EPOPEEA LUI GHILGAMEȘ.

 

EPOPEEA LUI GHILGAMEȘ

  Epopeea lui Ghilgameș este considerată a fi cea mai veche capodoperă literară a lumii. Acest poem eroic de largi dimensiuni este o operă anonimă și colectivă a cărei datare nu este cunoscută cu precizie. Se vehiculează că istoria sa pornește de la vechi poeme sumeriene despre Bilgameș (Ghilgameș în sumeriană), regele Urukului. Forma primitivă ar fi avut 3.600 de versuri și ar data din jurul anului 2 100 î.H.. Șase poeme independente (Ghilgameș și Ţara celor vii, Ghilgameș și Taurul Ceresc, Potopul, Moartea lui Ghilgameș, Ghilgameș și Agga din Kiș și Ghilgameș, Enkidu și Infernul) ar fi materialul de pornire pentru prima versiune a operei akkadiene, provenită din secolul al XVIII-lea î.H. și intitulată după începutul ei: Deasupra regilor (Shūtur eli sharrī). Din această variantă s-au păstrat foarte puține tablete. Însă versiunea standard al cărei titlu inițial era Cel ce a văzut abisul (Sha naqba īmuru), cu datare între secolele al XIII-lea și al X-lea  î.H., cuprinde douăsprezece tăblițe. De pe aceste tăblițe, găsite în ruinele bibliotecii regelui asirian Assurbanipal, au fost recuperate aproximativ două treimi din text, care se regăsesc și în volumul ce va fi analizat. Epopeea lui Ghilgameș urmărește firul epic al versiunii standard, prezentând toate caracteristicile necesare pentru a fi încadrată în specia literară amintită anterior. Avem de-a face cu un poem epic de mari dimensiuni în care se povestesc, în versuri, fapte eroice, legendare sau istorice (dominate de personaje extraordinare), adesea de o însemnătate deosebită pentru viața unui popor. Alte caracteristici ale Epopeii lui Ghilgameș permit plasarea acesteia în specia literară tematică primară a fantasticului și, implicit, în categoria estetică a fantasticului: existența unui erou, intervenția forțelor supranaturale, acțiuni ce necesită un curaj supraomenesc etc.. Datând dinaintea epopeilor homerice, Iliada și Odiseea (care sunt cele mai vechi opere complete de acest tip), povestea lui Ghilgameș nu are în prezent însemnătate deosebită doar pentru un popor, ea devenind, datorită temelor și motivelor, o operă universală ce conține învățături morale profunde, precum și pe cel dintâi erou tragic cunoscut nouă. Epopeea reușește și astăzi să captiveze cititorul, deși există o negură în jurul ei, privind plăsmuirea inițială. În locul unde odată se ridica cetatea Ninive, cea din urmă capitală a Asiriei, s-au perindat numeroase popoare (sumerieni, akkadieni, hitiți, hurriți, elamiți și cananeeni), fiecare cu graiul și dialectele sale proprii. Indiferent cum a luat naștere opera, ea este cea mai de seamă realizare literară a acelor popoare, fiind nelipsită de un substrat istoric, în ciuda nimbului său legendar. Un narator obiectiv ne avertizează de la început că „Pe cel care le-a văzut pe toate / Îl voi face cunoscut tuturor ținuturilor”,  pentru ca apoi să ne dea câteva indicii despre erou, indicii ce rezumă destinul acestuia: „Anu i-a dăruit lui cunoașterea tuturor lucrurilor. / El a văzut Taina, a descoperit ceea ce era ascuns, / Cunoștea vremurile de dinaintea Potopului. / A  pornit într-o călătorie spre depărtări, / Mergând până la epuizare, / Dar apoi a dobândit pacea. / A săpat în piatră povestea tuturor chinurilor sale / Și a ridicat zidul Împrejmuitului-Uruk, / Cel al sanctuarului sacru, Templul Eanna.”  