BIBLIA - CARTEA „GENEZA”.

 

BIBLIA - CARTEA „GENEZA”

  Geneza Îl înfăţişează pe Iisus Hristos, Creatorul nostru. Geneza este pepiniera Cuvântului lui Dumnezeu. Primul cuvânt în originalul ebraic al Genezei, se traduce prin „la început” - cuvinte care indică anvergura şi hotarele cărţii. Ea ne vorbeşte despre începutul tuturor lucrurilor, cu excepţia lui Dumnezeu. Un alt lucru de notat este că aici sunt relatate numai începuturile. Nu există finalitate aici. Pe adevărurile ei se bazează toată revelaţia lui Dumnezeu făcută omului.  Satan pare să aibă o duşmănie deosebită faţă de cartea Genezei. Nu este de mirare că vrăşmaşul şi-a concentrat atacurile asupra ei, căci ea îl demască drept duşmanul lui Dumnezeu şi înşelătorul omenirii. Geneza prezice distrugerea şi ruinarea sa (Geneza 3).  Fără Geneza cunoştinţele noastre despre un Dumnezeu creator ar fi lamentabil de limitate; am fi într-o jalnică ignoranţă cu privire la începuturile Universului nostru.Geneza este cartea începuturilor:  1. Începutul lumii;  2. Începutul neamului omenesc;  3. Începutul păcatului în lume;  4. Începutul promisiunii de răscumpărare;  5. Începutul vieţii de familie;  6. Începutul civilizaţiei omeneşti;  7. Începutul popoarelor lumii;  8. Începutul neamului ebraic.  Adam a început cu Dumnezeu şi a căzut prin neascultare (Geneza 3). Abel a început cu Dumnezeu prin sângele jertfei (Geneza 4:4). Noe a început cu Dumnezeu prin intermediul arcei (Geneza 6:8, 14, 22).  Avraam a început cu Dumnezeu când a clădit altare (Gen. 12:8). Toţi aceştia au făcut noi începuturi pentru rasa umană.  Geneza este consemnarea începuturilor tuturor acestor lucruri. Nici nu este de mirare că atunci când oamenii, datorită orbirii spirituale (Efeseni 4:18), resping revelaţia lui Dumnezeu în această neasemuită relatare a începuturilor, ei se închină la întâmplare, făcând-o creatorul lor! Geneza începe cu „Dumnezeu”, dar sfârşeşte „într-un sicriu”. Această carte este o istorie a falimentului omului. Dar noi aflăm că Dumnezeu răspunde la fiecare faliment al omului. El este un Mântuitor slăvit. Aflăm că acolo unde s-a înmulţit păcatul, harul a abundat şi mai mult (Romani 5:20).  Geneza ne dă cel puţin 2.000 de ani de istorie consemnată. Ea nu este în exclusivitate istorie. Este o interpretare spirituală a istoriei. În două capitole Dumnezeu proiectează pe perete relatarea creaţiei lumii şi a omului. În continuare vedem istoria răscumpărării. Dumnezeu îl aduce pe omul pierdut înapoi la El. Am observat motivele pentru care Satan atacă această carte maiestuoasă. Paternitatea lui Moise asupra cărţii acesteia, acurateţea ei ştiinţifică, precum şi mărturia ei literală despre păcatul omului, ca un act deliberat de neascultare faţă de Dumnezeu - toate acestea au fost atacate cu înverşunare. Dar Cuvântul lui Dumnezeu declară răspicat că Geneza este unul din oracolele vii transmise lui Moise. Asupra adevărului ei infailibil şi mărturiei ei de netăgăduit, Domnul nostru Iisus Şi-a pus propria Sa pecete (Ioan 5:46,47).  