CONTROVERSE ROMÂNO-SOVIETICE PRIVITOARE LA EVENIMENTELE DE LA 23 AUGUST 1944!

CONTROVERSE ROMÂNO-SOVIETICE PRIVITOARE LA EVENIMENTELE DE LA 23 AUGUST 1944!

  Un document inedit, aflat la Arhivele Militare Naţionale Române, oferă o surpriză istoricilor care doresc să descopere noi amănunte despre modul de înţelegere a loviturii de stat din România de la 23 august 1944 şi a urmărilor sale de către părţile beligerante. După aproape 20 de ani de la acel eveniment politico-militar foarte important în desfăşurarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, generalul de armată Leontin Sălăjan a menţionat, în şedinţa plenară a activului de partid din armată (Bucureşti, 6 mai 1964), astfel: „Dar în alte activităţi în care … că nu prima oară am făcut observaţiunea aceasta - de atâta ori am făcut-o, că nu se poate fără ştirea - când era cu introducerea rachetelor (în arsenalul armatei române, la sfârşitul anilor ’50 - n.n.) - dar nu pot să introduc rachete în România fără aprobarea conducerii, cum îţi închipui că am să semnez acolo numai aşa, ca să scriu Sălăjan, păi partidul meu nici nu ştie. Ce rachete domnule, acum auzim prima oară că vrea să ne ofere rachete. Se poate în felul acesta trata? Şi atunci le-am zis – „tovarăşi, lucrurile acestea trebuie pregătite, trimise din vreme, studiate de organele care sunt competente în ţară şi pe urmă am dezlegare şi n-avem nevoie de discuţiile astea”. Lucrurile astea le-am mai spus-o nu numai o dată, dar se vede că au meteahnă veche, acum ies la iveală cam cum ne priveau ei pe noi, vă iese din broşurile acestea. Voi, să vă pară bine că mai trăiţi pe lume, aşa era în concepţia lor. Ce, românii mai au pretenţii şi ei să ridice glasul. Căci ei considerau - noi v-am eliberat Bucureştiul, noi v-am eliberat pe toţi, voi n-aţi făcut aproape nimic. Păi sigur, dacă ai concepţia asta despre o ţară - că ai venit tu şi ai eliberat-o, dar chiar o ţară capitalistă - eu i-am spus odată direct lui Rodion Malinovski. El făcea o aluzie că „eu care am eliberat, pot să vin să stau cât vreau în România”. L-am invitat din politeţe şi nu numai din politeţe, „şi ce, numai pentru câteva zile” - a zis. „Păi d-aia am eliberat eu România?”. Stai omule că n-ai eliberat-o pentru dumneata! Dar în capul lor aşa este. Noi am eliberat România, noi avem dreptul aici să facem ce vrem, să ne amestecăm în treburile din România aşa cum vrem noi. Se vede că asta era concepţia, de asta i-a şi dus la stările acestea care acuma explodează.”

