CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! ULTIMA PARTE.

 

CARTEA BIBLICĂ „FAPTELE APOSTOLILOR” - COMENTARIU APROFUNDAT! ULTIMA PARTE

46 - Osândit la moarte:

În timpul ultimei judecări a lui Pavel înaintea lui Nero, împăratul fusese atât de puternic impresionat de puterea cuvintelor apostolului, încât a amânat luarea unei hotărâri în cazul lui, fără să-l achite sau fără să-l osândească pe acuzatul slujitor al lui Dumnezeu. Dar, nu după mult timp, răutatea împăratului împotriva lui Pavel a revenit. Mâniat peste măsură, fiindcă nu era în stare să împiedice extinderea religiei creștine nici chiar în casa imperială, el a hotărât ca, atunci când va găsi un pretext mai temeinic, apostolul să fie osândit la moarte. Nu mult timp după aceea, Nero a pronunțat sentința care l-a condamnat pe Pavel la moarte. Dar, fiindcă un cetățean roman nu putea să fie supus torturii, el a fost osândit să fie decapitat. Pavel a fost luat pe ascuns și dus la locul execuției. Numai la puține persoane li s-a îngăduit să fie de față; căci prigonitorii lui, alarmați de întinderea influenței lui, se temeau ca nu cumva scena morții sale să-i câștige pe alții la creștinism. Dar, până și ostașii împietriți, care l-au însoțit, au ascultat cuvintele sale cu uimire și l-au văzut plin de voie bună și chiar bucuros în fața morții. Pentru aceia care au luat parte la moartea lui de martir, spiritul său de iertare față de executorii săi și încrederea sa neșovăielnică în Hristos până la sfârșit s-au dovedit pentru ei ca o mireasmă de viață spre viață. Mulți L-au primit pe Mântuitorul predicat de Pavel și nu peste mult timp, plini de curaj, ei au sigilat credința lor cu propriul lor sânge. Până în ultimul ceas, viața lui Pavel a mărturisit despre adevărul cuvintelor sale către corinteni: „Dumnezeu care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric” ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Iisus Hristos. Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi. Suntem încolțiți în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; trântiți jos, dar nu omorâți. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Iisus, pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru”. (2 Corinteni 4, 6-10.). Destoinicia sa nu era în sine, ci în prezența și lucrarea Duhului Divin care-i umplea sufletul și aducea fiecare gând în supunere față de voința lui Hristos. Profetul declară: „Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine”. (Isaia 26, 3.). Pacea ce își avea izvorul în Cer, exprimată pe fața lui Pavel, a câștigat multe suflete la Evanghelie. Pavel purta cu el atmosfera Cerului. Toți aceia care erau conlucrători cu el simțeau unirea sa cu Hristos. Faptul că propria sa viață era o pildă despre adevărul pe care-l vestea dădea putere convingătoare predicării sale. În aceasta stă puterea adevărului. Influența nestudiată și naturală a unei vieți sfinte este predica cea mai convingătoare ce poate fi rostită în favoarea creștinismului. Discuțiile, chiar când se aduc argumente de necontestat, pot duce la împotrivire; dar un exemplu evlavios are o putere căreia este cu neputință să-i reziști. În marea sa grijă față de aceia pe care avea să-i părăsească, ca să ducă singuri lupta cu prejudecata, ura și prigoana, apostolul nu a mai ținut seama de propriile sale suferințe ce se apropiau. Pe puținii creștini care l-au însoțit la locul de execuție, el a căutat să-i întărească și să-i încurajeze prin repetarea făgăduințelor date pentru cei prigoniți din pricina neprihănirii. El i-a asigurat că nu avea să rămână neîmplinit nimic din tot ce spusese Domnul cu privire la credincioșii Săi copii încercați. Pentru o scurtă vreme, ei poate aveau să fie întristați din pricina multelor ispite; sau poate că aveau să fie lipsiți de un confort pământesc; însă ei puteau să-și îmbărbăteze inimile cu asigurarea credincioșiei lui Dumnezeu, spunând: „Știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea”. (2 Timotei 1, 12.).  Apostolul privea spre marea veșnicie, nu cu nesiguranță sau cu teamă, ci cu o nădejde plină de bucurie și cu o așteptare plină de dor. Stând la locul martiriului său, el nu a văzut nici sabia călăului, și nici pământul ce în curând avea să primească sângele său; el a privit prin liniștitul cer albastru al acelei zile de vară până la tronul Celui Veșnic. Acest bărbat al credinței a privit scara viziunii lui Iacov, reprezentându-L pe Hristos, care a legat Pământul cu Cerul și pe omul mărginit cu Dumnezeu Cel nemărginit. Credința lui era întărită atunci când își amintea cum patriarhii și profeții s-au sprijinit pe Acela care era susținătorul și mângâierea sa și pentru care el își dădea viața. Din partea acestor bărbați sfinți, care în decursul secolelor au dat mărturie despre credința lor, el primea asigurarea că Dumnezeu este credincios. Pe acei apostoli, care, pentru a predica Evanghelia lui Hristos, au pornit să întâmpine bigotismul și superstiția păgână, prigoana și ocara, care n-au socotit viața lor ca fiind scumpă spre a putea ține sus lumina crucii în mijlocul păienjenișului întunecos al necredinței - pe aceștia îi auzea el mărturisindu-L pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. De pe scaunul de tortură, de pe rug, din închisoare, din vizuinile și peșterile pământului, el auzea strigătele de triumf ale martirilor. El auzea mărturia sufletelor statornice, care, deși părăsite, lovite și chinuite, totuși transmiteau mesajul neînfricat și solemn despre credință, spunând: „Știu în cine am crezut”. Aceștia, dându-și viața pentru credință, declară înaintea lumii că Acela în care s-au încrezut este în stare să-i mântuiască pe deplin. Răscumpărat prin sacrificiul lui Hristos, spălat de păcat prin sângele Său și îmbrăcat în neprihănirea Sa, Pavel avea în sine mărturia faptului că sufletul lui era prețios înaintea Mântuitorului. Viața sa esa ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și el era convins că Acela care a învins moartea era în stare să păzească ceea ce I s-a încredințat. Mintea lui se prinde cu putere de făgăduința Mântuitorului: „Eu îl voi învia în ziua de apoi”. (Ioan 6, 40.). Multe secole au trecut de când bătrânul Pavel și-a vărsat sângele ca martir pentru Iisus Hristos. Nicio mână credincioasă nu a însemnat pentru generațiile viitoare ultimele scene din viața acestui bărbat sfânt, însă Tradiția Bisericii Primare a păstrat pentru noi mărturia ultimelor sale clipe din viață. Asemenea sunetului de trâmbiță, glasul său a răsunat de atunci prin toate veacurile, stimulând prin curajul lui pe mii de martori ai lui Hristos și trezind în mii de inimi copleșite de întristare ecoul bucuriei lui triumfătoare. „Eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură și clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea Domnul, Judecătorul cel drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”. (2 Timotei 4, 6-8.). 

Notă: unele informații sunt preluate din Tradiția Bisericii Primare.

