HOLOCAUSTUL
Introducere:
În 1933 aproximativ nouă milioane de evrei trăiau în Europa, mai puțin de 2% din totalul populației. Cea mai mare parte a populației evreiești trăia în Polonia, în partea de vest a Uniunii Sovietice, în România și Statele Baltice. În aceste zone, evreii constituiau între 5% și 10% din totalul populației. În Germania, populația evreiască a fost de aproximativ 500.000 de persoane, reprezentând aproximativ 0.75% din totalul populației. În teritoriile românești, care între 1918-1940 au inclus și Transilvania, Basarabia și Bucovina, evreii au atins cel mai mare număr de până atunci, apropiindu-se de un milion de suflete spre sfârșitul perioadei interbelice. Conform recensământului din 1930, ei reprezentau puțin peste 4% din totalul populației. În multe dintre satele din Europa de Est și Uniunea Sovietică, evreii au trăit la fel cum au făcut-o strămoșii lor timp de secole. Ei locuiau în orășele mici sau în zone rurale, unele având chiar o populație evreiască majoritară. Mulți dintre ei și-au păstrat portul tradițional și au dus o viață religioasă foarte strictă. Unii erau înstăriți, dar cei mai mulți erau săraci. În orașele mai mari, evreii au devenit din ce în ce mai implicați în societatea în care trăiau alături de populația majoritară și, chiar dacă unii au păstrat un stil de viață tradițional, mulți au renunțat la practicile religioase. În Europa de Vest, tot mai mulți evrei au fost asimilați, ceea ce înseamnă că s-au adaptat la modul de viață al societății în care trăiau. Cu alte cuvinte, viața pentru evreii din Europa a fost foarte diferită de la o zonă la alta.
Prezentare generală:
Holocaustul a reprezentat „persecuția și uciderea sistematică birocratică, sponsorizată de stat (USHMM)” a aproape șase milioane de evrei și alți cinci milioane de civili, inclusiv țigani, creștini polonezi și martori ai lui Iehova de către regimul nazist. A fost un moment de cotitură istoric în care lumea a fost martora genocidului dus la extremitatea sa. Perioada de timp a Holocaustului se înțelege a fi cuprinsă între 1933-1945 - era domniei lui Adolf Hitler asupra Germaniei. În timp ce persecuția nazistă a evreilor a fost o temă constantă în această perioadă, metodele și gradul de persecuție au evoluat de-a lungul timpului, devenind din ce în ce mai maligne, ajungând în cele din urmă la „Soluția finală”, operație menită să distrugă evreimea europeană complet, precum și țigani. Populația evreiască a fost redusă de la nouă milioane în Europa pre-Holocaust la doar trei milioane la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. În plus, trei milioane de creștini polonezi, jumătate de milion de țigani și zeci de mii de alte grupuri, cum ar fi Martorii lui Iehova, homosexualii și persoanele cu dizabilități au fost masacrați. Îndoctrinați cu credința în așa-numita supremație ariană, naziștii doreau să scape societatea germană de prezența evreiască și să curețe Europa de acele grupuri pe care le considerau inferioare.
Hitler și ideologia nazistă:
După Primul Război Mondial, Germania a
pierdut suprafeţe mari de teritoriu, în conformitate cu termenii impuși prin Tratatul de Pace de la Versailles.
Statul german a fost, de asemenea, obligat să plătească o compensaţie imensă
Aliaţilor, care au considerat Germania responsabilă pentru pagubele
suferite, alături de ţările asociate ei. În 1923 Germania a fost
lovită de hiperinflaţie, banii s-au devalorizat şi mare parte din populaţie
a devenit foarte săracă. După prăbușirea Bursei de Valori din SUA în 1929, aproape şase milioane de
germani și-au pierdut locurile de muncă. Mulţi au căutat un vinovat pentru
situația creată, astfel că Hitler a găsit în „evreu” ţapul ispăşitor
perfect. La începutul anilor 1930, încrederea acordată lui Adolf Hitler și Partidului
Nazist era în creștere. Mulți
germani își pierduseră credința în democrație și nu credeau că
partidele existente ar mai putea schimba situația. O mare parte a populației a
considerat că Hitler este un lider puternic și au văzut în el omul capabil
să restabilească fosta glorie a statului german. În discursurile sale, Hitler
spunea că Germania trebuie să recupereze teritoriile pierdute în perioada războiului
și să dobândească mai mult „spațiu de locuit” pentru a se putea dezvolta. Vorbea
despre o luptă împotriva „capitalismului de pradă” și a comunismului, susținând
că, arian, alb sau german este „rasa” care este superioară tuturor celorlalte
„rase”. Cea mai joasă „rasă” a fost considerată cea evreiască, văzută de Hitler
ca parazitară și periculosă. În timp ce îi disprețuia pe evrei, îi considera,
de asemenea, o amenințare enormă și susținea că evreii doresc să conducă lumea
și să controleze celelalte popoare. Ideile sale despre „evreul” sinistru și
amenințător proveneau din tradiția creștină antievreiască, unde se susținea că
evreii l-au ucis pe Iisus . Pentru a păstra „rasa” albă ariană pură, germanii
trebuiau să evite cu orice preț contactul cu evreii.
1933-1939 - De la excludere la persecuție:
La alegerile din noiembrie 1932, Partidul Național Socialist Muncitoresc
a primit mai mult de o treime din voturi. Politicienii conservatori l-au
convins pe președintele german, Paul von
Hindenburg, să îl pună pe Adolf Hitler în fruntea unui guvern
minoritar, format din partidele conservatoare și naționaliste. Naziștii au
reușit rapid să dejoace planurile celorlalte partide, chiar primind sprijinul
unui partid central pentru reformarea unor legi, care au dus apoi la abolirea
democrației. Toate partidele, cu excepția partidului nazist, au fost interzise.
Diverse organizații naziste au început să controleze viața publică și pe
cea privată a cetățenilor. Au început persecuțiile împotriva evreilor și a
altor persoane considerate indezirabile de regimul nazist. Persoanele cu o
afiliere politică diferită au fost închise în lagăre, fără a avea parte de
proces. Lagărul de concentrare de la Dachau,
deschis în martie 1933, a devenit un model pentru toate celelalte lagăre de
concentrare. Tinerii germani au fost înregimentați în diferite organizații de
tineret. Ei urmau să fie educați pentru a deveni cetățeni obedienți ai noului
stat. Ideologia nazistă trebuia să pătrundă la toate nivelurile societății. Noile
legi de excludere a evreilor din societate au fost adoptate aproape imediat
după preluarea puterii. Cu timpul au apărut sute de astfel de legi. Unele
dintre acestea interziceau evreilor să viziteze băile publice, parcurile sau
restaurantele, altele le îngrădeau dreptul de a lucra în guvern, în
presă sau în instituții de cultură. Discriminarea s-a acutizat treptat. Curând,
copiii evrei nu au mai putut merge la școală, medicii și avocații de origine
evreiască nu au mai putut trata sau pleda pentru ne-evrei. Conform legii evreii
erau cetățeni de mâna a doua. Încet, dar sigur, evreii au fost eliminați din
societate. Ei au trebuit să-și predea casele și bunurile de valoare statului.
Evreii care dețineau magazine sau întreprinderi au fost obligați să transfere
dreptul de proprietate pentru o sumă foarte mică de bani. Mulți au încercat să
plece, dar vizele de intrare în alte țări erau greu de obținut. În toamna
anului 1938, autoritățile naziste au decis să expulzeze toți evreii care
dețineau cetățenie poloneză. Mulți dintre ei au trăit în Germania de generații.
Aproximativ 15.000 de persoane au fost afectate de această decizie.
Autoritățile poloneze nu au vrut să-i primească, deși aveau cetățenie poloneză,
astfel că i-au plasat în lagăre de refugiați, la granița dintre Germania și
Polonia. Una dintre familiile afectate de această decizie a fost familia Grynszpan. Ei trăiau în Germania
din anul 1911. Când fiul lor, Herschel,
în vârstă de 17 ani, care fugise la Paris, a auzit că părinții și sora lui
trăiau în condiții foarte grele într-o tabără de refugiați, a făcut rost de o
armă, după care s-a dus la Ambasada Germaniei și a împușcat un diplomat, pe Ernst vom Rath. Două zile mai târziu,
pe data de 9 noiembrie, vom Rath a murit. Ministrul Propagandei, Joseph Goebbels, a folosit această
faptă ca o scuză să înceapă o campanie organizată împotriva evreilor din
Germania, pentru a „răzbuna” crima comisă. În seara zilei de 9 noiembrie 1938,
un atac violent și sângeros a fost lansat împotriva populației evreiești din
Germania, așa-numitul Pogrom din
Noiembrie. Violențele au durat câteva zile. Mii de vitrine au fost sparte,
iar magazinele evreiești jefuite. Sticla căzută pe străzi dădea
impresia de cristale, din această cauză, probabil, pogromul a
primit numele de Noaptea de Cristal.