 Declaraţia ministrului român al Forţelor Armate ar putea să fie considerată normală, la prima vedere, însă Rodion Malinovski era în acel moment ministru al Apărării al U.R.S.S.. El a preluat funcţia respectivă la 26 octombrie 1957 de la un alt mareşal celebru, Gheorghi K. Jukov, şi a avut un rol important în ocuparea completă a României de către Armata Roşie în anul 1944. În calitate de comandant al Frontului 2 Ucrainean, Rodion Malinovski a colaborat cu generalul de armată Fiodor I. Tolbuhin, comandantul Frontului 3 Ucrainean, în operaţiunea militară Iaşi-Chişinău. Declanşată în dimineaţa zilei de 20 august 1944, aceasta s-a soldat cu o prăbuşire a rezistenţei româno-germane din Bucovina, nordul Moldovei şi nordul şi estul Basarabiei şi cu precipitarea acţiunii politice de înlăturare a mareşalului Ion Antonescu de la conducerea României. După anunţul radiodifuzat al regelui Mihai I din noaptea zilei de 23 august 1944 privind încetarea ostilităţilor împotriva Naţiunilor Unite şi încheierea unui armistiţiu militar, generalul Rodion Malinovski a aprobat trimiterea rapidă la Bucureşti a unui eşalon al Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu” - mare unitate înfiinţată la 2 octombrie 1943 pe teritoriul U.R.S.S. din prizonieri de război români şi care era menţinută în rezerva Frontului 2 Ucrainean începând din luna mai 1944. Deşi erau consideraţi trădători în România, militarii respectivi au ajuns la 31 august 1944 la Bucureşti, unde trupele germane încetaseră rezistenţa militară. În capitala României existau atunci foarte mulţi prizonieri nemţi (diplomaţi, generali, ofiţeri superiori etc.) şi, extrem de important pentru autorităţile sovietice, câţiva foşti demnitari români - în frunte cu mareşalul Ion Antonescu şi fostul ministru al Afacerilor Externe, Mihai Antonescu. În prezent se cunoaşte faptul că primele subunităţi de cercetare ale Armatei Roşii au ajuns în capitala României la 30 august 1944, iar primul mare comandament (probabil al Armatei 53) a sosit în ziua următoare şi a fost întâmpinat la intrarea în oraş de către o delegaţie stabilită de membrii Consiliului de Miniştri, alcătuită din Constantin Titel-Petrescu (liderul Partidului Social-Democrat), generalul Iosif Teodorescu (comandantul Comandamentului Militar al Capitalei) şi generalul Victor Dombrowski (primarul general al oraşului). Separat, grupul minuscul de comunişti români aflat la Bucureşti a ieşit la rândul său în întâmpinarea unităţilor Armatei Roşii la 31 august 1944. Atunci au defilat prin centrul oraşului, îmbarcaţi pe autocamioane americane şi pe alte mijloace de transport, militarii din eşalonul Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu” trimis de generalul Rodion Malinovski (înaintat la gradul de mareşal la 10 septembrie 1944, la Moscova, pentru victoria militară obţinută în România), precum şi Regimentul 703 Puşcaşi din Divizia 375 Infanterie, condusă de generalul-maior Vasili Karpuhin. Printre comandanţii sovietici care au ajuns la Bucureşti în acea zi s-au aflat generalii-locotenenţi Ivan Susaikov (membru în Consiliul militar al Frontului 2 Ucrainean) şi Tevcenkov (şeful Direcţiei politice a acelui Front). Aceştia au avut ca misiune specială, ordonată de generalul Rodion Malinovski (probabil, primită direct de la Iosif Stalin), preluarea imediată şi trimiterea în U.R.S.S., sub pază, a mareşalului Ion Antonescu şi a lui Mihai Antonescu. Începând din noaptea de 23 spre 24 august 1944, cei doi foşti înalţi demnitari erau ţinuţi într-o casă conspirativă din cartierul bucureştean Vatra Luminoasă de către Emil Bodnăraş, împreună cu zece comunişti români înarmaţi cu revolvere, fără ca sovieticii să cunoască aceste amănunte. Misiunea respectivă a fost îndeplinită cu succes la 31 august 1944, când grupul minuscul de comunişti români asista cu bucurie la trecerea primelor coloane militare sovietice prin centrul Bucureştiului. Mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, generalul Constantin Z. Vasiliu (fost inspector general al Jandarmeriei şi subsecretar de Stat la Ministerul de Interne, pentru Poliţie şi Siguranţă), generalul Constantin Pantazi (fost ministru al Apărării Naţionale) şi colonelul Mircea Elefterescu (fost prefect al Poliţiei Capitalei) au fost preluaţi de la Emil Bodnăraş de către grupul special comandat de generalul Tevcenkov şi au ajuns la Dobroeşti (lângă Bucureşti), unde se afla comandamentul Armatei 53 Sovietice. A doua zi, grupul de arestaţi români a fost expediat la comandamentul Frontului 2 Ucrainean, iar de acolo la Bălţi, unde a fost îmbarcat într-un tren care a avut ca destinaţie finală oraşul Moscova. Până în prezent, nu am reuşit să identificăm documente româneşti care să conţină informaţii despre călătoria de la Bălţi până la Moscova, timp de trei zile, a grupului de arestaţi români. Memoriile lui Constantin Pantazi sunt utile ca sursă de informaţie, însă caracterul lor subiectiv nu trebuie pierdut din vedere. Totodată, se poate formula ipoteza conform căreia Iosif Stalin nu a ordonat să fie trase 24 de salve de artilerie cu 324 de tunuri în momentul sosirii mareşalului Ion Antonescu la Moscova - aşa cum s-a întâmplat la 22 septembrie 1944 (ora 23.30), când au fost salutate trupele sovietice de pe Frontul Leningrad şi Corpul de Armată estonian, comandat de generalul-locotenent Pern, care au cucerit în acea zi oraşul Tallinn (capitala Estoniei). Presupunem că era greu să adormi la Moscova înainte de miezul nopţii în lipsa unor salve de tun care să ofere şi semnalul „Stingerea” pentru cetăţenii care locuiau în capitala Uniunii Sovietice în acea perioadă. Toate aceste amănunte nu au fost prezentate în primul număr al ziarului „Graiul Nou” şi nici ulterior din motive uşor de intuit: sovieticii au dorit să evite o solidarizare publică a cetăţenilor români, mai ales a adepţilor mareşalului Ion Antonescu, cu grupul în fruntea căruia se afla „Conducătorul României” şi actele de răzbunare posibile faţă de românii care i-au predat Armatei Roşii pe înalţii demnitari români menţionaţi. De aceea, în ziarul Direcţiei politice a Frontului 2 Ucrainean, apărut în limba română la 25 septembrie 1944, a fost tipărit doar un comunicat de presă cu titlul: „Arestarea grupului mareşalului Antonescu şi a reprezentanţilor comandamentului german în România”. Comunicatul respectiv a fost preluat şi redat în întregime în ziarul „Scânteia” din aceeaşi zi, astfel: „Având în vedere că grupa mareşalului Antonescu şi reprezentanţii Germaniei în România pot fi socotiţi candidaţi potriviţi pentru a fi introduşi pe lista criminalilor de război, comandamentul trupelor sovietice din România a pus sub pază pe: mareşalul Antonescu I.I., Antonescu M.A., fost ministru de externe, generalul Pantazi, fost ministru de război, generalul Vasiliu C.Z., fost inspector general al jandarmeriei, Elefterescu M.C., fost prefect al poliţiei din Bucureşti, Klodius K., trimisul Germaniei pentru afaceri economice, generalul Hansen, şeful misiunii militare germane din România, amiralul Tillesen, şeful de legătură al marinei de război germane în România, general locotenent Gerstenberg, comandantul forţelor aeriene germane din România şi generalul maior Stagell R., care a fost comandantul oraşului Varşovia în anul 1944”. Tot în ziua de 25 septembrie 1944 au sosit la Bucureşti, cu avionul, membrii delegaţiei sovietice din Comisia Aliată de Control - înfiinţată cu scopul de a urmări aplicarea integrală a condiţiilor de armistiţiu de către partea română. Aceştia au fost primiţi pe aerodrom (probabil, la Băneasa) de către generalul adjutant Dumitru Dămăceanu (subsecretar de stat la Ministerul de Interne), generalul-maior I. Burenin (comandantul militar al Trupelor Sovietice din Bucureşti), generalul de Corp de Armată Iosif Teodorescu (comandant militar al Capitalei), generalul de Divizie Victor Dombrowski (primarul general al Bucureştiului) şi dr. Ştefan Graur (referent în Ministerul de Externe). Membrii delegaţiei sovietice au fost cazaţi la hotelurile „Ambasador” şi „Athénée Palace” din Bucureşti, fără ca autorităţilor române să menţioneze despre oaspeţii anteriori, germani, care au locuit în aceleaşi camere de hotel până la 23 august 1944. Situaţia paradoxală nu se opreşte aici dacă ne aducem aminte de momentul în care Iosif Stalin şi Adolf Hitler au ajuns la o înţelegere la 23 august 1939, în scopul împărţirii Poloniei între Imperiul Roşu şi Reich, precum şi a teritoriilor unor state independente din Europa de Est până la 22 iunie 1941 - când armata germană a atacat Uniunea Sovietică pentru a îndeplini viziunea lui Adolf Hitler privind extinderea teritorială a Reich-ului spre Est, în defavoarea prietenului său politic de până atunci, Iosif Stalin. Ulterior, militarii germani care au mărşăluit pe străzile capitalei U.R.S.S., ca locuitori temporari între reţelele de sârmă ghimpată păzite de omologii lor sovietici, puteau să-i mulţumească lui Alexandru al II-lea pentru faptul că ţarul Rusiei a vândut Alaska în anul 1867 Statelor Unite ale Americii. O călătorie doar până în Siberia părea mai uşoară pentru aceştia. În altă ordine de idei, deoarece toţi membrii Diviziei 1 Voluntari „Tudor Vladimirescu” erau consideraţi trădători în România, mareşalul Rodion Malinovski a fost nevoit să solicite în decembrie 1944 intervenţia regelui Mihai I, în scopul acordării de către autorităţile de la Bucureşti, pentru membrii acelei mari unităţi, a tuturor ajutoarelor prevăzute pentru ostaşii armatei române care au devenit invalizi şi accidentaţi de război, precum şi pentru văduvele şi orfanii de război. Drept urmare, guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu a aprobat la 5 ianuarie 1945 patru soluţii temporare: „răniţii vindecaţi vor fi înapoiaţi la divizie; celor debilitaţi fiziceşte li se va acorda concediul de odihnă, de la 30-60 zile; cei inapţi vor fi clasaţi ca invalizi şi trimişi la vatră. Pentru aceştia se va stabili pensia de I.O.V.R., rămânând a li se da toate drepturile ce se acordă tuturor invalizilor români”. Acele soluţii temporare au devenit permanente după includerea în armata română, în luna august 1945, a celor două divizii create de autorităţile de la Moscova din prizonieri de război români pe teritoriul U.R.S.S..

  Câteva opinii ale lui Rodion Malinovski despre evenimentele care au avut loc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial le cunoaştem dintr-un alt document românesc inedit în care se poate citi: „Pe timpul mesei, mareşalul Malinovski, discutând cu şeful delegaţiei noastre, a lăudat completul de ţinte pentru tragerile de luptă cu compania, prezentat în ziua a doua a convocării, cerându-i în acelaşi timp părerea. I s-a răspuns că, în forţele noastre armate, noi avem astfel de dispozitive în dotare de mai mulţi ani şi chiar la un eşalon mai ridicat (batalion); că unele agregate sunt mai bune la ei, iar multe din acestea sunt mai bune la noi, lucru ce l-a supărat. Luând cuvântul, mareşalul Uniunii Sovietice R. Malinovski a mulţumit celor care şi-au manifestat recunoştinţa pentru ajutorul acordat de armata sovietică.  A scos în evidenţă că, în anii celui de-al doilea război mondial, împotriva statului sovietic s-au năpustit toate popoarele Europei şi că, în acele momente, singurul prieten sincer, apropiat a fost Republica Populară Mongolă. Uniunea Sovietică a avut în război 22 milioane de morţi şi dispăruţi, ceea ce întrece chiar populaţia unora din ţările de democraţie populară. Nu a arătat nimic despre ceilalţi aliaţi, ca SUA, Anglia, Franţa, Iugoslavia. De asemenea, nu a arătat nimic despre contribuţia popoarelor polonez, român, ceh, bulgar la nimicirea fascismului. A arătat că dacă nu ar fi existat Uniunea Sovietică şi armata sa, ţările, popoarele şi armatele noastre n-ar fi existat, nici ele şi nici cei prezenţi nu ar fi fost ceea ce sunt astăzi. A citat că generalul Weiss, adjunctul ministrului Apărării al Republicii Democrate Germane, nu ar fi astăzi general. Imediat după cuvântarea ţinută, pentru a evita vreo discuţie, fără a mai lua loc, a încheiat masa, luându-şi rămas bun de la participanţi”. Acestea au fost opiniile şi comportamentul lui Rodion Malinovski la încheierea convocării de bilanţ şi sarcini a Comandamentului Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Moscova, 11-12 noiembrie 1964). Sublinierile din raportul respectiv, întocmit de generalul Leontin Sălăjan după întoarcerea membrilor delegaţiei militare române din U.R.S.S., au fost făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi le-am marcat cu litere boldite. Liderul Partidului Muncitoresc Român a consemnat pe documentul primit de la ministrul Forţelor Armate mai multe comentarii dure despre opiniile exprimate de mareşalul Rodion Malinovski la 12 noiembrie 1964, astfel:

