VIAȚA POLITICĂ ȘI RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN SECOLUL XX - PARTEA A TREIA.

 

VIAȚA POLITICĂ ȘI RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN SECOLUL XX - PARTEA A TREIA

Războaiele ca fenomene ale secolului al XX-lea:

 În secolul al XX-lea au avut loc o serie de războaie, dintre care cele mai dezastruoase au fost Primul și al Doilea Război Mondial. Primul Război Mondial a izbucnit ca urmare a dorinţei Marilor Puteri europene de a-și împărţi sferele de influenţă în Europa, Africa și Asia. Urmările acestuia vor fi catastrofale pentru toate părţile beligerante. Cel de-al Doilea Război Mondial reprezintă a doua încercare eșuată a Germaniei, după cea din 1914, de a-și impune prin forţa armelor hegemonia continentală și, ulterior, globală. Pierderile umane ale celei de-a doua conflagraţii mondiale le-au depășit prin cruzime și număr pe cele din toată istoria umanităţii. În timpul conflictului din 1914-1918 are loc exterminarea în masă pe criterii rasiale a armenilor, iar în cel din 1939-1945, a evreilor, precum și a ţiganilor (romilor).

1. Primul Război Mondial:

 Cauza imediată a războiului a fost asasinarea, la 28 iunie 1914, la Sarajevo, a prinţului moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand. Ca urmare, Austro-Ungaria sau Imperiul Habsburgic, susţinută de Germania, declară război Serbiei pe 28 iulie și bombardează în aceeași zi capitala sârbă. Germania a calculate greșit, considerând că războiul va fi unul local. Existau interese divergente între diferite state europene, grupate în două coaliţii rivale: Tripla Alianţă, dintre Germania, Austro-Ungaria și Italia, creată în 1882; Antanta, dintre Franţa, Marea Britanie și Rusia, constituită definitiv în 1907. Cele două alianţe își disputau o serie de teritorii: Germania dorea extinderea coloniilor sale africane, precum și din Pacific, ceea ce atingea interesele franceze și britanice. La 29 iulie, după atacul austro-ungar asupra Serbiei, începe mobilizarea generală în Rusia. La 1 august, Germania declară război Rusiei. La 3 august Germania declară război Franţei, invadând în aceeași zi Belgia ca parte a planului Schlieffen (1905), care prevedea un război fulger în Vest, scoaterea Franţei din război și concentrarea ulterioară pe un singur front, cel de Est împotriva Rusiei. Marea Britanie declară război Germaniei la 4 august, invocând invazia germană în Belgia, al cărei garant era. Între timp, Turcia a intrat în război de partea Triplei Alianţe în noiembrie 1914, urmată de Bulgaria în octombrie 1915. La Antantă au aderat pe parcurs alte 18 state, printre care Japonia, în august 1914, Italia, în mai 1915, și România, în august 1916. SUA au intrat în război împotriva Puterilor Centrale în aprilie 1917. La sfârșitul anului 1914, începutul lui 1915, era clar că războiul de ofensivă a suferit eșec și în locul său se impune un război de poziţii, mai ales pe Frontul de Vest. Acesta va rămâne caracterul principal al războiului. Cele mai importante bătălii de pe Frontul de Vest vor fi cea de la Verdun (februarie-decembrie 1916) și cea de la Somme (iulie-noiembrie 1916). Pe Frontul de Est, rușii au lansat o ofensivă în iunie 1916. Iniţial, ofensiva lui Brusilov, cea mai mare ofensivă din timpul războiului, a avut meritul de a pătrunde cu 100 km. în adâncul frontului austro-ungar, pe o lungime de circa 300 km.. Ca urmare, România intră în război. În cele din urmă însă, în lipsa armamentului și a proviziilor, armata rusă se retrage. Puterile Centrale pierd cca 1,5 mil. de soldaţi și Antanta le impune o blocadă maritimă. Cea mai mare bătălie navală are loc la 31 iulie 1916 lângă peninsula Jutland, în Marea Nordului. Deși germanii câștigă tactic bătălia, britanicilor le revine Victoria strategică. În februarie 1917, eșecurile armatei ruse provoacă abdicarea ţarului Nicolae al II-lea. Evenimentul precipită dezagregarea armatei ruse. Bolșevicii lansează lozinca „pace imediată” și, prin complicitatea germanilor, preiau puterea la Petrograd în octombrie 1917. Ei semnează armistiţiul de la Brest-Litovsk cu Germania în martie 1918. Cu Rusia ieșită din război, armata germană își concentrează majoritatea efectivelor pe Frontul de Vest, însă Antanta are sprijinul SUA. Raportul de forţe era acum net favorabil Antantei. Din iulie germanii sunt forţaţi să se retragă. La 11 noiembrie 1918 a fost semnat armistiţiul de la Compiègne, care pune capăt războiului. Pierderile umane se ridică la cca 10 mil. de morţi și 6 mil. de invalizi. În urma războiului dispar patru imperii - Țarist, Habsburgic, German și Otoman.

2. Al Doilea Război Mondial:

 La originea celui de-al Doilea Război Mondial s-a aflat lupta dintre cele două regimuri totalitare (nazist și comunist) pentru dominație în lume, precum și politicile revizioniste ale statelor învinse în Primul Război Mondial. Începutul acestuia a fost anticipat de semnarea la Moscova a Pactului Ribbentrop-Molotov pe 23 august 1939, care prevedea împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. Ca urmare, Germania atacă Polonia la 1 septembrie 1939. Franţa și Marea Britanie, care acordaseră anterior garanţii de independenţă Poloniei, declară război Germaniei și astfel începe cel de-al Doilea Război Mondial. URSS, la rândul său, invadează Polonia la 17 septembrie 1939, motivul oficial fiind acela de a „elibera” Ucraina de Vest și Bielorusia de Vest. După o pauză numită „războiul straniu/ciudat” (noiembrie 1939-aprilie 1940), Germania reia atacul asupra Vestului Europei în aprilie-mai 1940, în urma căruia sunt cucerite pe rând Danemarca, statele Beneluxului, și, în final, Franţa, pe 22 iunie 1940. În iulie 1940 este lansată  operaţiunea Leul de Mare, împotriva Marii Britanii. Britanicii rezistă ofensivei aeriene până în noiembrie datorită sprijinului american. Din cauza pierderilor enorme, Hitler contramandează planul de cucerire a insulelor britanice și decide deschiderea Frontului de Est. URSS este invadată la 22 iunie 1941 (operaţiunea Barbarossa), Hitler sperând că va obține o victorie „fulger” ca în Franţa. În toamnă însă, devine clar că Moscova nu poate fi cucerită. Drept urmare, germanii schimbă direcţia de atac prin sud, bătălia decisivă având loc la Stalingrad, în noiembrie 1942-februarie 1943. Germania pierde din nou și astfel Armata Roșie preia iniţiativa strategică în mâinile sale, inițiativă consolidată mai ales după o altă bătălie, de la Kursk (iulie 1943). SUA, la rândul lor, intră în război abia în decembrie 1941, după atacul japonez asupra bazei sale navale din Pearl Harbor. Anterior însă, Legea Lend-Lease, adoptată în martie 1941, este destinată ajutorării statelor anti-Axă, după 22 iunie 1941 fiind extinsă și asupra URSS. Iniţial SUA sunt implicate mai mult în războiul din Pacific (iunie 1942, Midway etc.), dar ulterior iniţiază împreună cu britanicii cucerirea Africii de Nord (mai 1942), apoi a Italiei (septembrie 1943). Efectiv, cel de al doilea front în Europa se deschide odată cu debarcarea din Normandia pe 6 iunie 1944, cuprinzând 8 divizii de elită, 4300 de nave de transport și 500 de nave de război. Deși Germania este nevoită să lupte din iunie 1944 pe două fronturi, la sfârșitul anului ea mai deţine încă un potenţial redutabil de luptă: 9 mil. de soldaţi, 7 mii de avioane, 13 mii de tancuri și 110 mii de tunuri. La 7 mai 1945 generalul Jodl, șeful Statului-Major german, semnează capitularea Germaniei. Actul este semnat și a doua zi, de data aceasta în prezenţa reprezentantului sovietic, mareșalul Jukov. Războiul ia sfârșit odată cu capitularea Japoniei la 2 septembrie 1945. Un impact deosebit asupra deciziei japonezilor de a înceta rezistenţa l-a avut lansarea de către americani a două bombe atomice (Hiroshima, 6 august, și Nagasaki, 9 august). Războiul a provocat pierderi imense, în primul rând umane: peste 60 mil. de morţi, 35 mil. de răniţi, 3 mil. de dispăruţi. Confruntarea fiind una totală, fără a se face distincţie între armată și oamenii de rând, jumătate din cei uciși aparţin populaţiei civile, dintre care 13 mil. de sovietici, 6 mil. de evrei, 5,5 mil. de chinezi, 4 mil. de polonezi, 3,8 mil. de germani. Dintre state, cele mai mari pierderi umane revin Uniunii Sovietice - 25 mil. în total, fapt explicat și prin dispreţul lui Stalin faţă de vieţile omenești. Pierderile aliaţilor occidentali sunt cu mult mai reduse: 260 de mii de americani și 330 de mii de britanici mor pe câmpul de luptă. Pierderile materiale au fost estimate la peste 5 000 mild. de dolari americani. În 1945 Europa Occidentală își pierde rolul de „centru al lumii”. Aceasta cedează întâietatea economică, politică și militară și este împărţită în două zone de influenţă, cea americană, în Vest, și cea sovietică, în Est. Începe Războiul Rece.

3. Studiu de caz: Războiul din Vietnam şi cel din Afganistan:

 Cele mai îndelungate şi mai costisitoare conflicte din punct de vedere uman şi material din timpul Războiului Rece au fost cele din Vietnam şi din Afganistan. Primul a durat din 1964 până în 1973, când americanii au luptat cu un contingent de 500 de mii de soldaţi în sprijinul Vietnamului de Sud, împotriva celui de Nord, comunist. În cele din urmă, SUA au suferit un eşec, în mare parte întrucât vietnamezii l-au perceput ca pe un război de eliberare naţională şi cunoşteau mai bine relieful, dar şi graţie susţinerii militare, logistice şi economice din partea URSS şi a Chinei. Intervenţia americană, deşi eşuată, era justificată prin doctrina Truman (1947), prin care SUA se angajau să nu permită extinderea regimurilor comuniste în lume, văzute ca un pericol pentru securitatea naţională. În decembrie 1979, URSS decide invadarea Afganistanului, în ideea declarată de a instaura regimul comunist în această ţară şi a evita căderea acesteia în tabăra ostilă, americană. Armata sovietică s-a ciocnit cu o rezistenţă puternică, care a adus moartea a mii de soldaţi, printre care şi moldoveni/basarabeni. Abia în 1989, URSS decide retragerea trupelor sale din Afganistan. Războiul afgan a necesitat sume enorme de bani, ceea ce a grăbit colapsul regimului sovietic.

RAZELE COSMICE.

RAZELE COSMICE

 Într-un observator din Tibet se măsoară raze cosmice cu energii extreme. Studiul acestor raze este extrem de important pentru a înțelege Universul. În cadrul LHAASO, un nou proiect de cercetare situat în Tibet, s-au măsurat raze gama cu energii extreme, înainte de finalizarea construcției acestuia. Speranța cercetătorilor este de a înțelege mai bine cum evoluează stelele, cum iau naștere razele cosmice cu energii extreme și cum se produc elementele chimice.  

LHAASO în Tibet:

 La circa 4.400 metri altitudine, în Tibet, un nou proiect de cercetare științifică este în pregătire. Este vorba despre un proiect care are obiectivul ambițios de a măsura raze cosmice cu energii extreme; cele mai energetice măsurate vreodată. Când va fi finalizat, Large High Altitude Air Shower Observatory (LHAASO) se va extinde pe o suprafață de circa 1 km.2, conținând detectoare de fotoni, miuoni și telescoape Cherenkov, care măsoară lumina generată de particulele care au viteza mai mare ca a luminii în mediul respectiv. Este un proiect extrem de ambițios și care, chiar dacă nu este încă finalizat, a reușit încă din 2019 să facă măsurători extrem de interesante. Practic, LHAASO măsoară așa-numitele cascade produse în atmosferă de razele cosmice cu energii extreme.  Razele cosmice au fost descoperite la începutul secolului trecut și de atunci nu au încetat să uimească comunitatea științifică. Reprezintă particule sau fotoni care ajung pe Pământ din Univers: din galaxia noastră sau din afara galaxiei. În mare parte sunt compuse din protoni. Există însă și fotoni cu energii care pot ajunge la valori extrem de mari - energii pe care încă nu am reușit să le producem la acceleratoarele noastre - nici măcar la marele accelerator de particule LHC de la CERN, Geneva. Razele cosmice pot avea energii de zeci de mii de ori mai mari ca protonii de la LHC. Când ajung în atmosfera terestră, razele cosmice dau naștere unor adevărate cascade de particule. O interacțiune primară cu un nucleu, în atmosferă, dă naștere unor particule secundare cu energii mari, care la rândul lor interacționează cu alte nuclee, dând naștere altor particule și tot așa până când se pot forma mii de particule în final. Acestea ajung pe Pământ, și dacă le putem măsura, putem identifica direcția razei cosmice inițiale și energia acesteia.  

Ce a măsurat deja LHAASO?  

 Chiar dacă LHAASO nu este încă finalizat, cercetătorii care lucrează în acest proiect au reușit să măsoare 530 raze gama - adică fotoni cu energii foarte mari - care provin de la 12 surse din galaxia noastră. Acești fotoni cu energii extrem de mari provin de exemplu de la surse din Cygnus Cocoon și de la norul interstelar din Nebuloasa Crabului. Acest gen de raze gama se pot forma atunci când stelele masive ajung la finalul vieții lor și explodează - acest gen de procese pot genera în 10 secunde o energie mai mare decât cea generată de Soarele nostru în 10 miliarde de ani. Razele cosmice ne pot da informații despre aceste procese care generează inclusiv elemente chimice grele - precum aurul. Cum iau naștere elementele chimice mai grele decât fierul nu este încă complet elucidat. Se crede că parte din acestea ar lua naștere în urma reacțiilor nucleare la energiile extreme care se produc în explozia acestor stele masive care generează inclusiv raze gama cu energii incredibil de mari. Rezultatele studiului celor 12 surse de raze gama cu LHAASO au fost recent publicate într-un articol în revista Nature.    