Descoperim tot de pe această primă tabletă că Ghilgameș, conducătorul Împrejmuitului-Uruk (cetate dezgropată de sub orașul Warka), este totodată reazăm și asupritor al poporului. Astfel că avem o situare în spațiu, dar putem trage și o concluzie asupra contextului istoric. Ne aflăm într-o perioadă în care are loc trecerea de la comuna primitivă la epoca sclavagistă, timpurile fiind tulburi. Ghilgameș este sfătuit de Adunarea Bătrânilor, ceea ce ne arată că există o orânduială patriarhală. Deși sunt cuprinse anumite informații documentate de istorici cu privire la perioada mai-sus amintită, evenimentele din epopee nu sunt atestate cap-coadă, astfel că nu rămâne urmă de îndoială că opera n-ar fi altceva decât prima capodoperă literară fantastică a lumii. Dacă în mitologia greacă și în epopeile homerice avem de-a face cu eroi, în  epopeea  akkadienă întâlnim  prototipul anti-eroului. În ciuda forței și vitejiei sale, fiul slăvitei Rimat-Nisun (zeița sumeriană a viselor și viței) și al regelui Lugalband se impune prin tiranie după „ce-a refăcut cetățile / pe care Potopul le distrusese”. Expozițiunea este dominată de conflictul dintre anti-erou și erou, cel din urmă fiind creat de Aruru (zeița sumeriană a pământului și fertilității) la rugămințile zeilor care aud necazurile supușilor conducătorului din Uruk: „Ghilgameș nu lasă nicio fată mamei sale, / Nicio fiică de războinic, / nici chiar pe mireasă tânărului ei mire!”. Astfel, ascultându-l pe Anu (zeul sumerian al cerului), Aruru îl zămislește pe Enkidu din lut. Acesta trăiește în sălbăticie cu fiarele și distruge capcanele unui vânător, care sfătuit de tatăl său, se duce la regele Urukului și povestește pățaniile sale, iar Ghilgameș hotărăște să i-o dea pe curtezana Șamhat pentru a-l ademeni pe Enkidu. Regăsim în acest punct al epopeii unul dintre motivele din Biblie: dacă Eva este cea care îl conduce spre tentație pe Adam, Șamhat este cea care îl corupe pe Enkidu. Asemănările continuă: ambii au fost creați din pământ și trăiesc în sălbăticie printre animale; ambii accept tentația oferită de șarpe, își acoperă goliciunea și sunt nevoiți să își părăsească ținutul fără a se mai putea întoarce. Ce deosebește cele două scrieri este faptul că șarpele nu fură imortalitatea eroului în prima parte a epopeii, deși el intervine în acest sens spre final, și astfel putem vorbi de un alt punct de convergență. Plecând împreună cu Șamhat, Enkidu va cunoaște căile omenești. Are loc astfel o transfigurare a acestuia prin intervenția elementului feminin. Dacă la început Enkidu nu este o ființă omenească, ci una creată de zei, el va trece de la animalitate către umanitate. Șamhat este cea care îl ajută să își ascute inteligența și să se adapteze la civilizație. Însă odată ce capătă această natură umană, va deveni la fel de expus precum ceilalți oameni. Lupta cu Ghilgameș, pe care o pierde, este o dovadă a faptului că sălbaticul nu mai este același, căci forța și instinctele de animal l-au abandonat de-a lungul călătoriei sale. Aceeași bătălie presupune o transformare și pentru Ghilgameș care va renunța treptat la căile sale tiranice și va cunoaște prietenia (una dintre temele centrale ale operei). Dacă există asemănări între epopee și Biblie, lucrarea cuprinde și elemente ce amintesc de aspectele animiste ale religiei sumeriene. Atunci când regele decide să îl înfrunte pe Humbaba, Nobilii Sfătuitori din Uruk ni-l descriu pe cel din urmă: „Răgetul lui Humbaba este un potop, / gura îi este foc, / răsuflarea îi este moarte! Poate auzi orice foșnet din pădurea lui / la 100 de leghe depărtare!” Ei fac apel la elemente clasice precum apa și focul (elemente utilizate și de filozofii greci încă din perioada presocratică pentru explica lumea și natura). Humbaba este numit și el divin (fiind considerat fie zeu, fie demon), precum pare a fi și Pădurea Cedrului care își trage forța din Cedrul semeț - și aici apare legătura cu animismul, religia care atribuie un suflet plantelor, obiectelor și fenomenelor naturale și care afirmă că există o putere supranaturală care organizează și dă viață Universului material. Dacă Humbaba este o astfel de forță supranaturală, Cedrul din pădurea sa este sufletul celei din urmă, iar odată tăiat acest copac, tărâmul cedrilor nu mai poate exista. Lupta cu păzitorul pădurii capătă și un caracter simbolic, întrucât