CE ESTE TEOLOGIA LEGĂMÂNTULUI?

 

CE ESTE TEOLOGIA LEGĂMÂNTULUI?

 Teologia Legământului nu este atât de mult o „teologie” în sensul unui set sistematic de doctrine, cât mai degrabă un cadru de interpretare a Scripturii. Este, de obicei, contrastat cu un alt cadru interpretativ al Scripturii, numit „Teologie Dispensaționalistă” sau „Dispensaționalism”. Dispensaționalismul este astăzi cea mai populară metodă de interpretare a Scripturii, mai ales în Bisericile Neoprotestante. Teologia Legământului, totuși, rămâne modalitatea majoritară de raportare pentru Protestanți, începând din vremea Reformei, și este sistemul preferat de cei cu convingeri reformate sau calviniste. În vreme ce dispensaționalismul vede Scriptura ca desfășurându-se într-o serie de (în mod curent) șapte „dispensații” (dispensația poate fi definită ca modalitatea specifică pe care Dumnezeu o folosește în relația cu omul și creația în timpul unei perioade specifice din istoria răscumpărării), Teologia Răscumpărării privește Scriptura prin cadrul legământului. Teologia Legământului definește două legăminte: legământul faptelor (LF) și legământul harului (LH). Un al treilea legământ este uneori menționat, numit legământul răscumpărării (LR), care precede în mod logic celelalte două legăminte. Vom discuta aceste legăminte în ordine. Lucrul important de reținut este că toate aceste legăminte descrise în Scriptură (ex.: legămintele cu Noe, Avraam, Moise, David și Noul Legământ) sunt manifestarea fie a legământului faptelor, fie a legământului harului. Să începem să examinăm diversele legăminte detaliate în Teologia Legământului, începând cu legământul răscumpărării, care precede în mod logic celelalte două legăminte. Potrivit Teologiei Legământului, LR este un legământ făcut între Cele trei Persoane ale Trinității, de a alege, ispăși pentru și mântui un grup ales de oameni pentru mântuire și viață veșnică. În legământul răscumpărării, Tatăl alege o mireasă pentru Fiul Său. În vreme ce LR nu este explicit menționat în Scriptură, Scriptura afirmă în mod explicit natura veșnică a planului salvării (Efeseni 1:3-14; 3:11; 2 Tesaloniceni 2:13; 2 Timotei 1:9; Iacov 2:5; 1 Petru 1:2). De altfel, Iisus adesea a făcut referire la slujba Lui de a face voia Tatălui (Ioan 5:3, 43; 6:38-40; 17:4-12). Faptul că, mântuirea celor aleși a fost intenția lui Dumnezeu încă de la începutul creației nu poate fi pus sub semnul îndoielii; LR doar formalizează acest plan veșnic în limbajul legământului. Din perspectiva istoriei răscumpărării, legământul faptelor este primul legământ pe care îl vedem în Scriptură. Când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a pus în Grădina Eden și i-a dat o poruncă simplă: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:16-17). Putem vedea limbajul specific unui legământ subînțeles în această poruncă. Dumnezeu îl pune pe Adam în Grădină și îi promite viața veșnică lui și urmașilor lui atâta timp cât este ascultător față de poruncile lui Dumnezeu. Viața este o răsplată pentru ascultare, iar moartea este pedeapsa pentru neascultare. Acesta este limbaj specific unui legământ. Unii erudiți văd în legământul faptelor o formă de legământ suzeran-vasal. În aceste tipuri de legământ, suzeranul (ex.: regele sau stăpânul) oferă termenii legământului vasalului (ex.: cel supus). Suzeranul oferă binecuvântarea și protecția în schimbul tributului vasalului. În cazul legământului faptelor, Dumnezeu (suzeranul) promite viața veșnică și binecuvântare omenirii (vasalul reprezentat de Adam, capul rasei umane), în schimbul ascultării omului față de stipulările legământului (ex.: să nu mănânce din pom). Vedem o structură similară în încheierea Vechiului Legământ prin Moise cu Israelul. Israel a făcut un legământ cu Dumnezeu la Sinai. Dumnezeu urma să îi dea Țara Promisă, un „Eden” reconstituit („o țară unde curge lapte și miere”), și binecuvântarea și protecția Sa împotriva tuturor dușmanilor, în schimbul ascultării stipulărilor legământului. Pedeapsa pentru încălcarea legământului a fost expulzarea din țară (care a avut loc prin cucerirea Împărăției de Nord, în 722 î.H. și a Împărăției de Sud, în 586 î.H.). Când Adam a eșuat în păstrarea legământului faptelor, Dumnezeu a instituit un al treilea legământ, numit legământul harului. În LH, Dumnezeu le oferă în mod liber păcătoșilor (cei care eșuează în a respecta LF) viața veșnică și mântuire, prin credința în Iisus Hristos. Vedem măsurile luate pentru împlinirea LH imediat după cădere, când Dumnezeu profețește despre „sămânța femeii” în Geneza 3:15. În timp ce legământul faptelor este condiționat și promite binecuvântarea în schimbul ascultării și blestemul în schimbul neascultării, legământul harului este necondiționat și este oferit liber, pe baza harului lui Dumnezeu. LH ia forma tratatelor antice, în care un rege îi oferea pământ unui beneficiar ca dar, fără nicio obligație. Cineva poate susține că există o condiție pentru legământul harului - credința. Există multe îndemnuri în Biblie pentru beneficiarii harului necondiționat al lui Dumnezeu de a rămâne credincioși până la sfârșit, astfel că, într-un mod foarte real, păstrarea credinței este o condiție a LH. Dar Biblia învață clar că până și credința salvatoare este un cadou de har de la Dumnezeu (Efeseni 2:8-9). Vedem legământul harului manifestat în diverse legăminte necondiționate pe care Dumnezeu le face cu oameni din Biblie. Legământul pe care Dumnezeu îl încheie cu Avraam (ca El să-i fie Dumnezeu și Avraam și urmașii lui să fie poporul Său) este o extensie a LH. Legământul davidic (că un urmaș al lui David va domni întotdeauna ca rege) este, de asemenea, o extensie a LH. În cele din urmă, Noul Legământ este expresia finală a LH, căci Dumnezeu Își scrie legea pe inimile noastre și ne iartă complet de păcate. Un lucru care ar trebui să fie clar când ne uităm la aceste diverse legăminte din Vechiul Testament este că ele toate își găsesc împlinirea în Iisus Hristos. Promisiunea față de Avraam de a binecuvânta toate popoarele a fost împlinită în Hristos. Regele davidic care va domni veșnic peste poporul lui Dumnezeu a fost împlinit în Hristos, iar Noul Legământ a fost, evident, împlinit în Hristos. Chiar și în Vechiul Legământ sunt aluzii la LH, pentru că toate jertfele și ritualurile Vechiului Testament arată înspre lucrarea mântuitoare a lui Hristos, Marele nostru Preot (Evrei 8-10). De aceea Iisus poate spune în Predica de pe Munte că El a venit nu să strice Legea, ci s-o împlinească (Matei 5:17). De asemena vedem LH în acțiune în Vechiul Testament, când Dumnezeu Își scutește poporul de judecata pe care păcatul lor repetat o merita. Deși stipulările Legământului Mozaic (o aplicare a LF) promiteau judecata lui Dumnezeu asupra Israelului pentru neascultarea poruncilor Lui, Dumnezeu lucrează cu răbdare față de poporul Său prin legământ. Acest lucru este, de obicei, amintit prin fraza „Dumnezeu Și-a amintit de legământul făcut cu Avraam” (2 Împărați 13:23; Psalmul 105 - T.M.; Isaia 29:22; 41:8); promisiunea lui Dumnezeu de a împlini legământul harului (care este, prin definiție, un legământ unilateral) adesea încălca dreptul Său de a impune legământul faptelor. Aceasta este o mică descriere a teologiei legământului și cum se interpretează Scriptura prin grila legământului. O întrebare care se ridică uneori cu privire la teologia legământului este dacă LH înlocuiește sau înlătură LF. Cu alte cuvinte, este LF învechit, de vreme ce Vechiul Legământ este învechit (Evrei 8:13)? Vechiul Legământ (Mozaic), în timp ce este o aplicație a LF, nu este LF. Din nou, LF merge înapoi în Eden, unde Dumnezeu a promis viața în schimbul ascultării