47 - Un subpăstor credincios:

În cartea Faptele Apostolilor se amintește doar puțin despre ultima lucrare a apostolului Petru. În timpul anilor foarte ocupați de slujire, care au urmat revărsării Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii, el s-a găsit printre aceia care au depus eforturi neobosite pentru a ajunge la iudeii care veneau la Ierusalim să se închine cu ocazia sărbătorilor anuale. Cum numărul credincioșilor din Ierusalim și din alte părți vizitate de vestitorii crucii creștea, talentele pe care le avea Petru s-au dovedit de o nespusă valoare pentru Biserică creștină. Influența mărturiei sale cu privire la Iisus din Nazaret se întindea în lung și în lat. Asupra lui fusese așezată o dublă răspundere. El a dat o mărturie hotărâtă înaintea necredincioșilor cu privire la Mesia, lucrând cu toată râvna pentru convertirea lor; și, în același timp, a făcut o lucrare deosebită pentru credincioși, întărindu-i în credința lui Hristos. Numai după ce a fost adus la renunțare de sine și la o deplină încredere în puterea divină, Petru a primit chemarea de a lucra ca un subpăstor. Hristos îi spusese lui Petru, înainte de a-L fi tăgăduit: „După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” (Luca 22, 32.). Cuvintele acestea erau semnificative pentru lucrarea întinsă și rodnică pe care urma să o aducă la îndeplinire în viitor acest apostol pentru aceia care aveau să vină la credință. Experiența proprie a lui Petru cu păcatul, suferința și pocăința l-au pregătit pentru această lucrare. De-abia după ce și-a dat seama de slăbiciunea sa a putut el să înțeleagă nevoia credinciosului de a depinde în totul de Hristos. În mijlocul furtunii ispitei, el a ajuns să înțeleagă faptul că omul poate umbla în siguranță numai dacă, neîncrezându-se în sine, se sprijină pe Mântuitorul. La ultima întâlnire a lui Hristos cu ucenicii Săi la mare, Petru, încercat prin întrebarea de trei ori repetată: „Mă iubești?” (Ioan 21, 15-17), a fost reașezat la locul său printre cei doisprezece. Lui i-a fost încredințată lucrarea pe care avea s-o facă, să hrănească turma Domnului. Întors acum la Dumnezeu și primit, el avea nu numai să caute a salva pe cei din afara staulului, dar avea să fie un păstor al oilor. Hristos i-a amintit lui Petru numai o singură condiție pentru a-I sluji - „Mă iubești?” Aceasta este calificarea cea mai de seamă. Deși Petru ar fi putut să aibă oricare altă calitate, totuși, fără iubirea lui Hristos, el nu ar fi putut fi un păstor credincios peste turma lui Dumnezeu. Cunoștința, bunăvoința, elocvența, râvna - toate sunt trebuincioase în vederea unei bune lucrări; dar, fără iubirea lui Hristos în inimă, lucrarea predicatorului creștin este un eșec. Felul în care Mântuitorul s-a purtat cu Petru a constituit o lecție atât pentru el, cât și pentru frații săi. Deși Petru Îl tăgăduise pe Domnul său, iubirea pe care Domnul o avea pentru el nu s-a clătinat nicidecum. Și, când apostolul urma să înceapă lucrarea de slujire a Cuvântului pentru alții, el avea să-l întâmpine pe cel nelegiuit cu răbdare, simpatie și iubire iertătoare. Amintindu-și de propria sa slăbiciune și cădere, el avea să trateze oile și mieii turmei încredințate grijii sale cu aceeași bunătate cu care Hristos Se purtase față de el. În tot timpul slujirii sale, Petru a vegheat cu credincioșie asupra turmei încredințate grijii lui și astfel s-a dovedit vrednic de însărcinarea și răspunderea dată lui de Mântuitorul. El a înălțat continuu pe Iisus din Nazaret ca nădejdea lui Israel, Mântuitorul omenirii. Prin exemplul său plin de evlavie, cum și prin neobosita sa activitate, el a însuflețit pe mulți tineri promițători să se consacre în totul lucrării slujirii Evangheliei. Cu trecerea timpului, influența apostolului ca educator și conducător a crescut; și, deși niciodată nu a pierdut simțul răspunderii de a lucra în mod deosebit pentru iudei, totuși el a dus mărturia sa în multe țări și a întărit credința multora în Evanghelie. În ultimii ani ai lucrării sale în slujba Evangheliei, Petru a fost inspirat să scrie credincioșilor „împrăștiați prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia și Bitinia”. Epistolele sale erau mijloace pentru reînsuflețirea curajului și întărirea credinței acelora care treceau prin încercări și necazuri și de reînnoire a faptelor bune de către aceia care din pricina feluritelor ispite erau în primejdie să-și piardă încrederea în Dumnezeu. Aceste epistole purtau cu ele simțământul de a fi fost scrise de unul care se împărtășise din belșug de suferințele lui Hristos, cum și de mângâierea Sa; unul a cărui întreagă ființă fusese transformată prin har și a cărui nădejde de viață veșnică era ceva sigur și de neclătinat. Chiar de la începutul primei sale epistole, bătrânul slujitor al lui Dumnezeu a adus Domnului său un tribut de laudă și mulțumire. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos”, exclamă el, „care, după îndurarea sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Iisus Hristos din morți, la o nădejde vie, și la o moștenire nestricăcioasă, și neîntinată, și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” Apostolul a căutat să-i învețe pe credincioși cât de important este să-ți ții mintea în frâu ca să nu rătăcească, ocupându-se de subiecte neîngăduite sau să-și irosească puterile cu teme ușuratice. Cei care nu vor să ajungă pradă amăgirilor lui Satana trebuie să păzească bine intrările sufletului; ei trebuie să se ferească a citi, a vedea sau a auzi ceva care ar da naștere la gânduri necurate. Mintea nu trebuie lăsată să se oprească la întâmplare asupra oricărui subiect pe care vrăjmașul sufletelor l-ar sugera. Inima trebuie să fie în mod credincios străjuită căci, de nu, răutățile din afară vor trezi răutățile dinăuntru și sufletul va rătăci în întuneric. „Încingeți-vă coapsele minții voastre”, scria Petru, „fiți treji, și puneți-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Iisus Hristos. Nu vă lăsați târâți în poftele pe care le aveați altădată când erați în neștiință. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră. Căci este scris: Fiți sfinți, căci eu sunt sfânt”. „Purtați-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; căci știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați din felul deșert de viețuire, pe care--l moșteniserăți de la părinții voștri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur și fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii și a fost arătat la sfârșitul veacurilor pentru voi, care, prin El, sunteți credincioși lui Dumnezeu, care L-a înviat din morți, și I-a dat slavă, pentru ca, credința și nădejdea voastră să fie în Dumnezeu”. Dacă argintul și aurul ar fi fost îndestulătoare pentru cumpărarea mântuirii oamenilor, cât de ușor ar fi putut fi săvârșită aceasta de Acela care spune: „Al Meu este argintul, și al Meu este aurul”. (Hagai 2, 8.). Dar numai prin sângele cel prețios al Fiului lui Dumnezeu păcătosul poate să fie răscumpărat. Planul mântuirii a fost bazat pe sacrificiu. Apostolul Pavel scria: „Cunoașteți harul Domnului nostru Iisus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți”. (2 Corinteni 8, 9.). Hristos S-a dat pe Sine pentru a ne putea răscumpăra din orice nelegiuire. Și, ca o binecuvântată încoronare a mântuirii, „darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Iisus Hristos, Domnul nostru”. (Romani 6, 23.). „Deci, ca unii care prin ascultare de adevăr, v-ați curățit sufletele prin Duhul, ca să aveți o dragoste de frați neprefăcută”, continuă Petru, „iubiți-vă cu căldură unii pe alții, din toată inima”. Cuvântul lui Dumnezeu - adevărul - este canalul prin care Domnul Își manifestă Duhul și puterea Sa. Ascultarea de cuvânt produce rodul calității cerute - „dragostea de frați neprefăcută”. Această iubire este născută în Cer și conduce la simțăminte înalte și acțiuni lipsite de egoism. Când adevărul devine un principiu dăinuitor în viață, sufletul este născut „din nou nu dintr-o sămânță, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac”. Această naștere din nou este rezultatul primirii lui Hristos ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Când prin Duhul Sfânt adevărurile divine se întipăresc în inimă, atunci iau naștere noi concepții, iar puterile până aici adormite sunt trezite ca să conlucreze cu Dumnezeu.  