O serie de bărbați și femei au fost bătuți, împușcați sau omorâți în
bătaie. Situația a fost atât de dramatică încât unii au ajuns să se sinucidă. Se
presupune că aproximativ 400 de evrei au fost uciși în timpul nopții din 9 spre
10 noiembrie, dar numărul total de morți din perioada pogromului din noiembrie
a fost estimat la aproximativ 1.500 de persoane. Aproape 300 de sinagogi au
fost incendiate și în jur de 30.000 de evrei au fost arestați și trimiși
în lagăre de concentrare, fără nici un alt motiv decât pentru faptul că erau
evrei. Guvernul nazist a decis că evreii din Germania trebuie să plătească un
miliard de mărci germane, ca o compensație pentru daunele produse de pogrom.
1939-1942 - Mutarea în ghetouri:
În septembrie 1939 Polonia a fost
atacată, prima dată de Germania, iar mai târziu de Uniunea Sovietică. În
urma unui acord încheiat între cele două state, acestea și-au împărțit Polonia
între ele. Aproape două milioane de evrei trăiau în partea germană. Ei au fost
priviți de către liderii naziști ca având un statut chiar mai jos decât
evreii germani. În scurt timp, s-au realizat planuri de evacuare a evreilor din
mediul rural și de trimitere spre orașe. Autoritățile au vrut să creeze
zone speciale, în care evreii să fie forțați să trăiască,
respectiv așa-numitele ghetouri. Aceste zone au fost, de cele mai multe
ori, amplasate în cartiere unde locuiau deja mulți evrei. Ne-evreii care
locuiau acolo au fost obligați să se mute. Relocarea în ghetouri s-a făcut,
adesea, în condiții extrem de brutale. Un gard sau un zid a fost construit în
jurul zonei de ghetou. Toți evreii au fost forțați să poarte un semn distinctiv
pe haine, pentru a putea fi identificați ca evrei. Acest însemn putea fi o stea
galbenă cu șase colțuri, o banderolă galbenă purtată pe braț sau o panglică
albă cu o stea albastră cu șase colțuri. Evreilor le era strict interzis să
iasă din ghetou. Cei care încearcau să se ascundă depindeau de un ajutor
extern pentru a supraviețui. Pedepse grele erau aplicate de germani oricui era
prins ajutând un evreu. Situația a făcut ca unii evrei să fugă din
ghetou pentru a scăpa de persecuție și suferință. Sute de transporturi cu
evrei au fost trimise, atât din Germania cât și din restul Europei de
Vest, către ghetouri din locuri îndepărtate, ca, de pildă, la Riga în Letonia
sau la Minsk în Belarus. Au fost, de asemenea, și unele transporturi cu
romi în câteva dintre ghetouri. Un număr important de persoane au fost duse la
muncă forțată. În final, ghetourile au fost lichidate, iar cei care nu erau
considerați apți de muncă au fost uciși în masă sau duși în lagăre de
exterminare. În 1941, Hitler a decis să atace Uniunea Sovietică. Echipe
speciale au însoțit armata, având scopul de a „curăța” satele de comuniștii sovietici
și de evrei. Aceste echipe, așa-numitele Einsatzgruppen,
au ucis, de asemenea, mii de romi. Gropile comune au fost pregătite,
uneori de către populația locală, alteori chiar de către victime sau
de către prizonierii de război sovietici. Se estimează că aproximativ două
milioane de oameni au fost împușcați, arși sau uciși în bătaie de către
aceste Einsatzgruppen.
1942-1945 - Punerea în aplicare a Holocaustului:
Războiul împotriva Uniunii Sovietice nu a
avut succesul așteptat. Armata Roșie a opus o rezistență acerbă, împiedicând
astfel avansul germanilor. Planul de a expulza grupuri mari de evrei, în zonele
îndepărtate ale zonei asiatice a Uniunii Sovietice, nu a funcționat. Mai mult,
uciderile în masă au afectat sănătatea mintală a soldaților responsabili.
Astfel că, liderii naziști au stabilit noi modalități de a „scăpa” de
evrei. În ianuarie 1942 a avut loc reuniunea
de la Wannsee, în afara Berlinului, unde, naziști de rang înalt și
autorități ale statului, s-au pus de acord cu privire la modul în care să pună
în aplicare ceea ce naziștii au numit „soluția
finală a problemei evreiești”. Planul, stabilit probabil cândva în toamna
anului 1941, era acela de a lua la puricat Europa, de la vest la est,
pentru a găsi toți evreii. Îmbarcați în trenuri, urmau apoi să fie transportați
spre est. S-a decis, de asemenea, ca anumite departamente din administrația
germană să coopereze sub patronajul poliției și a agențiilor de
securitate. Înainte chiar de convocarea conferinței de la Wannsee, crimele
împotriva evreilor și romilor începuseră deja prin acțiuni de ucidere în masă.
Au fost făcute experimente în vehicule special construite pentru asta.
Gaze de eșapament au fost introduse într-un spațiu închis, construit în
partea din spate a unui camion, gazul ucigând astfel persoanele aflate în acel
compartiment. Înainte de a fi utilizate pe o scară mai largă, în primul lagăr
de exterminare din Chelmno, la nord
de Lodz, aceste furgonete cu gaz au fost testate în Ucraina și în alte locuri. Clădirea
lagărului de exterminare de la Belzecin,
din Polonia, a fost construită, de asemenea, înainte de reuniunea de la
Wannsee. Alte două lagăre, cel din
Sobibor și din Treblinka, au
fost construite în primăvara anului 1942. Toate au fost construite cu un singur
scop: exterminarea a cât mai mulți oameni posibil, în timpul cel mai scurt
posibil. Atunci când sosea un transport, erau selectați câțiva prizonieri care
lucrau sub supravegherea SS, pentru a se asigura că procedura funcționează
bine. Restul de prizonieri erau uciși în camerele de gazare, imediat după
sosire. Sute de mii de evrei au fost transportați cu trenul
în lagărele de exterminare din Polonia, aduși din țările ocupate de Germania.
În aceste patru lagăre, aproape două milioane de persoane au fost ucise. Două
lagăre, Auschwitz-Birkenau și Majdanek, au fost construite pentru a
servi atât ca lagăre de exterminare cât și ca lagăre de concentrare, unde
oamenii urmau să fie uciși sau închiși. Lagărul de concentrare de la
Auschwitz a fost înființat în 1940, în orașul polonez Oswiecim, folosind vechile cazărmi unde fuseseră închiși deținuții
politici polonezi și prizonierii de război sovietici. Când numărul deținuților
a crescut, barăcile existente nu mai erau suficiente, astfel că SS-iștii au
decis să se extindă și să construiască un alt lagăr, mai mare, în satul Birkenau (Brzezinka în poloneză), la aproximativ 3 km distanță de Auschwitz.
În Birkenau sau Auschwitz II,
cum a fost numit oficial, a fost construit un lagăr de exterminare cu camere de
gazare. Începând cu primăvara anului 1942, Auschwitz-Birkenau a fost o
combinație de lagăr de muncă și lagăr de exterminare. Aproximativ
patruzeci de lagăre de muncă forțată au fost construite în jurul Auschwitz-ului
și multe firme germane au profitat de pe urma acestei forțe de muncă ieftine.