Nu doar LHAASO:

 La oră actuală există mai multe detectoare de particule, atât pe Pământ, inclusiv în gheața din Antarctica, cât și pe sateliți, care studiază razele cosmice, cu obiectivul de a identifica sursele acestora și a înțelege mai bine cum evoluează stelele și Universul. Am putea avea chiar și surprize, atât din studiul razelor cosmice din galaxia noastră, cât și a celor care provin de la distanțe mult mai mari.

LA ZI ÎN POLITICA DIN REPUBLICA JOHANNISTAN!

 

LA ZI ÎN POLITICA DIN REPUBLICA JOHANNISTAN!

1. Orban și vaccinarea pe bani:

 Ca orice luptă pentru putere, și cea din PNL are momentele ei umoristice. Involuntare, desigur. Deși Florin Câțu cochetează încă feciorelnic cu candidatura la șefia partidului, Ludovic Orban s-a grăbit să se autoproclame „trecutul, prezentul și viitorul partidului”. Ce-o fi vrut să spună? Că viitorul PNL va arăta exact ca prezentul? Păi, nu sună deloc bine. Acum vreo trei săptămâni, sondajele arătau un partid ghemuit la vreo 23%, mai puțin chiar decât a scos la parlamentare. Cât despre trecut, la câte volte identitare a făcut partidul, la câte resturi și broaște râioase a îngurgitat în pofta-i după putere și bani, cine l-ar mai recunoaște drept urmașul Brătienilor? Brătienii, în niciun caz. Revendicarea obstinată de la gloria și martirajul acestora nu face decât să arate micimea prezentului, să îndemne la comparații deloc favorabile. Cât de comic și periculos în același timp este războiul pentru scaunul de șef liberal s-a văzut cel mai bine taman în ziua în care PNL aniversa 146 de ani de la înființare. Cu mintea doar la propria campanie electorală, Orban a reușit să facă o știre de presă, ceea ce nu-i puțin lucru. „În viitorul apropiat” anumite categorii de cetățeni vor trebui să plătească pentru vaccin. Serios? S-a gândit mult? O metodă cu adevărat inedită de a atrage oamenii la vaccinare! Când alții nu știu ce cadouri să mai ofere, ce momeli și plase să mai întindă, Orban vrea să scoată bani din vaccinare. Ca și cum nu este suficient că ținta de 5 milioane de vaccinați la 1 iunie este deja un vis un frumos, că doar vreo 25% din populație este imunizată (sau, presupus imunizată) cu o doză și vreo 14% are schema completă. Deci, suntem, iarăși, codașii Europei. Cum era de așteptat, Florin Câțu l-a contrazis: nici vorbă, nu s-a discutat așa ceva la guvern. Deocamdată. Dacă (re)câștigă Orban șefia PNL, nu-i exclus să ajungă din nou premier și să vezi cum se discută. Până atunci însă, Orban ar putea să-și pună ideile în aplicare în partid.

2. PNL, frânarul reformelor!

 Poate liberalii nu-și dau seama, dar credibilitatea coaliției în ce privește mersul, fie el și șchiop, al reformelor se datorează, pe drept sau nu, USR-PLUS și nu lor. „Există o rezistență față de reforme și schimbări”, se plângea premierul Florin Câțu în contextul în care scandalul din coaliție depășise căutatul nodurilor în papură la Voiculescu și o apucase pe drumul bolovănos al discuțiilor despre promisiunile reformiste din campanie. Ce nu spune premierul este cine se opune schimbărilor, cine pune bețe-n roate reformelor. Și nu spune pentru că nu poate vorbi de funie în casa spânzuratului. Căci lucrurile sunt clare: „schimbările” marca PNL seamănă îngrozitor de mult cu acelea ale PSD din epoca Dragnea, încât, vorba lui Dâncu, când auzi de reformă îți vine să scoți pistolul. Dar asta grație celor două partide care au amețit ani buni electoratul vorbind de reforme. Simțind terenul alunecos de sub picioare, știind că acesta le este punctul vulnerabil în lupta pe care o poartă cu „colegii” de la USR-PLUS în coaliție, PNL și Câțu au pus placa schimbărilor. Sunt toată ziua cu ele în plisc, dar, ghinion, faptele vorbesc singure, fără aviz de la stăpânire, pe o limbă pe care o înțelege toată suflarea. Nu este nevoie de traducere. Chiar dacă pandemia a mai amortizat lucrurile și lupta cu Covidul a fost și încă este un argument pentru temporizare și pentru ascunderea sub preș a unor practici din vremuri pe care votanții coaliției le doreau încheiate, nota de plată va veni. Și încă repede. O vor plăti însă și cei de la USR-PLUS, pentru că slăbiciunea, compromisul și jocul la două capete au picioare scurte. Încă avem proaspătă în minte retorica din perioada când PSD politiza tot ce mișca în țară, cum mai vituperau liberalii, ce pledoarii înflăcărate auzeam despre profesionalism și competență, despre concursuri și meritocrație. Ziceai că odată ajunși la putere nu va mai fi picior de politruc și habarnist, că funcțiile publice nu vor mai fi pavoazate cu carnete de partid. Ce se întâmplă în ultima perioadă este exact pe dos și nu e vorba de acele funcții care cad sub algoritmul politic, lucru normal la orice schimbare de putere, ci despre posturile din companiile și instituțiile statului, aceste brățări de aur pentru clientela de partid. Zeci de membri PNL sau protejați ai unor parlamentari au fost parașutați, de exemplu, fentând concursurile, la Apele Române în posturi călduțe și grăsuțe financiar. Metoda? Simplă, rapidă și eficientă, așa cum a arătat o investigație g4media.ro: clienții erau mai întâi angajați la birourile parlamentare, apoi detașați la Apele Române. Ei au ocupat locul unor oameni cu experiență, care au fost puși pe liber. La Administrația Bazinală de Apă (ABA) Prut-Bârlad, director este Petru Avram, vicepreședinte PNL Iași, om modest care și-a scris pe cartea de vizită „animal politic care va ajunge cel puțin ministru”, care a angajat la departamentul cu inundațiile o chelneriță care nu știa unde este „enter” pe calculator. Normal, căci la partid se dă test doar la „delete” competență. La Inspectoratul de Stat în Construcții, Câțu l-a numit pe Romulus Bulacu, care avea interdicție de la ANI să ocupe timp de trei ani o funcție publică. Lista faptelor de arme de acest tip e lungă cât pomelnicul de Ziua morților și mi-ar trebui o „ediție specială”. Și mai grav, reformele pentru care s-a dat votul anti-PSD sunt dosite prin sertare. Alegerile locale în două tururi de scrutin nu sunt pe gustul UDMR și nu se asortează nici cu interesele de moment ale PNL, așa că sunt puse la fezandat până o ieși iar lumea în stradă. Trecerea poliției judiciare de la Ministerul de Interne la parchete, deși asumată în programul de guvernare, nu e dorită de liberali, care vor să rămână cu degetele lipite de dosare și butoane. Legea desființării Secției Speciale a fost coafată cu niște amendamente periculoase, rezultatul unei înțelegeri pe sub masa reformismului dintre UDMR și PNL, care împărtășesc aceeași teamă viscerală de DNA ca și gruparea Dragnea din PSD. Mai mult, șeful PNL de la Camera Deputaților, Virgil Guran, fost consilier la cabinetul lui Orban, vrea nici mai mult, nici mai puțin să scoată de la naftalină legea PSD a răspunderii magistraților, cea pe care au pus-o la index Comisia Europeană, GRECO, Comisia de la Veneția, ba chiar și CCR-ul nostru. Spune Guran că lui Câțu și PNL le trebuie „curaj”. Are dreptate, le trebuie un curaj vecin cu nebunia ca să revină la ororile din Comisia Iordache. Se pare că, interesele de partid și cele meschine de clientelism vor fi pe primul plan în continuare la PDL/PNL, iar premierul Câțu, în pofida vârstei, studiilor și declarațiilor, este, în primul rând, un soldat de partid.

3. Dincolo de creșteri:

 „Am promis, am făcut” - și astfel premierul Câțu începu elogiul său: „România are cea mai rapidă revenire economică din istorie”. Și chiar din geografie: „Avem cea mai mare creștere economică din UE”. Super! Crescând așa rapid (gigantism curat) economia i-a dat aripi premierului: „În următorii ani mă aștept la o creștere economică care să spulbere toate estimările”. Și toate economiile populației. Căci prețurile cresc și ele la alimente, la gaze, la energie. Ministrul energiei, Virgil Popescu, a tras cu urechea la estimări: „Gazele s-ar scumpi cu 15%, așa am auzit”. N-a auzit decât jumătate. Când îl auzi pe Câțu că pregătește „cea mai bună perioadă economică din istorie” simți, vorba poetului, că la tine-n sânge „istoria contemporană plânge”. Cert este că această creștere economică l-a umplut de nervi pe Ciolacu, care acuză un adevărat dezastru. Oare ce-ar fi zis dacă era recesiune? După îndelungi insistențe („unde zice premierul, acolo mă duc, la guvern, la Vama Veche, să discutăm despre PNRR”), Ciolacu s-a întâlnit cu Câțu - pe care Paul Stănescu îl amenințase că „nu îl vom lăsa să facă harcea parcea PNRR”. Corect. Nu vor reuși decât împreună. Discuția celor două delegații române a avut loc la Palatul Victoria de unde oaspeții au ieșit cam plouați. Ciolacu se aștepta „la o discuție mai aplicată”, dar „n-a văzut decât incoerență și lipsă de viziune” drept care „PNRR trebuie prezentat în parlament”. Ciolacu a pășit și el în istorie: „E prima dată în istoria României când se vorbește de căderea guvernului după 4 luni”. Asta nu e istorie, e amnezie: guvernul Grindeanu chiar a căzut după 4 luni răpus de PSD! Câțu a fost relaxat: „Nu comentez capacitatea de înțelegere a altora, eu am arătat deschidere, am prezentat capitol cu capitol, vom vedea ce vom face în Parlament”. Printre atâtea premiere istorice s-au strecurat și piese anacronice: guvernatorul BNR Mugur Isărescu a luat-o consilier pe teme de energie verde pe Viorica Dăncilă. Vio și energia verde! Vorba ceea, „vino mamă să mă vezi cum lucrez la spații verzi.” Dăncilă i-a salvat ultimul mandat al lui Isărescu (de furia lui Dragnea), iar acesta a răsplătit-o - ajutând astfel o femeie neajutorată să traverseze situația economică. Era și păcat să se irosească o asemenea incapacitate. BNR a explicat că Dăncilă „a băut cafele cu cei din UE și poate deschide ușile în Europa”. Serios? Este ușieră? Adică BNR cu Isărescu (Manole pentru servicii) în funcție de 30 de ani și membru în influentul club Bildelberg nu avea uși deschise în Europa? Credeam că le deschide cu piciorul! Cum și soțul Dăncilei a fost angajat consilier la Transgaz rezultă că familia Dăncilă are mare noroc cu guvernarea „reformistă de dreapta” care apreciază non-valorile stângii. Tot la BNR au ajuns consilieri Petre Roman și I.M. Pașcu - ca dovadă că sistemul își îngrijește Organele la bătrânețe. Iar BNR chiar este o bancă de Organe. Ei, a oftat Vanghelie, „nu mai sunt civili în România”. Nici măcar în societatea civilă. Totuși, Câțu ne-a informat că puterea de cumpărare a crescut cu 7,7%. Și asta fără să crească pensiile și salariile! Ce ți-e și cu bunăstarea asta! Era pe când nu s-a văzut, azi o vedem și nu e. Emil Boc a văzut însă viitorul: „Câțu e viitorul României”. Iar viitorul (Câțu) și-a luat consilier un individ care acum 6 ani a călcat intenționat un om cu mașina nenorocindu-l pe viață. Încă un motiv să ne temem de viitor oricare ar fi. Dar unde este prezentul, rămâne un mister.

4. Miștocăreala salvează România:

 Ne-am umplut de salvatori. Unii s-au legat cu lanțuri pentru libelule, alții pentru pescărușii surâzători din groapa văcăreștilor, dar nimeni nu a murit încă de râs. Politica se dă în spectacol încă de la facerea ei. Cea ce se întâmplă în ultimele zile, întrece toate pronosticurile bunei dispoziții. Nu știm dacă parlamentarii au premeditat acțiunea. Să ne facă weekendul mai surâzător. Mulți dintre ei s-au făcut de mirul lumii. Dar lumea poate că n-a avut timp să guste glumele lor de șaretă.  Prea multă încordare. Oricum nu politicienii de la București fac agenda fuiorului lumii. Ei doar execută. Am auzit că Bruxelles-ul ne cere să mărim vârsta de pensionare. Cunoscând că râsul provoacă adrenalina necesară serotoninei, zisă și hormonul fericirii, nu ar fi cazul să lecturăm, la o primă citire, ultimele ieșiri din decorul corectitudinii politice? Că doar români suntem, iar miștocăreală ca la noi, nu e la nimeni.

Râsul tonifică, supărarea face inimă rea: dacă am studia arta supraviețuirii poporului român, cu siguranță am constata că râsul este stalactita care a compus cu stalagmita coloana din Peștera Muierii, locul unde mitul bate râsul, râsul de pădure însă. Mai știe cineva că avem cea mai mare populație de râși din Europa? Și unii ne fac de râsul lumii, prin alba-neagra jucată prin gări străine. La dezbaterea Planului Național de Redresare și Reziliență, unii aleși ai neamului s-au încurcat în numele acestuia, vă dați seama? Faptul că Diana Șoșoacă a recitit din Eminescu n-a șocat pe nimeni. Nici măcar impolitețea președintelui de ședință, Ludovic Orban, care a întrerupt-o spunând că a avut doar un minut. Și-a primit replica pe măsură. „Dvs nu puteți nici măcar un minut,” cu referire precisă. Zâmbete în sală. Aplauze la mansardă. Și lui Supărilă nu i se taie nasul.

Șarada opoziției sau fă-te, Marcele, că te împotrivești! Invitat în casa prietenei vrăjitoarelor, adică într-un studio al TVR 1, Marcel Ciolacu este revoltat că nu se vorbește despre cioclii puterii de la Neamț și despre vrăjitoare. E ridicol să întrebi de competențele notariale ale doamnei Carmen Dan, proaspăt angajată la Asociația Națională a Notarilor. În replică, Dan Barna vede disperarea liderului PSD că nu obține Premiul Întâi la Festivalul Pinocchio. Premierul anunță răspicat miliardele căzute cohortă. Nefericiții nu află, pentru că stau și bârfesc vrute și nevrute, că după PNRR „guvernul ne bagă în cloud.” Ce seși, maică?

