valentina, profesoară în St. Petersburg (Rusia), a spus: „Munca unui profesor nu e apreciată dacă judecăm după venit. Salariul de profesor a fost întotdeauna sub salariul minim pe economie“. Marlene, din Chubut(Argentina), este de aceeaşi părere: „Salariile mici ne obligă să lucrăm la două sau trei şcoli, alergând de la o şcoală la alta, şi aceasta în detrimentul eficienţei“. Arthur, un profesor din Nairobi (Kenya), a declarat: „Gândindu-mă la declinul din economie, pot spune că viaţa mea ca profesor nu e uşoară. Salariile mici i-au descurajat întotdeauna pe oameni să aleagă această profesie, lucru pe care mulţi dintre colegii mei l-ar putea confirma“. Diana, o profesoară din New York, s-a plâns că profesorilor le ia o grămadă de timp să se ocupe de o mulţime de formulare şi rapoarte. Alt profesor a scris: „Cea mai mare parte a zilei o pierdem cu cei trei R: Ritual, Repetare şi Rutină“. Iată cum şi-au exprimat nemulţumirea mulţi profesori: „Cât e ziua de lungă stai şi completezi formulare care n-au nici un rost“. (sursă cartea: „The World in crisis”, pag. 342).

PREA PUŢINI PROFESORI, PREA MULŢI ELEVI:

                  Berthold, din Düren (Germania), a dat glas unei alte nemulţumiri frecvent auzite: „Sunt prea mulţi elevi într-o clasă! Unele clase au până la 34 de elevi. Asta înseamnă că nu le putem acorda atenţie elevilor cu probleme. Ei trec neobservaţi. Necesităţile personale sunt neglijate“. Iată ce a explicat Leemarys: „Anul trecut, cea mai mare problemă pe care am avut-o, în afară de părinţi indiferenţi, a fost faptul că în clasă am avut 35 de elevi. Imaginaţi-vă ce înseamnă să încerci să lucrezi cu 35 de copii de şase ani!“ Iris a spus: „Aici, în New York, sunt puţini profesori, mai ales de matematică şi de ştiinţele naturii, şi asta pentru că găsesc posturi mai bune în alte părţi. Prin urmare, în oraş au fost angajaţi mulţi profesori străini“.

                   Este cât se poate de clar că meseria de profesor te solicită foarte mult. Aşadar, ce îi ajută pe profesori să-şi păstreze motivaţia? De ce nu renunţă ei la această profesie? De ce perseverează ei?

MESERIA DE PROFESOR: SATISFACŢIILE ŞI BUCURIILE EI:

                 „Ce anume mă ajută să nu renunţ? Deşi meseria de profesor poate fi grea şi epuizantă, când îi văd pe copii cum se entuziasmează când învaţă ceva şi cum progresează, reuşesc să găsesc motivaţia necesară să merg mai departe.“ – Leemarys, profesoară în oraşul New York.