Atunci când trenurile ajungeau în lagăr, evreii nu aveau nicio idee cu privire
la ce urma să se întâmple. Totul era haotic, soldații SS dădeau ordine, câinii
latrău, iar deținuții desemnați de SS încercau să descarce trenurile cât mai
repede posibil. Bătrânii, copiii și cei bolnavi erau trimiși direct la camerele
de gazare. Restul prizonierilor treceau printr-un proces de selecție, unde
medici SS stabileau care persoane sunt apte de muncă, trimițându-i pe ceilalți
la camerele de gazare. Condițiile de la Auschwitz-Birkenau au fost atât de
grele încât mulți deținuți au supraviețuit doar câteva săptămâni. Camerele de
gazare au funcționat până în noiembrie 1944, timp în care aproximativ un
milion de evrei au fost uciși la Auschwitz-Birkenau. La Majdanek, aflat
în afara orașului Lublin, în
estul Poloniei ocupate de germani, aproape de granița cu Uniunea Sovietică, a
fost construit un lagăr de concentrare și exterminare similar. Un număr mare de
intelectuali polonezi, oponenți politici și prizonieri de război sovietici au
fost închiși la Majdanek. De asemenea, evreii din ghetoul din Varșovia au
fost duși la muncă forțată în lagărele din jurul Lublinului. Peste 50.000 de
oameni au fost gazați și mulți alții au fost împușcați. Evadarea din unul
din aceste lagăre a fost practic imposibil. În lagărele de exterminare de
la Sobibor și Treblinka prizonierii au încercat să se revolte. Câteva zeci de
deținuți au reușit să evadeze, dar cei mai mulți dintre ei au fost prinși,
torturați și uciși. De asemenea, la Auschwitz-Birkenau prizonierii s-au
revoltat și au dat foc la una dintre camerele de gazare. Doar câțiva deținuți
au reușit să scape, dar revoltele au dat speranță celor închiși și au creat
îngrijorare conducerii naziste. La sfârșitul războiului, toate facilitățile din
Chelmno, Belzec, Sobibor și Treblinka au fost distruse. Naziștii nu voiau ca
lumea să știe ce s-a întâmplat în lagăre și numărul de prizonieri uciși. Au
dezgropat gropile comune, încercând să ardă rămășițele și să răspândească
cenușa în pădurile și râurile din jurul lagărelor. În iulie 1944 trupele sovietice
au avansat rapid spre vest și au eliberat lagărul de la Majdanek. Retragerea
germanilor s-a petrecut atât de repede încât nu a mai fost timp să distrugă toate
documentele și elementele incriminatoare din lagăr. Acest lucru a oferit
muzeului de la Majdanek un material arhivistic extrem de valoros. Din ianuarie
până în mai 1945, lagărele de concentrare și de muncă forțată din întreaga
Germanie, din Polonia ocupată și din Austria au fost eliberate de trupele
sovietice, britanice și americane. Chiar dacă, la acel moment, lumea știa
deja că milioane de evrei au murit în „abatoare umane”, situația îngrozitoare
din lagărele eliberate a șocat oamenii din întreaga lume. Mai multe fotografii
și articole au fost difuzate cu această ocazie. După război au avut loc
mai multe procese în Nuremberg,
unde naziști de rang înalt au fost condamnați la moarte sau la închisoare
pentru crime împotriva umanității. Mulți alți criminali nu au fost însă
niciodată pedepsiți. Nu există date exacte despre câți evrei au fost uciși de naziști,
dar aproximativ cinci - șase milioane de evrei au fost omorâți, reprezentând
două treimi din evreii europeni. Această cifră se bazează parțial pe înregistrările
din arhivele germane. Astăzi, aproximativ un milion și jumătate de evrei
trăiesc în Europa.
Holocaustul - Genocidul care a întunecat civilizaţia!
Sute de supravieţuitori a ceea ce este considerat unul dintre cele mai dramatice episoade ale istoriei lumii s-au reunit, la sfârşitul lunii ianuarie 2020, în perimetrul lagărului de la Auschwitz-Birkenau, din Polonia, pentru a participa la ceremoniile care au marcat readucerea în memorie a momentului din 1945 când soldaţii sovietici au deschis porţile lagărului, eliberând 7.000 de supravieţuitori lăsaţi în urmă de gardienii SS.. Auschwitz a rămas până astăzi sinonimul morţii. A „evoluat” de la un loc de muncă forţată la un spaţiu de exterminare pe măsură ce se schimbau politicile germane în privinţa evreilor şi a altor categorii de persoane, considerate „asociale”. Astfel, Auschwitz a sfârşit prin a fi locul unde genocidul era planificat şi executat sistematic. În lipsa unor statistici exacte, se poate doar estima că numărul morţilor în lagăr ar fi putut fi de circa patru milioane de oameni. De altfel, însuşi comandantul lagărului, Rudolf Höss, a recunoscut că numărul minim al celor decedaţi a fost de 2,5 milioane. Evreii au reprezentat majoritatea victimelor, cel puţin o treime din numărul total de evrei ucişi de nazişti pe timpul războiului pierind aici. Lor li s-a adăugat un număr important de polonezi, prizonieri sovietici de război şi romi. Prizonierii aduşi din ghetourile instituite în Europa cucerită de nazişti erau transportaţi la Auschwitz în convoaie feroviare zilnice. La destinaţie, aceştia erau împărţiţi în trei grupuri. Un grup, alcătuit din cei consideraţi inapţi de muncă, mergea imediat la camerele de gazare. Aceşti oameni erau trimişi la Birkenau, unde mai mult de 20.000 de persoane puteau fi gazate şi incinerate zilnic. Alţi prizonieri erau folosiţi ca sclavi la fabricile industriale ale unor companii ca „I.G.Farben” şi „Krupp”, care lucrau pentru maşina de război germană. Condiţiile erau atât de îngrozitoare, încât, din 405.000 prizonieri înregistraţi ca muncitori între 1940 şi 1945 la complexul Auschwitz, 340.000 au murit din cauza execuţiilor, bătăilor, înfometării sau bolilor. Un al treilea grup, format din fraţi gemeni, era supus experimentelor medicale ale unor medici monstruoşi precum Josef Mengele. Totuşi, Auschwitz, „un loc cât se poate de real al crimei realizate la nivel industrial, cel mai mare cimitir din lume, dar fără mormintele victimelor”, după cum îl descrie Piotr Cywinski, directorul Muzeului Auschwitz-Birkenau, este doar o parte a Holocaustului. Exterminarea evreilor a avut episoade cutremurătoare anterioare, ca „Operaţiunea Reinhardt” (uciderea evreilor polonezi din 1942), care a însemnat dispariţia celei mai mari comunităţi evreieşti din lume, cea din Polonia, exterminată la Treblinka, Belzec sau Sobibor. „Aproximativ 1,5 milioane de evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar cîteva zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. La Belzec, pe locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi Treblinka, 434.508 evrei au pierit şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au fost ucişi în alte feluri”, sintetizează istoricul german Jörg Ganzenmüller, specialist în Europa de Est. O altă parte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin împuşcare, tot în Polonia de est şi, de asemeni, în Uniunea Sovietică. A început cu executarea bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor evrei, în iulie, şi cvasi-exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi septembrie. La sfîrşitul anului 1941, germanii au ucis un milion de evrei din Uniunea Sovietică şi ţările baltice, echivalentul numărului total de evrei ucişi la Auschwitz în timpul întregului război. Până la sfîrşitul lui 1942, germanii au împuşcat alţi 700.000 de evrei, în unele cazuri populaţii întregi încetând să mai existe. Aşadar, Holocaustul a însemnat şi „Operaţiunea Reinhardt”, şi execuţiile prin împuşcare, şi Auschwitz. Din aproximativ şase milioane de evrei ucişi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt milion cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total, urmaţi de grupurile de evrei din Ungaria, Cehoslovacia şi România. În acest din urmă caz, se cunoaşte faptul că în 1944, 132.000 de evrei au devenit victime ale deportărilor ordonate de ocupaţia horthystă în Transilvania de nord, anexată la acea vreme de Ungaria şi ocupată de Germania nazistă. Majoritatea celor trimişi spre lagăr nu au supravieţuit. În memoria lor, în 2014 au fost dezvelite plăci comemorative în gările unde s-au format garniturile de tren care au transportat evreii spre moarte: Baia Mare, Târgu Mureş, Reghin, Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus, Dej, Cluj-Napoca, Satu Mare, Şimleu Silvaniei, Oradea, Bistriţa. În după-amiaza zilei de 27 ianuarie 1945, trupele sovietice eliberau lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Aceasta a rămas o zi universală de comemorare a Holocaustului, propusă de Israel, împreună cu alte 89 de state şi fiind stabilită în urma Rezoluţiei adoptate în 2005 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Documentul respinge orice negare a Holocaustului şi încurajează statele membre ale Adunării Generale ONU să transmită viitoarelor generaţii lecţia genocidului, pentru ca această pagină neagră a istoriei să nu se mai repete. Ceremoniile privind Ziua Internaţională a Comemorării Holocaustului, organizate la Auschwitz, au adus mii de persoane sub cel mai mare cort construit vreodată în Polonia. Alături de oameni politici, în prim-plan s-au aflat supravieţuitorii prezenţi, dat fiind faptul că a fost ultima ceremonie majoră a eliberării lagărului la care va mai participa un număr semnificativ dintre cei care au reuşit să rămână în viaţă - ei au astăzi vârste cuprinse între 90 şi 100 de ani, uneori şi peste.
Copiii Holocaustului:
Malnutriți și
traumatizați de nenorocirile războiului, 300 de copii ieșeau în 1945 din
lagărul de concentrare Theresienstadt. Ajunși în Praga, ei au făcut o
fotografie în centrul orașului, înainte de a fi duși în Anglia, în zona lacului
Windermere, din actualul parc național Lake District, pentru a se reface.