- Semnificativ! Tot din îngâmfare. (adnotare în dreptul frazei „Uniunea Sovietică a avut în război 22 milioane de morţi şi dispăruţi, ceea ce întrece chiar populaţia unora din ţările de democraţie populară” - n.n.);

- Aceştia „mici n-au existat” … (adnotare în dreptul frazei „Nu a arătat nimic despre ceilalţi aliaţi, ca SUA, Anglia, Franţa, Iugoslavia” - n.n.);

- Atenţie! Asta să bage bine în cap cei care manifestă atitudine slugarnică. (adnotare în dreptul frazei „De asemenea, nu a arătat nimic despre contribuţia popoarelor polonez, român, ceh, bulgar la nimicirea fascismului” - n.n.);

- Va trebui să folosim cândva un moment prielnic pt. a pune lucrurile la punct. Fără să negăm sau să micşorăm aportul substanţial adus de Uniunea Sovietică şi Armata Sovietică la victoria contra fascismului  - victoria în cel de-al II-lea război mondial, tov. Malinovski a pus chestiunea stăpânit de o anumită dispoziţie şi stare de spirit - ignorând toţi - dar absolut toţi ceilalţi factori care au jucat nu mai puţin un rol de cea mai mare importanţă în sprijinul Uniunii Sovietice şi Armatei Sovietice. A-i nega înseamnă a idealiza, a deforma lucrurile  etc. … (adnotare în dreptul frazei „A arătat că dacă nu ar fi existat Uniunea Sovietică şi armata sa, ţările, popoarele şi armatele noastre n-ar fi existat, nici ele şi nici cei prezenţi nu ar fi fost ceea ce sunt astăzi”- n.n.);

- În asta trebuie văzută atitudinea de ignorare, de minimalizare a partenerilor - spiritul de mare putere (asta este).”

  Foarte interesant de remarcat este şi faptul că analizarea raportului primit de la generalul Leontin Sălăjan a fost făcută de liderul comunist român sub influenţa evenimentelor politice grave care s-au desfăşurat la Moscova în octombrie 1964 - soldate cu înlăturarea lui Nikita Hruşciov de la conducerea ţării şi pensionarea forţată a acestuia. Gheorghe Gheorghiu-Dej era în acel moment într-o situaţie politică nouă în relaţiile cu Uniunea Sovietică şi de mai mulţi ani dorea să fie finalizat un proiect istoric hagiografic, necesar în propaganda de partid. De exemplu, la reuniunea din 18 mai 1959, membrii Biroului Politic au aprobat ca „tovarăşii Gh. Apostol, E. Bodnăraş, P. Borilă şi L. Răutu să vadă materialul „Despre insurecţia armată de la 23 August 1944” care se întocmeşte pentru a fi difuzat ca material documentar, să ajute în orientarea colectivului care lucrează la elaborarea acestei lucrări, urmând ca atunci când lucrarea este gata, să fie trimisă membrilor Biroului Politic al C.C. al P.M.R.” La aceeaşi reuniune s-au aprobat „propunerile privind importarea din vest a unor instalaţii complexe de mare însemnătate economică; amplasarea în oraşul Craiova a unui complex industrial compus din: Combinatul de chimizare a gazului metan; fabrica de celuloză din lemn de fag; fabrica de celofibră şi o mare centrală electrică (la Işalniţa - n.n.), care va deservi acest complex; amplasarea instalaţiilor de reformare catalitică şi a centralei electrice de termoficare a grupului industrial Ploieşti, în localitatea Brazi; amplasarea centralei termoelectrice Luduş pe amplasamentul de la Cuci, pe malul stâng al Mureşului”. Şase luni mai târziu, participanţii la şedinţa din 9 octombrie 1959 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. - Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Coliu, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan şi Nicolae Ceauşescu - au fost deranjaţi de opinia liderilor de la Moscova privind „Actul de la 23 August 1944”. La fel ca în anul 1953, autorităţile sovietice nu ţineau cont de afirmaţiile repetate ale autorităţilor de la Bucureşti referitoare la rolul asumat post-factum de către liderii comuniştilor români în privinţa organizării şi desfăşurării loviturii de stat de la 23 august 1944. Situaţia respectivă s-a perpetuat şi nu poate să ne mire conţinutul discuţiei care a avut loc la Moscova, în anul 1963, dintre colonelul Ioan Trofin şi A.D. Marcenko (de la Institutul de slavistică al Academiei de ştiinţe a U.R.S.S.), despre o lucrare realizată de locotenent-colonelul dr. Mihail I. Semiriaga, care diminua rolul Armtei Roșii în „eliberarea” României. Este posibil ca ataşatul militar al României în U.R.S.S., colonelul Ioan Trofin (fratele liderului comunist Virgil Trofin), să nu fi cunoscut preocupările istoricului militar Mihail I. Semiriaga despre lovitura de stat din România de la 23 august 1944, însă nu acelaşi lucru se poate afirma despre sovietici şi despre anumiţi membri ai nomenclaturii P.M.R.. De exemplu, într-o şedinţă la care au participat Valter Roman, Leonte Răutu, Emil Bodnăraş, generalul Gheorghe Zaharia şi Ada Gregorian, a avut loc următoarea discuţie:

 „Tov. W. Roman: În materialul lui Simiriaga (corect: Semiriaga - n.n.) la un moment dat este o încercare de a sistematiza insurecţia de la 23 august 1944 pe etape. După părerea noastră, este o încercare nereuşită. Acum, ca idee, să încercăm noi să facem o asemenea sistematizare sau nu este cazul? Simiriaga face acest lucru.

Tov. L. Răutu: Poate că este mai bine să nu se facă asta.

Tov. E. Bodnăraş: Părerea mea este, poate noi să ne preocupăm să restabilim faptele bine, să îmbogăţim toate materialele pe care le avem, pe bază de fapte bine verificate. De aceea, eu vă rog să consultaţi orice om care va apare pe parcurs, pentru că fiecare poate să aducă o contribuţie la materialul acesta. Cât mai multe fapte şi aceasta este cea mai bună etapizare.

Tov. Leonte Răutu: Cât mai puţine construcţii artificiale. Insurecţia are atâtea elemente de neprevăzut încât nici nu se poate vorbi de această diviziune.

Tov. W. Roman: Un lucru este clar, şi în materialul lui Mihail I. Semiriaga este tratat greşit acest lucru, arestarea lui Ion Antonescu nu se consideră ca făcând parte din planul insurecţiei.

Tov. E. Bodnăraş: Foarte greşit. Du-te la materialul de bază şi găseşti acolo şi Antonescu, un obiectiv fundamental. Ştii ce înseamnă să rămâi fără cap. Antonescu a fost obiectivul numărul 1”.

