POLITICE!

 

POLITICE!

1. Doamna Nimeni de la Educație!

  A cui este școala românească? A nimănui! Așa începe povestea probabil celei mai negre perioade din istoria recentă a învățământului românesc. Este vinovată doamna Anisie de epidemia de Covid? Sigur, nu. Poartă vreo vină pentru epidemia de Covid din anul școlar actual, dar și din cel anterior? Nicidecum. Doamna Anisie va trece în fața istoriei drept „nevinovată”. Ca o fecioară neprihănită. Ca o mulțime vidă. În matematică, o mulțime se numește vidă dacă și numai dacă ea nu conține niciun element. Anisie este însăși mulțimea vidă. Este „Doamna Nimeni” de la Educație. Și, tocmai de aceea, în țara asta, Nimeni nu poate fi acuzat de nimic. În timpurile în care poporul își numără zilnic mulțimea covidă, în fruntea Învățământului, aparatul de partid și de stat a înscăunat mulțimea vidă. Mulțimea vidă nu are nici substanță, nici discurs, nici viziune. Ea nu poate să se schimbe sau să schimbe, nu poate să se inspire sau să inspire. Ea servește doar scopului și interesului aparatului care îi dă de ani de zile funcții din ce în ce mai înalte. Anisie este mulțimea vidă care nu deranjează în niciun fel aritmetica de partid. Cu cât partidul, orice fel de partid, are la dispoziție mai multe mulțimi vide, cu atât „matematicienii” lui se pot juca mai ușor cu funcțiile. Din păcate, această epidemie de vid se răspândește dincolo de partid și, în cazul de față, cuprinde întreaga școală românească. Elevi, părinți și profesori trebuie să se lupte de câteva luni de zile cu Vidul. În lupta cu covid-ul, dușmanul este nevăzut, dar el există. În lupta cu Vidul, este un pic mai greu decât imposibil: dușmanul este văzut, dar el nu există. El este mulțimea vidă. Este Nimeni. Ceea ce vedem știm deja cu toții. O doamnă Ministru care se ceartă, din prima zi după instalare, cu orice. Se oțărăște la învățători. Dăscălește dascăli. Mustră părinți. Stropșește autorități locale. Bălăbănește prefecți. Dojenește „pepsiglasul”. Sfădește tabletele. Cârtește internetul. Și este în stare să muștruluiască până și curentul electric. „Mulțimea vidă” nu are conținut, dar, în schimb are volum. Și, de obicei, volumul este dat la maxim. Când Anisie vorbește, liniștea tace. Iar când termină de vorbit, te întrebi: „Cine a vorbit?”. Desigur: Nimeni. Ne confruntăm, de fapt, cu următorul silogism: „Nimic nu este mai bun decât Anisie. Un sandwich cu șuncă este mai bun decât nimic.” Din asta rezultă următorul paradox: „Un sandwich cu șuncă este mai bun decât Anisie.” Dacă, uneori, poate prin reducere la absurd, vi s-a părut că ministrul este atent și îngrijorat de Învățământ, cu siguranță realitatea nu ni l-a arătat în niciun moment absorbit de adevărata problemă a Educației copiilor din România: Învățarea. „Nu zidurile fac o școală”, spunea Regele Ferdinand I. Nici „pepsiglasul”. Nici măcar tabletele, doamna Anisie… ”…ci spiritul care domnește într-însa.” Iar Școala Românească trece acum prin era de domnie a Mulțimii Vide. Însă, pericolul este mult mai mare. Epidemia de Vid, deja răspândită în Școală, se va întinde, conform aritmeticii de partid, mult mai departe. Monica Anisie se regăsește pe un loc fruntaș, în București, pe lista pentru Senat a Partidului Democrat Liberal, nascat în Partid Național Liberal. Algoritmul este pregătit să înalțe mulțimea vidă într-una dintre cele mai mari demnități ale Statului. Sunt curios cum vede Nicușor Dan, fost olimpic internațional la matematică, primar ales din partea aceluiași partid, în același oraș, această ecuație a Noului București. Este foarte posibil ca bucureștenii să îî ofere prin vot această demnitate doamnei Anisie. Iar când vor fi întrebați „Pe cine ați ales să vă reprezninte în Senat?”, răspunsul lor să fie, bineînțeles: „Pe Nimeni!” Lăsând orice fel de glumă la o parte, dacă se întâmplă să fii coleg de partid cu doamna Anisie și până acum un an sancționai ieșirile Vioricăi Dăncilă și programul tău politic era „Să scăpăm de Veorica!”, iar acum o aperi sau te faci că nu o vezi pe Monica, înseamnă că ești, nu doar părtaș, ci făptaș la instaurarea haosului. Pentru că, la urma urmei, acesta este pericolul răspândirii mulțimii vide. Grecii numeau mulțimea vidă chiar așa: Haos. Haosul este acolo unde domnește Nimeni. Și, tocmai de aceea, în țara asta, Nimeni nu poate fi acuzat de nimic!