Grupul a devenit cunoscut sub numele de „Copiii Windermere”. Astăzi,
doar opt dintre acei copii mai sunt în viață. Dar asta nu i-a împiedicat să
facă din nou imaginea din ’45 exact acolo unde a fost realizată: la Praga.
Chiar dacă numai ei mai trăiesc, au completat fotografia cu rudele lor, ca un
simbol al supraviețuirii. „Această imagine este emblematică. Este începutul
vieții lor de la Windermere. Au venit din iadul de pe pământ și ajungeau în
paradisul de la Wordsworth. A fost
extraordinar”, a declarat Trevor Avery,
directorul proiectului Lake District
Holocaust, care a organizat această reuniune. „A fost incredibil de
emoționant să-i vezi din nou în fața monumentului. Cel mai emoționant a fost
atunci când grupul a început să cânte în ebraică și în idiș. Erau cântecele
mamelor și taților lor. Au fost cele mai frumoase voci care s-au auzit în piața
din centrul Pragăi. Mi-au dat fiori pe șira spinării”, a adăugat Avery. „A fost
o schimbare de situație atât de mare pentru ei. Nu poți avea ceva mai extrem
decât să fii eliberat dintr-un lagăr de concentrare, să fii luat cu avionul, să
zbori spre Anglia și să ajungi într-un loc precum Windermere. Ei au fost luați
de lângă familiile lor și lăsați pe cont propriu în aceste tabere. Au fost
nevoiți să învețe să trăiască fiecare zi, una după alta. Nu puteau să se
gândească prea mult la trecut, pentru că era prea dureros și nici nu îndrăzneau
să se gândească la viitor. Unii își petrecuseră toată copilăria în lagăre. Au
fost patru ani de coșmar. Când au ajuns la Windermere a fost uimitor. Încă nu
știau ce se întâmplase cu familiile lor. Unii dintre ei au spus că au încă
amintiri puternice de la Windermere. Simțeau că au ajuns în Paradis, după ce au
venit de unde au venit”, a explicat inițiatorul proiectului. Pentru a recrea
imaginea, în jur de 200 de oameni (copiii și nepoții supraviețuitorilor) au
zburat din toată lumea, inclusiv din Statele Unite, Canada și Israel, spre
Praga. Potrivit Lake District Holocaust Project, după ce au fost scoși din
lagărul Theresienstadt, azi cunoscut sub denumirea Terezin, din Cehoslovacia, copiii au fost duși în Cumbria, ținutul din nord-vestul
Angliei, pentru o perioadă de recuperare, înainte de a începe o nouă viață.
Copiii cu vârste cuprinse între trei și 17 ani au fost transportați cu
avioanele britanice spre Insulă, în grupuri de câte 30. După sosirea în Anglia,
au fost duși în Lake District cu autobuze și camioane. Au fost cazați în
hosteluri de lângă lacul Windermere, unde au primit îngrijiri. Cu timpul,
grupul s-a fărâmițat și cei mai mulți s-au stabilit în Marea Britanie, dar
supraviețuitorii au continuat să țină legătura și să se întâlnească o dată pe
an, depănând amintiri din război. Cei care mai trăiesc plănuiesc un eveniment prin
care să marcheze în 2020 împlinirea a 75 de ani de la încheierea Celui De Al
Doilea Război Mondial.
De
trei ori la gazare: Denise Kienwald, în
vârstă de 69 de ani, a cărei mamă poloneză, Minia Jay, a făcut parte din grupul de copii, a venit la Praga de
la Londra pentru a reface fotografia. Mama ei, care a fost casnică și
croitoreasă, a murit cu doi ani în urmă, la 91 de ani, și a trecut prin mai
multe lagăre, inclusiv prin temutul Auschwitz. După eliberare, Minia s-a
căsătorit, a avut doi copii, șase nepoți și șapte strănepoți. „Mama era în
fotografia aceea și a fost foarte simbolic că am stat în același loc. Asta
dovedește că Hitler n-a învins, pentru că noi încă suntem acolo”, a spus
Denise. „Am fost acolo cu soțul și cele două fiice. E important ca povestea să
fie spusă mai departe pentru ca oamenii să învețe să fie toleranți. Mama a fost
trimisă de trei ori la gazare, dar a avut noroc și mereu au scos-o și au
trimis-o în altă parte. A fost o femeie foarte curajoasă (…). Toți o plăceau.
Când eram tânără, îmi povestea despre lagăre și despre cum s-a îmbolnăvit de
tuberculoză și a continuat să muncească. Mi-a zis despre podul de lemn pe care
trebuiau să-l traverseze când mergeau la muncă și cum cădeau oamenii și se
răneau. Mi-a povestit despre supa pe care le-o dădeau s-o mănânce, care era
doar apă cu o jumătate de cartof”, a continuat fiica Miniei. Printre cei care
au mers la Praga pentru această imagine emblematică s-a aflat și judecătorul Robert Rinder care a descoperit, cu
ajutorul unei emisiuni a postului BBC, „Who
Do You Think You Are? / Cine crezi că ești?”
că bunicul său a fost un supraviețuitor al Holocaustului și a fost adus la
Windermere. „Înainte să plece din Praga, acest grup de băieți și fete au trecut
prin iad. A fost vremea celui mai inimaginabil diavol. Această imagine a
devenit emblematică și m-am gândit că este uimitor să o refacem cu copiii și cu
nepoții noștri”, a spus mama judecătorului englez, Angela Cohen. „Acolo a fost o legătură reală. Atmosfera era
incredibilă, a fost foarte emoționant, a fost trist, dar și vesel. A fost o
sărbătoare îmbinată cu tristețea pentru cei pe care i-am pierdut. Ne gândeam
cum ar fi fost dacă ei erau acolo - doctori, muzicieni și mari gânditori”, a spus
ea despre întâlnirea de la Praga. Copiii Holocaustului au scăpat ca prin minune
de la moarte. Când au ajuns în Anglia erau îngroziți, storși și slabi ca niște
schelete vii. Rămași fără familiile exterminate de naziști în lagărele în care
au murit peste un milion de oameni de la Treblinka, Buchenwald și Auschwitz, ei
nu mai aveau nimic - erau doar niște refugiați ieșiți din ruinele imperiului
lui Hitler. Numerele tatuate pe brațe și urletele care răzbăteau noaptea din
dormitoarele lor, izbucnite din cele mai urâte coșmaruri, le reaminteau
suferința prin care trecuseră. Soarta lor s-a schimbat când filantropul
britanic Leonard Montefiore,
acționând în numele organizației Care of
Children from Concentration Camps,
a cerut guvernului să primească în țară 1.000 de copii orfani. S-a stabilit ca
300 dintre aceștia să fie îngrijiți timp de numai șase luni la Windermere.
Poveștile lor sunt o dovadă nu doar a puterii tinerilor de a se reface după
orori inimaginabile, dar și a toleranței și a oportunităților pe care aceștia
le-au găsit în Marea Britanie, notează The
Telegraph. Unii dintre ei au studiat și și-au luat doctoratul, alții și-au
clădit o carieră de succes sau au avut o meserie respectată în țara care i-a
adoptat.
Mama
- gazată, tatăl - împușcat: „Am revenit la viață în Lake
District”, și-a început mărturia Ben
Helfgott, acum în vârstă de 89 de ani, care trăiește în Harrow, în nordul
Londrei. A reprezentat Marea Britanie la ridicarea greutăților, la Jocurile
Olimpice din 1956 și 1960, iar în urmă cu patru ani a primit distincția Freedom
of the City of London. „Peisajul era minunat și aerul curat a fost ceva
special. Aveam de mâncare, eram liber. A fost miraculos.” Helfgott avea 15 ani
când a ajuns în Anglia. Copiii dormeau în paturi separate și atunci au văzut primele
cearșafuri curate din viața lor. Unii încă sufereau de tifos sau tuberculoză,
dar erau pe picioarele lor și fizic s-au refăcut destul de repede. Însă mental
încă erau zdruncinați. „Am început repede să jucăm fotbal și volei, înotam în
lac. Dar nu vorbeam despre ceea ce trăisem. Dacă cineva venea în vizită și ne
vedea alergând de colo-colo, ar fi crezut că ne-am revenit. Dar noaptea era
altceva.” Doar opt dintre cei care au făcut această imagine în 1945
mai trăiesc azi. Ben Helfgott era
polonez, ca majoritatea copiilor. Venea din orașul Piotrków Trybunalski, unde
în noiembrie 1939 a fost ridicat primul lagăr pentru evrei. Mama lui, Sarah, și sora lui de opt ani, Lusia, au fost executate laolaltă cu
520 de oameni, în 1943. El și tatăl său, Maurice,
au fost transferați în lagărul de concentrare Buchenwald, de unde Ben a fost
dus în apropiere, la Schlieben, unde a dus un regim crunt de înfometare,
brutalizare și muncă fără răgaz, la o fabrică de arme antitanc. A rămas orfan
și de tată în iarna lui 1945 - a fost împușcat când a încercat să evadeze.