Când renunţi la Geneza, renunţi la un Creator divin, la o creaţie divină, la un Răscumpărător divin promis şi la o inspiraţie divină a Bibliei. În jurul paginilor ei sfinte este protecţia Duhului Sfânt, care a inspirat cuvintele ei. Dacă s-ar  studia mai mult Geneza, în loc să fie dezbătută atât de mult, atunci adevărul ei ar fi mai clar. Multe origini sunt înregistrate în primele unsprezece capitole ale ei: Universul natural, viaţa umană, păcatul, moartea, răscumpărarea, civilizaţia, naţiunile şi limbile.  Restul cărţii, de la Geneza 12, se ocupă cu începuturile neamului  ebraic, mai întâi întemeierea lui  prin Avraam, apoi în dezvoltarea şi istoria lui ulterioară, prin măreţele figuri ale lui Isaac, Iacov şi Iosif. Acest neam mare al evreilor a fost întemeiat cu un scop precis, şi anume ca prin el să fie binecuvântată întreaga lume. Dumnezeu i-a promis lui Avraam - un credincios în El - că urmaşii lui: 1. Vor moşteni ţara Canaanului (Geneza 12:1-3).  2. Vor deveni un neam mare.  3. Prin ei toate neamurile  vor fi binecuvântate.  Dumnezeu a repetat aceste promisiuni lui Isaac şi Iacov (Gen. 26:1-5; 28:13-15).  Cele şapte nume mari şi şapte mesaje mari sunt:  Pleacă-ţi capul cu Abel la crucea mielului junghiat.  Intră în cadenţa lui Enoh şi umblă cu Dumnezeu.  Crede în Dumnezeu şi lansează-te împreună cu Noe pe apele lui Dumnezeu.  Mergi înainte cu Avraam, prin credinţă.  Sapă fântâni cu Isaac, coboară şi adânceşte-te până dai de resursele divine.  Urcă scările cu Iacov şi vezi pe Dumnezeu.  Fii lipsit de minciună, ca Iosif, şi trăieşte cu Dumnezeu.     Geneza răspunde la întrebările mari ale sufletului, cum sunt: 1. Eternitatea lui Dumnezeu.  2. De unde vine omul?  3. De unde a venit păcatul?  4. Cum se poate întoarce omul păcătos înapoi la Dumnezeu? (jertfa lui Abel).  5. Cum poate omul să-I fie plăcut lui Dumnezeu? (credinţa lui Avraam).  6. Cum putem noi avea putere la Dumnezeu şi la oameni? (predarea lui Iacov).  Există trei cuvinte care, de asemenea, pot să ne dea un rezumat al Genezei:  1. Generarea - La început Dumnezeu... (Geneza 1:1)  2. Degenerarea - Acum, şarpele... (Geneza 3:1)3. Regenerarea - Acum, Domnul... (Geneza 12:1).  Geneza este mărturia falimentului uman, mai întâi într-un mediu înconjurător ideal (Eden), apoi sub domnia conştiinţei (de la cădere până la potop) şi, în final, sub domnia patriarhală (Noe până la Iosif). Dar în fiecare caz al căderii umane, Dumnezeu întâmpină nevoile omului cu cele mai minunate promisiuni ale harului suveran. Este potrivit ca prima carte a Bibliei să ne arate că, pentru căderea omului, în fiecare condiţie întâlnim salvarea lui Dumnezeu.

Aluzii mesianice:  Să nu uităm că Iisus Hristos este centrul Bibliei. El este undeva pe fiecare pagină. În Geneza noi Îl vedem, ca tip simbolic şi profeţie, în:  Sămânţa femeii - Geneza 3:15;  Pieile animalelor înjunghiate - Geneza 3:21;  Jertfa de sânge a lui Abel, necesară - Geneza 4:4;  Intrarea în arca siguranţei - Geneza 7:1, 7;  Oferirea lui Isaac, ca să fie jertfit - Geneza 22;  Iosif, ridicat din groapă la tron - Geneza 37:28; 41:41-44.