este o luptă între puterea fizică a omului sălbatic și puterea armelor de fier și de aur. Dacă privim cu atenție descrierea acestui personaj, constatăm că ea amintește nu numai de o religie străveche, ci și de basmele populare românești: în timp ce Humbaba este o întruchipare îndepărtată a zmeului, Ghilgameș este eroul viteaz însoțit de un prieten ce îi va da ajutorul pentru a își îndeplini misiunea. Finalul celei de-a cincea tablete ni-l va înfățișa pe conducătorul Urukului, purtând cu el capul dușmanului și călătorind alături de Enkidu pe apele Eufratului. După această victorie este introdusă una dintre cele mai importante divinități ale Panteonului mesopotamian. Zeița Iștar (cea mai puternică prezență feminină a epopeii) trăiește chiar în templul Eanna din Uruk și va dori să îl ia de bărbat pe Ghilgameș care o va refuza: „Iată, deci, acum voi da glas listei iubiților tăi. / (…) / Lui Tammuz, iubitul primilor tăi ani de tinerețe, / lui i-ai hărăzit suspine an de an! / Ai iubit colorata pasăre Micul Păstor, / pe care apoi l-ai lovit, frângându-i aripile, astfel că / acum stă în pădure strigând: Vai, aripile mele! / Ai iubit leul cel nespus de puternic, / și totuși ai săpat pentru el șapte gropi / și iarăși șapte gropi. / (…) / Iar acum m-ai ales pe mine! Pe mine mă iubești și-mi vei / hărăzi și mie ceea ce le-ai hărăzit lor!” Auzind acestea, zeița asiro-babiloniană a fertilității, a fecundității, a dragostei și a războiului își va dori răzbunarea ca o adevărată stăpână a bătăliilor. În niciun chip Iștar nu va capitula înaintea unui refuz, cerând lui Anu-tatăl să plăsmuiască Taurul Ceresc, o dihanie care să se coboare din ceruri pentru a îl ucide pe cel care a avut curajul să o sfideze. Întâlnim astfel o altă ființă fabuloasă care permite situarea epopeii în literatura fantastică, o creatură ce ne duce cu gândul la balaurul cu șapte capete din basmul popular: poate să deschidă prăpăstii cu sforăitul său, având coarne și coadă groasă. Ghilgameș reușește să învingă Taurul Ceresc ajutat de prietenul său (așa cum Sfântul Gheorghe a învins la sute și sute de secole depărtare balaurul), însă zeii nu le lasă timp de bucurie, intervenind din nou în viețile muritorilor. Ei decid soarta lui Enkidu, care trebuie să își dea viața pentru păcatul de fi tăiat Cedrul cel Mare. Acesta se îmbolnăvește, căzând la pat, iar scenele din timpul delirului său produc o mare impresie asupra cititorului. Enkidu alternează între ură și iubire. Vorbește, mai întâi, porții făcute din lemnul Cedrului Mare și blestemă pe vânător și pe Șamhat: „Haide, curtezană, îți voi decide soarta, / o soartă care nu se va sfârși niciodată! / Voi arunca asupra ta un mare blestem, / fie ca blestemele mele să te copleșească deodată, / într-o clipă! / Fie să nu-ți poți întemeia un cămin / și să nu poți iubi un copil al tău! / (…) / fie ca poarta să fie locul în care îți faci plăcerea, / fie ca răscrucea să-ți fie casă, / fie ca pustiul să-ți fie loc de odihnă, / fie ca umbra zidului cetății / să-ți fie locul unde stai.” Evocativă este și scena în care Șamaș intervine și îi aduce aminte de binele făcut de curtezana Șamhat, cea care l-a ajutat să se împrietenească cu Ghilgameș, fratele care îl „va întinde pe un pat de onoare” și astfel blestemul lui Enkidu se transformă în binecuvântare: „Vino, Șamhat, voi decide soarta ta pentru tine. / Lasă gura mea care te-a blestemat / să se întoarcă acum să te binecuvânteze! / Fie ca nobilii și conducătorii să te iubească, / fie ca cel care este la o leghe depărtare / să-și muște buza în așteptarea ta, / fie ca cel care este la două leghe distanță / să-și scuture pletele în pregătire!” Din această moarte pornește și soarta tragică a lui Ghilgameș. Trei versuri rostite de Enkidu sunt o avertizare asupra trecerii de la o temă centrală a epopeii la cealaltă: „Acum trebuie să devin o umbră, / să stau