Show de zile mari pe scena politică. Asta ca să nu se discute esențele tari ale noului împrumut de 16 miliarde de Euro. Deputatul USR-PLUS, Victor Ilie, se declară fericit, nu prea fericit, că Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR) îi ajută pe români să se bucure, în continuare, de beneficiile apartenenţei ţării la Uniunea Europeană. Când vezi strălucind astrul nu te mai gândești la grijile zilei, te bucuri că aparții unei constelații, chiar dacă navighezi pe turela navei, poreclite a Biruinței. Supraviețuim unui context al fericirii, o altfel de fericire decât a bietului Nicolae Steinhardt.

Clotilde siluiește limba românii, iar fanii săi sunt în extaz: internauții, preocupați de competențele ecologiste ale Vioricăi Dăncilă, nu sesizează greșelile repetate ale Clotildei Armand, protejata haterilor de sistem. Ultima gafă a făcut-o când l-a încadrat pe Cătălin Tolontan în tagma „jurnaliștilor de investiții,” nu de investigații. Iulian Bulai, fost erou din statuia de pe străzile Oslo, e surprins cu ciorapii cu buline colorate. Robert Turcescu se întreabă dacă asta-i moda. Dar nu miră pe nimeni afirmația deputatului userist din plen: „În Europa nu se mai colindă. Tradiția e pentru pâine și circ.” Asta ca o replică la decizia USR-PLUS de a nu vota legea tradițiilor românești. Și mulți dintre noi ne gândim că săracul Brătianu cartof a fost o eminență a politicii, dacă măsurăm broasca politică de azi de la talie în jos. Dar trăim într-o arhitectură a percepțiilor. Acolo unde unii văd coloane, alții zăresc șobolani. Toți sunt fericiți că există în marele concert al lumii fără prejudecăți.

Mulți văd, puțin sesizează nuanțe. Există un daltonism social cronic. Și de aici complexul orbilor care se luptă cu iluminații, doar prin tenebrele internetului. Râdem și râdem căci nu știm care ar primi marele premiu de cel mai prost om al țării. E o competiție la nivel înalt de nu s-a mai văzut așa o minunăție, de la Nea Iancu încoace. Față de un Iulian Bulai sau Pavel Popescu, zis „cheița de ambasadă,” Trahanache pare un inițiat.   Discuțiile despre freza lui Nicușor Dan, în stratosferele politicii, nu mai lasă loc dezbaterilor reale despre traficul tot mai încărcat de pe bulevardele marei metropole. Oare de ce s-a certat cu frizerul? E întrebarea de box-office. Cert este că primarul pare băgat în priză.

Câțu, urâcios, PSD-ul cu mârțoaga: premierul Florin Câțu, vizibil iritat de subiectul PNRR, se ceartă cu jurnaliștii. Flancat de Daniel Fenechiu, în rol de bodyguard, îi pune la punct. „Ăsta e un stil agresiv.” „Dar cum e agresiv stilul?”- întreabă George Simion. Premierul răspunde ferm: „când nu dau declarații nu dau.” Cel mai reprezentativ for al românilor se transformă în bâlci. PSD, ca la târg, tranzacționează voturi pentru Moțiunea de cenzură. Se comportă asemenea badelui ce și-a dus mârțoaga să o vândă la piață. Întrebat fiind de ce a adus-o când știa că nimeni nu o cumpără, a răspuns tranșant: „am adus-o ca să o fac de râs.” De râsul lumii e lipsa de consecvență cu propria prostie. Omul când nu râde, dă semne că e posedat. Și toată lumea fuge de Necurat. Trebuie să ne mai destindem frunțile încruntate și să ne mai gândim că circul este viața noastră. Pe planeta asta există națiuni nefericite. Să nu ne alăturăm complexelor lor de sărăcie a bunei dispoziții! Am zis!

5. „Realitatea paralelă” a lui Klaus Johannis:

 Mai ieri-alaltăieri, președintele a fost la un seminar. Îi plac la nebunie decernările de premii, datul cu părerea, congresele și reuniunile unde nu-l ia nimeni la întrebări și unde nu trebuie să dea socoteală sau să adauge propoziții, altele decât cele învățate sau primite pe hârtie de la consilieri. Face declarații ca la carte, zâmbește și gata. Şi la ultima apariție, cu o limbă la patru ace, ca și limba engleză exersată cu nevasta, Klaus Johannis a vorbit profetic și generos, hipermodern și ultra-prefăcut despre … egalitate de șanse! „Egalitatea dintre femei și bărbați este o condiție pentru o societate unită și orientată spre viitor, un pas important în construirea unei lumi fără discriminare. Mai mult, participarea și leadershipul depline, egale și semnificative ale femeilor în toate domeniile stau la baza valorilor societăților democratice.” Să nu vă imaginați că pe Klaus Johannis îl preocupă egalitatea între oameni, între partide politice sau între cei care interpretează sau aplică o lege. Acolo el are întotdeauna dreptate, indiferent cum le mutilează ca să se potrivească. Iar adversarii săi, nu. Aceștia trebuie eliminați, distruși, ridiculizați sau condamnați. Liru-liru perfect! Şi lucios, și mătăsos, și parfumat, și mângâietor pentru doamne, fete, neveste și bunicuțe. Doar vorbea la un seminar, ce naiba! Și nu era să spună câte femei sunt în Guvernul României sau în Parlament! Mai avem și lipsuri, nu-i așa? De-aia ne luptăm să le îndreptăm în viitor ,,pentru o lume fără discriminare”. Cât privește instigările sale repetate la ură, nu văd de ce ne-am pierde vremea. Ele sunt profunde, naturale și sincere. Se văd și în privirile sale care iau în coarne de fiecare dată când se referă la dușmanii politici. Când minte, când promite sau când se laudă, privirile sale se îndulcesc și curg, de parcă ar fi pe drumul spre casă. Ia citiți minunatul fragment din declarația difuzată vineri, la ora 13,00, când președintele nostru gonea nerăbdător spre Sbiu: „România post-pandemică este țara în care, în sfârșit, se investește masiv în infrastructură, se dezvoltă rețeaua de spitale și se creează centre medicale integrate în zonele rurale și urbane vulnerabile. România post-pandemică este țara cu școli sigure și dotate moderne, cu laboratoare funcționale. Vom investi în rețele de școli verzi, eficiente energetic, precum și în dezvoltarea sistemelor de educație timpurie și în învățământul dual. Cu un sector privat puternic și bine dezvoltat, cu noi oportunități de afaceri. O țară care protejează mediul, care alocă fonduri semnificative pentru reîmpădurire și combaterea schimbărilor climatice”. Klaus Johannis vorbește despre vag pomenite proiecte din PNRR. Parcă am auzit despre ele în diverse discursuri liberale și pluseriste ca despre niște promisiuni. De la citirea lor în Parlament de către Florin Vasilică Câțu până au fost citite la Cotroceni au și devenit realități impresionante! În mintea președintelui, coloana sa se deplasează deja pe autostrăzi. Oamenii se tratează în spitale și „centre medicale integrate” în zonele rurale sau în cele urbane defavorizate. Citiți cu atenție și apoi frecați-vă la ochi! Klaus Johannis vorbește la prezent despre școli sigure, dotate cu laboratoare funcționale. Celebrul plan „România educată” duduie și scoate fum. Nimeni nu i-o fi spus că are loc o creștere a numărului de abandonuri și de analfabeți! Administrația publică din țara sa este un ceas elevețian. „România post-pandemică este țara cu administrație digitalizată, cu companii de stat reformate”. În mintea lui, România a tocat banii, a făcut toate proiectele și se îndreaptă vertiginos spre anul 2500!! Pe urmă tot el o scaldă rușinos și zice: „Sumele, deși foarte importante, sunt relevante doar dacă ele se materializează cu adevărat în proiecte de investiții și reforme. Fie că vorbim de sănătate, de educație, de infrastructura de transport, energie, agricultură sau de administrație publică, aceste fonduri pot produce schimbări fundamentale în viața românilor, îmbunătățiri reale ale nivelului de trai”. Știți ce însemană „pot produce”? Că „poate iese ceva” sau că „poate se alege praful”. „Planul Naţional de Redresare şi Rezilienţă este un plan ambițios, pe care îl susțin, dar bucuria finalizării lui este doar o bucurie de etapă”, a zis președintele Johannis în tele-declarația sa. Știți ce-i aia „o bucurie de etapă”? Este doar o plăcere sadică de a citi niște brașoave la televizor! Să mai amintim și faptul că, vineri după amiază, FMI a dat publicității cele câteva concluzii care trebuie urmate de Guvernul României. Toate vizează restructurare și austeritate economică. Raportul FMI include lărgirea bazei de impozitare (nu taxe mai mari, ci mai multe. Adică tot una!), o relansare a anti-corupției, îmbunătățirea guvernanței intreprinderilor de stat și multe altele. Toate acestea cât și „scurgerile” de informații conduc la un peisaj al austerității pe care președintele Klaus Johannis și bâlbâitul său guvern de strânsură le-au ascuns cu încăpățânare. Apariția concluziilor FMI după declarația înfloritoare a președintelui Klaus Johannis ne arată că ieșirea sa de vineri la prânz a fost concepută numai cu scopul de a pomeni în avans aceste măsuri de reformă. Un fel de spălat pe mâini, egal cu „am zis!” România fericită din discursul său nu a fost decât o declarație de om nemernic, făcută pentru a se acoperi în fața populației!!  Un lucru n-a spus. Că în spatele acestor măsuri se află acordul președintelui Klaus Johannis, drept preț pentru banii cu care se tot laudă. Şi pe care nu știm încă pentru ce proiecte vor fi cheltuiți, dacă merită și dacă sunt cele potrivite. 

UN POSIBIL SCENARIU AL SFÂRȘITULUI.

UN POSIBIL SCENARIU AL SFÂRȘITULUI

„Când veți vedea toate aceste lucruri” - Matei 24:33

 „Când veți vedea toate aceste lucruri” - sunt cuvintele prin care Iisus s-a referit la suita de evenimente, profețite de scrierile Vechiului Testa­ment, ce trebuiau să marcheze sfârșitul sistemului lumii și venirea Fiului Omului. Aceste evenimente constituie un sce­nariu ce poate fi confi­gurat prin reu­ni­rea și core­larea pasa­jelor esca­to­lo­gice ale Scrip­turii, în primul rând a celor din Apoca­lipsa, din Evan­gheliile sinopti­ce și din cartea lui Daniel. Apocalipsa este în sine deja o asemenea sinteză. În acest sens ea rezumă sau concentrează profeția biblică, în timp ce aceasta, la rândul ei, îi susține și explicitează simbolurile. Deși materialul de față nu are pretenția de a fi un comentariu al Apocalipsei, unele părți din această carte vor fi analizate verset cu verset. Vor fi evaluați termenii biblici asociați uzual cu „sfârșitul” și implicațiile accesului la elementele de recunoaștere a timpului. Abordarea fiind sintetică, nu toate pasajele scripturale la care se va face referire vor fi tratate exhaustiv. 

CUPRINS:

Partea I: Necazul cel mare:

Cap. 1:  Ascuns sau revelat?

Cap. 2:  „Timpul sfârșitului”

Cap. 3:  Ilustrare generică.

Cap. 4: Sulul cu șapte sigilii.

Cap. 5: Durata Necazului cel Mare.

Cap. 6:  Mânia națiunilor/neamurilor - „Necazul cel Mare”!

Partea II: Căderea Babilonului:

Cap. 7:  Profețire din nou.

Cap. 8:  O evanghelie veșnică.

Cap. 9:  A căzut Babilonul cel Mare!

Cap. 10:  În ceasul acela!

Cap. 11:  Primele patru trâmbițe.

Cap. 12:  Ierusalimul călcat în picioare.

Apendice:

A: Marea mulțime. Când apare ea?

B: Punctul culminant al scenariului.

 Ce presupune scenariul? Dacă astăzi nu există consens în configurarea scenariului sfârșitului, este mai ales din cauza doctrinei, a influenței pe care aceasta o are asupra interpretării. Identitatea unor personaje, natura unor clase, menirea Israelului, istoria crești­nismului, apostazia - sunt numai câteva dintre variabilele ce intervin în ecuația hermeneutică. Și doctrina, la rândul ei, este tributară Apocalipsei. Elemente esențiale de doctrină se găsesc sau se întregesc numai în această carte. Pentru obiectivitate, ar fi de așteptat ca discuția doctrinară, mai ales cea apologetică, partizană, să fie redusă la minim. Subiectivismul uman este un factor de eroare în interpretare în detrimentul exercițiului logic. Uneori s-au făcut în mod prematur aplicații profetice care au suscitat speranțe deși, evident, nu se împliniseră „toate” lucrurile indicate de Iisus (Mat. 24:33). Dacă comen­tatorul este impresionat de evenimentele epocii lui, poate fi tentat să le considere unice, absolute, și să le „caute” corespondent în profeția biblică. Riscul este și mai mare dacă evenimentele au fost așteptate să survină la o dată anunțată dinainte ori sunt folosite mai târziu să justifice nașterea unui grup religios distinct. Din contra, pentru obiectivitate, sce­nariul ar trebui să fie construit inde­pendent de aceste lucruri, pur teoretic pe baza Scripturii, lăsând fiecărui observa­tor șansa și dreptul, să-l „vadă” derulân­du-se, dacă este timpul, pe scena lumii și să reacționeze în consecință. Astfel, în materialul de față, atât pentru comentator cât și pentru cititor, nu este presupusă apartenența religi­oasă, inspirația sau ajutorul divin, nici chiar cunoașterea avansată a Scripturii, argumentarea fiind absolut de factură logică. Dar este presupusă inspirația Cuvântului lui Dumnezeu, în sensul armoniei și coerenței tuturor părților lui, premisă fără de care, orice abordare coerentă, ca și întreaga construcție a scenariului, ar fi imposibile. Textele biblice necesare înțelegerii imediate sunt citate integral sau sunt scrise îngroșat. Unele expresii sau idei sunt suplimentate cu note explicative. 