Perioada patriarhală: Perioada patriarhilor este temelia şi baza întregii istorii. Ea acoperă timpul de la Adam până la Moise. Drept consecinţă a eşecurilor din această perioadă primară, Dumnezeu a ales un individ. El a dat la o parte rasa şi a chemat un singur om, pe Avraam, care urma să devină tatăl neamului ebraic. Intrăm în această perioadă în Geneza 12.  Sunt cinci părinţi-patriarhi: Avraam, Isaac, Iacov, Iosif şi Iov, deoarece cartea lui Iov trebuie aşezată după cartea Genezei şi înainte de cartea Exod. Cu siguranţă Iov a trăit înainte de Moise; or, noi citim despre Moise în capitolul 2 din Exod.  Dumnezeu l-a chemat pe Avraam şi a încheiat cu el un legământ, cunoscut sub denumirea de Legământul Avraamic. Dumnezeu a repetat acest legământ fiului lui Avraam, Isaac, şi apoi din nou nepotului său, Iacov (Geneza 26:1-5; 28:13-15). El nu a mai repetat acest legământ cu nimeni altul. Prin urmare, aceştia trei sunt Părinţii Legământului, cum citim în Scriptură: Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov (Fapte 7:32). El niciodată nu a mai adăugat pe nimeni altul. Dumnezeu a dat legământul Lui la aceşti trei şi ei au avut sarcina de a-l comunica la alţii.

De la familie la popor: O mare parte din istoria Genezei este consacrată lui Iosif (Geneza 37-48). De ce? Pentru că Iosif este veriga de legătură dintre familie şi popor. Până în vremea lui Iosif, avem o familie - familia lui Avraam, Isaac şi Iacov. Circa şaptezeci de suflete găsim la sfârşitul cărţii Geneza, constituind familia lui Iacov. Totuşi, este o familie cu care Dumnezeu are de a face. Putem citi despre această familie şi despre binecuvântările pe care Iacov le-a dat fiecăruia dintre fiii săi în Geneza capitolul 49.  De îndată ce întoarcem pagina şi păşim în Exod, nu mai este o familie, ci un popor. În timpul îndelungatei perioade de la sfârşitul Genezei şi până la începutul cărţii Exod, asistăm la dezvoltarea acestui popor. Iosif este un personaj prezentat fără greşeli - nu că nu ar fi avut greşeli, dar greşelile sale nu au fost consemnate. El a fost un om din carne şi sânge, ca noi. Dumnezeu l-a onorat, căci sunt cel puţin 130 de paralele între viaţa lui Iosif şi cea a lui Iisus. El este patriarhul mesianic, patriarhul care L-a oglindit pe Hristos Însuşi.

Cine a scris Geneza?  Poziţia pe care creştinii şi evreii au adoptat-o de veacuri este că Moise, călăuzit de Duhul Sfânt, este cel care a scris Geneza. Cartea se încheie cam cu trei sute de ani înainte de a se fi născut Moise. Moise ar fi putut primi informaţiile numai prin revelaţie directă din partea lui Dumnezeu sau din izvoarele istorice la care a avut acces, care-i parveniseră de la strămoşii săi (Amos 3:7). Putem vedea ce a spus Iisus despre Moise în Luca 27:27 și  Ioan 7:19.  În fiecare an sunt scoase la iveală, în urma săpăturilor arheologice din Egipt şi Palestina, mărturii despre scrisul din zilele lui Moise şi despre adevărul istoric al celor consemnate pe paginile Pentateucului. Moise a fost educat la palatul Faraonului şi a fost învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor (Fapte 7:22), care cuprindea şi arta scrisului. Este cert că Moise a recurs la scriere (Ex. 34:27; Numeri 17:2; Deut. 6:9; 24:1, 3; Iosua 8:32).

Cine a scris istoria creației, de care s-a folosit Moise?  Fără îndoială, a fost scrisă cu mult înainte, probabil de Avraam sau de către Noe ori Enoh. Cine ştie? Scrisul era cunoscut în mod curent înainte de zilele lui Avraam. În Ur, ca de altfel în mai toate oraşele mai importante din Babilon, existau biblioteci cu mii de cărţi, dicţionare, gramatici, lucrări de referinţă, enciclopedii, lucrări de matematică, astronomie, geografie, religie şi politică. Avraam a primit de la Sem tradiţii sau însemnări privitoare la istoria creaţiei şi la căderea omului, precum şi la potop. Avraam a trăit într-o societate marcată de cultură, cărţi şi biblioteci. Fără îndoială, el şi-a notat cu precizie tot ce i s-a întâmplat, precum şi promisiunile pe care i le-a făcut Dumnezeu. El a aşternut, în scrierea cuneiformă pe tăblițe de lut, însemnări ce aveau să fie păstrate în analele neamului pe care era în curs de a-l întemeia.