Apostolul i-a îndemnat pe credincioși să cerceteze Scripturile, ca printr-o cuvenită înțelegere a lor să-și poată face lucrarea sigură pentru veșnicie. Petru a înțeles că, în experiența fiecărui suflet care, în cele din urmă, va fi biruitor, vor fi momente de nedumerire și încercare; dar el mai știa că o înțelegere a Scripturilor îl va face în stare pe cel ispitit să-și amintească de făgăduințele care îi vor mângâia inima și îi vor întări credința în Cel Atotputernic. Mulți dintre credincioșii cărora Petru le-a adresat epistolele sale trăiau în mijlocul păgânilor și multe depindeau de credincioșia lor față de înalta chemare a slujirii lor. Apostolul le-a înfățișat privilegiile ce le aveau ca urmași ai lui Iisus Hristos. „Voi însă sunteți o seminție aleasă”, scria el, „o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi care odinioară nu erați un popor, dar acum sunteți poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăți îndurare, dar acum ați căpătat îndurare.” „Prea iubiților, vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul. Să aveți o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe niște făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării”. Privind înainte cu viziune profetică spre vremurile primejdioase în care avea să intre Biserica lui Hristos, apostolul îi îndemna stăruitor pe credincioși să rămână statornici în fața încercărilor și a suferinței. „Prea iubiților”, scria el, „nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce”. Grija lui Dumnezeu pentru moștenirea Lui este neîncetată. El nu îngăduie să vină asupra copiilor Săi nicio altă întristare decât aceea care este absolut trebuincioasă pentru binele lor prezent și veșnic. El va curăți Biserica Sa, așa cum Hristos a curățit templul în timpul slujirii Sale pe pământ. Tot ce aduce El asupra poporului Său în ce privește încercarea și durerea vin pentru ca ei să poată dobândi o mai profundă pietate și o mai mare putere de a duce mai departe triumful crucii. Fusese un timp în experiența lui Petru când el n-a vrut să vadă crucea în lucrarea lui Hristos. Când Mântuitorul a făcut cunoscut ucenicilor suferințele și moartea ce stăteau amenințătoare înaintea Sa, Petru a exclamat: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu ți se întâmple așa ceva!” (Matei 16, 22.). Autocompătimirea care l-a tras înapoi de la părtășia cu Hristos în suferință a fost ceea ce l-a mânat pe Petru să rostească dojana. Pentru ucenic, a fost o învățătură amară și una pe care el a învățat-o, dar încet, și anume că umblarea, calea lui Hristos pe pământ duce prin agonie și umilință. Dar el avea să învețe lecția ei numai în dogoarea cuptorului de foc. Acum, când trupul său care odată fusese plin de râvnă se încovoiase sub povara anilor și a muncii, el a putut să scrie: „Prea iubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui”. Petru a scris credincioșilor într-o vreme de o deosebită încercare a Bisericii. Mulți chiar se și împărtășiseră de suferințele lui Hristos și în curând Biserica avea să îndure o perioadă de îngrozitoare prigoană. Într-o perioadă scurtă de câțiva ani, mulți dintre aceia care stătuseră ca învățători și conducători în Biserică aveau să-și dea viața pentru Evanghelie. În curând, lupi cruzi aveau să pătrundă în Biserică, necruțând turma. Dar niciunul din aceste lucruri nu trebuia să-i descurajeze pe aceia a căror nădejde era concentrată în Hristos. Prin cuvinte încurajatoare și de însuflețire, Petru a îndreptat mințile credincioșilor de la încercările prezente și de la viitoarele scene de suferință „la o moștenire nestricăcioasă și neîntinată, și care nu se poate veșteji”. „Dumnezeul oricărui har”, se ruga el cu toată căldura sufletului, „care v-a chemat în Hristos Iisus la slava Sa veșnică, după ce veți suferi puțină vreme, vă va desăvârși, vă va întări, vă va da putere și vă va face neclintiți. A Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin!” În a doua epistolă adresată de Petru celor care dobândiseră „o credință de același preț” cu a sa, apostolul prezintă planul lui Dumnezeu pentru dezvoltarea caracterului creștin. El scrie: „Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Iisus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.” „De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. Căci, dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în ce privește deplina cunoștință a Domnului nostru Iisus Hristos”. Aceste cuvinte sunt pline de învățătură și descoperă ideea fundamentală a biruinței. Apostolul înfățișează credincioșilor scara progresului creștin, fiecare treaptă reprezentând înaintarea în cunoașterea lui Dumnezeu și în urcarea căreia nu este niciun loc de oprire. Credința, fapta, cunoștința, înfrânarea, evlavia, dragostea de frați și iubirea de oameni sunt treptele scării. Suntem mântuiți urcând treaptă după treaptă, suind pas cu pas, până la măsura idealului lui Hristos pentru noi. În felul acesta, El S-a făcut pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare. Apostolul Petru avusese o lungă experiență în lucrurile lui Dumnezeu. Credința sa în puterea lui Dumnezeu de a mântui se întărise cu trecerea anilor, până când dovedise fără pic de îndoială că nicio înfrângere nu este cu putință pentru acela care, înaintând prin credință, suie treaptă după treaptă, totdeauna în sus și înainte, până la treapta cea mai de sus a scării ce ajunge până la porțile Cerului. Timp de mulți ani, Petru stăruise pe lângă credincioși în legătură cu nevoia unei creșteri continue în har și în cunoașterea adevărului; și acum, știind că în curând avea să fie chemat să sufere martiriul pentru credința sa, el atrage încă o dată atenția la prețioasele privilegii care pot fi la îndemâna fiecărui credincios. Deplin asigurat de credința sa, bătrânul apostol i-a îndemnat pe frații săi la statornicie în ceea ce privește ținta vieții creștine. „Căutați cu atât mai mult”, stăruia el, „să vă întăriți chemarea și alegerea voastră; căci, dacă faceți lucrul acesta nu veți aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belșug intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Prețioasă asigurare! Glorioasă este nădejdea ce stă în fața credinciosului în timp ce înaintează prin credință către înălțimile desăvârșirii creștine! În providența Sa, Dumnezeu i-a îngăduit lui Petru să-și încheie lucrarea sa în Roma, unde întemnițarea sa a fost poruncită de împăratul Nero, cam în timpul ultimei arestări a lui Pavel. Astfel, cei doi apostoli veterani, care mulți ani fuseseră foarte departe unul de altul în lucrările lor, aveau să dea ultima lor mărturie pentru Hristos în metropola lumii, și pe pământul ei să-și verse sângele ca o sămânță a unui vast seceriș de sfinți și martiri. După reprimirea sa, care a urmat tăgăduirii lui Hristos, în mod neșovăitor, Petru, plin de curaj, a dat piept cu primejdia și a manifestat un deosebit curaj în predicarea unui Mântuitor răstignit, înviat și înălțat. Stând în celula sa, el și-a amintit de cuvintele pe care Hristos i le spusese: „Adevărat, adevărat, îți spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile și altul te va încinge, și te va duce unde nu vei voi”. (Ioan 21, 18.). În felul acesta, Iisus i-a făcut cunoscut ucenicului chiar modul în care avea să moară, prezicându-i chiar și întinderea mâinilor sale pe cruce. Petru, ca evreu și străin, a fost osândit, biciuit și răstignit. Cu perspectiva acestei morți groaznice înaintea sa, apostolul și-a amintit de păcatul său mare prin tăgăduirea lui Iisus în ceasul încercării Sale. Atât de nedispus cândva să recunoască crucea, acum a socotit ca o bucurie să-și dea viața pentru Evanghelie, considerând numai că, pentru el, care tăgăduise pe Domnul, era o onoare prea mare să moară în același fel ca Învățătorul Său. Petru se căise sincer de păcatul acela și fusese iertat de Hristos, după cum se vede din marea însărcinarea dată lui de a hrăni oile și mielușeii turmei. Dar el nu-și putea ierta niciodată gestul său. Nici chiar gândul la agonia groaznică a ultimelor clipe ale vieții nu putea micșora amărăciunea acestei întristări și pocăințe a sa. Ca ultimă favoare, el i-a rugat pe cei care-l executau să-l pironească pe cruce cu capul în jos. Cererea i-a fost îndeplinită și în felul acesta a murit marele apostol Petru.  

Notă: nu ne-am propus un comentariu amplu a celor două epistole scrise de către Petru, ci doar surprinderea unor idei generale; unele informații sunt preluate din  apocrifa „Faptele lui Petru”.

48 - Ioan, apostolul iubit:

Ioan este deosebit printre ceilalți apostoli prin aceea că era „ucenicul pe care-l iubea Iisus”. (Ioan 21, 20.). Se pare că el se bucurase de o deosebită prietenie din partea lui Hristos și a primit multe dovezi ale încrederii și iubirii Mântuitorului. El a fost unul din cei trei cărora li s-a îngăduit să fie martori ai slavei lui Hristos pe muntele schimbării la față și a agoniei Sale din Ghetsemani și în grija lui a încredințat Domnul pe mama Sa în acele ultime ceasuri ale chinului Său. Simpatiei Mântuitorului pentru ucenicul iubit acesta i-a răspuns cu toată tăria unei călduroase devoțiuni. Ioan s-a agățat de Hristos așa cum se agață vița de vie de arac. Pentru Învățătorul său, el a înfruntat curajos primejdia sălii de judecată și a zăbovit lângă cruce; și, la vestea că Hristos a înviat, el s-a grăbit la mormânt, și în râvna sa l-a întrecut chiar și pe înflăcăratul Petru. Iubirea plină de încredere și devoțiunea neegoistă manifestate în viața și caracterul lui Ioan prezintă lecții de o nespusă valoare pentru Biserica creștină. Ioan nu poseda din fire frumusețea de caracter pe care a dat-o pe față în viața sa de mai târziu. Din fire, el a avut defecte serioase. El nu numai că era mândru, dornic de afirmare și ambițios după onoare, dar și impulsiv, plin de resentimente atunci când era nedreptățit. El și fratele său fuseseră numiți „fiii tunetului”. O fire rea, dorință după răzbunare, spirit de critică, toate acestea se aflau în ucenicul iubit. Dar, sub toate acestea, Învățătorul divin a văzut o inimă arzătoare, sinceră și iubitoare. Iisus a mustrat lăcomia sa, i-a dezamăgit ambițiile și i-a pus la încercare credința. Dar i-a descoperit cam ce dorea sufletul lui - frumusețea sfințeniei, puterea transformatoare a iubirii. Defectele din caracterul lui Ioan au ieșit cu putere la iveală în diferitele ocazii în timpul umblării sale împreună cu Mântuitorul. Odată, Hristos a trimis soli înaintea Sa într-un oraș al samaritenilor, cerând din partea oamenilor să pregătească ceva de-ale mâncării pentru El și ucenicii Săi. Când Mântuitorul S-a apropiat de oraș, El S-a făcut că ar vrea să meargă mai departe spre Ierusalim. Lucrul acesta a trezit invidia samaritenilor și, în loc să-L invite să mai zăbovească cu ei, s-au reținut să-I arate bunăvoință, așa cum ar fi făcut față de un călător de rând. Niciodată, Iisus nu a impus cuiva să rămână la El și samaritenii au pierdut binecuvântarea care le-ar fi fost dată, dacă ei L-ar fi rugat să le fie oaspete. Ucenicii știau că dorința lui Hristos era să-i binecuvânteze pe samariteni prin prezența Sa; răceala, gelozia și disprețul manifestate față de Învățătorul lor i-a surprins și indignat. În mod deosebit, Iacov și Ioan s-au agitat. Ca Acela căruia ei Îi dădeau atâta cinste să fie tratat în felul acesta li se părea un rău prea mare pentru a putea fi trecut cu vederea, fără o pedepsire imediată. În râvna lor, ei au spus: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” referindu-se la nimicirea ostașilor samariteni și a ostașilor ce erau cu ei, trimiși să-l prindă pe profetul Ilie. Ei au fost surprinși să vadă că Iisus Se mâhnește din pricina cuvintelor lor și s-au mirat și mai mult atunci când au auzit mustrarea: „Nu știți de ce duh sunteți însuflețiți! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască”. (Luca 9, 54-56.). Silirea oamenilor ca să-L primească nu face parte din misiunea lui Hristos. Satana și oamenii mânați de spiritul său sunt cei care caută să silească conștiința. Sub pretextul unei râvne după neprihănire, oamenii care sunt în legătură cu îngerii răi aduc uneori suferință asupra semenilor lor, cu scopul de a-i converti la ideile lor despre religie; însă Hristos manifestă întotdeauna milă, căutând mereu să câștige prin descoperirea iubirii Sale. El nu poate îngădui niciun rival în suflet și nici nu primește o slujire împărțită; ci El dorește numai o slujire de bunăvoie, o predare liber consimțită a inimii sub lucrarea constrângătoare a iubirii. Cu altă ocazie, Iacov și Ioan au prezentat, prin mama lor, o rugăminte, cerând ca să le fie îngăduit să ocupe cele mai înalte și cele mai de cinste poziții în Împărăția lui Hristos. Cu toate că Hristos a repetat de mai multe ori învățătura cu privire la natura Împărăției Sale, acești tineri ucenici mai nutreau încă nădejdea unui Mesia care avea să-Și ocupe tronul și să-Și exercite puterea regească potrivit dorințelor oamenilor. Mama, dorind pentru ei locul de cinste în această împărăție, a cerut: „Poruncește ca, în împărăția Ta, acești doi fii ai mei să șadă unul la dreapta și altul la stânga Ta!” Mântuitorul însă a răspuns: „Nu știți ce cereți. Puteți voi să beți paharul pe care am să-l beau Eu și să fiți botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” Ei și-au amintit că aceste cuvinte tainice vorbeau despre încercare și suferință, totuși au răspuns plini de încredere: „Putem!”. Ei au socotit ca cea mai înaltă cinste a-și dovedi loialitatea lor prin împărtășirea de tot ce avea să se întâmple Domnului. „Este adevărat că veți bea paharul Meu și veți fi botezați cu botezul cu care am să fiu botezat Eu”, a declarat Hristos - în fața Lui fiind o cruce în loc de un tron, doi tâlhari ca tovarăși ai Săi la dreapta și la stânga Sa. Iacov și Ioan aveau să aibă parte, ca și Domnul, de suferință - unul sortit la o moarte fulgerătoare prin sabie; celălalt având să urmeze, dintre toți apostolii, cel mai îndelung pe Învățătorul Său în muncă, ocară și prigoană. „Dar a ședea la dreapta și la stânga Mea”, a continuat El, „nu atârnă de Mine s-o dau, ci este păstrată pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu”. (Matei 20, 21-23.). Iisus a înțeles motivul care a inspirat cererea și a mustrat astfel mândria și ambiția celor doi ucenici: „Știți că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, și mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți”. (Matei 20, 25-28.). În Împărăția lui Dumnezeu, locul nu este dobândit prin favoritism. Nu este câștigat și nici nu este primit printr-o împărțire arbitrară. El este rezultatul caracterului. Cununa și tronul sunt semnele atingerii unei anume stări - semne ale biruinței asupra ta însuți prin harul Domnului nostru Iisus Hristos. Mult timp după aceea, când Ioan ajunsese să-L iubească pe Hristos prin împărtășirea cu suferințele Sale, Domnul Iisus i-a descoperit care este condiția apropierii de Împărăția Sa. „Celui ce va birui”, a spus Hristos, „îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”. (Apocalipsa 3, 21.). Cel care stă cel mai aproape de Hristos va fi acela care a băut mai din plin din spiritul Său de sacrificiu de sine plin de iubire - iubire care „nu se lasă, nu se umflă de mândrie ... nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău” (1 Corinteni 13, 4.5) - iubirea aceasta a făcut pe ucenic cum a făcut și pe Domnul nostru să dea totul, să trăiască, să lucreze și să se sacrifice chiar până la moarte, pentru mântuirea omenirii. Altădată, în primele lor lucrări evanghelistice, Iacov și Ioan au întâlnit pe cineva care, deși nu era recunoscut ca urmaș al lui Hristos, scotea draci în Numele Său. Ucenicii l-au oprit pe acest bărbat să mai lucreze și au gândit că erau îndreptățiți să facă lucrul acesta. Dar, când au prezentat problema înaintea lui Hristos, El i-a mustrat, spunând: „Nu-l opriți, căci nu este nimeni care să facă minuni în Numele Meu și să Mă poată grăi de rău îndată după aceea”. (Marcu 9, 39.). Nimeni care în vreun fel se arăta prietenos față de Hristos nu trebuia respins. Ucenicii nu trebuiau să nutrească un spirit îngust și exclusivist, ci trebuiau să dea pe față aceeași simpatie mult cuprinzătoare pe care au văzut-o la Învățătorul lor. Iacov și Ioan au gândit că, oprind pe acest om, ei urmăreau onoarea Domnului; dar ei au început să vadă că, de fapt, erau geloși pentru ei înșiși. Ei și-au recunoscut greșeala și au primit mustrarea. Învățăturile lui Hristos, care prezintă blândețea, umilința și iubirea ca fiind esențiale creșterii în har și utile pentru lucrarea Sa, erau de cel mai mare preț pentru Ioan. El a strâns ca pe o comoară fiecare învățătură și a căutat continuu să-și aducă viața în armonie cu modelul divin. Ioan începuse să discearnă slava lui Dumnezeu - nu fala și puterea lumească pentru care fusese învățat să nădăjduiască, ci „o slavă întocmai cu slava singurului născut din Tatăl plin de har și de adevăr”. (Ioan 1, 14.). Profunzimea și căldura iubirii lui Ioan față de Învățătorul său nu alcătuiau motivul iubirii lui Hristos față de el, ci efectul acestei iubiri. Ioan a dorit să ajungă asemenea lui Iisus și, sub influența transformatoare a iubirii lui Hristos, el a devenit blând și smerit. Eul era ascuns în Iisus. Mai presus de oricare dintre tovarășii săi, Ioan s-a supus puterii acelei vieți uimitoare. El spune: „Viața a fost arătată și noi am văzut-o”. „Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har”. (1 Ioan 1, 2; Ioan 1, 16.). Ioan cunoștea pe Mântuitorul dintr-o experiență practică. Învățăturile Maestrului său erau săpate în sufletul lui. Când mărturisea despre harul Mântuitorului, vorbirea lui simplă era convingătoare datorită iubirii de care era pătrunsă întreaga lui ființă. Iubirea profundă a lui Ioan pentru Hristos era ceea ce îl făcea totdeauna să dorească să fie cât mai aproape de El. Mântuitorul îi iubea pe toți cei doisprezece, dar Ioan era spiritul cel mai primitor. El era mai tânăr decât ceilalți și, cu o încredere mult mai mare ca aceea a unui copil, și-a deschis inima lui Iisus. În felul acesta, a ajuns să fie cel mai iubit de Hristos, și prin el au fost vestite oamenilor cele mai profunde învățături spirituale ale Mântuitorului. Iisus îi iubește pe aceia care Îl reprezintă pe Tatăl, și Ioan putea vorbi despre iubirea Tatălui, așa cum nu o putea face niciunul dintre ceilalți apostoli. El a descoperit semenilor săi ceea ce simțea în propriul său suflet, reprezentând în caracterul său atributele lui Dumnezeu. Slava Domnului era arătată pe fața lui. De pe fața sa, frumusețea sfințeniei care îl transformase strălucea cu o strălucire asemănătoare celei a lui Hristos. În adorare și iubire, el L-a privit pe Mântuitorul până ce asemănarea cu Hristos și părtășia cu El au devenit singura lui dorință, iar în caracterul său s-a reflectat caracterul Învățătorului său. „Vedeți”, spunea el, „ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este”. (1 Ioan 3, 1.2.). După înălțarea lui Hristos, Ioan a stat ca un lucrător credincios și zelos pentru Domnul. Împreună cu ceilalți apostoli, s-a împărtășit de revărsarea Duhului în Ziua Cincizecimii, și, cu un nou zel și cu putere, a continuat să spună oamenilor cuvintele vieții, căutând să îndrume gândurile lor către Cel Nevăzut. El a fost un predicator puternic, plin de căldură și cu o râvnă profundă. Într-un limbaj frumos și cu un glas melodios, el a relatat cuvintele și faptele lui Hristos, vorbind într-un mod care impresiona inimile celor care îl ascultau. Simplitatea cuvintelor sale, puterea măreață a adevărurilor pe care le rostea, cum și zelul și căldura ce caracterizau învățăturile sale l-au făcut să fie bine primit de toate clasele sociale. „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Iisus Hristos, Cel neprihănit” scrie, printre multe altele, Ioan! „El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire”. Condițiile pentru a dobândi îndurare de la Dumnezeu sunt simple și drepte. Domnul nu cere din partea noastră să facem unele lucruri dureros de grele pentru a dobândi iertarea. Nu este nevoie să facem lungi și obositoare pelerinaje sau să împlinim penitențe chinuitoare pentru a recomanda sufletele noastre Dumnezeului cerului sau pentru ispășirea nelegiuirilor noastre. Cine „mărturisește și se lasă” de păcatul său, „capătă îndurare”. (Proverbe 28, 13.).  Ca martor pentru Hristos, Ioan nu a intrat în nicio discuție contradictorie, nu s-a implicat în nicio dezbatere istovitoare. El a declarat ceea ce știa, ce văzuse și auzise. El fusese într-o intimă părtășie cu Hristos, auzise învățăturile Sale și fusese martor al minunilor Lui puternice. Puțini au putut vedea frumusețea caracterului lui Hristos așa cum a văzut-o Ioan. Pentru el, întunericul se risipise; pentru el strălucea adevărata lumină. El vorbea din prea plinul unei inimi care prisosea de iubire față de Mântuitorul; și nicio putere nu putea să stea împotriva cuvintelor sale. „Ce era de la început”, declară el, „ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții ... ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos.” 