Partea I: Necazul cel mare:

CAPITOLUL 1: Ascuns sau revelat?

  A sigila un dosar cu acte înseamnă a-l marca ca și închis până la o dată ulterioară când este oportună consulta­rea sau este prezentă persoana cu autoritatea necesară deschiderii. Acesta este și sensul biblic al sigilării unei cărți. - Daniel 8:26; Isaia 29:11. Profetul Daniel și apostolul Ioan au primit amândoi revelații despre elemen­tele ce alcătuiesc scenariul sfârșitului. Referitor însă la posibilitatea și timpul înțelegerii li s-au indicat lucruri diferite: „Sigilează cartea până la timpul sfâr­șitului... cuvintele acestea vor fi ascunse și sigilate până la timpul sfârșitului” - Daniel 12:4, 9. „Să nu sigilezi cuvintele profeției din sulul acesta, căci timpul este aproape” - Apocalipsa  22:10. Din perspectiva secolelor care au trecut, atât pentru Daniel cât și pentru Ioan „timpul” s-a dovedit a fi la fel de „aproape” sau de departe (până în prezent circa 2500, respectiv 1900 ani). O observație justificată ar fi că Daniel și contemporanii lui aveau în față venirea pe care astăzi o numim „întâi” a lui Mesia și trebuiau să se concentreze asupra acesteia pentru a putea desigila profețiile despre „a doua”. O dificultate în plus. Apocalipsa a fost scrisă însă pentru cititori care aveau experiența și modelul primei veniri și așteptau numai o completare: venirea „a doua” în glorie a lui Hristos Desprindem deci că existau diferite niveluri de accesibilitate în înțelegerea profeției. Ca să numim câteva: cu model și fără, înainte de timpul împlinirii și după. Altfel, de ce ar fi spus Ioan că trebuie citite și aplicate „cuvintele profeției”? De ce ar fi „fericit” cel care face acest lucru? (Apoc. 1:3; 22:7) De ce a spus Iisus: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, ... să vă ridicati capetele, ... vedeți smochinul și toți copacii, când în­frunzesc voi singuri cunoașteți, ... când veți vedea toate aceste lucruri, să știți”? (Luc. 21:28-31). Elementele profetice referitoare la sfârșit formează un scenariu sau tipar care ar trebui „văzut” sau recunoscut la un moment dat în evenimentele ce se produc pe scena lumii. Această „vedere” ar conduce la un tip de reacție salutară sau ar da cel puțin o certitudine vitală la acel timp. Pentru noi astăzi există virtual două niveluri de accesi­bilitate în înțelegere: (1) configurarea scenariului profetic (înainte de timpul împlinirii) și (2) interpretarea (la timpul împlinirii). În primul nivel - al configurării scenariului - „cuvintele profeției din sulul acesta” nu sunt sigilate pentru nimeni, așa cum i s-a spus lui Ioan. Dar în al doilea - al interpretării scenariului - în sensul aplicării lui cu succes la evenimentele reale, „cartea” ar putea fi sigilată. Întelegerea depinde absolut de timpul când se face această aplicare, dacă este „timpul sfârșitului”, așa cum i s-a spus lui Daniel. Interpretarea este deci, în sens calitativ, al doilea nivel de accesibilitate. Comentariul de față se limitează la primul nivel, configurarea scenariului sfârșitului. Interpretarea, pentru a fi corectă, ar trebui să se facă „la timpul sfârșitului”; deci ar fi necesară certitudinea că acest timp a sosit, dar sunt implicate două riscuri: (1) Aplicarea la un interval anterior sfârșitului, aplicare care, oricât de apropiată tiparului, este descalificată de mențiunea „cuvintele acestea vor fi ascunse și sigilate până la timpul sfârșitului”. Argumentul este circular. O corespon­dență bună între tipar și evenimente îndreptățește concluzia că este timpul sfârșitului. Dacă este timpul sfârșitului, atunci cuvintele profetice nu mai sunt „ascunse și sigilate”, iar interpretarea nu mai poate fi respinsă ca provenind dintr-o anticipare subiec­tivă a lucrurilor. Iisus a avertizat în acest sens în Luca 21:8: „Vedeți să nu vă amăgească cineva! Căci vor veni mulți în numele meu, zicând: „Eu sunt” și „Timpul a venit””. (2) Al doilea risc este faptul de a trăi chiar la timpul sfârșitului, dar a nu înțelege aplicarea cuvintelor profetice - care nu mai sunt ascunse și sigilate - din cauza motivației rele sau a lipsei de discernământ spiritual. „Niciunul din cei răi nu va înțelege, dar cei înțelepți vor înțelege” (Daniel 12:10; compară cu Matei 16:3 unde Iisus menționează ipocrizia ca o piedică în înțelegere). Și acest argument este circular. În consecință cunoașterea scena­riului profetic este posibilă oricând în timp și pentru oricine, acesta putând fi configurat, demonstrat, recomandat, pe când recunoașterea lui în evenimentele mondiale este posibilă numai la timpul împlinirii, mai exact la sfârșitul acestei împliniri (la „timpul sfârșitului”) și este afectată de motivație, în acest fel constituind și un criteriu de judecată din partea lui Dumnezeu. Iisus a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecata: ca cei care nu văd să vadă; și cei care văd să ajungă orbi” (Ioan 9:39). 

CAPITOLUL 2: „Timpul sfârșitului”:

 Ce este timpul sfârșitului? În gândirea laică sfârșitul lumii este în general un cataclism non-escatologic, produs de cauze necontrolate și relativ spontane (coliziunea cu un corp ceresc, holoca­ustul nuclear, un virus genetic, etc.). Dar în Biblie „sfârșitul” este mai puțin cosmic și imprevizibil. Uneori înseamnă încheie­rea unei epoci specifice, căderea unui regim secular de putere, sau pur și simplu partea dramatică, acutizată a unei situații de așteptare și suferință. Cores­punzător, găsim în Scriptură expresii ca „zilele din urmă” (2 Tim. 3:1), „sfârșitul veacului” (Mat 24:3), „timpul sfârșitului” (Dan. 12:1-4), etc.. În cele ce urmează ne vom referi cel mai mult la sintagma „timpul sfârșitului” din profeția lui Daniel. Logica gramati­cală ne poate ajuta să evităm din start două posibile erori în evaluarea expre­siei. (1) Aceasta nu poate să însemne momentul sfârșitului și (2) nu poate să însemne un timp lung dinaintea sfârșitului. Noțiunile de „timp” și „sfârșit” nu ar putea fi asociate genitival dacă timpul astfel definit nu ar aparține sfârșitului sau nu ar fi caracterizat prin sfârșitul a ceva. Exact așa cum expresia paralelă (din același capitol 12) „timp de strâmtorare” nu înseamnă moment de strâmtorare sau un timp dinaintea strâmtorării (în ebraică avem aceeași con­strucție: et qeț pentru timpul sfârșitului și et țarah pentru timpul de strâmtorare). În context (în profeția lui Daniel) este menționată o persecuție extinsă împotri­va celor sfinți ce durează până la timpul sfârșitului (11:35). Acesta trebuie să fie la timpul hotărât (conform cu 12:6-8 la expirarea a 3,5 timpuri). La acest timp (al sfârșitului, 11:40-43) situația devine absolut critică din cauza războiului internațional. Un ocrotitor numit Mihail se ridică în mod oportun, pentru că este un timp de strâmtorare fără egal în istorie, și astfel în timpul acela cei scriși în carte din poporul lui Daniel sunt salvați (12:1). Timpul sfârșitului se situează deci la finalul celor 3,5 timpuri de persecuție și include acest final. Dacă pe tot parcursul celor 3,5 timpuri s-a putut vorbi de strâmtorare (mai ales pentru cei persecutați), acum, la „timpul sfârșitului”, survine pentru toți oamenii „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele și până la vremea aceasta”. Lucrurile stau la fel cu expresia „sfârșitul veacului” (gr. synteleias, încheiere) care se găsește în Matei 24:3. Aceasta este o formulare apropiată de expresia „timpul sfârșitului” din Daniel 12, synteleias fiind chiar echivalentul grecesc folosit în Septuaginta în acest loc, iar veacul, în context, este cel legat de Ierusalim și soarta lui sub dominația neamurilor păgâne (Mat 23:39). Legătura cu scrierile lui Daniel este justificată, pentru că Iisus face referire directă la acestea (Mat 24:15). Acest „veac” sau eră specifică se încheie începând cu venirea Fiului Omului (Mat. 24:30; Dan. 7:13, 21, 22). Întrucât synteleias înseamnă încheiere (implicând timp) și nu final momentan (telos), cele două cuvinte din sintagma ebraică „timpul sfârșitului” formează o construcție abso­lut firească, sfârșitul consumân­du-se în timp. Pentru Daniel „sfârșitul” avea conota­ții pozitive, fiind legat de situația poporu­lui lui care era captiv în Babilon și pe care, conform viziunilor primite, îl aștepta încă o lungă perioadă de vasali­tate față de un șir de puteri politice străine. Era „sfârșitul” unei indignări justificate a lui Dumnezeu, indignare de care profitau însă marile puteri asupri­toare, adăugându-și nejustificat propria indignare (Compară Daniel 8:17 cu 8:19, 23; 11:36 și Isaia 10:5 cu 10:25). Era implicit „sfârsitul” stăpânirii neamurilor asupra pământului și astfel sfârșitul persecuției religioase (7:26, 27). Iisus numește acest timp de domi­nație a neamurilor păgâne „timpurile neamurilor”, care se încheie cu o exacerbare a mâniei lor, cu o umplere a măsurii din partea celor răi - călcarea în picioare a Ierusa­limului (Luca 21:24). Timpul sfârșitului este deci timpul când se încheie dominația neamurilor, când Fiul Omului primește stăpânirea mondială în locul lor, când încetează călcarea în picioare a Ierus­alimului și este restabilit serviciul sacru reprezentat de jertfele regulate aduse la templu. Transferul de putere - așa ca în multe dictaturi - nu se face însă fără opoziție și confruntare armată. 

CAPITOLUL 3: Ilustrare generică:

1.De la învestirea cu putere regală până la așezarea pe tron:

 Regii din Israel trebuiau să-și înceapă uneori domnia „în mijlocul dușmanilor lor” (Ps.110 - T.M.). Spre exemplu Solomon, fiind în pericol, a fost făcut rege la Ghihon. În fruntea unei mulțimi crescân­de a trecut prin Ierusalim și s-a așezat pe tron. Îngroziți, conspiratorii s-au risipit, iar mai târziu au fost pedepsiți (1Reg. 1:32-53). La fel au stat lucrurile cu David, Iehu, Ioas și probabil alții. „Un om de neam mare s-a dus într-o țară depărtată (1) ca să-și ia putere regală și (2) să se întoarcă” (Luc 19:12). Concetățenii lui îl urau și se opuneau învestirii lui. Drumul înapoi lua ceva timp și era periculos. Momentul revenirii și al revelării publice era o surpriză. Datorită opoziției impostorilor religioși și politici care tocmai domneau și ocupau tronul, acesta trebuia cucerit prin luptă pas cu pas. Era nevoie de pregătire, de o anumită strategie. Pentru a-l instala pe Ioas s-a așteptat 6 ani și au fost atrași mai întâi sutașii din garda regală (2 Reg. 11). Ajungând în zonă, regele se întâlnea în secret cu ai lui (între timp mulți deve­neau refugiați sau exilați) și organiza primele acțiuni. Persecutații nemulțumiți se alăturau regelui încă neintronat. „Și din zi în zi veneau oameni la David să-l ajute, până ce a avut o tabără mare” (1 Cron. 12:22). Unii erau persecutați sau chiar uciși pentru sprijinul acordat, așa cum s-a întâmplat cu preoții din Nob (1 Sam. 22). Nabal și soția lui aveau păreri diferite despre viitorul regalității lui David și acordarea de sprijin (1 Sam. 25:10-30). Susținătorii de la curte aveau și ei ocazia să-și arate poziția. Ionatan, fiul lui Saul, a luat poziție de partea lui David. Primele confruntări vizau salvarea susținătorilor aflați în pericol imediat, iar mai apoi a populației oprimate în general. Adeziunea față de regele învestit creștea sistematic și luarea de poziție era o problemă de clarviziune (1 Cron. 12:32). Fiind în locuri retrase, în tot acest timp regele nu era ușor de găsit și urmat (1 Sam. 23:14). Este interesantă reacția evazivă a „caprelor” din pilda lui Iisus după întoarcerea sa ca rege/împărat și așezarea pe tron: „Când te-am văzut noi?” 

2. De la așezarea pe tron până la eliminarea dușmanilor:

 Matei 25:31-46 arată răsplătirile date de regele întors și așezat pe tron. În absența lui, „frații” lui neînsemnați fuse­seră marginalizați şi chiar persecutați - „flămânzi, însetați, străini, goi, bolnavi, în închisoare". Oricine riscase să-i sprijine urmează acum să nu-și piardă răsplata (comp. Mat. 10:42). Răuvoitorii care au apreciat greșit situația și nu au dat sprijin sunt pedepsiți. Timpul lung de așteptare i-a făcut chiar pe unii din casa lui să-și schimbe poziția, să-l uite și să-și vadă de viața lor. Administratorul rău se dedă băuturii și chiar bate pe tovarășii de slujbă (Mat. 24:48, 49). Prezența regelui se manifestă indubi­tabil odată cu ocuparea tronului însoțit de cei mai fideli combatanți și echilibrul raportului de forțe se schimbă dramatic. Sunt eliberați imediat cei închiși pentru că l-au susținut public. Aderenții devin tot mai mulți în perioada în care puterea refugiată intră în degringoladă și perse­cuția organizată slăbește. Opozanții sunt cuprinși de frică. Unii „simt” mânia regelui și se ascund (1 Reg. 1:49, 50). Împotrivirea pare însă să continue. Dușmanii se retrag tactic și se organi­zează în afara capitalei sau în străinătate pentru recuperare în vederea unei ultime încercări. Pot fi implicate și neamuri străine interesate. Regele însă își întărește poziția, răsplătind pe unii și pedepsind pe alții așa cum au procedat David și Solomon după întronare. De asemenea, la timpul confruntării înfrânge fără probleme orice opoziție armată organizată. Urmează o domnie pașnică menită să repare orice daună. Aceasta durează o perioadă de timp completă, în general 40 de ani.