Creația  (Geneza 1; 2):  Încă din primele pagini ale cărţii, citim aceste cuvinte neşterse de scurgerea timpului: La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul. În aceste câteva cuvinte simple avem declaraţia Bibliei cu privire la originea acestui Univers material. Dumnezeu a chemat toate lucrurile la viaţă prin cuvântul puterii Sale. El doar a rostit cuvântul şi lumile au luat formă (Evrei 11:3). Interpretările cu privire la metoda folosită de Dumnezeu variază, dar adevărul faptelor rămâne! Lucrarea creatoare a lui Dumnezeu a avut un caracter progresiv:  1. Lumea materială (Geneza 1:3-19);  2. Sistemul vieţii (Geneza 1:20-25);  3. Omul, coroana creaţiunii (Geneza 1:26,27).  Cine a fost Dumnezeul menţionat de atâtea ori în primele treizeci şi unu de versete ale Genezei? Citiţi Ioan 1:1 şi Evrei 1:1. Aici vedem că Cel care ne-a răscumpărat prin sângele Lui scump, Mântuitorul nostru, a fost Creatorul acestui Univers. Cineva a afirmat că Dumnezeu Tatăl este arhitectul; Dumnezeu Fiul - ziditorul, iar Dumnezeu Duhul Sfânt înfrumuseţătorul Universului. Noi Îl găsim pe Duhul Sfânt în Geneza 1:2.  În capitolul întâi este relatată creaţia în linii mari; în capitolul doi o parte a ei, în detalii. Detaliile privesc crearea omului, căci Biblia este istoria răscumpărării omului.  Este bine să ştim lucrul acesta, că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, pentru ca omul să aibă părtăşie cu El. Omul a rupt el însuşi legătura sa cu Dumnezeu prin păcat. Doar atunci când păcatul este îndepărtat, putem avea părtăşie cu Dumnezeu din nou. De aceea a venit Iisus Hristos pe pământ ca să poarte păcatele noastre în trupul Său pe lemnul crucii (I Petru 2:24). Putem citi în I Ioan 1 cum păcatul ne împiedică nu numai să avem părtăşie cu Dumnezeu, ci şi unii cu alţii. I Ioan 1:9 ne spune cum putem restabili părtăşia cu Dumnezeu.

Căderea (Geneza 3; 4):  Adam şi Eva au fost creaţi într-o stare de nevinovăţie, dar cu posibilitatea de a alege. Ei au fost puşi la încercare sub cele mai favorabile împrejurări. Au fost înzestraţi cu minţi limpezi şi cu inimi curate, cu capacitatea de a face binele. Dumnezeu le-a dat prezenţa şi părtăşia Lui (Geneza 3:8).  Satan, autorul păcatului, acţionând printr-un şarpe, i-a ispitit să se îndoiască de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au cedat în faţa ispitei, căzând la probă. În acest punct a intrat păcatul în lume. Satan încă influenţează oamenii la neascultarea de Dumnezeu. Rezultatele păcatului lor sunt enumerate în Geneza 3. Ei au fost despărţiţi de Dumnezeu, pământul a fost blestemat şi întristarea le-a umplut inimile.  În îndurarea Sa, Dumnezeu a promis pe Unul ce avea să răscumpere oamenii din păcat (Geneza 3:15). Sămânţa femeii (Iisus, Cel născut din fecioară) avea să vină să strice lucrările diavolului (I Ioan 3:8).  Geneza 3:21 conţine un tablou în miniatură al întregului plan de răscumpărare a omului prin sângele vărsat al Substitutului nostru. „Îmbrăcămintea din piele” n-a putut fi obţinută decât prin moartea unei victime nevinovate. Versetul aruncă lumină asupra textului din Evrei 11:4. Nu există nicio acoperire a păcatului decât prin vărsare de sânge. După alte interpretări, îmbrăcămintea din piele reprezintă trupul sticăcios de după cădere, de care omul se leapădă prin moartea trupească.  Imediat după cădere, oamenii au început să aducă jertfe lui Dumnezeu. Nu ne îndoim că aceste jertfe au fost poruncite de Dumnezeu. Ele au avut scopul de a reţine înaintea omului fapta căderii sale şi Jertfa care avea să vină. Tocmai prin vărsarea acestui sânge urma să fie el răscumpărat din păcat şi moarte (Evrei 9:22).  