49. Patmos:

Trecuse mai mult de o jumătate de secol de la organizarea Bisericii creștine. În tot acest timp, mesajul Evangheliei avusese continuu de întâmpinat împotrivire. Vrăjmașii ei nu-și potoliseră niciodată sforțările și, în cele din urmă, au izbutit să implice și puterea împăratului roman împotriva creștinilor. În groaznica prigoană care a urmat, apostolul Ioan a făcut foarte mult spre a întări și consolida credința credincioșilor. El a dat o mărturie pe care adversarii lui nu au putut-o tăgădui și care a ajutat fraților săi să întâmpine cu curaj și credincioșie încercările ce aveau să vină asupra ei. Când credința creștinilor părea că se clatină sub violenta împotrivire cu care ei erau siliți să dea piept, bătrânul și încercatul slujitor al lui Iisus avea să repete cu putere și elocvență istoria Mântuitorului răstignit și înviat. Neclintit, el și-a menținut credința și de pe buzele sale a venit mereu aceeași solie fericită: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la cuvântul vieții, ... ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă”. (1 Ioan 1, 1-3.). Ioan a trăit până la adânci bătrâneți. El a fost martor al nimicirii Ierusalimului și al ruinării mărețului templu. Fiind ultimul supraviețuitor dintre ucenicii care fuseseră în strânsă legătură cu Mântuitorul, mesajul său a avut o mare influență în a stabili faptul că Iisus era Mesia, Răscumpărătorul lumii. Nimeni nu putea pune la îndoială sinceritatea lui, iar, prin învățăturile sale, mulți au fost determinați să se întoarcă de la necredință. Conducătorii iudeilor erau plini de o ură amară împotriva lui Ioan din cauza neșovăitoarei sale credincioșii față de cauza lui Hristos. Ei au declarat că strădaniile lor împotriva creștinilor nu vor avea niciun rezultat atâta timp cât mărturia lui Ioan mai răsună încă în urechile oamenilor. Pentru ca minunile și învățăturile lui Iisus să poată fi uitate, glasul îndrăznețului martor trebuia să fie adus la tăcere. Prin urmare, Ioan a fost somat să se prezinte la Roma spre a fi judecat pentru credința sa. Aici, înaintea autorităților, învățătura apostolului a fost prezentată într-un chip cu totul neadevărat. Martori mincinoși l-au învinuit că învață niște rătăciri răzvrătitoare. Prin aceste învinuiri, vrăjmașii lui nădăjduiau să obțină moartea ucenicului. Ioan s-a apărat într-un mod clar și convingător și cu o așa simplitate și sinceritate, încât cuvintele lui au avut un efect puternic. Ascultătorii lui au rămas surprinși de înțelepciunea și iscusința vorbirii sale. Dar, cu cât era mai convingătoare mărturia lui, cu atât mai profundă era ura potrivnicilor săi. Împăratul Domițian era plin de furie. El nu era în stare să pună în discuție argumentarea credinciosului apărător al lui Hristos și nici să se opună puterii care însoțea rostirea de către acesta a adevărului; totuși, el s-a hotărât să aducă la tăcere această voce. Ioan a fost aruncat într-un cazan cu ulei în clocot; însă Domnul a ocrotit viața credinciosului Său slujitor, așa după cum i-a ocrotit pe cei trei tineri evrei în cuptorul încins. Când au fost spuse cuvintele: „Astfel pier toți aceia care cred în acest înșelător, Iisus Hristos din Nazaret”, Ioan a declarat: „Domnul meu S-a supus plin de răbdare la tot ce Satana și îngerii săi au putut născoci spre a-L umili și chinui. El Și-a dat viața pentru salvarea lumii. Mă simt onorat îngăduindu-mi-se să sufăr pentru El. Eu sunt un om slab și păcătos. Hristos a fost sfânt, nevinovat, nepătat. El nu a păcătuit și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug.” Aceste cuvinte au avut influența lor și Ioan a fost scos din cazan chiar de aceia care îl aruncaseră în el. Din nou mâna prigoanei s-a lăsat greu asupra apostolului. Printr-un decret al împăratului, Ioan a fost exilat pe insula Patmos, osândit „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Iisus Hristos”. (Apocalipsa 1, 9.). De aici, gândeau vrăjmașii lui, influența lui nu avea să mai fie simțită și, în cele din urmă, el va muri de mâhnire și întristare. Patmos, o insulă stearpă și stâncoasă în Marea Egee, fusese aleasă de cârmuirea romană ca loc pentru exilarea criminalilor; dar, pentru slujitorul lui Dumnezeu, acest loc trist a devenit poarta Cerului. Aici, departe de scenele agitate ale vieții, cum și de lucrarea plină de sârguință a anilor de mai înainte, el a avut părtășia lui Dumnezeu, a lui Hristos și a îngerilor Cerului și de la ei a primit îndrumare pentru Biserica din toate vremurile viitoare. Evenimentele care urmau să aibă loc în ultimele scene ale istoriei acestui pământ au fost prezentate înaintea lui; și aici a așternut pe hârtie viziunile pe care le-a primit de la Dumnezeu. Când glasul lui avea să nu-L mai poată mărturisi pe Acela pe care el L-a iubit și L-a slujit, mesajele date lui pe această coastă stearpă aveau să pornească asemenea unei torțe arzânde, vestind planul cel sigur al Domnului cu privire la fiecare popor de pe acest pământ. În zilele apostolilor, credincioșii creștini erau plini de râvnă și de entuziasm. Atât de neobosit au lucrat ei pentru Domnul lor, încât într-un timp oarecum scurt, cu toată opoziția înverșunată, Evanghelia a fost vestită tuturor oamenilor de pe meleagurile locuite ale pământului. Zelul manifestat în acest timp de către urmașii lui Iisus a fost transmis de pana inspirației pentru încurajarea credincioșilor din fiecare veac. Despre biserica din Efes, pe care Domnul Iisus a folosit-o ca un simbol al întregii biserici creștine din perioada apostolică, Martorul Credincios și Adevărat declară: „Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu poți suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, și că n-ai obosit”. (Apocalipsa 2, 2.3.). La început, experiența bisericii din Efes a fost marcată printr-o simplitate și un zel copilăresc. Credincioșii au căutat stăruitor să asculte de fiecare cuvânt al lui Dumnezeu, și viața lor a dovedit o sinceră și râvnitoare iubire pentru Hristos. Ei se bucurau să facă voia lui Dumnezeu, fiindcă Mântuitorul era în inimile lor ca o prezență dăinuitoare. Plini de iubire pentru Răscumpărătorul lor, cea mai înaltă țintă a lor era să câștige suflete pentru El. Ei nu s-au gândit să strângă grămadă prețioasa comoară a harului lui Hristos. Ei și-au dat seama de importanța chemării lor și, purtând povara mesajului: „Pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui”, ei ardeau de dorința de a duce vestea cea bună a mântuirii până la cele mai îndepărtate margini ale pământului. Și lumea a cunoscut de la ei că fuseseră cu Iisus. Oameni păcătoși, pocăiți, iertați, curățați și sfințiți au fost aduși la părtășie cu Dumnezeu, prin Fiul Său. Membrii bisericii erau uniți în simțăminte și în fapte. Iubirea lui Hristos alcătuia lanțul de aur ce îi lega laolaltă. Ei se străduiau să-L cunoască pe Domnul din ce în ce mai pe deplin, și în viața lor se manifesta bucuria și pacea lui Hristos. Ei cercetau pe orfani și văduve în necazurile lor și se păstrau neîntinați de lume, dându-și seama că, dacă n-ar face astfel, ar fi în contradicție cu mărturisirea lor și ar fi o tăgăduire a Răscumpărătorului lor. Dar, după o vreme, zelul credincioșilor a început să scadă, iar iubirea lor pentru Dumnezeu și unul față de altul a scăzut tot mai mult. Răceala s-a furișat în biserică. Unii au uitat chipul minunat în care au primit adevărul. Unul câte unul, vechii stegari au căzut la postul lor. Unii dintre lucrătorii mai tineri, care ar fi putut să ia parte la ducerea poverilor acestor pionieri și astfel să fie pregătiți pentru a fi conducători înțelepți, se plictisiseră de atât de deasa repetare a adevărurilor. În dorința lor după ceva nou și senzațional, ei au încercat să introducă vederi noi în doctrină, mai plăcute multor minți, dar care nu erau în armonie cu principiile fundamentale ale Evangheliei. În încrederea lor de sine, cum și în orbirea lor spirituală, ei nu au observat că aceste sofistării aveau să-i facă pe mulți să se îndoiască de experiențele trecutului și să ducă astfel la nedumerire și necredință. Cum se insista asupra acestor învățături false, au apărut deosebiri și ochii multora au fost abătuți să mai privească la Iisus ca la Începătorul și Desăvârșitorul credinței lor. Discutarea punctelor neimportante de doctrină și contemplarea basmelor plăcute, născocite de om, le ocupa timpul care ar fi trebuit să fie petrecut în vestirea Evangheliei. Mulțimile de oameni care ar fi putut fi convinse și convertite printr-o credincioasă prezentare a adevărului erau lăsate neavertizate. Spiritualitatea scădea tot mai mult, și Satana părea să câștige ascendență asupra celor care susțineau a fi urmași ai lui Hristos. În acest timp critic din istoria bisericii, Ioan a fost osândit să fie exilat. Niciodată mai înainte biserica nu avusese mai multă nevoie de glasul lui ca acum. Aproape toți foștii săi tovarăși din slujba Evangheliei suferiseră martiriul. Credincioșii care mai rămăseseră înfruntau o împotrivire fioroasă. După toate semnele ce se arătau, nu era prea departe ziua când vrăjmașii Bisericii lui Hristos aveau să triumfe. Mâna Domnului se mișca însă nevăzută în