                  În pofida tuturor greutăţilor, a obstacolelor şi a dezamăgirilor, milioane de profesori din lumea întreagă perseverează în această profesie pe care şi-au ales-o. Dar ce anume îi determină pe mii de elevi să depună eforturi pentru a deveni profesori când ştiu că s-ar putea să nu aibă parte de respectul ce li se cuvine? Ce îi face să nu renunţe? Inna, o profesoară din Rusia, a explicat: „E plăcut să-i vezi pe foştii tăi elevi deveniţi adulţi, să-i auzi spunându-ţi că ceea ce au învăţat de la tine le-a fost util. Te simţi atât de încurajată când îţi spun că îşi aduc aminte cu drag de anii petrecuţi împreună“. Giuliano, un profesor citat mai sus, a spus: „Una dintre cele mai mari satisfacţii o simţi atunci când îţi dai seama că ai reuşit să stimulezi interesul elevilor faţă de un anumit subiect. De exemplu, după ce am explicat un anumit subiect la ora de istorie, unii elevi mi-au zis: „Continuaţi! Mai spuneţi-ne şi altceva!” Aceste cuvinte spontane sunt ca o rază de soare într-o dimineaţă mohorâtă, deoarece îţi dai seama că ai stârnit în copii sentimente până atunci necunoscute de ei. E extraordinar să le vezi feţele radiind de bucurie pentru că au înţeles un anumit subiect“. Elena, o profesoară din Italia, a declarat: „Cred că găseşti satisfacţie mult mai des în lucrurile mici, de zi cu zi, în micile realizări ale elevilor, decât în rezultatele impresionante, care rareori se întâmplă să le obţii“. Connie, o australiană care are peste 30 de ani, a spus: „Te simţi răsplătit din plin când un elev de care eşti legat ca profesor îşi face timp să-ţi scrie câteva rânduri prin care îşi exprimă recunoştinţa pentru eforturile tale“. Oscar, din Mendoza (Argentina), e întru totul de acord cu această opinie: „Când mă întâlnesc pe stradă sau oriunde altundeva cu elevi de-ai mei şi aceştia îşi exprimă aprecierea pentru ceea ce i-am învăţat, simt că eforturile mele n-au fost zadarnice“. Angel, din Madrid (Spania), a mărturisit: „Cea mai mare satisfacţie pe care mi-o aduce această frumoasă, dar dificilă profesie căreia i-am dedicat o parte din viaţă este, fără nici o îndoială, aceea de a-i vedea pe tinerii cărora le-am predat că au ajuns, într-o anumită măsură şi datorită eforturilor mele, oameni onorabili“. Leemarys a spus: „Am deplina convingere că profesorii sunt oameni deosebiţi. Suntem şi puţin ieşiţi din comun deoarece ne asumăm o responsabilitate extraordinar de mare. Dar, dacă reuşeşti să schimbi lucrurile în bine – indiferent că e vorba de zece copii sau doar de unul -, ţi-ai făcut meseria şi e cel mai frumos sentiment pe care îl poţi avea. Îţi faci meseria cu bucurie“.

LE-AŢI MULŢUMIT PROFESORILOR VOŞTRI?

                   Indiferent că sunteţi elev sau părinte, i-aţi mulţumit vreodată unui profesor pentru timpul acordat, pentru efortul depus şi pentru interesul arătat? Sau i-aţi trimis o scrisoare ori câteva rânduri de mulţumire? Arthur, din Nairobi (Kenya), a făcut următorul comentariu pertinent: „Şi profesorii „înfloresc” când sunt lăudaţi. Guvernul, părinţii şi elevii ar trebui să-i preţuiască mult şi să preţuiască munca lor“.

                   Scriitoarea Lou Anne Johnson, citată mai sus, a scris: „La o sută de scrisori de apreciere primesc, poate, şi o scrisoare critică la adresa unui profesor, ceea ce îmi întăreşte convingerea că sunt mult mai mulţi profesori buni decât profesori incompetenţi“. E interesant că mulţi oameni chiar au angajat un detectiv particular ca „să-i ajute să-l găsească pe un fost profesor. Oamenii vor să-i găsească pe profesorii lor şi să le mulţumească“.

                    Profesorii pun temelia instruirii pe care o are o persoană. Până şi cei mai buni profesori de la cele mai prestigioase universităţi le sunt îndatoraţi profesorilor care şi-au făcut timp şi au depus eforturi să le stimuleze şi să le cultive dorinţa de a învăţa, de a cunoaşte şi de a înţelege lucrurile. Arthur, din Nairobi, spune: „Toate personalităţile din sectorul public sau privat au fost cândva învăţate de un profesor“.

*„O zi cu un profesor bun face mai mult decât o mie de zile de studiu sârguincios.“ – Proverb japonez.*

7.     Evaluarea:

a.     Sistemul „Bologna”; evaluarea de tip „PISA”:

                  O declarație ministerială și un program de testare internațională au răvășit învățământul universitar și preuniversitar din țările europene. O seamă de organizări tradiționale, care au durat până la nivelul anilor nouăzeci, reclamau, neîndoielnic, reforma. Aceasta a fost concepută și lansată în multe țări în anii 1990. După 2001, însă, reforma propriu-zisă a fost practic părăsită, într-un context nou, al globalizării, pentru o aventură ideologizată ce își dezvăluie pe zi ce trece riscurile.