Doi dintre fiii lui Adam - Cain şi Abel - au adus jertfele lor Domnului: Cain a adus din roadele pământului, Abel a adus din oile întâi născute ale turmei. Jertfa lui Abel a fost primită, pe când a lui Cain a fost respinsă. Din cunoştinţa pe care o avem din Cuvânt, este cât se poate de evident că aceasta nu a fost acceptată din cauză că nu reprezenta Jertfa care avea să fie adusă mai târziu pe Calvar. Cain s-a mâniat pe fratele său Abel şi, în furia sa, l-a omorât.  Prima scriere a început atunci când Dumnezeu a pus un „semn” sau o „marcă” asupra lui Cain (Geneza 4:15). Marca reprezenta o idee şi oamenii au ştiut ce înseamnă ea. Astfel „mărci”, „semen” şi „imagini” au ajuns să fie folosite pentru a se înregistra idei, cuvinte sau combinaţii de cuvinte. Aceste imagini se făceau pe vase de lut, pe tăblițe de argilă tare, pictate sau gravate. Acest fel de scriere s-a găsit la nivelele inferioare ale oraşelor preistorice din Babilonia. Cele mai vechi scrieri cunoscute sunt desene executate pe tăblițe de lut. Cu mult timp înainte de a da Dumnezeu legea lui Moise (Exod 20), găsim câteva porunci foarte precise date în cartea Genezei. Chiar de la început Dumnezeu a instituit Sabatul (Geneza 2:1-3) şi căsătoria (Geneza 2:24).  Legea zeciuielii a fost, evident, respectată. Citiţi cuvintele lui Avraam din Geneza 14:20 şi cuvintele lui Iacov din Geneza 28:22. Este limpede că Dumnezeu l-a făcut pe om să-şi dea seama chiar de la început că nu este decât un administrator a tot ce avea.

Prima civilizație: Civilizaţia de dinaintea potopului este numită civilizaţia antediluviană. Ea a pierit în judecata potopului. A fost civilizaţia începută de Cain. Ea a sfârşit prin distrugere.  Biblia ne învaţă şi arheologii confirmă că oamenii lumii de dinainte de potop nu au fost sălbatici. De fapt, ei au atins un grad superior de civilizaţie. Tot ce priveşte civilizaţia materială este atins în Geneza 4:16-22. Deşi nu cunoaştem prea multe despre civilizaţia antediluviană, totuşi au fost descoperite câteva din locuinţele propriu-zise şi rămăşiţe de lucrări manuale, care mărturisesc despre existenţa unei civilizaţii ca cea descrisă pe paginile Scripturii.  Un arheolog, profesorul Wooley, trimis de universitatea din Pennsylvania şi de Muzeul Britanic, a descoperit în trei oraşe: Ur, Kish şi Fara, stratul de mâl lăsat de potop. Sub depunerile lăsate de potop la Ur au fost găsite straturi de dărâmături din piatră, instrumente din cremene, vase colorate din lut, peceţi şi cărămidă arsă. La fel şi în celelalte două cetăţi. Să ne întoarcem la Geneza 4:16-22 şi să vedem ce se spune despre această civilizaţie în Sfintele Scripturi:  Mai întâi, păstori - Ada a născut pe Iabal: el a fost tatăl celor ce locuiesc în corturi şi păzesc vitele (Geneza 4:20).  În al doilea rând, muzicieni - Numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl celor ce cântă cu alăuta şi cu cavalul (Geneza 4:21).  În al treilea rând, meşteşugarii şi artizanii - Ţila, de partea ei, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor uneltelor de aramă şi de fier (Geneza 4:22).  În al patrulea rând, constructori -  Cain s-a împreunat cu nevastă-sa; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Enoh. El a început să zidească o cetate, şi a pus acestei cetăţi numele fiului său Enoh (Geneza 4:17).  Civilizaţia fondată de Cain a fost, probabil, egală cu cea a Greciei şi a Romei, dar judecata lui Dumnezeu plana asupra ei.