Părțile scenariului:

Rezumând ilustrarea generică de mai sus, se pot distinge cele două părți sau „acte” ale scenariului:

1.      campania pentru preluarea puterii (a tronului de la curte) și

2.      acțiunea de consolidare (de răsplătire a susținătorilor și de pedepsire a dușmanilor).

 Aceste două părți sunt separate de punctul culminant, centrul sau axa scena­riului, intriga răsturnării situației, momentul adevărului, al bucuriei și al consternării: preluarea puterii (așa vom numi de acum înainte acest moment important, crucial). Pozițional acest punct culminant se găsește în Apoca­lipsa la trâmbița a șaptea în cuvintele: „Împărăția lumii a ajuns a Domnu­lui nostru și a Hristosului său. Și el va împărăți în vecii vecilor ... Îți mulțumim Doamne Dumnezeule Atotputernice, care ești și care erai că ai pus mâna pe puterea ta cea mare și ai început să împărățești. Și neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia ta și timpul ca cei morți să fie judecați și să răsplătești pe robii tăi profeți, pe sfinți și pe cei ce se tem de numele tău, mici și mari, și să distrugi pe cei distrug pământul” (11:15-18). Preluând cuvintele expresive din citat, cele două părți ale scenariului sunt și două perioade de „mânie” situate înainte și după punctul culminant al răsturnării situației: 1. mânia națiunilor și 2. mânia lui Dumnezeu. Aceasta este structura pe care sunt amplasate elementele secun­dare ale scenariului și acesta este pasajul cheie de la care vom pleca în edificarea construcției. În loc să fie un segment de dreaptă delimitat la extremități de evenimente izbitoare (reprezentând o situație juridic închisă), scenariul sfârșitului din Apoca­lipsa este construit ca o dramă cu un punct culminant aflat undeva la centru, punct căruia i se subscriu toate eveni­mentele premergătoare și ulterioare (reprezentând astfel o situație indecisă, de suspans, în care încă este posibil orice până la răsturnare și după). Exodul din Egipt a avut ca punct culminant ziua de Paști (în fapt, noaptea), timp la care evreii urmau să se raporteze peste veacuri și să se considere eliberați, deși înainte și după acea zi evenimentele scenariului exodului nu au fost lipsite de dramatism. După 430 de ani profețiți, „chiar în ziua aceea”, Dumnezeu și-a manifestat surprinzator puterea la plaga a zecea și situația s-a răsturnat. Atât înainte de acest moment cât și după, mulți au avut ocazia să reacționeze și să se situeze favorabil sau ostil față de acțiunile divine. Vom încerca acum să definim mai exact în Apocalipsa prima dintre aceste „mânii”, mânia națiunilor. 

CAPITOLUL 4: Sulul cu șapte sigilii: 

 Căutând indicii despre mânia neamurilor (în mod logic înainte de punctul culminant din 11:15-18), vom găsi că aceasta se manifestă în „necazul cel mare” (7:14), concomitent cu deschide­rea sigiliilor unui sul secret. Sulul conține descrierea pe „capitole” a evenimentelor succesive care se produc în timpul campaniei pentru preluarea puterii. Ioan vizualizează profetic și consemnează aceste lucruri pe măsură ce sigiliile sunt deschise. Primul sigiliu este asociat cu startul acestei campaniei pentru regalitate. La al doilea, drept urmare, pacea nu mai este de găsit pe pământ. Lucrurile se agravează din ce în ce mai mult până la al șaptelea.

 „Cine este demn să deschidă sulul și să-i rupă sigiliile?” (Apoc. 5:1-5). Nu ajunge ca cineva să știe citi pentru a „deschide” sigiliile și astfel sulul (nici măcar în sensul înțelegerii, compară Isaia 29:11). Sulul este în mâna lui Dumnezeu și se pare că el conține o mandatare regală specială pentru care nu oricine este „demn”. Dacă persoana potrivită se găsește și aceasta acceptă mandatul, mesajul scris va fi pus în aplicare pe scena lumii și va deveni accesibil astfel oricărui ochi. În cer, pe pământ și sub pământ nu s-a găsit decât o singură persoană „demnă” după standardele lui Dumnezeu, să primească sulul - „mielul care a fost înjunghiat”. Și el „a luat sulul din mâna dreaptă a lui  Dumnezeu”. Întrucât „mielul” deschide sigiliile pe rând, evenimentele scenariului se derulează, se vizualizează și se înțeleg progresiv. Tiparul profetic nu întrunește toate elementele de recunoaștere decât la deschiderea ultimului sigiliu. La acest timp, în mod logic, se pot trage concluzii sigure referitor la semnificația lucrurilor scrise în sul, care s-au întâmplat deja la deschiderea sigiliilor anterioare, sau care tocmai se întâmplă, și acestea sunt anunțate crescendo pe măsură ce trâmbițele ultimului sigiliu, care încep să sune, se apropie de cifra șapte. Numai la ultimul sigiliu există trâmbițe. Aici numărul șapte de două ori (7 sigilii desfăcute, 7 trâmbițe care sună la ultimul sigiliu) reprezintă completitudine atinsă progresiv a gradului de revelare și accesibilitate a semnificației mesajului profetic. Acum este timpul interpre­tării. În mod corespunzător, la trâmbița a șaptea se garantează prin jurământ că „s-a sfârșit taina lui Dumnezeu”. Un cod de șapte cifre nu poate fi folosit cu succes când se cunosc, de exemplu, numai trei. Observarea unor dezastre pe pământ, cum ar fi un război extins, urmat de foamete si apoi de epidemii (elemente asociate sigiliilor 2, 3, 4) ar putea duce la concluzia prematură că scenariul sfârșitului se derulează deja. Momentul însă la care se referă Iisus când spune; „Când veți vedea toate aceste lucruri, să știți”, este, prin corelare, numai la desfacerea sigiliului al șaptelea (Compară Matei 24:8, 29, 33 cu Apocalipsa 6:12-17). Deci înțelegerea lucrurilor la timpul sfârșitului înseamnă înțelegerea lor după ce s-au deschis cele șapte sigilii care revelează evenimentele ce premerg acestui timp. Iar sigiliul al șaptelea presupune sunarea tuturor celor șapte trâmbițe asociate lui. Să facem acum legătura cu profeția lui Daniel. Sulul cu șapte sigilii are, nu întâmplător, elemente comune cu cartea sigilată menționată în Daniel (12:4-7). Acestea sunt în număr de trei:

1. Timpul desigilării: ambele rămân sigilate până la timpul sfârșitului.

2. Revelarea treptată: în Apocalipsa sigiliile sunt desfăcute pe rând. În Daniel la desigilare „cunoștința crește”.

3. Jurământul: în ambele situații un „înger” care stă pe ape, jură cu mâna ridicată spre ceruri, pe cel ce trăiește veșnic, că la un moment anume (în Daniel după 3,5 timpuri, când puterea poporului sfânt este zdrobită de tot; în Apocalipsa 10:5-7 la trâmbița a șaptea), se vor sfârși lucrurile minunate ascunse sau taina lui Dumnezeu - deci va fi fost împlinit și revelat prin evenimente pe scena lumii că Dumnezeu și Hristosul său au „preluat puterea”. Aceste trei similitudini îndreptățesc corelarea în totalitate a pasajelor și obținerea prin analogie a unui element esențial: timpul în care se produce desigilarea, intervalul pe care îl acoperă desfacerea celor șapte sigilii, în fapt, așa cum vom vedea, durata Necazului cel Mare. 

CAPITOLUL 5: Durata Necazului cel Mare:

 Așa cum reiese din comparația de mai sus, cele 3,5 timpuri de război cu sfinții (Dan. 12:6-8), întâlnite frecvent în Daniel și Apocalipsa, se încheie înainte de trâmbița a șaptea, care anunță ca un fapt împlinit „preluarea puterii”. La fel arată Daniel 7:21, 22: „Cornul acesta a făcut război sfinților și i-a biruit, până când a venit Cel Bătrân de Zile și a fost dată judecata sfinților Celui Preaînalt și a venit timpul când sfinții au luat în stăpânire împărăția”. Paralelismul cu pasajul principal din Apocalipsa este evident (Compară cu Apocalipsa 11:17, 18 unde tot Dumnezeu vine pentru a salva și inversa situația). Întrucât mânia neamurilor din „Necazul cel Mare” se mani­festă, așa cum am văzut, înainte de acest moment, necazul trebuie deci să corespundă aproximativ cu persecutarea sfinților și să aibă durata de 3,5 timpuri (Daniel 7:25). La aceeași concluzie ajungem dacă comparăm în Daniel 12, versetul 1 care vorbește despre Necazul cel Mare și salvarea din el cu versetul 7 care stabilește timpul. Concluzia este eviden­tă: Necazul cel Mare este o persecuție religioasă și se întinde pe 3,5 timpuri profetice. Salvarea poporului lui Daniel din strâmtorare nu limitează caracterul necazului la persecuția furibundă a celor sfinți. Mențiunea „de când sunt popoarele” în legătură cu amploarea lui (și nu „de când este poporul tău”), arată că respectiva criză internațională este mai mult decât o explozie de intoleranță religioasă; este în egală măsură una politică, militară și aproape sigur economică, ea afectând supravie­țuirea popoarelor în ansamblul lor. Contextul arată și el că persecuția este însoțită sau încadrată de război internațional între puterile lumii. Prima confruntare din Necazul cel Mare ar putea fi mai mult conjuncturală, de start sau deli­mitare, dar suficient de amenință­toare încât să furnizeze motivația politică pentru persecuția religioasă ulterioară (Dan. 11:29-30). Dacă lucrurile nu se sfârșesc aici, oamenii vor fi uimiți, probabil chiar mândri că au evitat pe moment distrugerea globală și că au găsit soluția sau prețul pentru aceasta: eliminarea prin consens internațional a închinării la Dumnezeu. În practică, la orice dumnezeu, probabil chiar interzi­cerea manifestării religioase, indirect a sentimentului religios prin înlocuirea lui cu unul umanist, datorită probabil pericolului invocat pe care îl prezintă pentru pacea globală fundamentalismul (11:31-39). În loc să scadă însă, tensiunea se va acumula până în final când o a doua confruntare (11:40-43), de data aceasta majoră, va acutiza criza, consacrând perioada generală de necaz drept „Necazul cel mare” din istoria popoarelor. Va fi probabil o ananghie extinsă, distrugătoare, un haos planetar fără soluție, dar care va fi stopat la timp de Dumnezeu care va fi găsit și el prețul (Vezi Matei 24:21, 22). De ce o durată de 3,5 timpuri și nu 7, din moment ce este vorba despre un necaz „mare”, iar 7 reprezintă mai bine amploarea? (Psalm 79:12 - T.M.). Există două posibile motive determinate de felul cum sunt privite aceste 3,5 timpuri: (1) Necazul în sine este doar o parte, partea finală, dramatică, a dominației milenare a neamurilor. Este partea de aroganță în care ele își amplifică mânia din cauza pregătirilor pe care tocmai le face Dumnezeu, învestind un împărat mesianic pentru Împărăția care urmează să le substituie la domnia mondială (Daniel 2:44, 45). Reacția lor se va asemăna aceleia a regelui idumeu Irod care s-a simțit amenințat la aflarea veștii că în Israel s-a născut un rege și a ordonat un infanticid extins. Dar hotărârile lui Dumnezeu nu pot fi schimbate. „El va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, va nimici pe sfinții Celui Prea Înalt și se va gândi să schimbe timpurile și legea; și ei vor fi dați în mâinile lui pentru un timp, două timpuri și o jumătate de timp. Apoi se va așeza judecata și i se va lua stăpânirea care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna” (Dan. 7:25, 26). (2) Acest ultim „corn” sau „rege” uită cu aroganță că în șirul de suverani au fost și alții care au consumat din timpul deplin stabilit de Dumnezeu ca pedeapsă pentru poporul său. Fiind un rege care „se deosebește de înaintașii săi”, va considera că dominația mondială îi aparține neîngrădit și că timpul pentru aceasta abia începe, găsindu-se în totalitate înaintea lui - în viitor. El are planuri mari care sfidează chiar pe cele divine. Acestea reclamă timp. Dacă lucrurile nu stau așa și timpul nu este în favoarea sa, „va intenționa să schimbe timpurile” și chiar „legea” după care a fost acordat intervalul de dominație a neamurilor (Compară cu Daniel 2). Această „lege” pretinde acum în fața Curții cerești tragerea la raspundere și alternanța la putere. În loc să dom­nească mai departe sau să lase puterea în mod pașnic unui urmaș, lui „i se va lua stăpânirea”, prin intervenția lui Dumne­zeu, așa cum i s-a luat lui Nebucad­nețar pentru șapte timpuri (circa șapte ani) într-un moment de aroganță ca avertis­ment și cum i s-a luat urmașului aces­tuia, Belșațar, care nu a învățat nimic din acest avertisment (Dan. 5:18-23). Cele 3,5 timpuri sunt astfel, în ochii „regelui”, prima parte a unei perioade mai ample întrerupte, pe când în ochii lui Dumnezeu și în realitate, sunt partea finală a perioadei profetice stabilite pentru neamuri. Indiferent de perspectivă, întotdeauna numai aceste 3,5 timpuri sunt importante din punct de vedere escatologic și contează în calculul profetic. Prezența unui număr fracționar 7/2 (adică 3,5 din 7, și nu o altă variantă cum ar fi numerele întregi 1 din 2, 5 din 10, etc.) intensifică ideea de „tăiere” sau întrerupere. În Matei 24:22 se arată că Dumnezeu va „scurta” (gr. koloboõ) zilele necazului. Verbul înseamnă a reteza, a amputa (în Septuaginta la 2 Samuel 4:12: „Le-au tăiat mâinile și picioarele”) și exprimă cu forță ideea de intervenție neașteptată a lui Dumnezeu care „amputează” Necazul cel Mare. Koloboõ exclude posibilitatea unei întreruperi temporare așa încât să putem vorbi de „prima” parte a necazului și de o reluare a aceluiași necaz după un timp în partea „a doua” a sa. În Zaharia 14 Dumnezeu intervine la un moment când „jumătate din cetate va fi mers în captivitate”. În partea a doua neamurile atacatoare nu mai pot afecta jumătatea rămasă, ci sunt lovite cu învălmășeală ca să se extermine între ele. Cele 3,5 timpuri „tăiate” evocă astfel expresiv ideea de întrerupere neașteptată și definitivă a necazului și odată cu el a stăpânirii culpabile a neamurilor. Acest lucru este susținut și de ordinea în care apar fracțiunile intervalului (1+2+0,5), plasând momentul de suspans, „tăierea”, la finele perioadei și nu la începutul ei. Cele 3,5 timpuri provin din însumarea „unui timp, două timpuri și o jumătate de timp”. Prezentarea defalcată a perioadei ar putea indica caracterul progresiv al necazului, creșterea în intensitate până la un maxim (1<2<3) când „puterea poporului sfânt este zdrobită de tot”, dar și încrederea tot mai mare a „regelui” și „neamurilor” că timpul în care controlează situația nu se sfârșește. Jumătatea de timp finală (0,5) indică însă o schimbare abruptă, neașteptată de situație: timpul este tăiat! Neamurile vor realiza surprinse că timpul lor a expirat, iar dacă au avut dreptul la 7 timpuri (un simbol al completitudinii, așa cum au fost în miniatură cei 70 (7x10) ani ai dominației babilonene), atunci diferența de 3,5 timpuri s-a scurs deja fără ca ele să fie conștiente de acest lucru, înainte de Necazul cel Mare, într-o altă ocazie de manifestare a mâniei lor! Aceasta primă parte a perioadei nu este prezentă în pasajele escatologice, deși ea ar trebui să fie tot de 3,5 timpuri - măsurate cu aceeași unitate de măsură. Este interesant de observat că vasele sacre ale templului din Ierusalim au fost profanate cu aroganță încă o dată la terminarea perioadei de captivitate de 70 ani, în chiar ultima noapte de existență a Babilonului ca putere mondială (Dan. 5:1-31). Acea noapte a repetat sacrilegiul și profa­narea inițială când templul a fost dărâmat și vasele duse în Babilon și s-a detașat prin importanță pentru că atunci a survenit eliberarea. „Numărat, înseamnă că Dumnezeu a numărat zilele domniei și i-a pus capăt”. - Dan. 5:26.  Cele 3,5 timpuri sunt astfel, pe de o parte, completarea pedepsei depline decretate pentru poporul său de  către Dumnezeu, care nu acordă scutire de pedeapsă (Exod. 34:7; Ier. 30:11; 46:28), iar pe de altă parte începutul stopat al unui nou și ultim experiment, cel mai tiranic, de stăpânire umană. La înche­ierea celor 3,5 timpuri neamurile își vor fi exercitat dominația pentru perioada completă acordată lor, ultimul „rege” va fi justificat prin atitudinea lui intervenția divină, deși se va simți frustrat în planurile lui, iar poporul lui Dumnezeu va avea sentimentul că timpul de persecuție și suferință a fost tăiat sau scurtat în mod salvator. Ce durată ar putea avea în realitate cele 3,5 timpuri simbolice? Prezentarea perioadei ca 42 luni si 1260 zile în Apocalipsa stabilesc limita minimă la 3,5 ani literali, adică perioada de 1260 zile luată ca atare. Această interpretare este susținută astăzi de majoritatea comentatorilor biblici. Poate fi luat însă în calcul, cel puțin teoretic, și un timp mai extins. De altfel nu este foarte clar de ce ar fi prezentat acest interval atât explicit (42 luni) cât și criptic (trei timpuri și jumătate) într-o carte al cărei mesaj este prin excelență simbolistic? (12:1, 3, 6, 14). Și apoi 3 ani și 6 luni, nu ar fi un interval prea scurt pentru toate evenimentele asociate cu el în Daniel și Apocalipsa? Limita maximă a celor 3,5 timpuri ar fi dat de timpul de viață al unei generații, conform promisiunii lui Iisus pentru Necazul cel Mare: „Cine va răbda până la sfârșit va fi salvat...” - Matei 24:13, 34. Astfel cele 3,5 timpuri ar putea însemna mai mult decât 3,5 ani literali, dar mai putin decât o viată medie de 70 ani. Cât poate persevera un om în așteptarea eliberării? Generația celor care au căzut în pustie a fost evaluată la 40 ani, de la vârsta de 20 ani în sus până la 60 ani (Evr. 3:8-10; Num. 14: 29). Câțiva dintre ei și copiii lor până la 20 de ani au văzut împlinirea promisiunii. Nu trebuie uitat că pe parcursul celor 3,5 timpuri au loc conflagrații mondiale și o persecuție fără egal în istorie. Cele două conflicte mari ale secolului trecut, ca un exemplu intuitiv, s-au întins, cu timpul de refacere dintre ele, pe 31 ani (1914-1945). Blocul comunist antireligios, în cele aproximativ patru decenii de ostilitate (1948-1988), ar putea constitui un indiciu referitor la ferocitatea și durata mare a persecuției pe care o va iniția „regele” din Daniel 11 în Necazul cel Mare. După regula 7x10 a celor 70 ani de exil în Babilon, cele 3,5 timpuri ar putea reprezenta jumătate, 3,5x10, adică 35 ani. Aceasta ar fi o perioadă rezonabilă pentru exigențele profetice referitoare la generația Necazului cel Mare. Desigur cei 35 ani pot fi aproximarea sau „rotunjirea” profetică a perioadei reale de durată apropiată. Întrucât identifi­carea în sine a perioadei în istoria reală, ca și delimitarea foarte precisă a începutului și sfârșitului ei, nu se pot face înainte de încheierea ei la desfa­cerea sigiliului al șaptelea, intervalul profetic al celor 3,5 timpuri nu face excepție de la regula indicată de Iisus în Fapte 1:7 adică, așa ca și alte timpuri și perioade, acesta rămâne „pus sub autoritatea Tatălui”. Să mai precizăm că, deși convenim să numim perioada generală a celor 3,5 timpuri drept „Necazul cel Mare”, acesta va deveni mare, sau „cel mare”, abia spre final, la „timpul sfârșitului”, care este și timpul sfârșitului crizei care va marca această perioadă. Până atunci va fi perceput doar ca un necaz extins ca oricare altul din istorie și imposibil de devansat în identificare. 