2. Obsesia pedelisto-johannistă!

 O să scriu în cuvinte simple. Așa cum ar trebui să vă conduceți și voi poporul pedeliști deghizați în peneliști! Pentru că, vedeți voi, dezumanizarea și dezbinarea acestui popor, înrăirea și în înrăutățirea lui, vă aparține. V-ați trezit șefi peste o țară și habar nu aveți să îi fiți lideri. V-ați instalat stăpâni peste un popor care doar vă urmărește, dar nu vă urmează. Este în regulă și în virtutea democrației să organizezi alegeri în pandemie. Este de înțeles să nu vorbiți aproape deloc despre criza sanitară în timpul campaniei electorale. Este previzibil, chiar dacă jalnic, să pui din nou restricții la o săptămână după ce ai chemat lumea la urne. În situația în care se află sistemul medical din România, oricine înțelege că este nevoie să oprim răspândirea nevăzutului și necuratului. Asta, desigur, dacă n-ar transpira prin toți porii voștri de politruci mici de secol XXI singurul scop pe care îl aveți în momentul ăsta: organizarea alegerilor parlamentare în decembrie. Iar pentru acest interes sunteți în stare să sacrificați ceea ce niște adevărați lideri nu ar sacrifica niciodată: binele suprem al unui popor și unitatea lui. Pentru că da, asta este menirea conducatorilor în istorie. Să se ridice deasupra treburilor mărunte, să planeze, precum vulturii, deasupra teritoriului, să fie în stare să vadă imaginea de ansamblu și să muncească necontenit pentru binele suprem al grupului și pentru unitatea lui. Liderii conduc un „eco-sistem”, nu un „ego-sistem”. Liderii nu caută să ia măsuri neapărat populare. Dar iau mereu în calcul binele poporului, chiar dacă poporul nu vede binele imediat. Asta se numește viziune. Dar când, la o săptămână după alegeri, închizi restaurante, teatre și cinematografe, fără să fii în stare să justifici de ce tocmai acestea se fac vinovate pentru explozia infectărilor, nu ești decât un despot, nicidecum un lider. Așa se explică de ce astfel de măsuri luate niște „șefi” mediocri nasc în rândul populației un comportament pasiv-agresiv. Am ajuns să confundăm autoritatea cu exuberanțele dictatoriale ale discursurilor lui Arafat sau cu degetul arătător ridicat către popor ale unui Neica Vela. Însă, autoritatea este ceea ce separă liderii, adevărații conducători, de niște bieți trecători. În Roma Antică, „auctoritas” nu însemna doar autoritate. Traducerea corectă ar fi prestigiu, statut. Iar autoritatea unui conducător se câștiga, nu se primea. Un membru al Senatului roman nu putea să aspire la funcții mai înalte dacă nu avea „auctoritas”. În „Legile Naturii Umane”, Robert Greene spune că un lider, pe lângă viziune, trebuie să arate empatie: „Când liderii eșuează să ridice cei doi stâlpi gemeni ai autorității - viziunea și empatia - se întâmplă următorul fapt: cei din interiorul grupului se rup și se distanțează de conducere.” Viziune și empatie. Nu cumva este exact ceea ce nu regăsești în leadership-ul pedelisto-johannist României? Câtă viziune și câtă empatie este în declarația unui președinte care în mesajul lui către națiune spune că avem două pericole: „sănătatea publică este amenințată de COVID-19, iar politica românească de PSD”? Nicio urmă. Un lider nu poate „vinde” unui popor scopul lui politic, altfel perfect îndreptățit, drept ideal național. Țelul unui popor este întotdeauna mai mare decât „a scăpa de PSD”. Acesta poate fi binele suprem pentru „ego-sistem”, dar în niciun caz pentru „eco-sistem”.