Potopul (Geneza 5-9):  Nu ni se oferă această povestire pentru că ar fi uimitoare ori interesantă, ci pentru că este un incident din istoria răscumpărării, pe care Biblia o redă. Răul se înmulţise din caleafară de mult. El ameninţa să distrugă tot ce era bun. Un singur om neprihănit mai rămăsese: Noe. Dumnezeu a trimis potopul pentru a restabili binele pe pământ.  Adam şi Eva cedaseră în faţa unei ispite externe; dar acum oamenii au cedat la ispita dinăuntru. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău (Geneza 6:5). Acum Dumnezeu avea să-i separe pe cei neprihăniţi de cei răi. El a făcut astfel primul pas către un popor ales. După cădere Dumnezeu a dat lumii un nou început, dar curând răutatea omului a crescut, până când n-a mai rămas decât un singur om neprihănit: Noe. Dumnezeu, în dragostea Lui, a avut multă răbdare cu oamenii. Duhul Sfânt S-a luptat cu oamenii. Noe îi avertizase timp de 120 de ani cât a durat construcţia arcei. Chiar după ce Noe, soţia sa, cei trei fii ai lui şi soţiile lor, împreună cu câte două din vieţuitoarele necurate şi câte paisprezece din fiecare vieţuitoare curate, au intrat în arca salvării a mai fost încă un răgaz de şapte zile, abia după aceea urmând potopul. Dar oamenii au refuzat îndurările lui Dumnezeu, şi astfel au trebuit să piară (Geneza 6:7). Noe a fost salvat din potop prin intermediul unei arce (un tip perfect al lui Hristos, Arca siguranţei noastre). Când a ieşit din arcă, primul lucru pe care l-a făcut a fost să înalţe un altar şi să se închine lui Dumnezeu (Geneza 8:20). Scoţându-i din înspăimântătoarea judecată a pământului prin potop, Dumnezeu a salvat opt persoane. El a dăruit pământul, astfel purificat, acestor oameni cu o deplină putere de a-l guverna (Geneza 9:1-6). El a pus sub stăpânirea lor orice fiinţă de pe pământ şi din apele mării. Pentru prima dată Dumnezeu a dăruit omului guvernul uman.

După Potop: Omul a primit răspunderea de a guverna lumea pentru Dumnezeu. Cea mai mare responsabilitate pe care Dumnezeu i-a dat-o omului a fost de a lua viaţa, ca urmare a luării unei alte vieţi (Gen. 9:6). Dumnezeu a rânduit pedeapsa capitală pentru omucidere. Dumnezeu n-a schimbat niciodată această rânduială pentru guvernele lumii. Dumnezeu n-a înlocuit niciodată această pedeapsă capitală cu închisoarea pe viaţă. Aceasta a fost soluţia omului!  Sir Charles Marston, renumitul expert în descifrarea inscripţiilor antice, i-a întrecut pe toţi marii detectivi din romanele moderne. În căutarea lui de a găsi materiale pentru reconstituirea rasei umane, el a scos la iveală mii de mărturii în piatră şi ceramică. Adevărul privitor la Scriptură iese la iveală ori de câte ori el mânuieşte sapa, ca, de altfel, stiloul. Sir Charles, numit adesea „arheolog călăuzit de un ţel măreţ”, i-a redus la tăcere pe criticii Bibliei. Mărturii ale multor persoane, despre care oamenii de ştiinţă afirmaseră că n-ar fi existat niciodată, au fost scoase la lumină; multe localităţi, despre care ei spuneau că nu sunt decât nişte „ficţiuni ale Bibliei”, au fost acum dezgropate.  