CAPITOLUL 6: Mânia neamurilor - „Necazul cel mare”: 

 Așa cum am văzut, Necazul cel Mare se limitează la 3,5 timpuri, care constituie prima parte a scenariului sfârșitului. În acest sens „necazul cel mare” (Apoc. 7:14) este faza umană a scenariului, adică aceea în care „neamurile se mânie”, provocând criza pe care Dumnezeu o stopează în mod salvator. „Neamurile s-au mâniat, dar a venit mânia ta” (11:18). A doua mânie este faza divină a scenariului sfârșitului, distinctă de Necazul cel mare. În redare literală avem: „Și neamurile s-au mâniat și a venit mânia ta”. Conjuncția „și” poate avea valoare adversativă („dar”) și se traduce astfel în funcție de context. Unde ar trebui plasat însă acest „dar”? Nu este potrivită redarea: „dar neamurile s-au mâniat”, pentru că se situează mânia acestor neamuri după răsturnarea situației, după preluarea puterii, în paralel cu mânia lui Dumnezeu care se anunță că începe acum. Psalmul 2 indică profetic ordinea corectă. Națeamurile se mânie întâi, începând din momentul ungerii regelui mesianic („împotriva unsului”), iar Dumnezeu se mânie „apoi”, ca reacție la opoziția neamurilor (ebr. az, apoi, atunci după, gr. tote, atunci, v.5). În Apocalipsa, după trâmbița a șaptea nu mai este descrisă nicio mânie a neamurilor, din contra, urmează cele șapte pocale ale mâniei lui Dumnezeu. Mânia neamurilor trebuie în mod logic să se fi manifestat înainte. Conjuncția „dar” trebuie deci plasată între cele două mânii, care sunt adversative și în mod natural datorită subiectelor lor antagoniste: neamurile și Dumnezeu. Există și alte argumente în sprijinul acestei împărțiri a scenariului în două părți sau perioade de mânie dintre care numai prima este „Necazul cel Mare”:

● Expresia „necazul cel mare” apare numai în prima parte a scenariului sfârșitului descris în Apocalipsa și numai o dată (7:14), ceea ce nu ar fi cazul dacă termenul ar fi mai cuprinzător, adică dacă ar include și mânia lui Dumnezeu din partea a doua. O mulțime mare vine din acest necaz deja în capitolul 7.

● Oamenii răi sunt în viată după necaz, ceea ce arată că mânia lui Dumnezeu nu s-a manifestat încă (6:15-17).

● Asemănător, în Matei 24:21, 22. Pentru că zilele Necazului cel Mare sunt scurtate, „scapă orice carne”, inclusiv profeții falși menționați ca acționând ulterior (v. 23, 24). În plus, „îndată după acele zile de necaz” sunt menționate toate popoarele pământu­lui care se bocesc la vederea semnului Fiului Omului (24:29, 30). Acest lucru nu ar fi posibil după mânia lui Dum­nezeu pentru că acestea nu ar mai fi în viață (Apoc. 11:18).

● Necazul este „scurtat”, nu întrerupt temporar (divizat). Prima parte a scenariului a fost o mânie a neamurilor. Marea mulțime îi atribuie salvarea lui Dumnezeu din prima parte, pentru că aici era în pericol. În partea a doua nu mai este „salvată din”, ci eventual „ocrotită de”, ea aflându-se în cortul lui Dumnezeu întins peste ea (Apoc. 7:15-16).

● Victimele necazului produs de neamuri ajung în Raiul ceresc (comp. Apoc. 6:8) și pot spera într-o revenire la viață, dar cei executați în războiul zilei celei mari în „teascul mâniei lui Dumnezeu” merg în moartea a doua, după Judecata Finală

● Termenul grecesc pentru necaz, thlipsis, denotă strâmtorare și suferin­ță, datorită presiunii circumstanțelor. Pentru cei credincioși cauzele sunt invariabil externe, ostile. Astfel expresia „necazul cel mare (al lui Dumnezeu)”, după modelul „războiul zilei celui mari a lui Dumnezeu”, nu s-ar potrivi cu caracterul său, câtă vreme cei drepți sunt afectați de neamurile persecutoare. Necazul devine „cel mare”, pentru că la disciplinarea permisă de Dumnezeu, din iubire corectivă, neamurile își adaugă propria lor mânie izvorâtă din ură împotriva poporului său (Evr. 12:11). Dacă vreodată un necaz „mare” va trebui asociat cu Dumnezeu, atunci acesta nu va putea fi decât cel de distrugere a celor răi (2 Tes. 1:5, 6). Dar pentru „necazul cel mare” menționat în Apocalipsa, Dumnezeu este mai degrabă cel care îi pune capat, cel ce stopează experiența diabolică în care s-au lansat neamurile mânioase. „Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate nimeni n-ar scăpa, dar din cauza celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24:22; comp. Mar. 13:20). 

Partea II: Căderea Babilonului:

CAPITOLUL 7: Profețire din nou:

„TREBUIE să profețești din nou cu privire la multe popoare, neamuri, limbi și mulți regi” (Apoc. 10:11). 

 Între trâmbițele a șasea și a șaptea Ioan primește un sul mic nesigilat pe care trebuie să-l mănânce și i se spune să profețească din nou. Fiindcă el a relatat mesajul profetic din sulul cu șapte sigilii și acesta dezvăluia întregul secret sacru al lui Dumnezeu, „din nou” nu putea însemna decât repetarea aceluiași mesaj într-o manieră nouă. Acum erau disponibile toate elementele de identificare, pentru că au fost deschise toate cele șapte sigilii. În mod corespunzător sulul mic este unul „deschis”. Implicarea lui Ioan este acum mai personală, pentru că el trebuie să mănânce sulul care se dovedește dulce în gură, dar amar în pântece. Ioan avea să savureze mesajul (să-l înțeleagă, să se bucure de el), dar acesta urma să conțină cuvinte amare (avertismente cu destinație precisă) cu repercusiuni asupra „intestinelor” lui, asupra adâncului ființei lui (același cuvânt se găsește în Ioan 7:38, „din inima lui”, BC). De acum înainte predicarea mesajului însemna o revelare de lucruri amare. În armonie cu această schimbare, pocalele, care repetă într-un fel trâmbițele, sunt pline cu mânia lui Dumnezeu. În plus, până aici Ioan consemnase elementele profetice ale campaniei de „preluare a puterii” în succesiune temporală, așa cum au fost ele revelate pe rând la deschiderea celor șapte sigilii. Acum, pentru că trebuie să profețească „din nou”, el poate să reia lucrurile care s-au produs pe parcursul celor 3,5 timpuri ale Necazului celui Mare, întor­cându-se explicativ de mai multe ori în timp. Acest lucru are loc între 10:11 și 14:1 prin reveniri la momentul de început al celor 3,5 timpuri, reveniri marcate uneori foarte explicit în textul biblic ca în aceste versete: 11:2; 11:3; 12:6; 12:14; 13:5. Aceste reveniri sau reluări, două sau patru la număr, în funcție de tematică și modul de delimitare, descriu aspecte diferite ale Necazului celui Mare, dar toate au în comun durata timpului de persecuție (din partea națiunilor/neamurilor si a Babilonului), în acest fel:

1.   integritatea pusă la încercare în timpul călcării în picioare a Ierusalimului pentru 42 luni;

2.  cei doi martori profețesc în condiții vitrege și sunt omorâți după 1260 zile în Babilon;

3.  balaurul persecută femeia care se refugiază în deșert pentru 1260 zile sau 3,5 timpuri;

4.  fiara care pretinde închinare direct sau prin icoana ei, face război cu sfinții 42 luni.