3. România neterminată!

  Vreau să mă trezesc după alegeri, în ziua de 7 decembrie! Voi sărbători prima zi în care în România nu se va mai inaugura nimic! Pentru că, în țara asta, în ultimele săptămâni, în fiecare zi s-a inaugurat ceva, dar nu s-a terminat nimic. Este de râs isteric. Și de plâns amar. În România, roșie sau galbenă, cu puține excepții, bine știute, s-a făcut administrație doar pentru ilustrație. S-au inaugurat pasaje care nu duc nicăieri. Vezi „cel mai scump viraj la stânga din istoria României”. S-au inaugurat căi ferate, care urmau să fie puse în circulație peste 2 luni de zile. Vezi garnitura de tren Otopeni - Gara de Nord, doar dus, căci de întors … mai durează. S-au inaugurat drumuri, cu ministru, prim-ministru și alai, care nici măcar nu au fost finalizate. Vezi DN2N din Vrancea. Cei din „capul trebilor” nici măcar nu se mai obosesc să taie panglici. Moda verii a fost inaugurarea de planșe. Planșa megaspitalului de la Iași, planșa centurii de la Găești, planșa drumului Valea Doftanei - Brașov (alternativa la Valea Prahovei) și multe alte proiecte prin care „Reclădim România”. Dar, până s-o reclădim, deocamdată o redesenăm. Și o reîncălzim pentru  campania electorală pentru parlamentare. Inaugurarea de planșe este specialitatea premierului care, la orice „udare de șevalet”, pare că este model pentru un sculptor angajat să realizeze basorelieful „Orban cu mâinile încrucișate peste burtă”. Mi-e clar că această sculptură va exista. Deocamdată, cred că este, după obiceiul casei, în stadiul de planșă. Urmează studiul de fezabilitate, licitația și sper ca realizarea să dureze mai puțin decât metroul din Drumul Taberei. Este floare la ureche: finanțarea statuii se va face din fonduri europene. Orice se face din fonduri europene. Nerambursabile, desigur. Este cel mai folosit clișeu al campaniei electorale. Am impresia că noi nici nu mai trebuie să muncim în următorii 4 ani, ne dă U.E. toți banii. Oricâți. Pentru orice. Cadourile copiilor de Moș Crăciun, flori și mărțișoare pentru doamne și domnișoare, de 1 și 8 Martie … Nu vă bateți capul. Faceți un proiect pentru accesarea de fonduri europene, sunt cuprinse în programul de finanțare pentru România. „Moș Crăciun și prietenii săi…” Exact așa poate fi descrisă România în campania electorală. Și nu este vina politicienilor. Este vina noastră. Suntem un popor bun, candid. Ei ne spun ceea ce nouă ne place să auzim. Suntem ca masă de alegători, o pictură naivă, ceva între Frida Kahlo și arta desenelor de pe crucile din „Cimitirul Vesel” de la Săpânța. De 30 de ani, înainte de fiecare exercițiu electoral, șmecheri docenți păcălesc milioane de inocenți cu borduri și panseluțe, cu plombe în asfalt și șoseluțe, cu planuri mărețe și realizări sărăcuțe. Am ajuns să ne bucurăm că, după 9 ani de la începerea lucrărilor, putem circula cu metroul în Drumul Taberei. Era musai să fie inaugurat cu o călătorie a primilor domni în stat. Construcția podului inginerului Saligny de la Cernavodă, cel mai mare pod din Europa la vremea aceea, a durat 5 ani. Carol I a bătut la inaugurare ultimul nit, de argint. Alt pod trist peste timp: cei câțiva kilometri de cale ferată de la Otopeni spre Gara de Nord, inaugurați în formula consacrată - președinte plus premier - au avut nevoie de 13 ani de la idee la realizare. Același Carol I a construit, pe vremea lui, Ateneul Român în 18 luni. E adevărat, nu din fonduri europene, ci din donații private. Apropo de cei câțiva kilometri de cale ferată inaugurați anul acesta, cu atâta fast: mai bine de o treime din rețeaua feroviară folosită azi în România provine din timpul domniei lui Carol I. Asta este  diferența dintre un conducător care avea un proiect național și niște trecători prin istorie care au doar proiecte electorale. România nu este împărțită între administrația pesedistă și cea liberală. După toată comedia inaugurărilor de absolut-orice-neterminat, de mai-nimicuri, de mai-mare-rușinea, România seamănă a Republică Socialistă. Ca festivism, nu ca realizări. După ce noi, românii, am brevat votul-compromis pentru cei care „au furat, dar măcar au și făcut”, acum suntem pe cale să înregistrăm si noul model de vot pentru cei care „n-au făcut, dar măcar au inagurat”. Au mai rămas câteva săptămâni apoi România își va reveni la normal. Va fi z„normalul” în care nu se va mai inaugura nimic. Ne vom trezi și ne vom întreba: „Ce-am făcut? Iar n-am terminat nimic.” Dar, poate, asta este România normală. Cum spunea, prin 2000, Andrei Gheorghe: „România e cea mai bună idee care s-a întâmplat vreodată românilor. Este țara în care nimic, niciodată nu se termină.” România -  o țară o operă de artă. Superbă, dar neterminată!