  În concluzie, opinia exprimată în anul 1963 de A.D. Marcenko, despre faptul că „Simiriaga nu este încă cunoscut la Moscova”, poate fi considerată o minciună comunicată colonelului Ioan Trofin, însă nu se poate identifica scopul urmărit de membrul Institutului de slavistică al Academiei de ştiinţe a U.R.S.S.. Valter Roman, Leonte Răutu şi Emil Bodnăraş nu aveau niciun motiv să discute despre o lucrare a lt.col.dr. Mihail I. Semiriaga, un „ilustru necunoscut” pentru nomenclaturiştii din România, dacă volumul său nu ar fi fost în primul rând aprobat pentru publicare de către autorităţile sovietice. Din păcate, izvorul românesc de informaţii este controversat din cauza datării sale multiple: 1957, 22 ianuarie 1959, respectiv 18 şi 20 ianuarie 1960. Asemenea neconcordanţe pun sub semnul întrebării data la care Valter Roman, Leonte Răutu şi Emil Bodnăraş au discutat despre „materialul lui Semiriaga”. Un lucru este însă de necontestat: autorităţile de la Moscova au pus sub semnul întrebării legitimitatea preluării puterii politice în România de către conducătorii P.C.R. şi au subliniat într-un fel sau altul, atunci când au fost nemulţumite de hotărârile adoptate la Bucureşti, faptul că liderii P.C.R. nu ar fi reuşit niciodată să conducă România fără ajutorul decisiv primit din partea Armatei Roşii.

STAR TREK - POVESTEA SERIALULUI CARE A INFLUENȚAT GENERAȚII!

STAR TREK - POVESTEA SERIALULUI CARE A INFLUENȚAT GENERAȚII!

  Ne aflăm la peste jumătate de veac distanță de lansarea unuia dintre cele mai de succes și influente seriale din istoria televiziunii. În data de 8 septembrie 1966 (cu trei ani înainte ca omul să pună piciorul pe Lună), la televizoarele din Statele Unite debuta un serial nou, în care un echipaj uman îndrăznea să exploreze galaxia , fără să țină seama de sex sau rasă, la bordul unei nave care avea să devină legendară. Din păcate succesul serialului a venit prea târziu pentru a fi salvat și, după doar trei sezoane, acesta a fost anulat de compania care-l producea, însă deja se pusese în mișcare o întreagă masă critică de fani care avea să reînvie și să întrețină fenomenul în deceniile ce vor urma. Pentru că, să nu uităm, ne aflam în plin avânt al explorării spațiale, în care Statele Unite ajungea din urmă Uniunea Sovietică pe orbita Pământului și dincolo de ea. Niciodată entuziasmul pentru spațiu nu a fost mai puternic decât în a doua jumătate a anilor ’60 și nu este de mirare că „Star Trek” a înflorit chiar atunci. Producătorii, împreună cu Gene Roddenberry, părintele fenomenului numit Star Trek, au dorit să continue aventura începută în 1966 de echipajul legendarului căpitan Kirk, dar succesul filmelor Star Wars i-a făcut să anuleze tentativa de resuscitare a serialului și să se îndrepte spre marele ecran. Înainte de asta, a existat totuși și o variantă animată a serialului, care continua cumva cele trei sezoane originale. „Star Trek: The Animated Series” a avut două sezoane (fiind difuzat între 1973 și 1974) și a beneficiat de vocile majorității actorilor din serial, permițându‑și, datorită formatului, să jongleze cu idei mult mai ușor de transpus pe ecran decât în cazul serialului. Așadar, după serialul original „Star Trek” (3 sezoane, 1966-1969) și după o tentativă eșuată de a filma un serial nou, „Star Trek: Phase 2” în anii ’70, nava Enterprise debuta pe marele ecran în „Star Trek: The Motion Picture” (1979), un film care a rămas una dintre cele mai lirice producții Star Trek, reunind întregul echipaj și readucând în prim plan nava Enterprise. Populația era însetată de science fiction, așa că formatul următoarelor filme avea să fie unul episodic. A urmat „Star Trek II: The Wrath of Khan” (1982), care preia unul din personajele din serial și transpune pe marele ecran una dintre cele mai reușite povești ale echipajului lui Kirk spusă vreodată. Filmul a avut succes neașteptat și a fost continuat cu „Star Trek III: The Search for Spock” (1984) și „Star Trek IV: The Voyage Home” (1986). În 1987, Star Trek revine la formatul pentru televiziune și începe în sfârșit un nou serial, „Star Trek: The Next Generation”, cu un nou echipaj, condus de carismaticul căpitan cu origini franțuzești Jean-Luc Picard (dar intepretat de un actor britanic) și o nouă versiune a navei Enterprise. Vechii fani au nevoie de câțiva ani pentru a se obișnui cu schimbările (acțiunea are loc la peste 70 de ani distanță de primul serial) și acesta începe să aibă succes și în afara Statelor Unite. A fost difuzat și în România, la începutul anilor ’90, și pentru mulți dintre noi este versiunea de Star Trek cu care am fost obișnuiți. Însă pe marile ecrane, aventurile continuă cu „Star Trek V: The Final Frontier” (1989), o abordare ieșită puțin din tipare, un film despre care majoritatea fanilor înrăiți preferă să nu vorbească, pentru că încalcă multe dintre regulile interne ale universului coerent al celorlalte filme și episoade. Producătorii au înțeles mesajul și încheie era clasică a Star Trek-ului cu o producție extrem de reușită, un ultim film al vechiului echipaj, pregătit să predea definitiv ștafeta noii generații: „Star Trek VI: The Undiscovered Country” (1991), considerat de mulți fani și critici unul dintre cele mai bune filme Star Trek. După 7 sezoane, aventurile navei Enterprise NCC 1701-D pe micile ecrane iau sfârșit în 1994, însă Star Trek se află în anii ’90 la apogeu. Încă din 1993 a început să ruleze, o vreme în paralel cu „The Next Generation”, un serial care schimbă decorul: „Star Trek: Deep Space Nine” nu mai are în prim plan o navă spațială, ci acțiunea se desfășoară la bordul unui avanpost, o stație spațială aflată undeva la periferia Federației. „Deep Space Nine” rulează tot 7 sezoane și se încheie în 1999, dar nu înainte ca o nouă încarnație să prindă viață, aventurile revenind la bordul unei nave, însă aflate în cealaltă parte a galaxiei - „Star Trek: Voyager” lansează primul episod în 1995 și de data aceasta căpitan este o femeie care încearcă să își aducă echipajul înapoi acasă, în spațiu Federeației. Avem și filme pentru marele ecran, însă acestea continuă doar aventurile echipajului căpitanului Picard: „Star Trek: Generations” (1994), în care cei doi căpitani legendari ai Federației, James T. Kirk și Jean-Luc Picard se întâlnesc pentru prima dată pentru a salva, evident, galaxia. Urmează „Star Trek: First Contact” (1996), considerat unul dintre cele mai bune filme Star Trek produse vreodată, urmat însă de unul considerat cel mai slab, „Star Trek: Insurrection” (1998) și aventurile lui Jean-Luc Picard ajung la final în „Star Trek: Nemesis” (2002), ultimul film din era „The Next Generation”. După cum deja ne-au obișnuit, producătorii continuă seria Voyager timp de șapte ani, până în 2001, însă franciza obosește. La începutul anilor 2000, publicul își pierde interesul pentru spațiu și hard-sf și se refugiază în alte genuri. „Star Trek: Enterprise” este o ultimă tentativă, în 2001, de a reîmprospăta fenomenul pe micile ecrane, dar are un început slab și din păcate este anulat chiar în anul în care începea să semene a Star Trek-ul de altă dată, ultimul episod fiind difuzat în 2005 și încheind astfel o perioadă de 18 ani de Star Trek prezent continuu, într-o formă sau alta, pe ecranele televizoarelor. „Star Trek: Enterprise” face pentru prima dată un pas înapoi și acțiunea acestui serial are loc înainte de perioada descrisă în seria originală. Pe marile ecrane, Star Trek are parte de o revenire în 2009 cu „Star Trek”, care se vrea un restart: actori noi interpretând personaje clasice, într-un amestec de acțiune pe placul noii generații de fani, dar privită cu rezerve de vechea gardă, obișnuită cu producțiile clasice, mai lente, mai cerebrale, cu mai puține explozii și efecte speciale. Succesul hollywoodian face totuși ca acest nou concept să continue cu „Star Trek: Into Darkness” (2013) și „Star Trek Beyond” (2016), producătorii exprimându-și intenția de a continua aventurile acestui echipaj și în anii ce vor urma. Veste bună este totuși faptul că Star Trek revine acolo unde îi este locul, adică pe micul ecran, în format episodic, la începutul lui 2017 debutând un nou serial, „Star Trek: Discovery”. Primele recenzii sunt încurajatoare, deși nu așa de entuziasmante, acțiunea având loc cu 10 ani înainte de seria originală „Star Trek” (cu căpitanul Kirk și vulcanianul Spock) și continuând tradiția serialelor Star Trek, neavând legătură cu stilul celor trei filme de cinema lansate după 2009. Important este că fenomenul Star Trek continuă și că reușește să atragă încă mult interes din partea publicului, de toate vârstele. Primul sezon din Star Trek: Discovery nu a avut un succes prea mare, în schimb al doilea sezon a strălucit pur și simplu, datorită personajului Cristopher Pike, căpitan al navei Enterprise, înainte de Kirk, și care, pentru o perioadă devine căpitan al navei Discovery! Între timp a fost lansat Star Trek: Picard, un serial ce încearcă să readucă în prim-plan atmosfera serialului Star Trek: The Next Generation, focalizându-se pe bătrânul, de acum, căpitan Picard! Se vorbește și de lansarea unui nou serial Star Trek, care să-l aibă în prim-plan pe Cristopher Pike! Așadar, fenomenul Star Trek continuă!!