 De ce întrerup aceste reluări trâmbi­țele și încadrează pozițional trâmbița a șaptea (una evidentă înainte și una după)? Motivul este că ele clarifică cu detalii specifice circumstanțele în care are loc evenimentul principal pe care îl anunță trâmbița a șaptea (preluarea puterii). Un aspect important clarificat este timpul însuși. Evenimentul central al scena­riului are nevoie de un context temporal bine definit. Trâmbițele anteri­oare nu dădeau un asemenea context (de exemplu nu poate fi determinat timpul dintre două trâmbițe succesive). Reluarea din capitolul 11 (în legătură cu cei doi martori omorâți în cetatea cea mare) precede si astfel introduce trâmbi­ța a șaptea, oferind contextul temporal necesar. De asemenea explică legătura tematică cu trâmbițele anterioare care presupun o eliberare (din Adânc și de la fluviul cel mare Eufrat). Pasajul din 10:1-11 este o inserție, dar nu o reluare sau o revenire la începutul celor 3,5 timpuri. După 10:11, omițând reluările, se ajunge direct la 14:1 care este continuarea tematica, cronologică, a scenariului, acum în partea a doua a sa, de după momentul „preluării puterii”. În 10:1-11 sunt prezentate circumstanțe clarifica­toare. Ioan însuși (și prin extensie crestinii de la acel timp viitor) este capabil să înțeleagă ce se întâmplă acum, deoarece consumă sulul mic nesigilat. Această înțelegere este posibilă practic după numai șase trâmbițe, deoarece a șaptea nu introduce un element nou de recunoaștere, ci chiar lucrul care trebuia recunoscut („preluarea puterii” care consacră timpul respectiv ca timpul sfârșitului). În plus, în „zilele” trâmbiței a 7-a preluarea puterii este anunțată ca un fapt realizat, verbele fiind la trecut (11:15-18). Există la acel timp deja dovezi în acest sens, dovezi care suscită „mulțumiri”. Taina lui Dumnezeu nu se sfârșește pe parcursul zilelor trâmbiței a șaptea, ci este deja sfârșită la începutul lor. „Nu va mai fi timp, ci în zilele în care se va face auzit îngerul al șaptelea, când va fi el pe punctul să sune din trâmbița sa, va fi negreșit sfârșită taina lui Dumnezeu”, adică deconspirată prin împlinire, și acum la dispoziție să fie înțeleasă și anunțată public. Evenimentul dramatic anunțat în toate „zilele” trâmbiței a șaptea, preluarea puterii, nu constituie doar punctul culmi­nant al circumstanțelor anterioare, ci el influen­țează la fel de puternic toate eve­nimentele ulterioare. Trei îngeri proclamă acum în mesajele lor situația nou creată pentru locuitorii pământului (14:6-11). 

CAPITOLUL 8: O evanghelie veșnică:

„Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului său” (Apoc. 11:15).

 „Împărăția lumii”, nu împărățiile lumii, pentru că la acest timp pe pământ există încă „împărați” care domnesc (de acum înainte tolerați) și ei continuă să-și posede împărățiile pentru un timp. În Psalmul 2 sunt sfătuiți să se supună Fiului uns (care a primit deja popoarele de moștenire), pentru a evita mânia lui Dumnezeu: „Acum, împărați, fiți înțe­lepți! ... Sărutați pe Fiul ca sa nu se mânie (Dumnezeu)” (v. 10-12). Primul înger anunță o evanghelie (veste bună) veșnică „celor care trăiesc pe pământ, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui popor”: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-i slavă, căci a venit ceasul judecății lui; și închinați-vă celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!” (Apoc. 14:7). Da, pentru că partea a doua a scenariului sfârșitului este un timp de judecată, în finalul căruia oamenii urmează să se confrunte cu mânia lui Dumnezeu. Rezultatele acestei judecăți vor fi fără apel. Spre deosebire de Necazul cel Mare, salvarea sau moartea înseamnă acum viață veșnică sau moarte veșnică. În acest sens evanghelia anunțată este veșnică. Este evanghelia ultimativă din Matei 24:14: „Evanghelia aceasta a împă­răției va fi predicată în toată lumea ca o marturie pentru toate popoarele. Și atunci va veni sfârșitul.” Mărturia contează ca o probă cu valoare juridică, dacă martorii sunt oculari. Pentru că vestea bună anunțată ca „mărturie” este despre „împărăție”, la acest timp Dumnezeu și Hristos trebuie să fi preluat împărăția lumii și acest lucru este probat acum de „martori” în fața popoarelor lumii. Acești martori, simbolizati în Apocalipsa de cei trei îngeri, sunt siguri de ceea ce „văd” în mod personal așa cum lumina pe care o răspândește fulgerul nu depinde în câmp deschis de locul sau unghiul de poziționare geografică (comp Mat. 24:26, 27). Nu orice om din „toate popoarele” va fi atunci un martor care să vadă și „să predice ca mărturie”, așa cum nu toate carnivorele au ochii vulturilor ca să repereze cadavrul din înaltul cerurilor și să se ducă să verifice la fața locului (Mat. 24:28). Dar orice om va fi confruntat un timp cu mărturia pe deplin valabilă juridic a „evangheliei împărăției” a celor care vor fi fost „la fața locului”. Apoi, pentru că este „ceasul judecății”, așa ca într-o sală de judecată, în final probele materiale sunt arătate tuturor, dar prea târziu și acuzator pentru apaticii și împotrivitorii care nu au acționat corect (comp. Mat. 24:30). „Și atunci va veni sfârșitul (gr. telos, finalul)” (Mat. 24:14), evident șfârșitul intervalului numit „înche­ierea veacului” în Matei 24:3 și „timpul sfârșitului” în Daniel 12:4. De asemenea sfârșitul „ceasului judecății”, în care a fost proclamată „evanghelia veșnică”. 

CAPITOLUL 9: A căzut Babilonul cel Mare!

„Apoi a urmat un alt înger, al doilea, zicând: A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!” (Apoc. 14:8).

 Capitolele 17, 18 permit identificarea „cetății celei mari” drept sistemul organizat al lumii opuse lui Dumnezeu, un imperiu de infuențe oculte stăpânind conștiințele. De asemenea, aceste capitole arată că Dumnezeu va folosi pentru dezagregarea lui o „fiară” și „zece coarne” care dobândesc putere și autoritate regală un timp scurt (o oră) tocmai în acest scop. Dar acum se constată că Babilonul, cetatea cea mare, este „căzut” ca putere opresivă pentru toate popoarele la acest timp al anunțării evangheliei veșnice. În mod logic oamenii pot părăsi Babilonul cel Mare. În antichitate s-a spus după căderea Babilonului și eliberarea rămășiței israelite că „Dumnezeu a început să împărățească” (Isaia 52:7; compară Apocalipsa.19:6). La trâmbița a 6-a era anunțată o eliberare de la Eufrat, fluviul pe care era amplasat Babilonul antic. Deci această „cădere” a avut loc înainte de trâmbița a 7-a și putea fi un motiv în plus pentru cuvintele exprimate cu această ocazie: „Ai luat puterea ta cea mare și ai început să împărățești!” (11:17). Cea mai explicită dovadă că lucrurile stau așa o oferă însă „profețirea din nou” explicativă făcută de Ioan în legătură cu cei doi martori uciși în „cetatea cea mare” (cap. 11). Locul și maniera învierii lor amintesc de valea oaselor uscate din Ezechiel 37. Experiența captivității și revenirii din Babilon a evreilor erau ca o moarte și o înviere. La fel stau lucrurile cu cei doi martori. În Babilon ei sunt într-un „Adânc” al morții, al inactivității religioase. După 3,5 zile sunt „înviați” în condițiile în care Babilonul nu se poate opune (pentru că se confruntă cu o putere mai mare). În acest moment se poate spune că „a căzut Babilonul cel Mare” și că urmează ca această cădere să ducă în scurt timp la repatrierea celor captivi în el, iar mai târziu la pustiirea lui. „Cetatea cea mare” este o expresie aplicată ulterior în Apocalipsa la Babilonul cel Mare (18:10, 16, 18, 19, 21). Babilonul este negreșit „mare”, deoarece ca metropolă are stăpânire peste împărații pământului (17:18). Pe „strada” lui se găsesc „oameni din orice popor, din orice seminție, de orice limbă și din orice neam” (11:8, 9). Mențiunea „unde a fost răstignit și Domnul lor” ne duce cu gândul la o altă cetate, Ierusa­limul în care a fost omorât Iisus. Însă dacă „cetatea cea mare” se cheamă Sodoma, Egipt sau Ierusalim, este numai „în înțeles spiritual”. Adică Babilo­nul cel Mare adună toate aceste conotații. Ierusalimul amintind de perse­cuția religioasă. Vorbind despre „tot sângele nevinovat care a fost vărsat pe pământ de la sângele lui Abel”, Iisus îl caracterizează în mod potrivit: „Ierusa­lime, Ierusalime, care omori pe proroci” (Luc. 13:33, 34). Era normal ca și acești doi proroci să fie omorâți aici. Indiferent ce parte sau aspect al sistemului actual al lumii ar putea reprezenta în mod special Ierusalimul pătat de sânge din secolul întâi, aceasta este inclusă în Babilonul cel Mare, pentru că în final acolo „a fost găsit sângele prorocilor și al sfinților și al tuturor celor ce au fost înjunghiați pe pământ” - inclusiv al celor doi proroci (18:24). Se clarifică astfel și legătura cu trâmbițele anterioare (a 5-a și a 6-a) care anunțau eliberarea din Adânc și dezle­garea de la fluviul cel mare Eufrat. „Și am văzut o stea care căzuse din cer... și i s-a dat cheia fântânii Adâncului”. Poziția Babilonului ca putere opresivă este ruinată deci înainte de trâmbița a 5-a. În mod logic trâmbițele 1-4, care se evidențiază ca un grup aparte, trebuie asociate cu această cădere. 

CAPITOLUL 10: În ceasul acela!

„În ceasul acela s-a făcut un mare cutremur de pământ și s-a prăbușit a zecea parte din cetate. Șapte mii de nume de oameni au fost uciși în cutremurul acesta de pământ” (Apoc. 11:13).

 Aceasta nu este „sfânta cetate” din versetul 2, chiar dacă Ierusalimul antic, „în înțeles spiritual”, a trecut printr-o experiență asemănătoare în secolul întâi. Mențiunea „unde a fost răstignit și Dom­nul lor” justifică o abordare comparativă a circumstanțelor în care a fost ucis Iisus în Ierusalim. Activitatea lui de mărturisi­re, împreună cu aceea a lui Ioan Boteză­torul, a durat circa 3,5 ani. Atât Iisus cât și Ioan au fost uciși de puterea politică instigată. După 3 zile Dumnezeu l-a înviat pe Iisus și apoi a fost ridicat la o poziție de mare autoritate. Petru le spune locuitorilor Ierusalimului că „Dumnezeu a făcut Domn și Hristos pe acest Iisus pe care l-ați răstignit voi... prin mâna celor fărădelege”. Circa trei mii de suflete s-au botezat și au părăsit sistemul religios al vremii într-o singură zi. Elemente asemănătoare se regăsesc în descrierea celor doi martori. Aceștia predică 1260 zile (3,5 ani). Fiara care se ridică din Adânc (o putere politică) îi omoară - instigată de prostituata care șade pe ea („femeia aceasta îmbătată de sângele martorilor lui Iisus”). După 3 zile și jumătate sunt înviați și se urcă la cer într-un nor. Șapte mii de persoane mor în cutremurul de pământ care dărâmă a zecea parte din cetate. Se aud glasuri care spun că „împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului său”. Asemă­narea este evidentă. Intervalul de 3,5 zile după 3,5 ani (1260 zile) este semnificativ. În timp ce oamenii nu dădeau voie să fie înmormântate corpurile moarte, ca să se asigure că vor putrezi, „duhul de viață de la Dumnezeu a intrat în ei”. Ca și în cazul celor 3,5 timpuri anterioare, Dumnezeu este cel ce intervine surprinzător, întrerupând un curs ce părea asigurat. Iisus a fost înviat asemănător (contrariind planurile per­se­cutorilor) înainte să vadă putrezirea, după mai putin de 3 zile (Lazăr în a 4-a zi s-a presupus că a început să putrezească). Dumnezeu a intervenit într-un moment limită, dejucând aparen­țele și așteptările malițioase ale oame­nilor. Din perspectiva timpului, situația Babilonului se răstoarnă rapid, așa încât rezultatele se văd chiar „în ceasul acela”. Cutremurul de pământ, moartea celor 7000 de oameni și prăbușirea unei zecimi din cetate sunt dovada „căderii”. Prin corelare cu evenimentele secolului întâi, deducem că la acest timp sunt disponibile toate elementele de identifi­care ale timpului, așa cum Petru avea datele să interpreteze corect, de la Ziua a 50-a înainte, de ce murise Iisus, poziția lui nouă la dreapta lui Dumnezeu și timpul semnificativ de salvare care începuse, „zilele din urma” profețite de Ioel (Fapte 2:16-36). Exact la acest timp îngerul al șaptelea începe să sune din trâmbița lui, anunțând că Dumnezeu împărățește, deci este sfârșită taina lui Dumnezeu referitor la timpul și rezultatele așteptării milenare până la această preluare a puterii, fără niciun alt interval de întârziere (11:15). Este interesant de observat că în legătură cu soarta Babilonului sunt folosite mereu măsuri de timp scurte, o zi, un ceas, ilustrând o schimbare rapidă de situație, neașteptată (18:8, 17, 19, 21). Babilonul antic căzuse într-o noapte (Dan. 5:30, 31). Dacă cineva dorea să profite prompt de timpul de libertate, trebuia să fie pregătit evident dinainte. În acest înțeles „stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna și anul acela cei patru îngeri care erau legați la fluviul cel mare Eufrat”. Pentru Babilonul cel Mare și pentru captivii lui situația se poate schimba chiar de la un ceas la altul. 

CAPITOLUL 11: Primele patru trâmbițe:

 Dacă eliberarea din Babilonul cel Mare este asociată cu trâmbițele a 6-a și a 5-a, primele patru ar trebui să se desfășoare, așa cum am văzut, înainte de această eliberare - pe parcursul căderii sau imediat înaintea acesteia. La sunetul primelor patru trâmbițe sunt afectate pământul, marea, râurile și izvoarele apelor, și luminătorii cerești. Elementele distinctive ale Babilonului simbolic se regăsesc în efectul acestor patru trâmbițe. Natura plăgilor și modul selectiv cum acționează acestea, peste a treia parte, amintesc de plăgile din Egipt. Unele plagi au ocolit poporul lui Dumnezeu. Există tot mai puține elemente specifice (și explicite) pe măsură ce ne îndepărtăm retrospectiv de descrierea distrugerii Babilonului din capitolele 17 si 18. În capitolul 14 găsim textual „Babilonul”, în capitolul 11 criptic „cetatea cea mare”, iar în capitolul 9 doar „fluviul cel mare Eufrat”. Tema este greu de urmărit în capitolele introduc­tive. Cele 3,5 timpuri de persecuție sunt ilustrate și altfel decât o captivitate în Babilon: de exemplu ca o mânie a neamurilor, o opozitie a elementelor apostate sau refuzul de a zeifica imperii politice. Din punct de vedere profetic, „Babilonul cel Mare” are sens numai în contrast cu poporul lui Dunezeu care este captiv și apoi eliberat. Plăgile au umilit Egiptul și zeii lui și au determinat eliberarea israeliților. Plaga a 9-a, întunericul, este comună cu cea de la trâmbița a 4-a. Această asociere este o cheie în stabilirea timpului și caracterului pentru cele 4 trâmbițe. La plaga a 10-a din noaptea eliberării, nimicitorul (Abadon) nu a atins pe întâii născuți ai evreilor din casele însemnate, la fel cum plaga de la trâmbița a 5-a nu a afectat pe cei care aveau pecetea lui Dumnezeu pe fruntea lor. Asemănător efectului din Egiptul antic, plăgile asociate cu aceste trâmbițe pregătesc eliberarea, demască ca nocive și slabe diferite lucruri din care este compus sistemul babilonic opresiv sau în care se încrede acesta.