Marston ne spune că scena evenimentelor consemnate în primele capitole ale cărţii Geneza pare a fi plasată în regiunea fluviului Eufrat. Ţinutul din jur se numeşte Şinear sau Caldeea ori Mesopotamia. Noi îl cunoaştem azi sub denumirea de Irak, ceea ce se numea în trecut Babilonia. Este un ţinut nisipos, străbătut de marele fluviu Eufrat, ce se varsă în Golful Persic. Dar deşerturile sale sunt presărate cu ruine ale unor cetăţi străvechi, brăzdate de vechile canale de irigaţie. Între timp, nisipul a acoperit totul.Excavaţiile au scos la iveală ruinele unei mari civilizaţii, care a existat cu 5.000 de ani înainte de Hristos. Aceste mărturii ale unei ere până nu demult aproape uitate, au fost lăsate de două mari popoare: sumerienii şi semiţii. Semiţii îşi derivă numele de la Sem, fiul cel mai vârstnic al lui Noe, iar rasa evreilor - din care provine Avraam - a fost o ramură a acestui popor.  Descoperirile arheologice din Mesopotamia au dezvăluit dovezi ale potopului, în scrierea cuneiformă şi în depunerile aluviale din perioada potopului. Bibliotecile cuneiforme par să ne ofere ample relatări şi trimiteri la această mare catastrofă. S-a găsit, de asemenea, o prismă de argilă, pe care sunt gravate numele a zece regi care au domnit înainte de potop.  Expediţia lui Dr. Langdon a  găsit dovezi ale potopului la Kish, în apropiere de străvechiul Babilon. Dr. Wooley a descoperit o altă depunere aluvială, în timp ce excava oraşul Ur din Caldeea, situat mult mai la sud, cam la jumătatea distanţei dintre Bagdadul modern şi Golful Persic. Săpăturile de la Kish au descoperit două straturi distincte ale potopului, cam la şapte metri unul sub altul.  Dr. Langdon a asociat depunerile aluviale din Ur cu nivelul inferior din Kish. El a raportat că scriitorii din Babilonia şi Asiria se referă adesea la timpul „dinainte de potop”. Un rege se lăuda, spunând „că-i plăcea să citească scrierile din timpul de dinainte de potop.” După potop, lumii i s-a dat un nou început. Dar în loc să se răspândească şi să repopuleze pământul, cum le poruncise Dumnezeu, ei au construit marele turn Babel, ca o sfidare la adresa lui Dumnezeu. Ei au crezut că pot să stabilească un imperiu mondial, independent de Dumnezeu. În judecata Sa, Dumnezeu le-a încurcat limbile şi i-a împrăştiat în toate părţile. Rasa umană a fost împărţită atunci în neamuri, vorbind diferite limbi, potrivit cu cei trei fii ai lui Noe: Sem, Ham şi Iafet. Fiii lui Sem s-au stabilit în Arabia şi în răsărit; fiii lui Ham în Africa; fiii lui Iafet s-au stabilit în Europa.  Marele istoric evreu Josephus Flavius spune că turnul Babel a fost construit deoarece oamenii n-au vrut să se supună lui Dumnezeu. Când citim istoria Genezei de la 11:9, naraţiunea pare să implice că oamenii erau în contradicţie cu Dumnezeu. Din această cauză a urmat încurcarea limbilor şi împrăştierea oamenilor în toate părţile pământului. O diferenţă lingvistică tinde să-i separe pe oameni în mai multe privinţe - în comerţ, în arte şi în civilizaţie. Omul a încercat să se slăvească pe sine însuşi, dar scopul lui Dumnezeu este ca omul să-L slăvească numai pe El. Dacă citiţi Geneza 10 şi 11, veţi găsi criteriul după care au fost împărţite neamurile, potrivit cu cei trei fii ai lui Noe - Sem, Ham şi Iafet. De asemenea veţi găsi temeiul acestei împărţiri. Principalul grup de urmaşi ai lui Noe pare să fi migrat dinspre Armenia, unde familia lui Noe coborâse din arcă, mergând spre câmpia Babilonului, unde a clădit turnul. În pofida răutăţii inimii omeneşti, este semnificativ că Dumnezeu a voit să-Şi arate harul Său. El a voit să-Şi aleagă un popor al Său:  1. Căruia să-i poată încredinţa Sfintele Scripturi.  2. Care să-I fie martor pentru alte neamuri.  