HAȘMONEII ȘI MOȘTENIREA LOR.

HAȘMONEII ȘI MOȘTENIREA LOR

  Când Iisus se afla pe pământ, iudaismul era divizat în facţiuni, toate luptând pentru a câştiga influenţă asupra poporului. Această situaţie este prezentată atât de relatările evanghelice, cât şi de scrierile lui Iosefus, istoric evreu din secolul I. În acest context, fariseii şi saducheii apar ca grupări importante, capabile să influenţeze opinia publică chiar până acolo încât să nu-l recunoască pe Iisus ca Mesia (Matei 15:1, 2; 16:1; Ioan 11:47, 48; 12:42, 43). Însă în Scripturile ebraice/Vechiul Testament nu se face nicio menţiune despre aceste două grupări influente. Prima referire pe care o face Iosefus la saduchei şi la farisei îi plasează pe aceştia în secolul al II-lea î.H.. În această perioadă, mulţi evrei erau atraşi de elenism, adică de cultura şi filozofia greacă. Tensiunea dintre elenism şi iudaism a atins punctul culminant când regii din dinastia Seleucizilor au profanat templul din Ierusalim, dedicându-l lui Zeus. Un lider evreu dinamic, pe nume Iuda Macabeul, din familia Haşmoneilor, a condus o armată de răsculaţi care a eliberat templul din mâinile grecilor. - vezi și Cărțile 1 și 2 Macabei!

  Anii care au urmat imediat după răscoala şi victoria macabeilor s-au caracterizat prin tendinţa de formare a unor secte partizane ale unor ideologii contradictorii, care se luptau între ele pentru a câştiga autoritate asupra unei părţi cât mai mari din comunitatea iudaică. Însă de ce a apărut această tendinţă? De ce s-a divizat iudaismul atât de mult? Pentru a răspunde la aceste întrebări, să examinăm istoria Haşmoneilor.

Independenţă şi dezbinare crescânde:

  După ce şi-a atins obiectivul religios de a restabili închinarea la templul Domnului, Iuda Macabeul a intrat în politică. Drept urmare, mulţi iudei au încetat să-l mai urmeze. El şi-a continuat însă lupta împotriva regilor seleucizi, a încheiat o alianţă cu Roma şi a încercat să înfiinţeze un stat evreiesc independent. După ce Iuda a murit într-o bătălie, fraţii săi Ionatan şi Simeon au continuat lupta. La început, regii seleucizi s-au opus energic macabeilor. Însă, cu timpul, ei au acceptat unele compromisuri politice, fraţii Haşmonei putând dispune de o oarecare libertate. Deşi descindeau din linia preoţească, niciun Haşmoneu nu slujise vreodată ca mare preot. Mulţi evrei considerau că această poziţie trebuia ocupată de preoţi din linia lui Ţadoc, pe care Solomon îl numise mare preot (1 Împăraţi 2:35; Ezechiel 43:19). Prin metode ca războiul şi diplomaţia, Ionatan i-a convins pe seleucizi să-l numească mare preot. Însă, după moartea lui Ionatan, fratele său Simeon a realizat şi mai mult. În septembrie 140 î.H., la Ierusalim a fost emis un decret important, păstrat pe table de bronz în stil grec: „Regele Demetriu (regele grec Seleucid) îl numeşte (pe Simeon) în poziţia de mare preot, îl consideră unul dintre prietenii săi şi îi acordă mari onoruri. Evreii şi preoţii lor au decis ca Simeon să fie conducătorul lor şi mare preot pentru totdeauna, până ce se va ridica un profet demn de încredere”. - 1 Macabei 14:38-41. Poziţia de conducător şi în acelaşi timp de mare preot - pentru Simeon şi descendenţii lui - a fost astfel recunoscută nu doar de autoritatea străină seleucidă, ci şi de „marea adunare” a propriului său popor. Acesta a constituit un punct de cotitură. Aşa cum s-a exprimat istoricul Emil Schürer, odată ce Haşmoneii au pus bazele unei dinastii, „principala lor preocupare nu mai era împlinirea Torei (Legea evreilor), ci menţinerea şi extinderea puterii lor politice”. Atent să nu lezeze punctele sensibile ale evreilor, Simeon a folosit titlul de „etnarh”, sau „căpetenie a poporului”, în locul celui de „rege”. Nu la toţi le-a plăcut că Haşmoneii au preluat controlul politic şi religios. Conform părerii multor erudiţi, în această perioadă s-a format comunitatea de la Qumran. Un preot din linia lui Ţadoc, despre care se crede că este „Maestrul dreptăţii” la care se face referire în scrierile descoperite la Qumran, a plecat din Ierusalim în Deşertul Iudeii, din apropierea Mării Moarte, în fruntea unui grup de opozanţi. Unul dintre sulurile de la Marea Moartă, care conţine un comentariu asupra cărţii lui Habacuc, îl critica aspru pe „preotul cel rău, care la început a purtat numele adevărului, dar care s-a umplut de trufie când a ajuns să domnească peste Israel”. Mulţi erudiţi cred că descrierea pe care membrii sectei au făcut-o „preotului rău” i se potriveşte lui Ionatan sau lui Simeon. Simeon a continuat campaniile militare de extindere a teritoriului aflat sub controlul său. Însă domnia lui s-a sfârşit brusc când Ptolemeu, ginerele său, i-a ucis şi pe el, şi pe doi dintre fiii săi în timp ce aceştia benchetuiau undeva în apropiere de Ierihon. Această încercare de preluare a conducerii a eşuat. Ioan Hircan, singurul fiu al lui Simeon rămas în viaţă, a fost avertizat asupra tentativei de a-i fi luată viaţa. El i-a prins pe cei ce intenţionau să-l asasineze, a preluat conducerea şi a ocupat poziţia de mare preot în locul tatălui său.