„Chiar și azi moartea lui mă afectează. Mă tot gândesc că a fost omorât ca un
câine și nimeni nu știe unde. Nu cred că voi scăpa vreodată de gândul ăsta”, a
mărturisit bătrânul.
„Am
văzut atâtea cadavre”: Arek Hersh
este un alt supraviețuitor care nu va
ști vreodată circumstanțele morții tatălui său. Holocaustul i-a ucis 81 de
rude, inclusiv mama, Bluma, care a
fost gazată și aruncată într-o groapă comună din lagărul Chelmno, în Polonia.
În iulie ’44, când avea 15 ani, el a fost trimis la Auschwitz. Astăzi, la 90 de
ani, trăiește în Leeds și încă are numărul sinistru - B7608 - tatuat pe brațul
stâng. „M-am gândit că n-am de ce să-mi fie rușine, germanilor ar trebui să le
fie rușine. Am hotărât să-l păstrez”, a explicat Hersh pentru The Independent. Numele lui întreg era Herszlikowicz, dar și l-a schimbat în Hersh ca să poată fi pronunțat mai
ușor. Atât de dureroasă a fost experiența lui de la Auschwitz, că vreme de 50
de ani n-a putut vorbi despre asta nici măcar cu soția lui, Jean, cu care are
trei copii și șapte nepoți. Abia în 1995 a scris o carte, „A Detail of History”, în care a început să relateze evenimentele din
copilărie care l-au marcat. „Erau 100 de barăci împărțite de 1.000 de bărbați.
Dimineața primeam o bucată de pâine neagră, ceva oribil, și cafea neagră făcută
din grâu prăjit. La prânz ne dădeau o supă chiară cu niște frunze care pluteau
deasupra și aia era toată mâncarea. Imediat cum te vedeau că dai semne de
slăbiciune, îți strigau numărul și te băgau în camera de gazare”, a povestit
Hersh. Spre finalul terorii, când a început să vadă escadroanele de bombardiere
americane care survolau lagărul, începuse să-și închipuie cum ar fi dacă unul ar
scăpa un proiectil peste ei. „Nu-mi mai păsa de ce mi s-ar fi întâmplat, îmi
doream doar ca războiul să se încheie.” A fost scos de naziști de la Auschwitz
pe 23 ianuarie, cu patru zile înainte de eliberarea lagărului, și dus într-un
marș forțat, marșul morții, cum i se spunea, prin zăpada mare, spre Buchenwald.
Îmbrăcați doar în pijamaua vărgată, fără căciuli, fără mănuși și fără șosete,
noaptea dormeau pe pământul înghețat bocnă. Frigul i-a decimat; cei care dădeau
semne de neputință erau împușcați în spate și aruncați pe marginea drumului. „Am
văzut atâtea cadavre”, a spus Hersh. Dar el a reușit să supraviețuiască. După
un asemenea iad, Lake District a fost cu totul altă lume pentru el. În ciuda
raționalizării alimentelor din Marea Britanie, pentru el era destulă mâncare.
Odată, localnicii le-au donat cartelele lor copiilor, pentru ca aceștia să-și
poată cumpăra pentru prima oară supă de tomate. Deși aveau mai multă mâncare
decât puteau consuma, mulți băieți ascundeau felii de pâine sub saltele. Și
acum, la 80-90 de ani, cei care mai trăiesc sunt obsedați de mâncare. Când au
dat de libertate, unii au început să zburde nebunește, alții erau fascinați de
musicalurile cu Errol Flynn și Jeanette MacDonald pe care le puteau vedea
gratuit. Se plimbau într-una cu bicicletele și nu pricepeau de ce toate
mașinile îi claxonau - circulau pe partea greșită a străzii.
Loiali și mândri: Dar băieții mai aveau o trăsătură comună, își amintește supraviețuitorul: erau extrem de loiali unul altuia. După stagiul de recuperare de la Lakes, au fost împrăștiați prin toată Marea Britanie. Au ținut mereu legătura unii cu alții și cei care mai trăiesc vin negreșit la întâlnirea din fiecare an. Toți sunt încă afectați de ceea ce au trăit. Prima oară când s-a întors la Auschwitz pentru aniversarea anuală, în 1980, Hersh a avut nevoie de trei încercări de a intra pe poartă. I-a fost teribil de greu și nici acum nu simte că s-ar descurca mai bine. Dar mai presus de toate, băieții sunt mândri. Mândri de ei, mândri că au supraviețuit, mândri că și-au reclădit viețile și mândri de țara care i-a adoptat. „Când am venit la Lake District, a fost uimitor. Asta e țara pe care am simțit-o nu doar ca pe casa mea, ci ca și cum m-aș fi născut aici”, a mărturisit Arek Hersh.
Holocaustul - unele considerații necesare!
Deşi Europa prosperă, politicienii şi
scriitorii săi sunt preocupaţi de moarte. Uciderea în masă a civililor europeni
între 1930 şi 1940 este punctul de referinţă al discuţiilor confuze de astăzi
despre memorie şi piatra de temelie a eticii împărtăşite de europeni.
Birocraţiile Germaniei naziste şi ale Uniunii Sovietice au transformat vieţile
individuale în moarte în masă, persoanele umane în cote care urmau să moară.
Sovieticii şi-au ascuns împuşcările în masă în păduri întunecoase şi au
falsificat arhivele regiunilor în care au înfometat oamenii pînă la moarte;
germanii au avut lucrători-sclavi care să îngroape şi să ardă trupurile
evreilor, victime pe ruguri uriaşe. Noi, istoricii, atât cât putem, trebuie să
luminăm aceste umbre şi să numărăm aceste victime. Încă nu am făcut acest
lucru. Auschwitz, considerat în general simbolul adecvat sau chiar cel mai
important al răului produs de uciderea în masă, reprezintă, de fapt, doar
începutul cunoaşterii, un punct de plecare al adevăratei socoteli cu trecutul,
care abia acum se arată. Principalele motive pentru care ştim ceva despre
Auschwitz ne deformează înţelegerea Holocaustului: ştim despre Auschwitz pentru
că acolo au existat supravieţuitori, şi au existat supravieţuitori deoarece
Auschwitz a fost un lagăr de concentrare şi o fabrică a morţii, în acelaşi
timp. Aceştia au fost în mare parte evrei vest-europeni, pentru că la Auschwitz
aceştia erau trimişi de obicei. După Al Doilea Război Mondial, supravieţuitorii
evrei din Europa de Vest au fost liberi să scrie şi să publice aşa cum doreau,
pe cînd evreii est-europeni, prizonieri în spatele Cortinei de Fier, nu puteau.
În Vest, amintirile despre Holocaust puteau (deşi foarte încet) să intre în
scriitura istorică şi în conştiinţa publică. Această formă de istorie a
supravieţuitorilor, pentru care operele lui Primo Levi sunt cel mai bun exemplu, surprinde inadecvat realitatea
uciderii în masă. Jurnalul Annei Frank
vorbeşte despre comunităţi evreieşti europene asimilate, precum cea germană şi
cea daneză, a căror tragedie, deşi oribilă, a fost doar o mică parte a Holocaustului.