3. Prin care să poată veni Mesia cel promis.  El a chemat un om, numit Avram, spunându-i să-şi lase casa din oraşul idolatru Ur din Caldeea, spre a merge într-o ţară necunoscută, unde Dumnezeu avea să-l facă părintele unui mare popor (Gen. 12:1-3; Evrei 11:8-19). Cu aceasta începe istoria poporului ales al lui Dumnezeu, Israel. Oriunde a mers Avraam, a înălţat un altar lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a onorat  în mod expres prin aceea că El Însuşi i s-a descoperit. El a fost numit „prieten al lui Dumnezeu”. Dumnezeu a încheiat un legământ cu Avraam, conform căruia el va fi părintele unui mare popor şi prin el neamurile  pământului vor fi binecuvântate (Geneza 12:1-3). Familia sa a fost în atenţia deosebită a lui Dumnezeu. Dumnezeu S-a purtat cu ei cum nu S-a purtat cu niciun alt popor. Evreii sunt totdeauna numiţi poporul ales al lui Dumnezeu.  Prin Isaac, fiul lui Avraam, promisiunile lui Dumnezeu au trecut asupra lui Iacov, care, în pofida multelor sale greşeli, a preţuit binecuvântarea legământului lui Dumnezeu. El a fost entuziasmat de planul lui Dumnezeu de a întemeia un popor, prin care întreaga lume avea să fie binecuvântată. În peregrinările sale, suferite pentru păcatul său, şi prin şlefuirea sa, Iacov a devenit un mare om. Numele său a fost schimbat în Israel (un „prinţ al lui Dumnezeu”, Geneza 32:28). Acesta este numele prin care poporul ales al lui Dumnezeu a fost numit: israeliţi. Cei doisprezece fii ai lui au devenit capii celor douăsprezece seminţii ale lui Israel. Isaac şi Rebeca au făcut greşeala de a favoriza fiecare pe câte unul din fii. Isaac l-a favorizat pe vânătorul Esau. Rebeca l-a favorizat pe Iacov cel liniştit. Iacov a făcut acelaşi lucru în tratamentul aplicat lui Iosif, ceea ce a stârnit gelozia în ceilalţi fii. Iosif este unul dintre cele mai nobile şi mai remarcabile personaje din Vechiul Testament. Prin Iosif, familia lui Iacov a fost strămutată în Egipt. Viaţa lui Iosif este una din cele mai desăvârşite ilustraţii din Biblie despre guvernarea providenţei divine, care depăşeşte împrejurările vieţii. El a fost vândut ca rob la şaptesprezece ani. La treizeci de ani a devenit dregător al Egiptului. Zece ani mai târziu, tatăl său, Iacov, a venit în Egipt. După moartea lui Isaac şi după ce Iosif a fost vândut în Egipt, Iacov şi fiii săi, împreună cu copiii lor, numărând în total şaptezeci de persoane, au coborât în acea ţară, din cauza foametei. Aici ei au fost înălţaţi de Faraonul care era în acel timp pe tron. Când a fost înştiinţat că erau păstori de oi, le-a permis să se stabilească în ţinutul Goşen, unde israeliţii au crescut la număr, în bogăţie şi influenţă, sub domnia „regilor păstori”. Dumnezeu a ştiut că era necesar ca israeliţii să părăsească Canaanul, până când îşi vor fi dezvoltat puterea naţională, pentru ca apoi să ia în stăpânire ţara Canaan. Dumnezeu a voit să-i apere de amestecul şi căsătoriile mixte cu rasele idolatre care existau atunci în ţară. Citiţi cuvintele spuse de Iacov la moartea sa, celor doisprezece fii ai săi (Geneza 49). Vedem din nou promisiunea lui Şilo, domnitorul ce avea să vină. Nu uitaţi, Hristos este numit Leul din seminţia lui Iuda (Apocalipsa 5:5).  Cartea Geneza se sfârşeşte în eşec. Ultimele ei cuvinte sunt despre un sicriu în Egipt. Numai moartea marchează cărarea păcatului. Plata păcatului este moartea (Romani 6:23). Poporul avea nevoie de un Mântuitor!