                  S-au înregistrat numeroase împotriviri la această aventură. Recent, pare să se fi intrat într-o fază nouă, în care cei mai buni cunoscători ai educației pun în joc o alternativă la cursul pe care a apucat învățământul european în secolul actual. Să ne oprim asupra faptelor istorice verificabile.

                 În 1999, miniștrii educației din țările europene semnau Declarația de la Bologna, care își propunea două obiective: compatibilizarea sistemelor de învățământ superior și mărirea competitivității universităților. Declarația cuprindea șase măsuri: adoptarea unui sistem de diplome comparabil, pe succesiunea licență– master – doctorat; aplicarea unui sistem de credite de studii transferabile; crearea mecanismelor de asigurare a calității; lichidarea obstacolelor la mobilitățile studenților; crearea dimensiunii europene a universităților; cooperarea europeană.

                 Întrucât în societatea mediatică multe zvonuri circulă fără verificare, unii oameni cred că această Declarație ar fi redus durata studiilor, ar fi modificat specializările, ar fi schimbat programele de studii, ar fi creat birocrația evaluărilor, cu un cuvânt, ar fi desfigurat învățământul superior. Nici vorbă! În fapt, cum se poate observa ușor citind direct, pe site-uri, cele două pagini ale Declarației, aceasta nu se referă nici la durata studiilor, nici la curriculum, nici la altceva decât la condițiile amintite ale cooperării. Declarația nici nu putea modifica învățământul superior din vreo țară, căci educația este, inclusiv în Uniunea Europeană de la ora actuală, domeniu de suveranitate națională, autoritățile țării respective fiind răspunzătoare de măsurile ce se iau.

                  Este adevărat însă că, din 2001, au intervenit decizii necalificate și aventuroase ale miniștrilor educației și guvernelor, care au dus Declarația de la Bologna la o aplicare străină de intenții, îngustă și incultă, ce a generat situația de astăzi. În consecința acestor decizii, universitățile nu numai că și-au modificat durata studiilor, curricula specializărilor, dar terorizează cu măsuri și idei strâmbe comunitățile de studenți și cadre didactice, induc în eroare societățile și împiedică normalizarea, cel puțin prin inerție și interesul profitorilor ce apar de obicei în contexte tulburi.

                   În 2000, s-a pus în aplicare Programme for International Student Assessement (PISA), care este cel mai amplu program de evaluare internațională a pregătirii elevilor.  Programul îi vizează pe cei care ating vârsta de 15 ani și se referă la citire, lectură, matematică, științe. Se evaluează în ce măsură elevii care încheie educaţia obligatorie stăpânesc cunoştinţele şi deprinderile pentru participarea la viaţa societății. Se au în vedere nu atât cunoștințe conform curriculumului şcolar, ci cunoştinţe şi deprinderi necesare în viaţa adultă. În 2003, a fost introdusă testarea prin rezolvarea de probleme, pentru a evalua competenţele transdisciplinare.

                   Numeroase țări participă la PISA, iar ministerele și școlile recurg tot mai mult la schimbări ale organizărilor pe scară mare pentru a întruni punctajele. Învățământul preuniversitar s-a transformat pe nesimțite într-un instrument de obținere a punctajelor PISA, iar unii oameni chiar cred că s-a ajuns la ultima fază a evoluției învățământului pe Pământ. Așa cum în cazul Bologna unii refuză orice reflecție, tot astfel, în cazul PISA, se descurajează orice îndoială.

                    Încă din 2004, o serie de specialiști români dar și străini au arătat că legislația aplicării Declarației de la Bologna în România este eronată, iar în 2005 și 2006, s-a argumentat de către aceeiași specialiști că hotărârile de guvern privind masteratul și doctoratul sunt greșite conceptual și vor avea consecințe nefericite. Ceea ce se vede astăzi din plin!

                    Recent, în Franța, sunt nemulțumiri explicite privind aplicarea programului PISA, care afectează, între altele, învățarea limbii. În Germania, a reizbucnit, cu o vigoare nouă, discuția în jurul programelor Bologna și PISA.