În 1943 şi 1944, când au avut loc majoritatea crimelor în rândul evreilor
vest-europeni, Holocaustul era, în mare măsură, complet. Două treimi dintre
evreii care vor fi ucişi în timpul războiului erau deja morţi la sfârşitul
anului 1942. Principalele victime, evreii polonezi şi evreii sovietici, au fost
omorâţi de gloanţele trase din cuiburi ale morţii sau de monoxidul de carbon
din motoarele cu combustie internă, pompat în camerele de gazare din Treblinka,
Belzec şi Sobibor din Polonia ocupată. Auschwitz, ca simbol al Holocaustului,
îi exclude pe aceia care au fost în centrul evenimentului istoric. Cel mai mare
grup al victimelor Holocaustului - evreii ortodocşi şi vorbitori de idiş din
Polonia sau, în vocabularul german, Ostjuden - a fost înstrăinat cultural de
vest-europeni, inclusiv de evreii din Europa de Vest. Până la un anumit grad,
aceştia continuă să fie marginalizaţi în memoria Holocaustului. Fabrica morţii
Auschwitz-Birkenau a fost construită pe teritorii aparţinând azi Poloniei, deşi
la acel timp erau parte a Reich-ului german. Auschwitz este, astfel, asociat cu
Polonia din zilele noastre, de către oricine o vizitează, deşi acolo au murit
relativ puţini evrei polonezi şi aproape niciun evreu sovietic. Cele două mari
grupuri de victime aproape lipsesc din simbolul memorialului. O viziune
adecvată a Holocaustului ar trebui să plaseze Operaţiunea Reinhardt - uciderea evreilor polonezi din 1942 - în
centrul istoriei sale. Evreii polonezi au fost cea mai mare comunitate evreiască
din lume, iar Varşovia - cel mai important oraş evreiesc. Această comunitate a
fost exterminată la Treblinka, Belzec şi Sobibor. Aproximativ 1,5 milioane de
evrei au fost ucişi în aceste trei locuri, 780.863 numai la Treblinka. Doar câteva
zeci de oameni au supravieţuit acestor fabrici ale morţii. Belzec, deşi pe
locul al treilea în ceea ce priveşte crimele Holocaustului, după Auschwitz şi
Treblinka, este foarte puţin cunoscut. 434.508 evrei au pierit în acea fabrică
a morţii şi doar doi-trei au supravieţuit. Încă un milion de evrei polonezi au
fost ucişi în alte feluri, unii la Chelmno, Majdanek sau Auschwitz, mulţi alţii
împuşcaţi în acţiunile din jumătatea de est a ţării. Una peste alta, chiar dacă
numărul evreilor ucişi de gloanţe n-a fost la fel de mare ca al celor ucişi
prin gazare, ei au murit de gloanţe în locuri uitate într-o amintire ceţoasă. A
doua parte foarte importantă a Holocaustului este uciderea în masă prin
împuşcare în Polonia de Est şi în Uniunea Sovietică. A început cu împuşcarea,
de către SS Einsatzgruppen, a
bărbaţilor evrei, în iunie 1941, urmată de uciderea femeilor şi a copiilor
evrei, în iulie, şi exterminarea întregii comunităţi evreieşti, în august şi
septembrie. La sfârşitul anului 1941, germanii (împreună cu trupele locale
auxiliare şi cu trupele române) au omorât un milion de evrei din Uniunea
Sovietică şi Ţările Baltice. Este echivalentul numărului total de evrei ucişi
la Auschwitz în timpul întregului război. Până la sfârşitul lui 1942, germanii
(iarăşi, cu sprijin local consistent) au împuşcat alţi 700.000 de evrei, iar
populaţiile de evrei sovietici de sub controlul lor au încetat să mai existe. Au
existat martori şi cronicari evrei sovietici, precum Vasili Grossman. Dar lui, ca şi altora, i s-a interzis să prezinte
Holocaustul ca pe un eveniment evreiesc. Grossman a descoperit Treblinka în
calitate de jurnalist alături de Armata Roşie, în septembrie 1944. Poate pentru
că ştia ce au făcut germanii cu evreii în Ucraina sa natală, a fost în stare să
ghicească ce s-a întîmplat acolo şi a scris o carte despre asta. A numit
Treblinka un „iad” şi l-a plasat în centrul războiului şi al secolului. Dar
pentru Stalin, uciderea în masă a evreilor trebuia să fie văzută ca o suferinţă
a „cetăţenilor”. Grossman a ajutat la realizarea unei Cărţi Negre a crimelor
săvârşite de germani împotriva evreilor sovietici, pe care autorităţile
sovietice au interzis-o mai târziu. Stalin susţinea în mod eronat că, dacă un
anumit grup a suferit în mod special sub ocupaţia germană, erau ruşii. Astfel,
stalinismul ne-a obstrucţionat perspectiva corectă asupra crimelor în masă ale
lui Hitler. Pe scurt, Holocaustul a
însemnat, în ordine: Operaţiunea Reinhardt, Shoah cu gloanţe, Auschwitz; sau
Polonia, Uniunea Sovietică, restul. Din aproximativ 5,7 milioane de evrei
omorâţi, trei milioane au fost cetăţeni polonezi înainte de război şi un alt
milion - cetăţeni sovietici: luaţi împreună, 70% din total. După evreii
sovietici şi polonezi, următorul grup mare de evrei omorâţi au fost din România,
Ungaria şi Cehoslovacia. Dacă îi luăm în calcul şi pe aceştia, caracterul
est-european al Holocaustului devine şi mai clar. Chiar şi această imagine
corectată a Holocaustului conduce către un sens incomplet al amplorii
politicilor de ucidere în masă a germanilor în Europa. „Soluţia finală”, cum îi spuneau naziştii, a fost la început numai
unul dintre proiectele de exterminare care urmau să fie aplicate după un război
victorios împotriva Uniunii Sovietice. Dacă lucrurile se desfăşurau aşa cum se
aşteptau Hitler, Himmler şi Göring, forţele germane ar fi aplicat un „Plan de înfometare” în Uniunea
Sovietică în iarna 1941-1942. În timp ce produsele agricole din Ucraina şi din
Rusia de Sud ar fi fost trimise în Germania, aproape 30 de milioane de oameni
din Belarus, Rusia de Nord şi oraşele sovietice ar fi fost înfometaţi până la
moarte. „Planul de înfometare” ar fi fost doar un preludiu la „Generalplan Ost”, planul de colonizare
pentru vestul Uniunii Sovietice, care urmărea eliminarea a 50 de milioane de
oameni. Germanii au reuşit să îndeplinească anumite politici care au unele
asemănări cu aceste planuri. Ei au expulzat o jumătate de milion de polonezi
non-evrei din teritoriile anexate Reich-ului. Himmler, nerăbdător, a ordonat aplicarea unei prime etape a „Generalplan
Ost” în estul Poloniei: zece mii de copii au fost ucişi şi o sută de mii de
adulţi - izgoniţi. Wehrmacht-ul a
înfometat intenţionat aproape un milion de oameni în asediul Leningradului şi
încă o sută de mii în oraşele ucrainene. Aproape trei milioane de soldaţi
sovietici capturaţi au murit de foame sau de boală în lagărele germane cu
prizonieri de război. Aceşti oameni au fost ucişi intenţionat: în timpul
asediului Leningradului, au existat planul şi intenţia înfometării oamenilor până
la moarte. Dacă Holocaustul nu ar fi avut loc, acestea ar fi numite cele mai oribile
crime de război din istoria modernă. În cadrul acţiunilor împotriva
partizanilor, germanii au ucis probabil 750.000 de oameni, din care 350.000
numai în Belarus, şi un număr mai mic, dar comparabil, în Polonia şi
Iugoslavia. Germanii au ucis mai mult de o sută de mii de polonezi în timpul
suprimării Revoltei de la Varşovia
din 1944. Dacă Holocaustul nu ar fi
existat, şi aceste „represalii” ar fi fost considerate printre cele mai mari
crime de război din istorie. Politicile germane de ocupaţie au ucis civili
non-evrei şi în alte moduri, de exemplu, prin muncă grea în lagăre de
prizonieri. Din nou: aceştia proveneau, în mare parte, din Polonia şi Uniunea
Sovietică. Germanii au ucis ceva mai mult de zece milioane de civili, în cele
mai mari acţiuni de ucidere în masă, aproape jumătate dintre ei evrei, iar
jumătate non-evrei. Şi evreii, şi non-evreii proveneau în majoritate din
aceeaşi parte a Europei. Proiectul de a ucide toţi evreii a fost, în substanţă,
realizat; proiectul de a distruge populaţiile slave a fost doar în mică parte
aplicat. Auschwitz este doar o introducere la Holocaust, iar Holocaustul este
doar o sugestie a planurilor finale ale lui Hitler. Cărţile lui Grossman - Panta Rhei şi Viaţă şi destin - redenumesc teroarea, nazistă şi sovietică
deopotrivă, şi ne amintesc că fie şi o caracterizare totală a politicilor
germane de ucidere în masă este incompletă ca istorie a atrocităţii din Europa
la mijlocul secolului trecut. Omite statul pe care Hitler era profund pornit
să-l distrugă, adică celălalt stat care a ucis în masă europeni la mijlocul
secolului: Uniunea Sovietică. În întreaga perioadă stalinistă, între 1928 şi
1953, politicile sovietice au ucis, într-o estimare prudentă, peste cinci milioane
de europeni. Astfel, când cineva analizează numărul total de civili europeni
omorâţi de puterile totalitare la mijlocul secolului al XX-lea, trebuie să aibă
în vedere trei grupări de mărime relativ egală: evreii ucişi de germani, non-evreii
ucişi de germani, şi cetăţenii sovietici ucişi de statul sovietic. Ca regulă
generală, regimul german a ucis civili care nu erau cetăţeni germani, în timp
ce regimul sovietic a ucis civili care erau cetăţeni sovietici. Represiunile sovietice sunt identificate cu
Gulagul, aşa cum cele naziste sunt identificate cu Auschwitz. Gulagul, cu
toate ororile muncii forţate, nu a fost un sistem de ucidere în masă. Dacă
acceptăm că uciderea în masă a civililor este în centrul preocupărilor
politice, etice şi legale, aceeaşi trăsătură istorică este aplicabilă şi
Gulagului, şi Auschwitz-ului. Am aflat despre Gulag pentru că a fost un sistem
de lagăre, nu un ansamblu de fabrici ale morţii. Gulagul a întemniţat 30 de
milioane de oameni şi a frânt cam trei milioane de vieţi. Dar o mare majoritate
a acestor oameni, care au fost trimişi în lagăre, s-a întors în viaţă de acolo.