 Trâmbița I: Compară Isaia 40:5-8. În Egipt cei ce au contat pe zei nu s-au pus la adăpost și au fost afectați de grindină. Isaia 28:17 spune că grindina va înlătura adăpostul minciunii. Copacii arși nu mai pot oferi adăpost.

 Trâmbița II: Babilonul a fost numit un „munte care corupea tot pământul, care va cădea de la înălțimea lui și va fi un munte aprins” - Ier. 51: 27, comp Apoc. 19:2.

 Trâmbița III: Pelinul și apele otrăvite au fost asociate cu corupția religioasă - Ieremia 9:15; 23:15; comp Apoc. 16:6.

 Trâmbița IV: Întunecarea a fost profețită că va însoți căderea Babilonului antic - Isaia 13:9-11.

 Până la trâmbița a 5-a poporul captiv al sfinților nu are o participare evidentă, publică, așa de parcă ar fi în fântâna Adâncului (8:1). Este și un motiv pentru care primele patru trâmbițe nu sunt deplânse ca „vaiuri” (8:13). În Egipt situația s-a schimbat la plaga a 10-a. Evreii, în loc să devină și mai amenințați, au căpătat favoare și i-au jefuit pe egipteni. Profetul Daniel a demascat la curtea imperială starea „ușoară” și „zilele numărate” ale regelui Belșațar în noaptea căderii și, în loc să fie în pericol, a fost înălțat la poziția a treia în regatul Babilonului. Spiritul celor captivi s-a încins ca un „cuptor mare” deoarece certitudinea eliberării îi făcea să radieze de bucurie și fervoare. La desfacerea sigiliului al 7-lea se face liniște jumătate de oră pentru rugăciune și pentru ascultarea ei. Trebuie să se întâmple ultimul lucru care împiedică ca revelația și înțelegerea să fie complete - căderea Babilonului și eliberarea din el - semnul că Dumnezeu împărățește. Rugăciunea dura în mod normal o oră. Jumătate reprezintă răspunsul și intervenția rapidă al lui Dumnezeu care tocmai scurtase necazul. Daniel (vezi Dan. 9:19) îl ruga pe Dumnezeu „nu amâna”, iar răspunsul a venit „pe când încă vorbeam și mă rugam” - v. 23. Pentru cei răi această jumătate de oră este o tăcere apăsătoare care nu prevestește nimic bun. Ceea ce urmează este scos în evidență și mai tare așa ca o afirmație importantă spusă după o mare pauză de efect. Acest lucru este important și are nevoie de toată atenția. Chiar acest lucru este prezentat acum sub multe aspecte pe măsură ce șapte îngeri sună pe rând din trâmbițele lor. 

CAPITOLUL 12: Ierusalimul călcat în picioare: 

 În cadrul primei reluări dintre cele patru (Apoc.11:1, 2), lui Ioan i se spu­sese: „Scoală-te, măsoară templul lui Dumnezeu, altarul și pe cei care se închină în el. Dar să nu măsori curtea de afară a templului, căci a fost dată neamurilor care vor călca în picioare sfânta cetate 42 de luni”. Profețiile restabilirii își găsesc împli­nirea în creștinism, adevăratul Israel, și viitorul Nou Ierusalim (Fap. 15:14-17; Rom. 2:28, 29; 9:6; Gal. 6:15, 16; Apoc. 21:2, 9, 10). În mod logic „sfânta cetate” călcată în picioare de neamuri ar trebui să reprezinte grupul general al creștinilor aflați în viață la timpul Necazului celui Mare care aspiră să compună mireasa viitoare a lui Hristos, Noul Ierusalim, și care se găsesc în încercare (comp. Mat. 27:53; Ier. 5:1). Astfel „călcarea în picioare” permisă de Dumnezeu este și o masură corectivă cu scopul purificării sau separării (Compară cu Daniel 11:35; 12:10). Templul, curtea și altarul, menți­onate în legatură cu „sfânta cetate”, arată că cel puțin o parte dintre locuitorii ei sunt „preoți”. Neamurile atacatoare ajung cu masacrul până în curtea templului lângă altarul de aramă. Aceia dintre preoți care mor lângă altar (slujind, apărând închinarea neîntre­ruptă), vor reveni mai târziu prin „învierea întâi” lângă ceilalți fideli rămași în viață (6:9-11; 20:4). Iisus arată la fel că necazul va pune la încercare întreaga clasă de slujitori, că unii vor rămâne în viață până la sfârșit și că o parte vor muri în fidelitate (Matei 24:9-13). „Măsurarea” arată că serviciul sacru la templu nu va fi afectat ireparabil de atacul neamurilor și că intenția lui Dumne­zeu este ca el să continue. În mod special, măsurarea altarului arată că la acel timp preoții uciși sunt numărați sau incluși în structura viitoare a templului. „Nemăsurarea” curții exterioare și „darea” ei neamurilor arată că, deși nu este scontat acest lucru, o parte din oamenii neamurilor atacatoare vor deveni slujitori ai lui Dumnezeu, „leviți”, în această curte (comp. Zah. 14:2, 16). Ca o cheie în interpretare, neamurile, Ierusalimul, călcarea în picioare și un interval de timp se regăsesc toate (patru elemente) explicit în cuvintele lui Iisus din Luca 21:24: „Și Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”. Prin corelare dedu­cem că „timpurile neamurilor” se termină simultan cu cele 42 luni sau 3,5 timpuri de necaz, ca în toate reluările. În Matei 24, spre deosebire de Luca 21, timpul de călcare în picioare este numit „acele zile de necaz”. Întrucât „timpurile neamurilor” au început cu ridicarea Babilonului antic care a „călcat în picioare” Ierusalimul fizic, iar „sfânta cetate” și-a schimbat identitatea în secolul întâi de la cetatea literală la Ierusalimul simbolic (creștinii care aspiră să devină parte a Noului Ierusalim, mireasa), este de înțeles accentul pus în profețiile escatologice pe cele 3,5 timpuri finale. Acestea aduc la terminarea lor eliberarea „sfinților Celui Preaînalt” de sub stăpânirea plină de mânie a neamurilor, prin intervenția oportună a lui Dumnezeu (Dan.7:21, 22). Apocalipsa 1:4 și 8 îl descrie pe Dumnezeul Atotputernic drept „cel ce este, cel ce era și cel ce vine”. Dar în 11:17 doar „care ești și care erai”, din expresie lipsind „care vii”. Aceasta pare să fie așa deoarece la sfârșitul timpurilor neamurilor venirea tocmai s-a consumat, s-a concretizat, ea nemai­fiind un lucru viitor care să-l caracteri­zeze pe Dumnezeu. Atât în Daniel cât și în Apocalipsa Dumnezeu este însoțit de Hristosul său, regele uns, Fiul Omului. Scopul venirii este judecata pentru neamurilor atacatoare, dar și a poporului său care fusese supus pe durata necazului unei acțiuni de purificare (v. 18, Dan. 7:9, 10, 22, Mal. 3:1-3, Zah.14:3-5, Iuda 14, Apoc 14:7). Într-un anumit stadiu al extinderii domniei lui, David a adus chivotul la Ierusalim, recunoscând că astfel „Dumnezeu împărățește” (Ps. 68:24 - T.M.;  1Cron.16: 31). Prezența chivotului în templu (Apoc 11:18) arată de asemenea că Dumne­zeu este prezent de la acest moment pentru judecată (comp 15:4-8). Mai există șanse chiar și după această venire pentru oamenii individuali așa cum arată Apocalipsa 15:4. 

APENDICE:Marea mulțime. Când apare ea? 

 Supraviețuirea este definită drept faptul de a fi în viață înainte și după un eveniment. Întrucât Dumnezeu scurtează Necazul cel Mare „din cauza celor aleși” și astfel scapă „orice carne”, supraviețu­irea fizică a necazului nu se pune în sens religios pentru cei drepți așa cum nu se pune nici pentru oameni în general din cauza celor drepți (Mat. 24:22). Problema supraviețuirii se pune numai după necaz, față de manifestarea mâniei lui Dumne­zeu. Oamenii se întreabă disperați „cine poate sta în picioare în ziua cea mare a mâniei lui?” (Apoc 6:17). Tocmai acum, după necaz, mulțimea mare este văzută „stând în picioare”. Ea are un număr de merite care o face să țină capul sus în loc să se ascundă. În timp ce oamenii urmează să fie dogorâți de arșița maniei divine, mulțimea mare nu va fi atinsă de aceasta (7:16; 16:8, 9). Verbele din 7:15-17 sunt la timpul viitor, plasând „venirea” din Necazul cel Mare înainte de această mare zi a mâniei. Expresia „vin din necazul cel mare” trebuie să semnifice deci mai mult decât supraviețuirea fizică, de care au parte și ceilalți oameni până la acest punct. Mulțimea mare vine din necaz în sensul că este un produs al acestuia. Ea reacționează corect la mânia neamurilor și la persecuția internațională împotriva susținătorilor Împărăției Mesianice, dând sprijin fraților neînsemnați ai lui Iisus. În acest fel își asigură un loc de favoare la dreapta regelui ca oi (Mat. 10:42; 25:31-46). Pâinea, apa și închisorile menționate în aceste versete sunt reale și constituie piatra de încercare a atitu­dinii. În ordine inversă, citim că „Mielul va fi păstorul lor” în Mileniu, după distrugerea celor răi in ziua mâniei lui Dumnezeu, care este după punerea oilor la dreapta dintre popoare, situată după Necazul cel Mare care dă oportunitatea acestei poziționări, (așa cum arată Matei 24:29, 30 în comparație cu 25:31-33). „Aceștia cine sunt și de unde au venit?” Aceste cuvinte exprimă nedumerire! Mulțimea mare este rezultatul surprin­zător al Necazului cel Mare cauzat de neamurile persecutoare. Ea nu a existat dinainte ca o clasă rezervată. „Mânia omului te va lăuda”, spune psalmistul (Psalm 76:10 - T.M.). Cu alte cuvinte dacă nu ar fi fost necazul, nu ar fi apărut nici această clasă. În Zaharia cei ce rămân dintre popoa­rele atacatoare (ca să țină sărbătoarea corturilor așa cum face și mulțimea mare descrisă în Apocalipsa 7:9-17), nu s-au aflat la începutul atacului în tabăra bună, adică nu au existat ca o clasa deja constituita (Zah. 14:16). Gabaonții (Ios. 9) au îmbrăcat haine salvatoare numai după începerea cuceririi Canaanului, când şi-au dat seama că sunt în pericol. Întrebarea în legătură cu ei a fost aceeași: „Aceștia cine sunt și de unde au venit?” (Ios. 9:8) - pentru că aparțineau în mod normal neamurilor destinate distrugerii. Acțiunea lor oportună i-a salvat și în final au ajuns să slujească la templu așa ca și marea mulțime (v. 23). Marea mulțime se formează în curtea de afară a templului care a fost dată neamurilor care o vor călca în picioare (Apoc. 11:1, 2). 

APENDICE: Punctul culminant al scenariului: 

 Așa cum am văzut, punctul culminant (evenimentul principal sau intriga profe­ției Apocalipsei) este atins și anunțat la trâmbița a șaptea: „Nu va mai fi timp, ci în zilele în care se va face auzit îngerul al șaptelea, când va fi el pe punctul să sune din trâmbița sa, va fi negreșit sfârșită taina lui Dumne­zeu”... „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: Împărăția lumii a ajuns a Domnului nostru și a Hristosului său. Și el va împărăți în vecii vecilor”. 

Sigiliul 1 Regele/Împăratul numit își începe Campania;

Sigiliul 2 Consecință: pacea luată de pe pământ (război);

Sigiliul 3 Consecință a războiului: foamete;

Sigiliul 4 Consecință a foametei: epidemii, moarte;

Sigiliul 5 Consecință generală: persecuție și martiraj;

Sigiliul 6 Întunecare; vânturile reținute; sigilarea a 144000;

Sigiliul 7 Tăcere 1/2 h; rugăciuni; 7 trompete;

Trâmbița 1 Efecte asupra pământului;

Trâmbița 2 Efecte asupra mării;

Trâmbița 3 Efecte asupra râurilor și izvoarelor;

Trâmbița 4 Efecte asupra luminătorilor cerești;

Trâmbița 5 Lăcuste din fântâna Adâncului;

Trâmbița 6 Îngerii de la Eufrat dezlegați;

--- Reluare 1 ---

--- Reluare 2 ---

Trâmbița 7 - PUNCTUL CULMINANT

--- Reluare 3 ---

--- Reluare 4 ---

Îngerul I O evanghelie veșnică;

Îngerul II A căzut Babilonul!

Îngerul III Nu vă închinați fiarei!

Fiul Omului pe nor, seceriș,

Pocalul 1 (7 pocale cu plăgi ca replică la cele 7 trompete);

Pocalul 2

Pocalul 3

Pocalul 4

Pocalul 5

Pocalul 6

Pocalul 7

Babilonul distrus

Mireasa pregătită

Armaghedonul (bătălia finală)

Diavolul legat pentru 1000 ani

Noul Ierusalim coboară din cer.

 

Notă: acest articol despre sfârșit este realizat în conformitate cu principiile de interpretare ale teologiei istoriciste. De asemennea, se are în vedere teologia „înlocuirii” - adică Biserica este Noul Israel. Am scris articolul și pentru a arăta, încă odată că, nu este bine să fim dogmatici în chestiuni de interpretare a Bibliei! Teologia dogmatică trebuie respinsă!!