Expansiune şi opresiune:

  La început, Ioan Hircan s-a confruntat cu ameninţări serioase din partea forţelor siriene, dar mai târziu, în 129 î.H., dinastia seleucidă a pierdut o bătălie crucială cu parţii. Despre efectul pe care l-a avut această luptă asupra seleucizilor, eruditul iudeu Menahem Stern a scris: „Întreaga structură a regatului aproape că s-a prăbuşit”. Aceasta i-a dat lui Hircan „posibilitatea de a recâştiga independenţa politică totală a Iudeii şi de a începe o campanie de extindere a teritoriului”. Şi într-adevăr l-a extins. Nemaifiind împiedicat de ameninţarea siriană, Hircan a început să invadeze teritoriile din afara Iudeii, subjugându-le. Locuitorii trebuiau să aleagă: sau se converteau la iudaism, sau oraşele lor aveau să fie distruse. O astfel de campanie a fost purtată împotriva locuitorilor Idumeei (edomiţii). Iată ce observaţii a făcut Stern asupra acestei campanii: „Convertirea locuitorilor Idumeei a fost prima de acest gen, întrucât era vorba de un popor întreg, nu doar de câţiva indivizi”. Printre teritoriile cucerite s-a numărat şi Samaria, unde Hircan a ras de pe faţa pământului templul situat pe muntele Garizim. Voind să arate ironia acestei politici de convertire cu forţa duse de dinastia Haşmoneilor, istoricul Solomon Grayzel a scris: „Iată un nepot al lui Matatia (tatăl lui Iuda Macabeul) violând chiar principiul - libertăţii religioase - pe care generaţia anterioară îl apărase cu atâta demnitate”.

Apar fariseii şi saducheii:

  Iosefus vorbeşte pentru prima dată despre influenţa crescândă a fariseilor şi a saducheilor în paragrafele ce descriu domnia lui Hircan (Iosefus i-a amintit pe fariseii din timpul domniei lui Ionatan). El nu ne dezvăluie originea acestora. Unii erudiţi consideră că fariseii au fost un grup care a apărut din gruparea Hasidim, o sectă pioasă care a fost alături de Iuda Macabeul în realizarea obiectivelor sale religioase, dar care l-a părăsit când acesta a început să nutrească ambiţii de ordin politic. Numele de farisei este, în general, asociat cu rădăcina unui cuvânt ebraic care înseamnă „cei separaţi”, deşi unii consideră că ar avea legătură cu termenul „interpreţi”. Fariseii erau erudiţi care proveneau dintre oamenii de rând, nefiind de viţă nobilă. Ei s-au separat în sensul că au respins impuritatea ceremonială adoptând o filozofie a unei pioşenii ieşite din comun, care pretindea ca legile sfinţeniei preoţeşti de la templu să fie aplicate la situaţiile obişnuite din viaţa de zi cu zi. Fariseii au pus bazele unei noi interpretări a Scripturilor şi a unui concept cunoscut mai târziu ca legea orală. În timpul domniei lui Simeon, fariseii au câştigat o influenţă mai mare când unii dintre ei au fost numiţi în Gerousia (sfatul bătrânilor), sau în Sanhedrin, nume sub care avea să fie cunoscut mai târziu. Iosefus spune că la început Ioan Hircan a fost un elev şi un susţinător al fariseilor. Însă, la un moment dat, a fost mustrat de farisei pentru că nu a vrut să renunţe la poziţia de mare preot. Această acţiune a dus la o ruptură dramatică. Hircan a interzis ceremoniile religioase ale fariseilor. Iar, ca pedeapsă suplimentară, a făcut front comun cu opozanţii religioşi ai fariseilor, saducheii. Termenul de saduchei derivă, probabil, de la numele marelui preot Ţadoc, ai cărui descendenţi deţineau funcţia de preot încă din timpul lui Solomon. Însă nu toţi saducheii descindeau din această linie genealogică. După părerea lui Iosefus, saducheii erau aristocraţii şi bogătaşii neamului şi nu aveau sprijinul maselor. Profesorul Schiffman face următorul comentariu: „Majoritatea  se pare că erau preoţi sau persoane care au devenit rude prin alianţă cu familiile marilor preoţi”. Aşadar, între ei şi cei aflaţi la putere existau de mult timp legături strânse. Din acest motiv, rolul din ce în ce mai mare jucat de farisei în viaţa publică, precum şi conceptul fariseic potrivit căruia sfinţenia preoţească se poate extinde la toţi oamenii au fost percepute ca o ameninţare care putea submina autoritatea firească a saducheilor. În ultimii ani ai domniei lui Hircan, saducheii au preluat din nou puterea.

Mai multă politică, mai puţină pietate:

  Aristobul, fiul cel mai mare al lui Hircan, a domnit doar un an, după care a murit. El a continuat politica de convertire cu forţa a locuitorilor Ituriei şi a adus Galileea de Sus sub controlul Haşmoneilor. Dinastia Haşmoneilor a atins apogeul puterii în timpul domniei lui Alexandru Ianai, fratele lui Aristobul, domnie care a durat din 103 î.H. până în 76 î.H.. Alexandru Ianai a respins politica dusă până atunci şi s-a declarat deschis atât mare preot, cât şi rege. Conflictele dintre Haşmonei şi farisei s-au intensificat, ducând chiar la un război civil în care şi-au pierdut viaţa 50 000 de iudei. După ce revolta a fost înăbuşită printr-o acţiune ce amintea de regii păgâni, Ianai a ţintuit pe cruce 800 de rebeli. Când aceştia erau în agonie, soţiile şi copiii lor au fost masacraţi sub ochii lor, în timp ce Ianai petrecea cu neruşinare alături de concubinele sale!

  În ciuda duşmăniei pe care le-a purtat-o fariseilor, Ianai a fost un politician pragmatic. El a observat că fariseii se bucurau de sprijinul crescând al maselor. Pe patul de moarte, i-a poruncit soţiei sale, Salome Alexandra, să-şi împartă autoritatea cu ei. Ianai a ales-o pe ea ca succesor la tron în defavoarea fiilor săi. Soţia lui s-a dovedit destoinică în ale guvernării, poporul bucurându-se de una dintre cele mai paşnice perioade din istoria domniei Haşmoneilor (76-67 î.H.). Fariseii au fost repuşi în poziţii de autoritate, iar legile împotriva ceremoniilor lor religioase au fost abrogate. La moartea Salomeii, fiii ei Hircan al II-lea, care slujise ca mare preot, şi Aristobul al II-lea au început să se lupte pentru putere. Amândoi erau lipsiţi de clarviziunea militară şi politică a înaintaşilor lor şi se pare că niciunul nu a înţeles pe deplin de ce romanii îşi făceau din ce în ce mai mult simţită prezenţa în zonă după prăbuşirea regatului seleucid. În 63 î.H., cei doi fraţi au apelat la conducătorul roman Pompei în timp ce acesta se afla în Damasc şi i-au cerut să medieze disputa dintre ei. În acelaşi an, Pompei şi trupele sale au intrat în Ierusalim şi au preluat controlul asupra acestuia. Din acest moment domnia Haşmoneilor a început să apună. În 37 î.H., controlul Ierusalimului a fost preluat de regele Idumeei, Irod cel Mare, pe care Senatul Roman îl aprobase ca „Rege al Iudeii”, numindu-l „aliat şi prieten al poporului roman”. Regatul Haşmoneilor nu mai exista.

Moştenirea lăsată de Haşmonei:

 Evenimentele petrecute în timpul domniei Haşmoneilor, de la Iuda Macabeul până la Aristobul al II-lea, au pus bazele scindărilor religioase care existau când a fost Iisus pe pământ. La început Haşmoneii au avut zel pentru închinarea la Dumnezeu, dar acest zel s-a transformat într-un egoism violent. Preoţii lor, care ar fi putut uni poporul în respectarea legii lui Dumnezeu, au împins poporul în abisul luptelor politice. În acest climat, concepţiile religioase dezbinatoare au înflorit. Haşmoneii au dispărut de pe scena lumii, dar poporul avea să fie marcat, sub domnia lui Irod şi a Romei, de lupta pentru autoritate religioasă dintre saduchei, farisei şi alte grupări politico-religioase.

Suplimentar: Dinastia Haşmoneilor:

Iuda Macabeul

Ionatan Macabeul

Simeon Macabeul

↓

Ioan Hircan

↓ ↓

Aristobul

Salome Alexandra - căsătorită cu - Alexandru Ianai

↓ ↓

Hircan al II-lea

Aristobul al II-lea.

