VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: FRANZ SCHUBERT.

VIAȚA ȘI OPERA MARILOR COMPOZITORI: FRANZ SCHUBERT

                 Franz Schubert (Franz Peter Seraph Schubert, cu numele întreg) a fost un compozitor austriac, fiind al treilea și ultimul dintre marii muzicieni clasici vienezi, după Joseph Haydn și Mozart.

                 În 31 de ani de viață, Schubert a compus peste 600 de lieduri, 9 simfonii, 10 uverturi, 22 de cvartete, 120 de lucrări corale și vocal-simfonice, 18 opusuri dedicate teatrului muzical. În tot ce a compus, el a dat glas gândurilor și simțurilor compatrioților săi. De aceea în muzică lui predomină poezia duioasă, simplă și directă, care s-a împletit întotdeauna în viață vienezilor cu exuberanța dansului și a cântecului de petrecere. În această duioșie însă se simte aproape mereu o ușoară umbră de melancolie. Schubert a fost plin de setea de a trăi, dar silit să ducă o existența grea, lipsită de orizont.

 

               Franz Schubert s-a născut  pe dată de 31 ianuarie 1797, într-o mahala din Viena, numită Liechtenthal, unde tatăl sau, Franz Theodor Florian Schubert, era învățător și director al școlii parohiale. Mama lui, Elisabeth Vietz, care era poloneză, fusese bucătăreasă în diferite case din Viena înainte de a se căsători cu tatăl lui.

                Începând de la 8 ani, Franz a învățat vioara cu tatăl sau și apoi a devenit elevul lui Michael Holzer, care i-a predat lecții de canto și de orgă și l-a inițiat în noțiunile de baza ale armoniei. A cântat în corul bisericii, a fost și solist, dar a avut la dispoziție și orgă, pe care a studiat-o mult, grație bunăvoinței profesorului sau.

                Schubert a rămas întotdeauna legat sufletește de biserica parohială și de primul sau profesor, Michael Holzer, căruia i-a dedicat prima Messa pe care a compus-o, iar în anii următori a destinat bisericii copilăriei câteva lucrări. Cam în aceeași perioada, a început să ia lecții de pian cu fratele mai mare, Ignaz, făcând exerciții pe un instrument străvechi din casă părintească.

               La 30 septembrie 1808, Schubert s-a prezentat la un concurs, și a fost primit în corul de băieți al capelei imperiale, precum și că bursier la Stadtkonvikt. Dirijorul orchestrei, cehul Wenzel Ruzicka, organist al curții imperiale și violist la Burgtheater (Teatrul Cetății din Viena), l-a remarcat imediat pe Schubert și i-a încredințat treptat sarcini tot mai importante, până când l-a lăsat chiar să-l înlocuiască destul de des la pupitrul de dirijor, ceea ce i-a dat posibilitatea să beneficieze de o experiență extrem de prețioasă pentru el. Pe vremea aceea, Schubert fusese cucerit de baladele compozitorului german Johann Rudolph Zumsteeg, ale cărui lucrări erau foarte gustate. Acesta a exercitat o influență foarte mare asupra lui Schubert. Atracția pentru genul epic al baladei, pentru marile scene dramatice, apare evidență în primii ani de creație.

                Schubert îl descoperă pe Schiller, care îi inspiră liedul Des Madchens Klage (Plângerea fetei), mărturie remarcabilă a liricii timpurii a compozitorului. Versurile marelui poet l-au pasionat multă vreme. Peste 40 din poeziile sale stau la baza unor lucrări ale lui Schubert.

                 În 1812 scrie primele cvartete de coarde care ne-au rămas. Piesele pentru pian se succed fără întrerupere. Cam în aceeași perioada, liedul Hagars Klage (Plângerea Hagarei) și câteva piese instrumentale au ajuns în posesia compozitorului și dirijorului Antonio Salieri, care și-a dat imediat seama că băiatul are un mare talent și a hotărât să se ocupe personal de el. Lecțiile cu Salieri au durat aproape 5 ani. Din păcate, neînțelegerea între profesor și elev, a dus până la urmă, în 1817, la o ruptură între ei.

                  În 1814, s-a înscris la școală normală superioară Sfânta Ana, unde a urmat un curs de pregătire timp de 10 luni, după care a fost numit ajutor de învățător la școală tatălui sau. Tot în acest an da la iveală prima să lucrare pentru scenă, feeria muzicală Castelul de petreceri al Diavolului, după un text de Kotzebue.

Perioada de glorie:

                  Anii 1815 și 1816 au fost cei mai prolifici din muncă creatoare a lui Schubert. Este aproape de necrezut cum a putut să compună un număr atât de mare de lucrări că cele din anul 1815, când a copus nu mai puțin de 144 de lieduri, două simfonii, Cvartetul de coarde în Sol minor, patru lucrări scenice, precum și două messe, două sonate pentru pian, dar și numeroase alte piese pentru pian la două și patru mâini, compoziții corale, laice și religioase. În cele 106 lieduri scrise în anul 1816, găsim multe din ele scrise pe versuri de Klopstock, Schlegel, Salis și Mayrhofer. Din acest an datează o serie de capodopere, pe versuri de Schiller, Goethe, Klopstock și Georg Philipp Schmidt.

                  În 1819, Schubert începe să fie cunoscut și apreciat pentru liedurile sale în anumite cercuri din Viena. Era o notorietate întrucâtva limitată dar prețioasă, de vreme ce se întindea în rândurile unei paturi de intelectuali care juca un rol destul de activ în viață culturală a capitalei austriece.

                  În 1823, Schubert a stat în spital mult timp, unde i-a fost administrat un tratament dureros, care a fost urmat de căderea părului, dar care nu l-a scăpat de durerile de cap din ce în ce mai violente.

                  În 1826, compune trei mari lucrări pentru formații instrumentale: Trio-ul cu pian în Și bemol major op. 99, Cvartetul de coarde în Re minor Der Tod und das Madchen (Moartea și față) și Cvartetul de coarde în Sol major op. 161, la care se adaugă Sonata cu fantezie în Sol major op. 78 pentru pian.

                  La începutul lunii noiembrie 1828, medicul constată că este bolnav de tifos și, din acest moment, starea i se agravează necontenit. Schubert nu mai părăsește patul, nu mai mănâncă nimic. Încetul cu încetul își pierde cunoștință, începe să delireze. După o agonie de două zile, moare la 19 noiembrie 1828, în vârstă de aproape 32 de ani. Peste trei zile, a fost înmormântat la Cimitirul Wahring, nu departe de locul de veci al lui Beethoven.