                   Ceea ce se discută în Germania - principala forță educațională, științifică și tehnologică din Uniunea Europeană - merită luat aminte. Aceasta cu atât mai mult cu cât în dezbatere au intrat intelectualii de prim plan din această țară - personalități cu cultură completă și cu concepții sistematice în domeniul educației. Am în vedere aici volumul lui Julian Nida-Rümelin și Klaus Zierer, Auf dem Weg in eine neue deutsche Bildungskatastrophe. Zwölf unangenehme Wahrheiten (Herder, Freiburg im Breisgau, 2015). Printre altele, în volum se scrie: „În Germania lipsesc toate premisele pentru a copia sistemul din Statele Unite ale Americii, care funcționează excelent la vârf, dar, în lărgime, prezintă rezultate mai puțin mulțumitoare. Înainte de toate, însă, tradițiile educației sunt diferite, ceea ce face ca preluarea (eclectică) de elemente izolate din alte sisteme de educație să fie condamnată mai mult la eșec. În cazul reformei Bologna, aceasta se poate observa deja astăzi” (p.200). 

                   Desigur că PISA pune problema „competențelor”, ceea ce este un merit. Sunt însă competențe și competențe. Fapt este că, de pildă, „competența puterii de judecată”, „competența deciziei”, „competența cooperării”  sunt implicit depreciate și sacrificate de program. Curricula sub controlul PISA sau Bologna face ca examinarea elevului și studentului să se refere tot mai mult la ceea ce memorează din manual și tot mai puțin la restul.

                  Ceea ce se testează în PISA sunt, incontestabil, ținte importante ale educației. „A înțelege texte utile este important”;  „a putea aplica cunoștințe matematice în rezolvarea de problem” este, de asemenea, important. Iar a dezvolta în științele naturii o înțelegere a corelațiilor este cu totul esențial. „Ceea ce eu critic - scrie Julian Nida-Rümelin - este că acest fragment mic, hotărâtor, care este totuși un fragment limitat al țelurilor importante ale educației, este considerat măsura unui succes în educație al unor țări întregi. Cu aceasta se deșteaptă impresia că tot restul ar fi neimportant și se contribuie astfel la dezvoltarea greșită a sistemului de învățămînt” (p.102).  Nu ar trebui ca elevii să învețe doar pentru teste, în vreme ce sistemul de învățământ a devenit dependent de PISA. Între ceea ce grecii antici  numeau „idiotes”, adică inșii absorbiți de ei înșiși, și „polymates”, inșii care se risipesc în multe, dar fără a le putea sistematiza, ar fi de preferat persoanele care ajung la a judeca cu capul propriu faptele (p.124). De aceea, educația ar trebui reamplasată nu în serviciul „creșterii”, în înțelegerea restrictivă a acesteia, care domină astăzi, ci în cadrul „dezvoltării”.

                 Julian Nida-Rümelin este de acord că declarația de la Bologna a fost salutară. „Marea reformă Bologna a avut scopuri bune. Punctul ei de plecare a fost Erasmus, programul de educație al UE” (p.140-141), ce prevedea înlăturarea barierelor în fața mobilității studenților. La rândul său, el consideră că aplicarea ulterioară a Declarației, cu noi decidenți, s-a făcut subordonând universitățile față de economia momentului și deformând organizările într-o optică mărginită”. Altfel spus, în aplicarea Declarației de la Bologna s-a ajuns la un „amestec” improvizat de idei din tradițiile franceză, germană, americană și engleză. Acesta, argumentează el, a adus deja serioase „daune” pregătirii în științele naturii și științele sociale (p.141-142). Norocul a fost că multe universități din Germania nu s-au grăbit să aplice hotărârile miniștrilor europeni de după 2001.