cu umbrele celor morți, / să nu-mi mai văd dragul frate niciodată!” Dacă prietenia și, în fond, iubirea marchează prima parte a operei, cea de-a doua este născută dintr-o frământare ce a stăpânit omenirea dintotdeauna, și anume teama de moarte și dorința de a o birui, deși căutarea nemuririi se arată zadarnică (la fel ca în basmul lui Petre Ispirescu). În plânsetele lui Ghilgameș (care își taie pletele, își pune piele de leu și fuge în sălbăticie) nu regăsim numai durerea pricinuită de pierderea prietenului său, ci și frica, ce se transformă cu fiecare gând, în groaza față de moarte. „Am să mor! - Nu sunt și eu asemeni lui Enkidu?!” - se întreabă conducătorul Urukului care decide să îl caute pe Uta-napiștim, fiul lui Ubar-tutu (ultimul rege al Sumerului de dinainte de potop). În călătoria lui spre acel ținut depărtat Ghilgameș se confesează, și astfel aflăm spaimele sale tulburătoare și crezul său: acela că liniștea îi va fi adusă doar dacă va găsi nemurirea. Va trece astfel peste munți, peste ape și văi, urmând calea Soarelui, de parcă ar fi unul dintre eroii din basme. Și tot asemenea lor va căuta ajutor în toți cei pe care îi va întâlni: Oamenii-Scorpion, hangița Siduri, luntrașul Uranșabi. Ei îi vor da brațul, așa cum o făcuse Enkidu când Ghilgameș era în căutarea gloriei. Și datorită lor va ajunge la supraviețuitorul Potopului care îi va spune cum să atingă nemurirea. Degeaba însă, căci, aceasta îi scapă lui Ghilgameș printre degete, fiindu-i furată de un șarpe - element nefast și în epopee, și în Biblie. Scena din care se trăgea titlul inițial (Cel ce a văzut abisul) al celei de-a doua versiuni a epopeii akkadiene trebuie să fi fost aceea în care Ghilgameș încearcă să afle ce se întâmplă dincolo de moarte, însă nu-și va găsi răspunsul și va trebui să se întoarcă în Împrejmuitul-Uruk alături de Uranșabi. Totuși Ghilgameș nu se poate resemna. „Pentru ce s-a sleit sângele în inima mea?”  întreabă el în timpul călătoriei spre casă. Ajuns în Uruk, îl îndeamnă pe luntraș să privească orașul care va rămâne în picioare după ce regele își va fi dat ultima suflare. Dacă destinul eroului este tragic, el ne învață un lucru: în van va fi căutată viața veșnică de vreun muritor, căci ea este dată numai zeilor. Motivul viselor prevestitoare este legătura dintre teluric și divinitate. Acesta poate părea o caracteristică ce ține de specia literară tematică primară a fantasticului, dacă privim spre epopee în lumina zilelor noastre. Însă, având în vedere contextul istoric în care a fost scrisă, nu avem de-a face cu un procedeu literar, ci cu o preluare a unor crezuri ale acelor vremuri, și anume că întâmplările de pe pământ sunt prefigurate înainte în ceruri. Există însă numeroase elemente care confirmă că opera este fantastică: existența unui erou care primește ajutoare (la fel ca în basmul popular), probele peste care trebuie să treacă eroul (lupta cu Humbaba, tăierea Cedrului Mare, bătălia cu Taurul Ceresc etc), intervenția zeilor în destinele umane (de exemplu, Marii Zei care decid că Enkidu trebuie să moară) etc.. Din punct de vedere estetic, epopeea este plină de pasaje descriptive (descrierea Urukului sau a Pădurii Cedrului) și dramatice (lupta cu Humbaba unde natura vine în ajutorul eroilor, urgiile dezlănțuite de Taurul Ceresc, străbaterea întunericului cumplit prevestit de Oamenii-Scorpion), iar stilistic aceasta este caracterizată de simplicitate. Totuși există și secvențe în care se reiau aceleași pasaje de către personaje diferite, și astfel este îmbogățit caracterul dramatic al operei, deoarece prin acest procedeu evocările par vii, chiar rupte din istorie. Ritmul nu este întotdeauna același. El este fie încetinit, fie grăbit, în funcție de evenimentul pe care îl evocă. De exemplu, când Ghilgameș și Enkidu călătoresc spre Pădurea Cedrului există o îmbinare între cele două; înaintarea lor se face rapid, însă visele prevestitoare ale lui Ghilgameș sunt cele care încetinesc ritmul.     