  4. Despre Coronavirus:

 Scepticism. Conspiraţie. Neîncredere. Disperare. Acestea sunt cheile în care se tratează subiectul de netratat medical. Depresia planetară este la cote inimaginabile. Profită cineva din neputinţa savanţilor de a găsi antidotul la molima mileniului? Unii cred că marile consorţii fac profit din criză, alţii că guvernele nu au soluţii. O constantă generală transpare printre rânduri. Un nou lockdown nu va mai fi posibil. Chiar dacă cercetătorii nu dau răspunsurile aşteptate, teama că noul virus schimbă lumea există. La noi, chestiunea este mai simplă. Presa dă comunicatele seci ale Grupului Strategic de Comunicare, condus de un tip fără Bac! Explicaţiile sunt tot mai puţine. Ne apropiem de uluitoarea cifră de 6.000 de noi infectaţi pe zi. Pe deoparte cazurile noi sperie, pe de alta sporeşte conspiraţia. Lupta se dă între cei care cred şi cei care nu cred. Asta din cauza deficitului de informaţii, pe de o parte, iar pe de alta lipsei de educaţie a majorităţii românilor. Guvernanţii nu mai sunt credibili. Dacă marii epidemiologi ai lumii îşi pierd din aură, cei de la noi se înregimentează politic. Ce să mai creadă omul simplu când şi preşedintele vorbeşte despre mâini spălate şi purtatul măştilor, într-o doară, pentru că în majoritatea apariţiilor sale publice turuie numai despre alegeri? În populaţie s-a instituit demult deruta. Pe deoparte există teamă, pe de alta revolta. Un loc al echilibrului nu mai există. Nu numai aici. În nicio ţară de pe planetă. Rata de infectare este tot mai mare, în timp ce testările sunt sunt … mai reduse. Prilej de panică. Alarmele trase de medici nu mai prind. O mare pătură socială nu crede. De parcă virusul este o religie. Intră fără mască în benzinării. Nu respectă regulile impuse de stat. Poliţiştilor le este impus să nu mărească numărul de amenzi, că deh, vin alegerile. Şase din zece români sunt prudenţi. Se apără. Reduc distanţările sociale. Poartă măşti. Cunosc pericolul. Îşi protejează apropiaţii. Dar ce ne facem cu ceilalţi 4? Aceştia zburdă în mulţime. Împrăştie boţiluşii, aşa cum se mai spune în Ardeal unui microorganism, cu largheţe. Unul poate infecta 3. Aceştia alţi trei şi se ajunge în mai puţin de o săptămână la 27. Ăsta este calculul matematic al epidemiologilor. Păi şi atunci cum să mai stăvilească guvernul pandemia? Virusul este demult comunitar. Autorităţile nu mai răzbesc. Este cel mai simplu de dat vina pe DSP. Nimeni nu-şi pune problema că ani de zile, medicii au fost alungaţi, practice, din țară!! Oricum prestidigitatorii corporaţiilor au deja planuri pregătite pentru noua robie a omului. Nimic nu va mai fi ca înainte. Creierele sunt deja spălate. Distanţările impuse. Este liber în ţarc. Printre dobitoace păşeşte falnic proiecţia sumbră a omului nou, antagonizat deja cu propriu-i trecut. Cum să nu se schimbe lumea, când indivizilor li s-a creat deja plăcerea însingurărilor şi li s-a proiectat rolul în viitorul stabiliment social?