Tocmai pentru că avem o literatură a Gulagului - cartea cea mai cunoscută fiind
Arhipelagul Gulag a lui Aleksandr
Soljeniţîn - putem să ne imaginăm ororile sale, într-o măsură mai mare decât
ne putem imagina ororile Auschwitz-ului. Aşa cum Auschwitz distrage atenţia de
la ororile încă şi mai mari de la Treblinka, Gulagul ne distrage atenţia de la
politicile sovietice care au ucis oameni direct şi premeditat, prin înfometare
şi gloanţe. Dintre politicile staliniste de ucidere, două au fost cele mai
semnificative: foametea colectivizării din 1930-1933 şi Marea Teroare din
1937-1938. Rămâne neclar dacă foametea cazacă din 1930-1932 a fost
intenţionată, deşi este clar că peste un milion de cazaci au murit de foame.
Este stabilit, dincolo de orice îndoială, că Stalin i-a înfometat până la
moarte pe ucrainienii sovietici în iarna 1932-1933. Documente sovietice au scos
la iveală o serie de ordine din octombrie-decembrie 1933, date cu vădită răutate
şi cu intenţia de a ucide. Până la urmă, au murit mai mult de trei milioane de
locuitori ai Ucrainei Sovietice. Ceea ce citim despre Marea Teroare ne
distrage, de asemenea, atenţia de la adevărata sa natură. Marele roman şi marea
carte de amintiri despre această perioadă sunt Întuneric la amiază de Arthur
Koestler şi Acuzatul de Alexander Weissberg. Ambele ne
concentrează atenţia pe un grup mic al victimelor lui Stalin, lideri comunişti
de la oraş, oameni educaţi, unii dintre ei cunoscuţi în Vest. Această imagine
domină felul nostru de a înţelege Marea Teroare, dar este incorectă. Luate
împreună, epurările din rândurile elitelor comuniste, ale poliţiei secrete, ale
ofiţerilor de armată se ridică la nu mai mult de 47.737 de morţi. Cea mai mare
acţiune întreprinsă în cadrul Marii Terori, Operaţiunea 00447, a fost îndreptată mai ales spre „kulaci”, adică
ţărani care deja fuseseră oprimaţi în timpul colectivizării: 386.798 de vieţi.
Câteva minorităţi naţionale, reprezentând împreună mai puţin de 2% din
populaţia sovietică, au dat mai mult de o treime dintre victimele Marii Terori.
Într-o operaţiune îndreptată împotriva etnicilor polonezi care erau cetăţeni
sovietici, de exemplu, 111.091 oameni au fost împuşcaţi. Dintre cele 681.692 de
execuţii din timpul crimelor politice din 1937 şi 1938, operaţiunea „kulaci” şi
cele îndreptate împotriva minorităţilor naţionale au însumat 633.955 de
victime, mai mult de 90% din total. Aceşti oameni au fost împuşcaţi în secret,
aruncaţi în gropi comune şi uitaţi. Accentul
pus pe Auschwitz şi Gulag minimalizează
numărul europenilor ucişi şi mută centrul geografic al crimelor în Reich-ul
german şi în estul Rusiei. Ca şi Auschwitz, care ne îndreaptă atenţia spre
victimele vest-europene ale imperiului nazist, Gulagul cu lagărele sale
siberiene cunoscute ne îndepărtează de centrul geografic al politicilor de
ucidere sovietice. Dacă ne concentrăm pe
Auschwitz şi Gulag, nu mai observăm că într-o perioadă de doisprezece ani,
între 1933 şi 1944, cam 12 milioane de victime ale politicilor de ucidere în
masă sovietice şi naziste au pierit într-o anumită regiune a Europei, una
definită mai mult sau mai puţin de Belarus, Ucraina, Polonia, Lituania şi
Letonia de astăzi. În general, când avem în vedere Auschwitz-ul şi Gulagul,
tindem să ne gândim la statele care le-au construit ca sisteme, ca tiranii
moderne sau state totalitare. Dar un asemenea mod de a privi gândirea şi
politica de la Berlin şi Moscova tinde să treacă cu vederea faptul că uciderile
în masă au avut loc mai ales pe teritorii europene situate între Germania şi
Rusia, nu în Germania şi Rusia. Centrul
geografic, moral şi politic al Europei uciderilor în masă este Europa de
Est, înainte de toate Belarus, Ucraina, Polonia şi Ţările Baltice, pământuri
care au fost subiectul unor politici susţinute ale atrocităţii din partea
ambelor regimuri. Locuitorii din Ucraina şi cei din Belarus, mai ales evrei,
dar nu numai, au suferit cel mai mult când aceste ţări au aparţinut Uniunii
Sovietice în timpul teribilului deceniu 1930 şi au fost supuse celor mai grave
represiuni germane în anii ’40. Dacă Europa a fost, aşa cum o numeşte Mark
Mazower, „un continent întunecat”, Ucraina şi Belarus au fost inima
întunericului. Aprecierile istorice care pot fi privite ca fiind obiective,
cum ar fi numărarea victimelor acţiunilor de ucidere în masă, ar putea ajuta la
refacerea unei balanţe istorice uşor pierdute. Germanii care au suferit
îngrozitor sub conducerea lui Hitler şi în timpul războiului nu se plasează în
centrul istoriei crimelor în masă. Chiar dacă îi includem şi pe etnicii germani
ucişi în timpul fugii din Armata Roşie, pe cei expulzaţi din Polonia şi
Cehoslovacia în 1945-1947 şi pe cei care au fost victimele bombardamentelor
asupra Germaniei, numărul total al civililor germani omorâţi de puterea de stat
rămîne comparativ mic. Principalele victime ale politicilor de ucidere directă
în rândul cetăţenilor germani sunt cei 70.000 de pacienţi „eutanasiaţi” şi cei
165.000 de evrei germani. Principalele victime germane ale lui Stalin rămân
femeile violate de Armata Roşie şi prizonierii de război deţinuţi în Uniunea
Sovietică. Aproximativ 363.000 de prizonieri germani au murit de foame şi de
boli în captivitatea sovietică, la fel circa 200.000 de unguri. Într-o vreme când
rezistenţa germană faţă de Hitler începe să se bucure de atenţie din partea
mass-media, trebuie amintit că unii participanţi la complotul împotriva lui
Hitler din iulie 1944 erau chiar în centrul politicilor de ucidere în masă: Arthur Nebe, de exemplu, care a condus
Einsatzgruppe B în teritoriile belaruse, în timpul primului val al
Holocaustului din 1941; sau Eduard Wagner, intendentul general al Wehrmacht,
care i-a scris soţiei sale o scrisoare vioaie despre necesitatea de a le refuza
hrana milioanelor de înfometaţi din Leningrad. Este greu să o uităm pe Anna Akhmatova: „Pămîntul rus iubeşte
sângele”. Totuşi, martiriul şi eroismul rusesc, proclamate acum vehement în
Rusia lui Putin, trebuie plasate pe un fundal istoric cât mai larg cu putinţă.