întuneric. În providența lui Dumnezeu, Ioan a fost așezat acolo unde Hristos putea să-i dea o minunată descoperire despre Sine și despre adevărul Lui dumnezeiesc pentru iluminarea bisericilor. Exilându-l pe Ioan, vrăjmașii adevărului au nădăjduit să aducă la tăcere pe vecie glasul credinciosului martor al lui Dumnezeu; dar, pe Patmos, ucenicul a primit o viziune a cărei influență avea să continue a întări Biserica până la sfârșitul vremii. Deși neeliberați de răspunderea faptelor lor rele, cei care l-au exilat pe Ioan au devenit unelte în mâinile lui Dumnezeu, pentru a aduce la îndeplinire planul Cerului; și însăși strădania de a stinge lumina a așezat adevărul într-o poziție mai clară. A fost într-o zi de Dumninică, se pare, când Domnul slavei S-a arătat apostolului exilat. „În ziua Domnului eram în Duhul”, scrie Ioan. „Și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe, care zicea: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă”. M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Și când m-am întors, am văzut șapte sfeșnice de aur. Și în mijlocul celor șapte sfeșnice pe cineva, care semăna cu Fiul omului”. (Apocalipsa 1, 10-13.). Acest ucenic iubit a fost foarte mult favorizat. El văzuse pe Domnul său în Ghetsemani, cu fața pătată de stropii de sânge ai chinului de moarte și „atât de schimonosită Îi era fața și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor”. (Isaia 52, 14.). El Îl văzuse în mâinile ostașilor romani, îmbrăcat cu o veche mantie purpurie și purtând pe cap o cunună de spini. Îl văzuse atârnând pe crucea de pe Golgota, ca obiect de crudă batjocură și derâdere. Acum, din nou i s-a îngăduit lui Ioan să privească pe Domnul său. Dar cât de schimbată Îi era înfățișarea! El nu mai era nicidecum un om al durerii, disprețuit și umilit de oameni. El era îmbrăcat în veșmântul strălucirii cerești. „Capul și părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă, și arsă într-un cuptor”. (Apocalipsa 1, 14.15.17.). „Glasul Lui este ca muzica multor ape. Fața Lui strălucește ca soarele. În mâna Sa erau șapte stele și din gura Sa ieșea o sabie cu două tăișuri,” însemnul puterii Cuvântului Său. Patmosul strălucește de slava Domnului Cel înviat! „Când L-am văzut”, scrie Ioan, „am căzut la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine, și a zis: Nu te teme!” (Ver 17.). Ioan a fost întărit spre a trăi în prezența Domnului său glorificat. Apoi, înaintea privirii sale uimite, s-a descoperit slava Cerului. I s-a îngăduit să vadă tronul lui Dumnezeu și, privind dincolo de luptele de pe pământ, să vadă ceata celor răscumpărați, îmbrăcată în haine albe. El a auzit muzica îngerilor Cerului, cum și imnurile de triumf ale celor care biruiseră prin sângele Mielului și cuvântul mărturiei lor. În descoperirea dată lui, i s-a înfățișat scenă după scenă, de un interes zguduitor, din experiențele poporului lui Dumnezeu, iar istoria Bisericii a fost profetizată până la încheierea vremii. În chipuri și simboluri, lui Ioan i-au fost prezentate subiecte de o nemărginită importanță, pe care el avea să le pună în scris, pentru ca poporul lui Dumnezeu din vremea sa, cum și din veacurile viitoare, să poată avea o inteligentă înțelegere cu privire la primejdiile și luptele ce le stăteau în față. Descoperirea/Revelația aceasta a fost dată pentru călăuzirea și mângâierea Bisericii în tot timpul epocii creștine. Totuși, învățători religioși au declarat că ea este o carte sigilată și că tainele ei nu pot fi explicate. De aceea, mulți au întors spatele raportului profetic, refuzând să consacre timp și să studieze tainele ei. Dar Dumnezeu nu dorește ca poporul Său să privească în felul acesta cartea. Ea este „descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând”. „Ferice de cine citește”, declară Domnul, „și de cel ce ascultă cuvintele acestei proorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Ver 1.3.). „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Și dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, scrisă în cartea aceasta. Cel ce adeverește aceste lucruri zice: Da, Eu vin curând!” (Apocalipsa 22, 18-20.). În Apocalipsa, sunt zugrăvite lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Însuși numele dat paginilor ei inspirate - „Apocalipsa (Descoperirea)” - contrazice declarația cum că ea este o carte sigilată. O descoperire este ceva ce este dat pe față. Domnul Iisus Însuși a dezvăluit apostolului Său tainele cuprinse în această carte și planul Său este acela ca ele să fie deschise cercetării tuturor. Adevărurile ei sunt adresate acelora care trăiesc în ultimele zile ale istoriei pământului, cum și celor din zilele lui Ioan. Unele din scenele descrise în această profeție sunt în trecut, altele au loc acum; unele ne aduc în atenție încheierea marii lupte dintre puterile întunericului și Prințul Cerului, iar altele descoperă triumful și bucuria celui răscumpărat pe Pământul cel Nou. În Apocalipsa, se întâlnesc și se sfârșesc toate cărțile Bibliei. Aici este completarea cărții lui Daniel. Una este o profeție; cealaltă o descoperire. Cartea ce a fost sigilată nu este Apocalipsa, ci acea parte din profeția lui Daniel care se referă la zilele din urmă. Îngerul a poruncit: „Tu însă, Daniele, ține ascunse aceste cuvinte, și pecetluiește cartea, până la vremea sfârșitului”. (Daniel 12, 4.). Hristos a fost Acela care a poruncit apostolului să scrie ceea ce urma să-i fie descoperit. „Ce vezi, scrie într-o carte”, a poruncit el, „și trimite-o celor șapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodicea”. „Eu sunt Cel viu. Am fost mort, și iată că sunt viu în vecii vecilor. Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt și cele care au să fie după ele. Taina celor șapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea și a celor șapte sfeșnice de aur: cele șapte stele sunt îngerii celor șapte biserici; și cele șapte sfeșnice, sunt șapte biserici”. (Apocalipsa 1, 1.18-20.). Numele celor șapte biserici simbolizează Biserica în diferite perioade ale erei creștine. Numărul șapte arată desăvârșirea și simbolizează faptul că mesajele se întind până în vremea sfârșitului, în timp ce simbolurile folosite dezvăluie starea Bisericii în diferite perioade ale istoriei lumii. Despre Hristos se spune că El umblă în mijlocul sfeșnicelor de aur. În felul acesta, este simbolizată legătura Sa cu bisericile. El este într-o continuă legătură cu poporul Său. El cunoaște adevărata stare a lor. El observă rânduiala, pioșenia, cum și predarea lor. Deși El este Mare Preot și Mijlocitor în Cer, El este totuși reprezentat ca umblând în sus și în jos în mijlocul bisericilor Sale de pe pământ. Cu o neobosită veghere și o neîntreruptă atenție, El veghează să vadă dacă lumina vreuneia dintre santinelele Sale arde slab sau strălucitor. Dacă luminile sfeșnicului ar fi lăsate numai în grija omului, flacăra plăpândă s-ar micșora și s-ar stinge; însă El este adevăratul străjer al casei Domnului, adevăratul păzitor al curților templului. Grija Lui continuă, cum și harul Său susținător alcătuiesc izvorul vieții și luminii. Hristos este înfățișat ca ținând în mâna Sa dreaptă șapte stele. Aceasta ne dă asigurarea că nicio biserică credincioasă față de cele ce i s-au încredințat nu are de ce să se teamă că ar pieri; căci nicio stea care se bucură de ocrotirea Celui Atotputernic nu poate fi smulsă din mâna lui Hristos. „Iată ce zice Cel ce ține șapte stele în mâna dreaptă”. (Apocalipsa 2, 1.). Aceste cuvinte sunt adresate învățătorilor din Biserică - cei cărora Dumnezeu le-a încredințat o grea răspundere. Influența cea plăcută, care trebuie să fie din belșug în Biserică, este strâns legată de slujitorii lui Dumnezeu, care trebuie să dea pe față iubirea lui Hristos. Stelele cerului sunt sub controlul Lui. El le umple de lumină. El le călăuzește și le îndrumă mișcările. Dacă El nu ar face aceasta, atunci ele ar deveni stele căzătoare. Tot la fel și cu slujitorii Săi. Ei nu sunt decât unelte în mâinile Sale, și orice faptă bună pe care o săvârșesc este făcută prin puterea Sa. Prin ei trebuie să strălucească lumina Sa. Mântuitorul trebuie să fie rodnicia lor. Dacă ei vor privi la El, așa cum El a privit la Tatăl, atunci vor fi făcuți în stare să facă lucrarea Sa. Făcând din Dumnezeu tăria lor, El le va da strălucirea Sa spre a o reflecta în lume. De la primele începuturi ale istoriei Bisericii, taina fărădelegii, profetizată de apostolul Pavel, și-a început lucrarea ei funestă; și când învățători mincinoși, despre care Petru îi avertizase pe credincioși, și-au introdus rătăcirile lor, mulți au fost prinși în laț de învățăturile lor false. Unii s-au poticnit de încercări și au fost ispitiți să se lepede de credință. În vremea când lui Ioan îi era dată această descoperire, mulți își pierduseră prima lor iubire față de adevărul Evangheliei. Dar, în îndurarea Sa, Dumnezeu nu a îngăduit ca Biserica să continue în starea ei de apostazie. Într-un mesaj de o necuprinsă duioșie, El Și-a manifestat iubirea Sa față de ei, cum și dorința Sa ca ei să împlinească o temeinică lucrare pentru veșnicie. „Adu-ți dar aminte de unde ai căzut”, stărui