și moartea în schimbul neascultării. LF este mai dezvoltat în Cele 10 Porunci, în care Dumnezeu promite, din nou, viața și binecuvântarea în schimbul ascultării și moartea și pedeapsa în schimbul neascultării. Vechiul Legământ este mai mult decât legea morală codificată în 10 porunci. Vechiul Legământ include regulile și regulamentele cu privire la închinarea față de Dumnezeu. De asemenea, include legea civilă care guverna națiunea lui Israel în timpul teocrației și al monarhiei. Odată cu venirea lui Iisus Hristos, Mesia promis al Vechiului Testament, multe aspecte ale Vechiului Legământ au devenit învechite, pentru că Iisus a împlinit simbolurile și figurile Vechiului Legământ (vezi Evrei 8-10). Vechiul Legământ a reprezentat „tiparul și umbra”, în timp ce Hristos reprezintă „substanța” (Coloseni 2:17). Din nou, Hristos a venit să împlinească Legea (Matei 5:17). Cum spune Pavel „În adevăr, făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea și „Amin”, pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20). Totuși, acesta nu abrogă legământul faptelor codificat în legea morală. Dumnezeu a cerut sfințire de la poporul Său în Vechiul Testament (Leviticul 11:44) și încă cere sfințire de la poporul Său în Noul Testament (1 Petru 1:16). Astfel, suntem în continuare obligați să împlinim stipulările LF. Vestea bună este că Iisus Hristos, ultimul Adam și Capul legământului nostru, a împlinit în mod perfect cerințele LF și acea neprihănire/îndreptățire perfectă este motivul pentru care Dumnezeu poate să extindă LH celor aleși. Romani 5:12-21 descrie situația dintre doi capi „federali” ai rasei umane. Adam reprezenta rasa umană în Grădină și a falimentat în ținerea LF, aruncându-se astfel pe sine și pe urmașii săi în păcat și moarte. Iisus Hristos stă ca reprezentant al omului, de la ispitirea Sa în pustiu până la Calvar, împlinind în mod perfect LH. De aceea Pavel poate spune că „După cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos” (1 Corinteni 15:22). În concluzie, Teologia Legământului privește Scriptura ca pe o manifestare fie a LF, fie a LH. Întreaga relatare a istoriei răscumpărării poate fi văzută ca Dumnezeu care oferă LH din fazele incipiente (Geneza 3:15) până la împlinirea sa în Hristos. Teologia Legământului este, astfel, o modalitatea cristocentrică de a privi Scriptura, pentru că vede Vechiul Testament ca promisiunea lui Hristos, iar Noul Testament ca împlinirea în Hristos. Unii au acuzat Teologia Legământului ca fiind o învățătură numită „Teologia Înlocuirii” (ex.: biserica înlocuiește Israelul). Acest lucru este, în parte adevărat. Astfel, spre deosebire de Dispensaționalism, Teologia Legământului nu vede o distincție acută între Israel și Biserică. Israelul a reprezentat oamenii lui Dumnezeu în Vechiul Testament, iar Biserica (care este alcătuită din evrei și neamuri) reprezintă poporul lui Dumnezeu în Noul Testament; ambele alcătuiesc un singur popor al lui Dumnezeu (Efeseni 2:11-20). Biserica este Israelul și Israelul este Biserica (Galateni 6:16). Toți oamenii care practică aceeași credință ca a lui Avraam sunt parte a poporului lui Dumnezeu prin legământ (Galateni 3:25-29). Multe alte lucruri pot fi spuse cu privire la Teologia Legământului, dar ce este important de reținut este că Teologia Legământului este un cadru de interpretare în înțelegerea Scripturilor. Teologia Legământului și Dispensaționalismul au multe diferențe, iar uneori conduc la concluzii opuse cu privire la doctrine secundare, dar ambele aderă la aceleași puncte esențiale ale credinței creștine: mântuirea este doar prin har, doar prin credința în Hristos și doar a lui Dumnezeu este gloria! Totuși, Teologia Legământului aplicată în mod extrem a dus, este adevărat, la Teologia Înlocuirii. Personal resping categoric această direcție a Teologiei Legământului!