5. Securicii din viitorul Parlament:

 Pe ce te bazezi, nenicule? Simplu! Ne-am abandonat suveranitate altora şi ni s-au impus reţele clientelare, protejate de corporaţiile, strâns conectate de serviciile de informaţii de aici şi de pretutindeni! Parcurgi listele parlamentare, numeri locurile eligibile, faci calcul şi vezi că la interesele naţionale rezultatul dă cam peste tot sumă nulă. Herta Müller avea să şocheze România după câştigarea Premiului Nobel pentru Literatură.  „40% dintre cei care se află astăzi la putere provin din vechea Securitate şi se protejează între ei”, a spus la standul „The Epoch Times” de la Târgul de carte de la Frankfurt în vara anului 2009. Securiştii de ieri sunt tot aşa ca securiştii de azi. Nu există decât diferenţe de vârstă. Mentalităţile, comportamentele, până şi ţinutele sunt la fel. Numai dacă le parcurgi CV-urile noilor sau vechilor candidaţi, vezi că mai mult de 40% sunt absolvenţi de cursuri de securitate. Deci, nişte securici. La cei noi să le spunem aşa, ca să nu se mai creeze confuzia de determinare bacterio-genetică. Herta Müller făcea predicţia în 2009. Dar acum suntem în 2020. Nu mai sunt vechii. Au apărut noii acoperiţi. Utem spune că Hertha era o naivă. Sigur că băieţii ştiau mai bine. Dacă urmăreşti parcursul unor politruci, cu zero performanţe parlamentare, nu poţi crede că preşedinţii partidelor parlamentare i-au pus să mai meargă o tură, pentru a încununa prostia şi a o face hiperboreală. O imensă plasă nevăzută susţine reţeaua clientelară a sistemului. Structurile de putere ascunse au acoperiţi în toate partidele. Cum s-ar zice nimeni nu a scăpat. Păi cum ai crede că un brancardier, care şi-a denunţat profesorul care l-a făcut medic, neagreat de filiala lui, este paraşutat în altă filială, fără suspin şi fără durere? Fără firele nevăzute ar fi rămas ce a fost o viaţă întreagă: un simplu sifonar. Parcurgi listele şi te cutremuri. Sunt scoşi toţi vechii adepţi ai suveranităţii naţionale. Cum de se face că la unison partidele au renunţat la ei? Nebănuite sunt căile de acţiune ale statului nevăzut. În locul lor au apărut internaţionalişti. Vântură diplome de la facultăţi străine, necunoscute, dar au şi ani lipsă în activitate, semn că undeva au fost pregătiţi în vreun laborator de creat omul nou. Acum nu ştim câţi mai sunt cu obedienţă la structurile româneşti şi câţi la cele străine. S-a relocat moda anilor ’50, când închinaţii la poarta Moscovei, alogenii, erau mai mulţi decât autohtonii. Istoria este ciclică. Ieri ne-au dat afară părinţii din facultăţi, azi copiii lor ne organizează parcursul democratic. Acolo unde nu sunt acoperiţii servicilor de aici sau de peste Ocean, locurile eligibile sunt ale ţuţerilor, cioflingarilor şi bătăuşilor de profesie, dar nu-i bai, electoratul nu prinde esenţa. Naivii doar cred că votul lor schimbă lumea. Se pregăteşte un jaf autorizat şi nimeni nu va mai crâcni! Dar omul îşi exercită dreptul fundamental cu speranţa orbului care tot zice: „o să mai vedem noi.” Sunt câteva excepţii notabile, dar care nu schimbă structura polimorfă securistoidă a viitorului nou  parlament. Trei profesori mai acătării la stânga, doi-trei la dreapta nu îmbunătăţesc imaginea de popotă a viitorului for legislativ. Istoria se repetă. Doar idioţii utili sistemului sunt mereu alţii. Salt, înainte culcat! Şi ne vedem la viitoarele proteste!  