BIBLIA ÎNTR-UN SINGUR VOLUM.

BIBLIA ÎNTR-UN SINGUR VOLUM

  În eforturile lor de a face copii ale Bibliei, primii creştini au fost pionieri în utilizarea codexului - acesta fiind o carte, nu un sul. Însă ei nu au început imediat să realizeze un singur volum care să conţină toate cărţile Bibliei. Un pas important în realizarea pe scară largă a Bibliei într-un singur volum a fost făcut în secolul al VI-lea de Flavius Cassiodorus.

  Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus s-a născut aproximativ în perioada 485-490. într-o familie înstărită din Calabria, situată la extremitatea sudică a Italiei din prezent. El a trăit într-o perioadă agitată din istoria Italiei, pe parcursul căreia peninsula a fost ocupată mai întâi de goţi, iar apoi de bizantini. Când avea în jur de 60 sau 70 de ani, Casiodor a întemeiat mănăstirea şi biblioteca Vivarium, în apropiere de locuinţa sa din Squillace, Calabria.

Un editor minuţios al Bibliei:

  O preocupare primordială a lui Casiodor a fost punerea Bibliei în circulaţie. „În opinia lui Casiodor”, scrie istoricul Peter Brown, „toată cultura literară latină trebuia să servească scopului de a face Scripturile cât mai accesibile. Toate ajutoarele folosite anterior la studierea şi copierea textelor clasice trebuiau utilizate pentru înţelegerea Scripturilor şi copierea lor cu măiestrie. Asemenea unui nou sistem planetar, întreaga cultură latină trebuia să graviteze în jurul imensului soare reprezentat de Cuvântul lui Dumnezeu”. Casiodor a organizat o echipă de traducători şi gramaticieni la mănăstirea Vivarium ca să verifice cu atenţie prin metoda comparaţiei toate pasajele biblice. Tot el a condus migălosul proces de editare. Cu scopul de a evita corectarea pripită a unor presupuse erori făcute de scribi, el a încredinţat munca doar câtorva bărbaţi instruiţi. Dacă se ivea o problemă de gramatică, trebuia să se acorde mai mare credit vechilor manuscrise ale Bibliei decât standardelor acceptate ale limbii latine. Casiodor a dat următoarele instrucţiuni: „Particularităţile gramaticale trebuie păstrate, întrucât un text cunoscut ca fiind inspirat nu trebuie denaturat. Modalităţile de exprimare, metaforele şi expresiile idiomatice folosite în Biblie, precum şi formele „ebraice” ale numelor proprii trebuie păstrate, chiar dacă sunt străine standardelor limbii latine”. - The Cambridge History of the Bible.

Codexul Grandior:

  Copiştii de la mănăstirea Vivarium au primit însărcinarea de a realiza cel puţin trei versiuni ale Bibliei în limba latină. Prima dintre ele, având nouă volume, conţinea, probabil, textul în latina veche, o traducere care apăruse spre sfârşitul secolului al II-lea. A doua versiune cuprindea Vulgata latină, pe care Ieronim o finalizase pe la începutul secolului al V-lea. Cea de-a treia, Codexul Grandior, însemnând „codex mai mare”, avea la bază trei texte biblice. Aceste ultime două ediţii reuneau toate cărţile Bibliei într-un singur volum. După cât se pare, Casiodor a fost primul care a realizat Biblia în limba latină într-un singur volum, numind aceste versiuni pandectae. Fără îndoială, el a înţeles cât de practic era să reunească toate cărţile Bibliei într-un singur volum, ceea ce însemna că nu se mai pierdea timp cu consultarea mai multor volume.

Din sudul Italiei în Arhipelagul Britanic:

  Călătoria Codexului Grandior a început la scurt timp după moartea lui Casiodor (survenită probabil în jurul anului 583). Se crede că, atunci, o parte din materialele bibliotecii Vivarium au fost transferate la biblioteca Lateran (Roma). În 678, când s-a întors dintr-o vizită la Roma, abatele anglo-saxon Ceolfrith a luat codexul cu el în Arhipelagul Britanic. Astfel, codexul a intrat în patrimoniul celor două mănăstiri de la Wearmouth şi Jarrow, conduse de Ceolfrith şi situate în zona cunoscută azi drept Northumbria, în Anglia. Biblia într-un singur volum a lui Casiodor trebuie să-i fi fascinat pe Ceolfrith şi călugării săi, care au fost, probabil, încântaţi de uşurinţa cu care putea fi mânuită. Astfel, în decurs de doar câteva decenii, ei au realizat alte trei Biblii complete, fiecare într-un singur volum. Dintre acestea, singurul exemplar care a supravieţuit este un imens manuscris numit Codex Amiatinus. Acesta are 2 060 de pagini de pergament, cu dimensiunile de 51/33 centimetri. Incluzând copertele, are o grosime de 25 de centimetri şi o greutate de peste 34 de kilograme! La ora actuală, el constituie cea mai veche Biblie completă în limba latină într-un singur volum. Eminentul biblist din secolul al XIX-lea Fenton J.  A. Hort a descoperit codexul în anul 1887. Hort a declarat: „Chiar şi asupra unui cititor din zilele noastre acest manuscris extraordinar lasă o impresie puternică, sinonimă cu veneraţia”.

Întoarcerea în Italia:

  Codexul Grandior original, efectuat sub îndrumarea lui Casiodor, s-a pierdut. Dar „descendentul” său anglo-saxon, Codexul Amiatinus, a început călătoria de întoarcere în Italia la scurt timp după finalizarea lui. Cu puţin înainte de moartea sa, Ceolfrith s-a hotărât să se întoarcă la Roma. El a luat unul dintre cele trei manuscrise ale Bibliei latine pentru a-l oferi în dar Papei Grigore al II-lea. Ceolfrith a murit în timpul călătoriei sale, în 716, pe când se afla la Langres (Franţa), însă Biblia sa şi-a continuat voiajul împreună cu ceilalţi călători. În cele din urmă, codexul a fost inclus în biblioteca mănăstirii din Monte Amiata, din zona centrală a Italiei, de unde provine şi numele de Codex Amiatinus. În 1782, manuscrisul a fost mutat la biblioteca Laurenţiana, întemeiată de familia Medici în Florenţa (Italia), unde a rămas una dintre cele mai valoroase posesiuni.

  Ce însemnătate are Codexul Grandior pentru noi? Începând cu Casiodor, copiştii şi tipografii au susţinut din ce în ce mai mult producerea de Biblii într-un singur volum. Până în ziua de azi, având Biblia în această formă, oamenilor le-a fost mai uşor să o consulte şi, prin urmare, să beneficieze de puterea pe care o exercită în viaţa lor.  

REVOLTE ÎN S.U.A. - CE URMEAZĂ?

REVOLTE ÎN S.U.A. - CE URMEAZĂ?