El, „pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi”. (Versetul 5.). Biserica avea defecte și avea nevoie de o aspră mustrare și dojană; și Ioan a fost inspirat să scrie mesaje de avertizare, de mustrare și implorare față de aceia care, pierzând din vedere principiile fundamentale ale Evangheliei, și-ar pune în primejdie nădejdea mântuirii. Dar totdeauna cuvintele de mustrare, pe care Dumnezeu le socotește ca fiind necesar să fie rostite, sunt spuse cu o duioasă iubire și însoțite de făgăduința de pace pentru fiecare credincios pocăit. „Iată, Eu stau la ușă și bat”, declară Domnul. „Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine”. (Apocalipsa 3, 20.). Iar pentru aceia care în mijlocul luptei își vor păstra credința în Dumnezeu, profetului i-au fost date cuvinte de laudă și făgăduințe: „Știu faptele tale: iată ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puțină putere, și ai păzit Cuvântul Meu, și n-ai tăgăduit Numele Meu”. „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului”. Credincioșii erau sfătuiți: „Veghează și întărește ce rămâne, care e pe moarte”. „Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa”. (Ver 8.10.2.11.). Printr-unul care se declara a fi „fratele vostru, care sunt părtaș cu voi la necaz” (Apocalipsa 1, 9), Hristos a descoperit Bisericii Sale lucrurile ce avea să le sufere pentru Numele Său. Privind în decursul lungilor veacuri de întuneric și superstiție, bătrânul exilat a văzut mulțimi de oameni suferind martiriul din pricina iubirii lor față de adevăr. Dar el a mai văzut și că Acela care a sprijinit pe primii Săi martori nu avea să uite pe credincioșii săi, urmași în timpul secolelor de prigonire prin care ei aveau să treacă mai înainte de încheierea vremii. „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce. Și veți avea un necaz. Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții”. (Apocalipsa 2, 10.). Și tuturor celor credincioși care se luptau împotriva răului Ioan a auzit dându-li-se făgăduința: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu”. „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi șterge numele din cartea vieții, și voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu și înaintea îngerilor Lui”. „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie”. (Apocalipsa 2, 7; 3, 5.21.). Ioan a văzut îndurarea, blândețea și iubirea lui Dumnezeu întrețesută cu sfințenia, dreptatea și puterea Sa. El i-a văzut pe păcătoși găsind un Tată în Acela de care păcatele lor îi făcuse să se teamă. Și, privind dincolo de punctul culminant al marelui conflict, el a văzut cum în Sion „stăteau biruitorii ... pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână” și cântau „cântarea lui Moise” și a Mielului. (Apocalipsa 15, 2.3.). Mântuitorul este înfățișat înaintea lui Ioan sub simbolul Leului „din seminția lui Iuda” și al „unui Miel înjunghiat”. (Apocalipsa 5, 5.6.). Aceste simboluri reprezintă unirea tăriei atotputernice cu iubirea jertfitoare de sine. Leul din Iuda, atât de îngrozitor pentru cei care leapădă harul Său, va fi Mielul lui Dumnezeu pentru cel ascultător și credincios. Stâlpul de foc care inspiră groază și mânie pentru călcătorul Legii lui Dumnezeu este semnul luminii, al îndurării și al eliberării pentru aceia care au păzit poruncile Sale. Brațul destul de tare ca să lovească pe răzvrătit va fi puternic ca să-l scape pe cel credincios. Oricine este credincios va fi mântuit. „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbițe răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă”. (Matei 24, 31.). „Aceștia sunt cei care urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu și pentru Miel”. (Apocalipsa 14, 4.). Viziunea profetului îi descrie ca stând pe Muntele Sionului, încinși pentru slujire sfântă, îmbrăcați în haina albă, care este neprihănirea sfinților. Dar toți care Îl urmează pe Miel în Ceruri trebuie ca mai întâi să-L fi urmat pe pământ nu posomorâți sau în mod nestatornic, ci încrezători, cu iubire, în ascultare din toată inima, așa cum turma urmează pe păstor. 

50 - Biserica biruitoare:

Au trecut mai mult de nouăsprezece secole de când apostolii se odihnesc de lucrările lor; dar istoria strădaniilor și sacrificiilor pentru Numele lui Hristos se află încă și acum printre comorile cele mai de preț ale Bisericii. Această istorie, scrisă sub călăuzirea Duhului Sfânt, a fost păstrată pentru ca prin ea urmașii lui Hristos din fiecare veac să fie îndemnați la un mai mare zel și stăruință pentru cauza Mântuitorului. Însărcinarea dată de Hristos ucenicilor a fost împlinită. Când acești vestitori ai crucii au pornit să vestească Evanghelia, a fost o așa descoperire a slavei lui Dumnezeu cum niciodată până atunci n-a mai fost întâlnită de omul muritor. Prin conlucrare cu Duhul Sfânt, apostolii au făcut o lucrare ce a zguduit lumea. Într-o singură generație, Evanghelia a fost dusă la fiecare neam. Rezultatele ce au însoțit lucrarea apostolilor aleși ai lui Hristos au fost glorioase. La începutul lucrării lor, unii dintre ei erau oameni neînvățați, dar consacrarea lor față de lucrarea Maestrului lor era fără rezerve și, sub îndrumarea Sa, ei au dobândit o pregătire pentru marea lucrare încredințată lor. Harul și adevărul domneau în inimile lor, inspirându-le pornirile inimii și controlându-le acțiunile. Viața lor era ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și eul era pierdut din vedere, cufundat în adâncurile iubirii nemărginite. Ucenicii erau bărbați care știau cum să vorbească și să se roage cu sinceritate, bărbați care puteau să se prindă de puterea Tăriei lui Israel. Cât de aproape au stat ei alături de Dumnezeu și cât de strâns au legat onoarea lor de tronul Său! Domul/Yahwe era Dumnezeul lor. Onoarea Lui era onoarea lor. Adevărul Lui era adevărul lor. Orice atac îndreptat împotriva Evangheliei era ca o tăietură adâncă în sufletul lor și cu toate puterile ființei lor ei s-au luptat pentru cauza lui Hristos. Ei au putut ține sus Cuvântul vieții, pentru că au primit ungerea cerească. Ei au nădăjduit mult și de aceea au și încercat mult. Hristos li Se descoperise și la El priveau ei pentru călăuzire. Înțelegerea adevărului de către ei și puterea lor de a rezista împotrivirii erau în măsura în care se conformau voii lui Dumnezeu. Iisus Hristos, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu, alcătuia tema oricărei vorbiri. Numele Său - singurul Nume dat sub Cer, prin care oamenii pot fi mântuiți - era înălțat de ei. Când vesteau desăvârșirea lui Hristos, a Mântuitorului înălțat, cuvintele lor mișcau inimile și bărbați și femei erau câștigați la Evanghelie. Mulți care au ocărât Numele Mântuitorului și au disprețuit puterea Lui se declarau acum ucenici ai Celui Răstignit. Nu în propria lor putere își îndeplineau apostolii misiunea, ci în puterea viului Dumnezeu. Lucrarea lor nu era ușoară. Lucrarea de pionierat a Bisericii creștine era însoțită de greutăți și necazuri amare. În lucrarea lor, ucenicii au întâlnit mereu lipsuri, defăimări și prigoană; însă ei nu și-au socotit viața ca fiindu-le scumpă și s-au bucurat că au fost chemați să sufere pentru Hristos. Nehotărârea, șovăiala, slăbiciune în urmărirea unei ținte nu și-au găsit loc în strădaniile lor. Ei erau dispuși să cheltuiască și să se cheltuiască. Conștiența răspunderii ce stătea asupra lor le curăța și îmbogățea experiența; și harul Cerului se descoperea în biruințele pe care le dobândeau pentru Hristos. Prin tăria atotputernică, Dumnezeu lucra prin ei spre a face ca Evanghelia să triumfe. Pe temelia pusă chiar de Hristos, apostolii au clădit Biserica lui Dumnezeu. În Scripturi, figura ridicării unui templu este în mod frecvent folosită spre a ilustra zidirea Bisericii. Zaharia se referă la Hristos, ca fiind Odrasla care avea să clădească templul Domnului. El vorbește despre Neamuri, ca ajutând la această lucrare: „Cei ce sunt departe vor veni și vor lucra la Templul Domnului”; și Isaia declară: „Străinii îți vor zidi zidurile”. (Zaharia 6, 12.15; Isaia 60, 10.). Scriind despre clădirea acestui templu, Petru spune: „Apropiați-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă și scumpă înaintea lui Dumnezeu. Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o profeție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos”. (1 Petru 2, 4.5.). Apostolii au lucrat în cariera lumii iudeilor și Neamurilor, scoțând pietre pentru a le pune la temelie. În epistola sa către credincioșii din Efes, Pavel spunea: „Așadar, voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți toți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Hristos. În El toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un templu sfânt în Domnul. Și prin El și voi sunteți împreună, ca să fiți un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul”. (Efeseni 2, 19-22.). Și corintenilor el le scria: „După harul lui Dumnezeu, care mi-a fost dat, eu, ca un meșter-zidar înțelept, am pus temelia, și un altul clădește deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădește deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă și care este Iisus Hristos. Iar dacă clădește cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia”. (1 Corinteni 3, 10-13.). Apostolii au clădit pe o temelie sigură, chiar pe Stânca Veacurilor. La această temelie, ei au adus pietrele scoase din cariera lumii. Cei ce au zidit nu au lucrat fără să întâmpine greutăți. Lucrarea lor a fost nespus de grea din cauza împotrivirii vrăjmașilor lui Hristos. Ei aveau de luptat împotriva bigotismului, a prejudecății și a urii celor care zideau pe o temelie falsă. Mulți dintre cei care au lucrat ca ziditori ai Bisericii pot fi asemuiți ziditorilor zidurilor în vremea lui Neemia, despre care este scris: „Cei ce zideau zidul și cei ce duceau sau încărcau poverile, cu o mână lucrau, iar cu alta țineau arma”. (Neemia 4, 17.).  