                 Cât de gravă este situația se observă în corelările confuze ale diplomelor, discrepanța relevanței lor, acutizarea disparităților dintre țări și universități, carențele pregătirii pentru competiția de pe piață și, înainte de orice, în operarea arbitrară cu „competențele”. „PISA și Bologna conțin o normativitate ascunsă - cea a unei societăți fără persoane, lipsită de alte inovații, afară de cele tehnice.” Autorii vorbesc pe față de „eșecul” celor două inițiative, remarcând că nu s-au realizat țintele, ci se înaintează spre un nou „feudalism” în educație și în societate și o sporire a irelevanței.

                Dar dacă în Germania se reclamă astfel de erori ale PISA și Bologna, ne dăm seama ce s-ar cuveni să se facă în țări în care învățământul are anvergură mai mică și în care - așa cum se observă și la noi, în legea din 2004, apoi în hotărârile de guvern din 2005 și 2006, în legea din 2011 și în abordările actuale - mimetismul domină, oportunismul este pe față, în vreme ce gândirea cu capul propriu a cam abdicat. Nu este vorba nicidecum de a nu promova operaționalizări ale stăpânirii cunoștințelor la elevi sau ale performanței studenților și profesorilor universitari. Sincronizarea organizărilor și procedurilor rămâne necesară. Este nevoie de a folosi instrumentele de măsurare elaborate între timp, dar nu de a le transforma în doctrină a dezvoltării. Una dintre confuziile săvârșite în educație, inclusiv în România, este tocmai considerarea măsurării drept dezvoltare - ceea ce evident nu este și nu poate fi. Dezvoltarea educației este imperativă, doar că nu se poate atinge punând în paranteză, ca nerelevant, ceea ce gândesc și spun dascălii, cetățenii despre situație, inclusiv despre situația în care se află.

b.     Evalarea în sistemul educațional românesc, în contextual „reformei”:

                  Datele oficiale atestă că abandonul școlar, insuficiența pregătirii, șomajul în rândul tinerilor au crescut, iar lectura, formarea continuă a populației au dat înapoi în România ultimei decade. În fața realității, decidenții transmit ca noutăți tot felul de măsuri (precum școala celei de a doua șanse, trecerea viitorului cadru didactic printr-o pregătire aparte, curriculum la dispoziția școlii ș.a.m.d.) adoptate deja începând cu 1998. Cum se știe, însă, măsurile punctuale, oricare ar fi, nu capătă sens decât înăuntrul unui întreg bine gândit, încât, la drept vorbind, problema nu mai este astăzi de ameliorare într-un loc sau altul, ci de schimbare cuprinzătoare a educației.

                  Punctul de plecare al discuției despre învățămînt este, desigur, evaluarea. Să o spunem pe șleau: și dacă elevii români ar trece testele PISA pe primele locuri între țări sau dacă universitățile din țară ar fi între primele din lume în ierarhizările ce se fac, tot rămân probleme grele în educație. De altfel, ar trebui părăsit obiceiul nefast ca instituțiile publice să se autoflateze, raportând îndeplinirea cu brio a misiunii, în timp ce rezultatul general înseamnă mediocritate, pierderi și continua plasare în urma tuturor țărilor europene. Rapoartele sunt pline de emfază, dar oamenii rămân în necazuri elementare, într-o societate care nu se scutură de  nepricepere, sărăcie și proastă funcționare a instituțiilor.

                 S-au încercat, cum se știe, modelări ale educației. Din păcate, s-a instalat astfel o vastă birocrație a „măsurării rezultatelor educaței”, pe care legea învățământului din 2011 a instituționalizat-o și cu, care autoritățile stau dezorientate în brațe, plătind cu rămânerea în urmă a țării.

                Ce observăm astăzi în sistemul educațional românesc? Tabloul este izbitor: debusolare,  cadre didactice resemnate, elevi și studenți demotivați, un sistem plin de autoflatări, dar străin de creație, o birocrație înfloritoare, preferința pentru învățare în afara țării,  impactul redus al cercetării științifice asupra societății, înțelegerea plină de clișee a lumii din jur. S-a crezut că oricând, oricum, oricine este obligat să facă reformă și o poate face. Tot felul de măsuri (selecția viciată a manualelor alternative prin prețuri, mutarea după capricii a unor ore în curriculum, cumpărarea de computere, plantarea de puieți etc.), uneori de escrocherii (invazia cu licențe de care nu era nevoie sau obligarea profesorilor să folosească anumite teste)  au fost date ca reforme. Apoi, a venit confuzia între găselnițe, mai ales financiare (trecerea la finanțarea per capita la elevi, bunăoară, care este o aberație recurentă!) și ceea ce este propriu-zis reforma. Sunt și acum unii care nu înțeleg că reforma - în situația României - este doar atunci când se schimbă sistemul.