  După moartea afro-americanului George Floyd într-o intervenție brutală a  poliției, în Statele Unite au izbucnit  proteste zilnice împotriva violenței poliției și a rasismului, urmate de agresiuni, jafuri, incendieri de proprietăți. Acestea au avut ca rezultate mai multe decese și pagube de milioane de dolari.Protestele s‑au răspândit și în Europa  Președintele Trump a ținut un discurs în care se angaja să reinstaleze legea și ordinea și a solicitat intervenția Gărzii Naționale. El a comentat: „Vărsarea de sânge nevinovat  și moartea unor vieți inocente este o ofensă împotriva umanității și o crimă împotriva lui Dumnezeu”. S‑a deplasat apoi la Biserica St. John incendiată de protestatari unde a ridicat Biblia, spunând că rezolvarea se află numai la Dumnezeu. Această atitudine a președintelui american  a înfuriat opoziția iar comentarii ostile au apărut atât în mass‑media cât și în rândurile clericilor. Michael Gerson, un fost consilier de comunicare al președintelui George W. Bush și cronicar la Washington Post, a criticat fotografiile lui Trump de la biserica St. John, considerându‑le blasfemie și sacrilegiu. Diana Butler, expert în religii  și scriitoare, relata : „Ca drept‑credincios, dezaprob din toată inima aceast apel la divinitate ca recuzită rasistă”. Pe de altă parte, pastorul Rober Jeffress de la TV  Pathway to Victory  a declarat: „Slavă Domnului pentru un președinte ca Donald Trump care dorește să protejeze țara noastră minunată de anarhiștii care încearcă să o distrugă. Cum afirmă și Biblia „Păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4). Aceste diferențe de opinie evidențiază polarizarea societății americane, inclusiv a creștinilor. Stânga politică îl condamnă pe Trump că este un rasist care transformă  America într‑o țară fascistă, iar dreapta condamnă stânga radicală de propagarea violenței și a divizării țară și că vor o Americă comunistă. Mass-Media a contribuit din plin la inflamarea situației, agitând spiritele prin acuzații de rasism. Viețile populației afro‑americane sunt importante așa cum sunt importante toate viețile, însă, pe bună dreptate, afro-americanii au o istorie plină de nedreptăți acumulate din vremea sclaviei și discriminării la care se adaugă problema sărăciei, politicilor injuste și lipsa de respect. Totuși protestele violente nu fac nimic în folosul comunității lor și în realitate  sporesc sentimentele de frică și ostilitate rasială, nocive pentru toată lumea. Violența fără sens generează mai multe pierderi de vieți omenești  care și ele contează. Economiștii estimează că micii intreprinzători din zonele devalizate de protestatari vor suferi o lovitură mortală, afacerile lor fiind deja  sub presiune financiară. Multe din acestea erau deținute sau aveau angajați din zona populației afro-americane; cu toții vor resimți efectele declinului urban din anii următori. Este clar că situația economică a firmelor mici nu interesează pe cei care se folosesc de această criză pentru a-și promova agenda  revoluționară - folosindu‑se de campania mișcării internaționale Black Lives Matter (Viețile Negrilor Contează) - urmărind răsturnarea sistemuli capitalist. Agitatorii de extremă stânga din cadrul organizației AntiFa (nume derivat de la termenul de antifascist) pretind că luptă împotriva fascismului, însă metodele lor sunt asemănătoare fasciștilor.  Într‑o postare pe You Tube, sub titlul  „Riots, Revolutions and Civil Untest” (Dezordine, Revoluții, Tulburări civile) dr. Andy Woods a comentat:  „Moartea lui Floyd a devenit o unealtă utilă pentru a da la o parte un ultim obstacol aflat  pe calea instaurării Noii Ordini Mondiale:  SUA independentă, liberă și prosperă.” În același spirit au loc demonstrații în Marea Britanie și regiuni din UE.. Fostul adjunct FBI responsabil cu departamentul antitero, Terry Turchie, declara la Fox News că aceste proteste nu sunt diferite de cele generate de organizația de extrema stângă Weather Underground Organisation (WUO), care și‑a exprimat deschis un punct de pe agenda sa, și anume de „a‑l ataca și detrona pe Dumnezeu”. WUO a fost o organizație militantă radicală americană din anii 60-70  care se opunea războiului din Vietnam și proclama că a venit timpul pentru lansarea unui război rasial împotriva Americii „albe” - s-a identificat cu mișcarea black power - iar FBI o încadra în categoria de grup de terorism domestic - formă de terorism în care victimele fac parte din aceeași țară ca atacatorul -. „Aveau un scop precis: acela de a declanșa o revoluție comunistă” a declarat Turchie. „Asta a fost acum 50 de ani” comenta mai departe Turchie. „Rasism, rasism sistematic, abuz din partea poliției, abuzuri sistematice ale poliției - acesta era refrenul pe care îl tot repetau. Ei știau prea bine că acestea erau ca un gaz aruncat pe foc, ei știau că funcționează. Rasismul poliției de atunci și cel de acum reprezintă o falsă problemă. Este un motiv de care societățile comuniste se folosesc pentru a‑i învrăjbi și a‑i diviza pe americani” a conchis el. Analiza lui Turchie a generat un puternic val de critici online. Mulți susținători ai protestelor au glumit spunând că asta chiar și intenționează:„să‑l atace și să‑l detro­neze pe Dumnezeu”. Inamicii Americii susțin că situația din America este începutul sfârșitului supremației americane. Sunt profund deranjați de faptul că America a devenit superputerea nr. 1 după prăbușirea Uniunii Sovietice și a comunismului din Europa de Est.  Un articol din Jerusalem Post (2 iunie) nota: „Iran, Rusia, China, Turcia sărbătoresc  prăbușirea SUA. Aceste regimuri autoritane se bucură de haosul ce a cuprins Statele Unite. Mass-Media din Iran  prezintă episoade ce scot în evidență colapsul iar sursele rusești susțin că America se clatină și este pe cale să se prăbușească.” Aceste țări ar putea avea dreptate în ceea ce privește declinul Americii, dar nu au niciun drept să arate cu degetul spre respectarea drepturilor omului. În China sunt mii de persoane închise în lagăre de concentrare, iar gărzile și poliția tratează brutal cetățenii cu aprobarea regimului comunist, fără să ia măsuri împotriva celor are comit abuzuri și crime. În Rusia, cei care protestează împotriva regimului corupt al lui Putin sunt uciși sau închiși ori sunt dați „dispăruți”. La fel se întâmplă în Turcia și Iran. Nimeni nu organizează proteste în America și Europa împotriva abuzurilor flagrante din aceste țări. O ultimă constatare: în SUA se află cei mai mulți cercetători ai profețiilor zilelor din urmă. Foarte mulți dintre aceștia au observat  absența oricărei referiri la propria țară în cronologia profetică din perioada Necazului zilelor din urmă. Există referințe la conducătorii din nord (poate Rusia?) , est (China?) , vest (Egipt?) și la Imperiul Roman reînviat - cel mai probabil Europa, dar nu și la vestul îndepărtat de Israel (America).Este posibil ca SUA să se afle într‑un declin continuu și să fie lovită de  mari dezastre? Dacă este așa, cum va fi reflectată această situație de propriile comunități de evrei și creștini sau de statul Israel? SUA a fost principalul aliat al Israelului, iar președintele Trump a făcut mari eforturi să susțină Israelul. Evreii care locuiesc în America au avut parte de cea mai mare libertate și prosperitate din toată istoria diasporei. Dacă America se destramă, nu va fi bine nici pentru Israel și nici pentru comunitatea evreiească din SUA. Poate ar trebui să mediteze la spusele Rabinului Fish și să înceapă să se mute din America în Israel. America, cu toate greșelile sale, a făcut mai mult decât orice altă națiune din lume pentru a promova și a apăra Creștinismul. Colapsul Americii ar fi o veste rea nu numai pentru propria populație creștină ci și pentru toți creștinii din întreaga lume. Deja numărul americanilor creștini și nu numai, care se își fac provizii de alimente și arme, pregătindu‑se pentru un eventual colaps al societății  este în continuă creștere. Orice s-ar întâmpla trebuie să spunem că trăim  vremuri grele, cum afirmă  Biblia (2 Timotei 3) și  doar Iisus are rezolvarea cu privire la viitor. Este clar că soluția nu sunt armele și violența, ci numai dragostea și pacea în numele lui Iisus. Deși accentul cade azi pe identitatea rasială, la Dumnezeu au importanță numai  două identități. Nu rasa ta, nu sexul tău, doar dacă ești sau nu ești mântuit. Există o singură cale de mântuire, prin pocăință și credința în Iisus Hristos care a zis: Eu sunt Calea , adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14:6). Fie ca Domnul să vină în curând să ne salveze. Între timp, ar  trebui să ne gândim la organizarea Bisericii Subterane ca formă de rezistență împotriva propagandei anticreștine. Să nu pierdem din vedere faptul că, deja, în SUA sunt atacate și incendiate biserici!