6. Înțelepciunea Domnului Klaus!

 Pentru a nu știu câta oară, Klaus Johannis ne-a arătat că el este președintele României și muncește din greu. Dacă nu erau conferințele de presă, am fi uitat cu ce se ocupă. Dar, grijuliul nostru președinte adăugă noi  capitole la opera sa politică. Din păcate, ea este aceeași. Măsurile profilactice și înjurăturile la adresa PSD, rostite repetabil, ca o înjurătură de mamă zisă de un șofer unui neispărvit care îi tot taie calea. „Să dăm dovadă de responsabilitate și să respectăm cu strictețe regulile care ne permit să ne protejăm sănătatea și să protejăm și viața celorlalți! Purtatul măștii, distanța socială, igiena mâinilor, evitarea aglomerațiilor, munca de la domiciliu, acolo unde acest lucru este posibil, sunt lucruri care stau în puterea noastră și ajută enorm să ținem sub control epidemia” - citat dintr-o măreață astfel de conferință! Nu m-ar mira dacă următoarea carte a președintelui Johannis se va numi „Spălați-vă pe mâini!” Aparițiile sale isterice, pardon, istorice, de azi mai conțin și faimosul apelativ „Dragi români” și un minunat elogiu adus personalului medical aflat în luptă cu pandemia.  „Transmit, de aceea, un mesaj special de recunoștință și mulțumire tuturor medicilor și personalului medical din România pentru profesionalismul și dedicarea dovedite de-a lungul unei perioade extrem de dificile. Acești oameni extraordinari, care și-au ales această profesie vocațională, merită respectul nostru și admirația noastră fiindcă sunt permanent în prima linie a luptei cu virusul. Avem încredere în medicii noștri, fie că sunt infecționiști, specialiști în terapie intensivă, epidemiologi sau medici de orice specialitate. Lunile care vor urma nu vor fi deloc ușoare, dar sunt convins că, în ciuda pericolului suplimentar la care se expun, vor acționa cu același devotament. Vreau să îi asigur pe medici, pe asistenții medicali, pe cei din direcțiile de sănătate publică, pe managerii de spitale că sunt alături de ei și că, împreună, vom face față acestei crize.” - citat dion conferința din 7 octombrie. Dacă președintele este „alături de ei” așa cum a fost alături de „dragi români” de acasă și din diaspora, nu mai rămâne decît să ne facem un discret semn al crucii! Alocuțiunile  președintelui sunt cam așa: „Bună seara”, „Dragi români” și „Vă mulțumesc!”, „Dacă aveți întrebări, vă rog?”.  Am sentimentul că președintele se teme că în cazul în care aparițiile sale televizate ar fi mai rare, oamenii ar uita de măști, de distanță și de spălatul pe mâini. Și situația ar fi mai tragică! Atins de aripa măririi, poate își imaginează că dacă ar apărea cât mai des, oamenii ar înțelege și s-ar proteja salvator. Ba, dacă ar rosti aceste îndemnuri și dimineața și la amiază și seara, poporul l-ar asculta și ar umbla cu săpunul în buzunar și cu două măști aplicate pe figură și țara ar ieși din încurcătură cântându-i numele. Fals! Lucurile stau exact pe dos. Pe măsură ce el repetă ca un bâlbâit aceleași cuvinte, încrederea oamenilor scade. Nu-l mai cred nici pe el, nici pe Ludovic Orban. De ce nu-l mai cred oamenii pe președinte? Pentru că lasă în urma sa numai niște vorbe și niște amenințări! Pentru că este un motor de resentimente și de răzbunare! Pentru că proiectul său arătat până acum este să stea la Cotroceni și să meargă cât mai des la Sibiu. Atât! Mai este desigur și chestia repetată până la demență psihică: „P.S.D.-ul este rău, trebuie desființat, etc., etc..”