Influențele celei dintâi capodopere fantastice ale lumii parcurg milenii și se materializează în numeroase opere literare. Primele ecouri ale operei răsună într-alte opere sumeriene și mai apoi în Biblia ebraică, iar în legătură cu cea din urmă, poate cel mai puternic dintre ecouri este cel al Potopului. Practic potopul biblic își găsește originea în creația sumeriană, iar Noe este Uta-napiștim. Mai sunt și altele, deja amintite: crearea lui Enkidu din lut își găsește corespondent în crearea lui Adam, povestea curtezanei Șamhat și a lui Enkidu este transpusă prin cea a Evei și a lui Ada etc.. Apoi există o legătură între Hadesul grecesc și călătoria spre Uta-napiștim. Dacă în Hades îl avem pe Caron care trece muritorii Styxul cu luntrea sa, aici îl avem pe Uranșabi care îl conduce pe Ghilgameș spre Uta-napiștim. Mitul omorârii balaurului este preluat de mai multe popoare: mai întâi apare în mitologia greacă, pentru ca apoi să fie preluat și de creștini, dar și în basmele noastre populare ori culte. În plus, tema centrală a căutării nemuririi și a fricii de moarte este preluată în numeroase opere, pornind de la basme (precum Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte de Petre Ispirescu) și continuând cu capodopere universale ale literaturii (cum ar fi Faustul lui Johann Wolfgang von Goethe, Portetul lui Dorian Gray de Oscar Wilde sau Maestrul și Margareta de Mihail Bulgakov).

După mii de ani a fost descoperit un nou capitol din Epopeea lui Ghilgameş!

 În anul 2011, muzeul oraşului irakian Sulaymaniyah a achiziţionat de la un contrabandist aproximativ 90 de tăbliţe din lut, în cadrul acţiunii de recuperare a unor artefacte dispărute din situri şi muzee, ca urmare a raidurilor coordonate de armata americană în această ţară. Printre obiectele cumpărate s-a aflat o tăbliţă, care a atras atenţia lui Farouk Al-Rawi, profesor al Şcolii de Studii Orientale şi Africane, din cadrul Univestităţii din Londra. Artefactul era inscripţionat cu caractere cuneiforme, iar preţul său de cumpărare a fost de 800 de dolari. Cu ajutorul lui, Andrew George, unul dintre colegii săi, Al-Rawi a tradus, în doar 5 zile, textul identificat pe tăbliţa de lut.Totodată, a fost determinată vârsta artefactului, care datează în perioada babiloniană veche (2003-1595 î.H.). Cu toate acestea, cei doi cercetători cred că textul este mult mai recent, el fiind inscripţionat în epoca babiloniană nouă, corespunzând intervalului dintre anii 626-539 î.H.. În momentul în care descifrarea textului a fost finalizată, Farouk Al-Rawi şi Andrew George şi-au dat seama că inscripţia descrie o poveste avându-l în centru pe Ghilgameş, protagonistul celebrului poem epic mesopotamian „Epopeea lui Ghilgameş”.  Descoperirea este extrem de importantă, deoarece inscripiţia corespunde celei de-a cincea tăbliţe, pe suprafaţa căreia a fost narată povestea lui Ghilgameş, regele cetăţii Uruk şi a lui Enkidu, personajul creat de zei pentru a-l însoţi pe Ghilgameş. Cei doi pornesc de pe tărâmul zeilor, pentru a-l învinge pe căpcăunul Humbaba. Noua tăbliţă conţine 20 de paragrafe, necunoscute până acum, care vin în completarea poveştii, descriind, îndeosebi, modul în care arăta Pădurea de Cedri, considerată casa zeilor. O astfel de naraţiune este extrem de rar întâlnită în cultura babiloniană. Alte informaţii obţinute în urma studierii acestor paragrafe au scos la iveală faptul că Enkidu şi Humbaba au fost prieteni în copilărie, iar după ce căpcăunul a fost ucis, atât Ghilgameş cât şi Enkidu îşi manifestă regretul faţă de cele întâmplate. În cele din urmă, cei doi decimează Pădurea de Cedri, pentru a-şi croi drum spre Babilonia. În momentul de faţă, tăbliţa de lut recent descoperită este expusă în cadrul muzelui oraşului Sulaymaniyah, din Irak.