Împărați și cârmuitori, preoți și conducători au căutat să nimicească templul lui Dumnezeu. Dar, în ciuda întemnițării, torturii și morții, bărbați credincioși au dus mai departe lucrarea, iar construcția a crescut frumoasă și simetrică. Uneori, lucrătorii erau aproape orbiți de negura superstiției care îi înconjura. Alteori, erau aproape copleșiți de furia împotrivitorilor lor. Dar, cu o credință neșovăielnică și un curaj de nezdruncinat, ei au înaintat cu lucrarea. Unul după altul, ziditorii cei mai de frunte au căzut de mâna vrăjmașului. Ștefan a fost împroșcat cu pietre; Iacov - ucis cu sabia; Pavel - decapitat; Petru - răstignit; Ioan - exilat. Cu toate acestea, Biserica a crescut. Noi lucrători au luat locul celor căzuți și piatră după piatră a fost adăugată la clădire. În felul acesta, încet, încet, s-a ridicat templul Bisericii lui Dumnezeu. După întemeierea Bisericii creștine, au urmat secole de crudă prigoană, dar niciodată nu au lipsit bărbați care să socotească lucrarea de zidire a templului lui Dumnezeu mai scumpă decât viața. Despre aceștia este scris: „Alții au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și închisoare; au fost uciși cu pietre, tăiați în două cu ferăstrăul, chinuiți; au murit uciși de sabie, au pribegit îmbrăcați cu cojoace și în piei de capre, lipsiți de toate, prigoniți, munciți - ei de care lumea nu era vrednică - au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin crăpăturile pământului”. (Evrei 11, 36-38.). Vrăjmașul neprihănirii nu a lăsat nimic nefăcut în strădania lui de a curma lucrarea încredințată ziditorilor Domnului. Dar Dumnezeu „nu S-a lăsat fără mărturie”. (Faptele Apostolilor 14, 17.). S-au ridicat lucrători care au apărat cu iscusință credința dată sfinților odată pentru totdeauna. Istoria păstrează raportul despre tăria și eroismul acestor bărbați. Asemenea apostolilor, mulți dintre ei au căzut la posturile lor, însă clădirea templului a mers înainte. Lucrătorii erau uciși, dar lucrarea înainta. Valdenzii, John Wycliff, Hus și Jeronim, Martin Luther și Zwingli, Cranmer, Latimer și Knox, Hughenoții, John și Charles Wesley și o oștire de mulți alții au adus la temelie un material care va dăinui în veșnicie. Și, în anii de mai târziu, aceia care în chip atât de nobil s-au străduit să promoveze răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu, cum și aceia care, prin slujirea lor în țările păgâne, au pregătit calea pentru vestirea ultimei mari solii au ajutat, de asemenea, la ridicarea construcției. În decursul veacurilor care au trecut, din zilele apostolilor, zidirea templului lui Dumnezeu nu a încetat niciodată. Putem privi înapoi prin secole și putem vedea pietrele vii din care este alcătuit, strălucind asemenea unor faruri luminoase prin întunericul rătăcirii și superstiției. În toată veșnicia, aceste giuvaere prețioase vor lumina cu o strălucire crescândă, mărturisind despre puterea adevărului lui Dumnezeu. Lumina strălucitoare a acestor pietre șlefuite dă pe față puternicul contrast dintre lumină și întuneric, dintre aurul adevărului și zgura rătăcirii. Pavel și ceilalți apostoli, cum și toți drepții care au trăit de atunci încoace și-au adus la îndeplinire partea lor la zidirea templului. Dar construcția nu este încă terminată. Noi, cei care trăim în acest veac, avem o lucrare de făcut, o parte de îndeplinit. Noi trebuie să aducem la temelie un material care să reziste la proba focului - aur, argint și pietre prețioase, „care fac podoaba caselor împărătești.” (Psalmii 144, 12 - T.M.). Celor care clădesc în felul acesta pentru Dumnezeu, Pavel le adresează cuvinte de încurajare și avertizare: „Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, își va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc”. (1 Corinteni 3, 14.15.). Creștinul care prezintă Cuvântul vieții cu credincioșie, conducând pe bărbați și pe femei pe calea sfințeniei și a păcii, aduce la temelie material care va dăinui, iar în Împărăția lui Dumnezeu el va fi onorat ca un ziditor înțelept. Despre apostoli este scris: „Ei au plecat și au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei, și întărea Cuvântul prin semnele care-i însoțeau”. (Marcu 16, 20.). Așa după cum Hristos i-a trimis pe ucenicii Săi, tot la fel și astăzi El îi trimite pe membrii Bisericii Sale. Aceeași putere pe care au avut-o apostolii o au și ei. Dacă ei vor face din Dumnezeu tăria lor, El va lucra cu ei, și lucrarea lor nu va fi în zadar. Fie ca ei să-și dea seama că Domnul Și-a pus semnătura asupra lucrării în care sunt prinși. Dumnezeu i-a zis lui Ieremia: „Nu zice: „Sunt un copil”, căci te vei duce la toți aceia la care te voi trimite, și vei spune tot ce-ți voi porunci. Nu te teme de ei; căci Eu sunt cu tine ca să te scap. Apoi Domnul Și-a întins mâna și a atins gura servului Său, zicând: Iată, pun cuvintele Mele în gura ta.” (Ieremia 1, 7-9.). Și El ne cere să mergem și să spunem cuvintele pe care ni le-a dat, simțind pe buzele noastre atingerea Sa sfântă.  Hristos a dat Bisericii o însărcinare sfântă. Fiecare membru trebuie să fie un canal prin care Dumnezeu poate împărtăși lumii comorile harului Său, bogățiile nepătrunse ale lui Hristos. Mântuitorul dorește așa de mult ca slujitorii Săi să prezinte lumii Spiritul și caracterul Său. Nu există nimic de care lumea să aibă atâta nevoie ca de manifestarea prin oameni a iubirii Mântuitorului. Întreg Cerul așteaptă bărbați și femei prin care Dumnezeu să poată descoperi puterea creștinismului. Biserica este instrumentul lui Dumnezeu pentru vestirea adevărului, împuternicită de El să facă o lucrare deosebită; și, dacă ea este loială față de El, ascultătoare de toate poruncile Sale, atunci înăuntrul ei va dăinui măreția harului divin. Dacă ea va fi credincioasă îndatoririlor ei, dacă va cinsti pe Domnul Dumnezeul lui Israel, atunci nu există putere care să-i stea împotrivă.  Râvna pentru Dumnezeu și pentru cauza Sa i-a făcut pe ucenici să dea cu o mare putere mărturie pentru Evanghelie. Oare nu ar trebui ca o asemenea râvnă să ardă și în inimile noastre cu hotărârea de a spune istoria iubirii răscumpărătoare a lui Hristos și El răstignit? Este privilegiul fiecărui creștin nu numai să nădăjduiască, dar să și grăbească venirea Mântuitorului. Ce L-a susținut pe Fiul omului în timpul vieții Sale de trudă și sacrificiu? El a văzut rezultatele muncii sufletului Său și a fost mulțumit. Privind în veșnicie, El a văzut fericirea acelora care prin umilința Sa au primit iertare și viață veșnică. Urechea Sa a prins strigătul de bucurie al celor răscumpărați. El i-a auzit pe cei mântuiți cântând cântarea lui Moise și a Mielului. Noi putem avea o viziune asupra viitorului, asupra fericirii cerești. În Biblie, sunt descoperite viziunile gloriei viitoare, scene zugrăvite de mâna lui Dumnezeu, și acestea sunt scumpe Bisericii Sale. Prin credință, noi putem sta pe pragul cetății veșnice și auzi plăcuta urare de bun venit, adresată acelora care, în viața aceasta, au conlucrat cu Hristos, socotind ca o cinste să sufere pentru Numele Său. Atunci când sunt rostite cuvintele: „Veniți binecuvântații Tatălui Meu”, ei își aruncă la picioarele Răscumpărătorului coroanele lor, exclamând: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat, să primească puterea, bogăția, înțelepciunea, tăria, cinstea, slava și lauda!” „A Celui ce șade pe scaunul de domnie și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor”. (Matei 25, 34; Apocalipsa 5, 12.13.).  Acolo, cei mântuiți vor saluta pe cei care i-au condus la Mântuitorul și toți se vor uni în a lăuda pe Acela care a murit pentru ca ființele omenești să poată avea viața care se măsoară cu viața lui Dumnezeu. Lupta se va sfârși. Necaz și lupte nu vor mai fi. Cântece de biruință vor umple întreg Cerul atunci când răscumpărații intonează fericiți melodia: „Vrednic, vrednic este Mielul care a fost junghiat, dar care trăiește iarăși ca un triumfător biruitor.” „M-am uitat, și iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; și strigau cu glas tare și ziceau: Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie și a Mielului”. (Apocalipsa 7, 9.10.). „Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogorî soarele, nici vreo altă arșiță. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor”. „Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. (Apocalipsa 7, 14-17; 21, 4.).