                 Economia țării mergând rău (lipsesc, în continuare, investițiile, iar legislația este, de fapt, instrumentată de interese), mulți blamează ce apucă. Este adevărat că valoarea unui sistem de educație se măsoară, până la urmă, în anvergura economiei, dar orice preluare simplistă a acestui adevăr este contraproductivă. Se acuză, de exemplu, că nu se corelează educația cu piața forței de muncă, fără a se înțelege că educația nu se raportează doar la un moment al pieței. Pe de altă parte, piața nu spune ceva univoc și peremptoriu despre calificările de care este nevoie.

                 În România, s-a cedat orientarea educației unor pretinși „experți”, care au stârnit senzația că reprezintă „nivelul internațional”. Iluzia s-a întărit când respectivii au pus mâna pe programe europene. Excelente oportunități de asanare a educației, aceste programe au dat la noi, după 2005, în materie de „formare a resurselor umane”, mai mult socializări, reuniuni zise „științifice” și bani în buzunare private.

                 Fiind mai ușor să te ocupi de evaluare decât de organizare, s-a instalat confuzia dintre măsurare și strategii de dezvoltare. Încă se mai crede că făcând verificări dese și păzite de poliție ale elevilor, vin rezultate, că punând în calea tinerilor examene cât mai multe și pretinzând profesorilor prestații standardizate, vine calitatea, că birocratizând activitatea, vine competitivitatea. Nu se înțelege că măsurătorile rezultatelor nu dispensează de organizări sănătoase ale educației. Nu se înțelege testarea Pisa, referitoare la  cunoștințele durabile ale elevilor, câtă vreme aproape totul se face în stil de campanile, scoțându-se în evidență, vezi Doamne, „extraordinarele” calități ale acesteia, de parcă ar fi cea mai evoluată formă de evaluare din istorie!

                Confuziile, în materie de așa-zisă reform a educațieie, au luat forma legii din 2011. Lacunele de concepție și soluțiile păguboase ale acesteia, care au dus la situația de acum, sunt cunoscute, încât nu le amintesc aici. Mă opresc doar asupra învățăturilor ce rezultă din situație. Bunăoară, nu se fac reforme ale educației împotriva dascălilor, ci împreună cu ei. Nu se restrânge autonomia cadrului didactic, ci - dacă se doresc inițiative și inovații - aceasta se consolidează prin lege. Nu se obține mare lucru birocratizând rețeaua școlilor, liceelor și universităților, ci dezvoltând cultura răspunderii instituționale. Scopul educației nu se reduce la formarea de competențe, câtă vreme chiar competențele se formează într-un mediu dat de abilități de bază și educația pentru valori. Peste toate, nu se fac reforme ale educației fără cultură și reflecție asupra implicațiilor în largul societății. Totdeauna este nevoie de o idee coagulantă, dar aceasta nu rezolvă ceva dacă ocolește restabilirea ierarhiei valorilor și relansarea gândirii cu capul propriu.

                 Din nefericire, în zilele noastre se prefigurează o nouă îndepărtare de meritocrație. „Activiști”, care au aprobat confuziile  din legea învățământului din 2011, vor să dea din nou tonul în educație, sperând că lumea uită. Poate că uită, dar cui folosește specularea uitării cuiva? Se înțelege anevoie că o confuzie, făcută la nivelul unei țări, costă enorm - timp, bani, energii. Nu este, totuși, prea mult?

Notă: acest articol nu este unul obișnuit, ci un studiu. De aici, provine și dimensiuinea sa! De asemenea, studiul cuprinde și două articole publicate mai demult pe blog!