Ruşii sovietici - ca oricare alţi cetăţeni sovietici - erau într-adevăr victime
ale politicii staliniste: dar riscul de a fi ucişi era mai mic decât în cazul
ucrainenilor sau al polonezilor sovietici sau al membrilor altor minorităţi
naţionale. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, câteva acţiuni severe
de teroare au fost extinse spre Polonia estică şi statele baltice, teritorii
absorbite de Uniunea Sovietică. În cel mai cunoscut caz, 22.000 de cetăţeni
polonezi au fost împuşcaţi în 1940 la Katyn
şi în alte patru locuri; zeci de mii de alţi polonezi şi baltici au murit
în timpul sau imediat după deportările către Kazakhstan şi Siberia. În timpul
războiului, mulţi ruşi sovietici au fost ucişi de către germani, dar
proporţional mai puţini decât belaruşii şi ucrainenii, ca să nu mai vorbesc de
evrei. Morţile civililor sovietici sunt estimate la 15 milioane. În medie, 1
din 25 de civili din Rusia a fost ucis de către germani în timpul războiului,
în opoziţie cu 1 din 10 în Ucraina (sau Polonia) sau 1 din 5 în Belarus. Belarus
şi Ucraina au fost ocupate o mare parte din timpul războiului, cu armatele
germane şi sovietice traversând întregul lor teritoriu de două ori, în atac sau
în retragere. Armatele germane nu au ocupat niciodată mai mult decât o mică
porţiune din teritoriul Rusiei, şi asta pentru perioade scurte. Chiar dacă luăm
în calcul şi asediul asupra Leningradului şi distrugerea Stalingradului,
controlul german asupra civililor ruşi a fost mult mai mic decât asupra
belaruşilor, ucrainenilor sau evreilor. Ruşii revendică numărul morţilor din
Belarus şi Ucraina ca aparţinând Rusiei şi îi tratează pe belaruşi, ucraineni
şi evrei ca fiind ruşi: acest lucru duce la un imperialism al martiriului, la
pretenţia implicită asupra unor teritorii prin revendicarea explicită a
victimelor. Aceasta pare să fie linia propusă de noua comisie istorică
desemnată de Dmitri Medvedev pentru
a preveni „falsificările” trecutului Rusiei. Sub legislaţia dezbătută astăzi în
Rusia, afirmaţii precum cele de mai sus ar fi un delict penal. Politicienii
ucraineni contracarează monopolul Rusiei asupra suferinţei şi răspund
stereotipurilor vest-europene care îi consideră pe ucraineni colaboratori ai
Holocaustului, scoţând în faţă naraţiunea despre propria suferinţă: milioane de
ucraineni au fost înfometaţi deliberat de către Stalin. Preşedintele Ucrainei îi
face ţării sale un mare deserviciu revendicând zece milioane de morţi: el
exagerează astfel, înmulţind cu 3 numărul ucrainenilor omorâţi; este adevărat însă că foametea din Ucraina în 1932-1933 a fost un
rezultat al unor decizii politice intenţionate şi a ucis aproape trei milioane
de oameni. Cu excepţia Holocaustului, foametea colectivizată a fost cel mai
mare dezastru politic în Europa secolului al XX-lea. Colectivizarea,
totuşi, a rămas elementul central al modelului sovietic de dezvoltare şi a fost
copiat mai târziu de regimul comunist chinez, cu o consecinţă previzibilă: zeci de milioane de morţi provocate de
foamete în Marele Salt Înainte al lui Mao. Preocuparea pentru Ucraina ca
sursă de hrană a fost comună lui Hitler şi lui Stalin. Amândoi doreau să
controleze şi să exploateze grânarul ucrainean şi amândoi au provocat foamete:
Stalin - în întreaga ţară; Hitler - în oraşele şi lagărele cu prizonieri de
război. Unii dintre prizonierii ucraineni care au îndurat foametea în lagăre în
1941 supravieţuiseră foametei din 1933. Întâmplător,
politicile germane de înfometare sunt parţial responsabile pentru ideea că
ucrainenii au colaborat de bunăvoie la Holocaust. Cei mai cunoscuţi
colaboratori ucraineni au fost gardienii de la fabricile morţii de la
Treblinka, Belzec şi Sobibor. Ceea ce se spune mai rar este că germanii au
recrutat cele dintâi cadre de acest fel, soldaţi sovietici capturaţi, chiar din
lagărele proprii de prizonieri de război. Ei i-au salvat pe unii de la
înfometarea în masă, o mare crimă în Est, pentru a-i face colaboratori la altă
crimă, Holocaustul. Istoria Poloniei
este sursa unei confuzii nesfârşite. Ţara a fost atacată şi ocupată nu de unul,
ci de ambele state totalitare între 1939 şi 1941, când Germania nazistă şi
Uniunea Sovietică, pe atunci aliate, i-au exploatat teritoriile şi au
exterminat o mare parte din intelectualitatea poloneză din acea vreme. Capitala Poloniei a fost locul
unde au avut loc nu una, ci două dintre cele mai mari răscoale împotriva
puterii germane în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: răscoala din
ghettoul Varşoviei în 1943, după care ghettoul a fost ras de pe faţa pământului,
şi răscoala Armatei Poloneze în 1944, după care a fost distrus restul oraşului.
Dacă
vreuna dintre ţările europene, abandonată în alt moment istoric, pare să nu-şi
găsească locul în Europa de astăzi, aceasta este Belarus, sub dictatura lui
Aleksandr Lukaşenko. Deşi preferă să ignore câmpurile în care au avut loc
uciderile în masă sovietice din ţara sa, dorind să construiască o autostradă
peste gropile morţii de la Kuropaty,
în unele privinţe, Lukaşenko îşi aminteşte istoria europeană mai bine decât
criticii săi. Înfometând prizonierii
sovietici, împuşcând şi gazând evrei sau împuşcând civili în acţiunile
anti-partizane, forţele germane au făcut din Belarus locul cu cei mai mulţi
morţi din lume, între 1941 şi 1944. Jumătate
din populaţia belarusă a fost ori omorâtă, ori exilată forţat în timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial: nimic de felul acesta nu se poate spune despre o
altă ţară europeană. Amintirile Belarus-ului despre această experienţă,
cultivate de actualul regim dictatorial, ajută la explicarea suspiciunilor faţă
de iniţiativele venite din Vest. Pe deasupra, vest-europenii ar fi, în general,
surprinşi să afle că Belarus a fost atât epicentrul uciderilor în masă din
Europa, cât şi baza operaţiunilor partizanilor antinazişti care chiar au
contribuit la victoria Aliaţilor. Este incredibil că o asemenea ţară poate fi
complet scoasă din istoria Europei. Absenţa Belarus-ului din discuţiile despre
trecut este cel mai clar semn al diferenţei între memorie şi istorie. La fel de
răvăşitor ca absenţa economiei. Deşi
istoria uciderilor în masă a avut mult de-a face cu calculele economice,
memoria evită orice element care poate face crima să pară raţională. Şi
Germania nazistă, şi Uniunea Sovietică au urmat o cale a economiei
autosuficiente, Germania dorind să echilibreze industria cu o utopie agrară în
Est, iar URSS dorind să-şi depăşească decalajul agrar printr-o rapidă
industrializare şi urbanizare. Ambele regimuri tindeau către autarhia economică
într-un imperiu vast şi vizau controlul Europei de Est. Ambele considerau
statul polonez o aberaţie istorică; ambele vedeau Ucraina şi solul său bogat ca
fiind indispensabile. Ele au definit diferite grupuri drept inamici ai
propriilor proiecte, deşi planul german de a omorî fiecare evreu n-a fost
egalat de vreo politică sovietică, în totalitatea scopurilor sale. Crucial este
faptul că ideologia care legitima moartea în masă era şi o viziune a
dezvoltării economice. Într-o lume a lipsurilor, mai ales ale rezervelor de
hrană, ambele regimuri au integrat crima în masă, în planificarea economică. Au făcut acest lucru într-un mod care
ne pare obscen şi înspăimântător astăzi, dar care era suficient de plauzibil
pentru a motiva un mare număr de oameni în acea vreme. Mâncarea nu mai este o
grijă, cel puţin în Vest; dar alte resurse sunt sau vor fi în curând. În
secolul XXI, vom suporta lipsa apei potabile, a aerului curat sau a energiei
necostisitoare. Schimbarea climei poate aduce o ameninţare a foametei în altă
formă. Dacă există o lecţie politică
generală a istoriei uciderii în masă, aceea este nevoia de a fi prevăzător în
ceea ce priveşte aşa-numita dezvoltare privilegiată: încercările statelor de a
realiza o expansiune politică care îşi desemnează victimele, care motivează
prosperitatea prin mortalitate. Posibilitatea ca uciderea unui grup să avantajeze
un alt grup nu poate fi exclusă, sau cel puţin aşa se poate întrevedea. Este o
versiune a politicilor la care Europa a fost martoră şi poate fi şi de acum
încolo. Singurul răspuns acceptabil este un angajament etic faţă de individ, şi
anume că un individ valorează mai mult în viaţă decât mort, iar planurile de
mai sus devin de negândit. Europa de
astăzi este remarcabilă mai ales pentru unitatea şi prosperitatea ei, cu
dreptate socială şi drepturi ale omului. Probabil mai mult decât orice alt colţ
din lume este imună, cel puţin în prezent, faţă de astfel de preocupări fără
suflet în vederea creşterii economice. Totuşi, memoria a produs unele ciudate
devieri de la istorie, într-o vreme când este nevoie de istorie mai mult ca
oricând. Trecutul recent al Europei poate semăna cu viitorul apropiat al
restului lumii. Acesta este încă un motiv pentru a face aprecieri cât mai
corecte.
Asumarea Holocaustului în România:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu