DESPRE RĂZBOIUL DIN FOSTA IUGOSLAVIE.

 

DESPRE RĂZBOIUL DIN FOSTA IUGOSLAVIE

1. Adevăruri supărătoare: crimele de război din Balcani:

 În Balcani mulți supraviețuitori ai conflictelor sângeroase din anii ’90 încă nu știu ce s-a întâmplat cu cei dragi care au dispărut.  În Kossovo, suferința celor aparținând altor grupuri etnice este un subiect tabu. Mai este vreo speranță de pace durabilă și reconciliere? „Dacă măcar s-ar găsi oasele fiului meu, cel puțin aș avea un loc unde să-l pot plânge”, spune Nesrete Kumnova, 58 de ani, al cărei fiu de 21 de ani, Albion, a fost răpit de forțele sârbe din Gjakova/Djakovica, oraș cu populație majoritar albaneză, în timpul războiului din Kosovo. Până nu va afla ce s-a întâmplat cu fiul ei - oricât de dureros ar fi adevărul, Kumnova nu poate trăi în pace cu sârbii, căci de iertare nici nu poate fi vorba. „Coexistență? Nici vorbă. Reconcilierea nu este posibilă până ce rănile noastre nu sunt vindecate. Nu suport nici măcar să văd oficiali sârbi în guvernul din Kosovo sau să aud limba sârbă. Este imoral și lipsit de etică, înainte de a ști ce s-a întâmplat cu fiii noștri”, declară ea. Kumnova este convinsă că forțele sârbe i-au ucis fiul, după ce fusese rănit pe 31 martie 1999, împreună cu majoritatea bărbaților albanezi adulți din Gjakova/Djakovica, un oraș situat la 80km vest de capitala Pristina. Fiul ei este unul dintre ei 1904 kosovari, de toate etniile, aflați pe lista persoanelor dispărute,  întocmită de  Comitetul Internațional al Crucii Roșii. Kumnova este departe de a fi singura incapabilă de a ierta sau de a se resemna în fața pierderii suferite. Când forțele militare sârbe au început operațiunea Potkovica (Potcoava), cel puțin 750 000 de albanezi au fost forțați să plece din Kosovo, între sfârșitul lui martie și începutul lui iunie 1999, potrivit Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPI) de la Haga. TPI estimează că 13500 de kosovari, dintre care 10356 etnici albanezi, au murit până la finalul campaniei NATO în iulie 1999. Chiar dacă violențele suferite de albanezi le depășesc cu mult pe cele suferite de alte grupuri etnice, toți - sârbi, albanezi, romi etc.  - au suferit în timpul conflictului și după încetarea acestuia. Mulți nu știu încă ce s-a întâmplat cu cei dragi care au dispărut. Dar dificultatea de a găsi pacea durabilă și reconcilierea, după un război brutal, nu caracterizează numai Kosovo. Războiul din fosta Iugoslavie a început în Croația în 1991, iar conflictul s-a extins în Bosnia în anul următor. Toate părțile implicate au încălcat drepturile omului, dar forțele de securitate și alte grupuri armate sârbe i-au depășit pe toți prin masacre cumplite, purificare etnică, tortură, violuri și lagăre de concentrare. Numai în Bosnia-Herțegovina numărul morților a fost de 100 000, potrivit Centrului de cercetare și documentare din Sarajevo (Research and Documentation Center in Sarajevo). Dintre aceștia 65% erau musulmani bosniaci, 25% sârbi și 8% croați. În societățile traumatizate de conflicte, mulți îi privesc pe criminalii de război condamnați ca pe niște eroi naționali, și nu ca pe niște răufăcători.

„Îngropăm trecutul, în loc să ne confruntăm cu el”:

 Serbia este văzută de vecinii săi - Bosnia-Herțegovina, Croația și Kosovo - drept autoarea celor mai grave crime de război comise pe teritoriile lor. Serbia a predat 47 de suspecți pentru a fi judecați de TPI și a judecat 383 de persoane  în tribunale locale; dintre acestea 143 au fost puse sub acuzare și 68 condamnate, potrivit informațiilor de la Humanitarian Law Center din Belgrad. Și totuși, puțini sârbi înțeleg amploarea crimelor comise de regimul lui Slobodan Miloșevici în numele lor. „Cooperarea cu TPI este încă privită ca o obligație neplăcută, un preț care trebuie plătit pentru a intra în Uniunea Europeană”, spune Nataša Kandić, director la Humanitarian Law Center. Serbia a tras de timp când a fost vorba să-i predea pe cei bănuiți de crime de război, inclusiv pe Radovan Karadžić și Ratko Mladić. Amândoi au stat ascunși;  Mladić timp de 15 ani, în pofida faptului că fusese indicat de TPI drept principalul autor al masacrului din 1995, când 8000 de bărbați și băieți musulmani au fost uciși la Srebrenica, în estul Bosniei. În cele din urmă, Mladić a fost predat pentru a fi judecat de TPI în mai anul 2011, odată ce a devenit limpede că depunerea candidaturii pentru UE depindea de predarea sârbilor căutați pentru crime de război. Jurnalistul sârb Dejan Anastasijević a petrecut mult timp investigând crimele de război ale anilor ’90. El nota pe blogul său de pe site-ul BIRN : „Cei mai mulți dintre sârbi nu sunt convinși că Mladić este vinovat de crime de război, dar nu au nimic împotriva arestării sale, dacă acest lucru le aduce intrarea în UE, pamântul făgăduinței, unde umblă câinii cu covrigi în coadă. Este ilustrarea perfectă a modului în care Serbia se străduiește să-și ascundă trecutul, în loc să se confrunte cu el. Chiar și în fața unor dovezi irefutabile, oamenii tind să dea din umeri, să spună „în vreme de război se întâmplă lucruri rele” și apoi schimbă subiectul”. Tanja Matic, jurnalistă care relatează despre procesele TPI pentru agenția de știri SENSE, este foarte critică la adresa conducerii Serbiei.  „Pentru ca Serbia să își asume trecutul, politicienii trebuie să  condamne fără echivoc crimele de război ale propriei lor țări, și nu să facă declarații care îi pun pe toți pe picior de egalitate în fața crimelor de război, justificându-le în felul acesta”, spune ea.

Apărători, nu criminali:

 În Kosovo, cei mai mulți albanezi sunt conștienți de faptul că Serbia nu a judecat mulți criminali suspectați de atrocități la adresa etnicilor albanezi; în schimb, cei mai mulți sârbi cred că, guvernul majoritar albanez nu a judecat sau pedepsit albanezii vinovați de crime de război în timpul și după raidurile NATO care au dus la retragerea trupelor sârbe din Kosovo. Refugiații albanezi întorși acasă au învinovățit populația sârbă pentru acțiunile forțelor lui Slobodan Milosevici. Drept rezultat, sârbii au fost atacați direct, scoși cu forța din casele lor sau și-au abandonat casele de bună voie de teama unor atacuri comise din răzbunare. Nebojša Perić, 40 de ani, locuiește în Gračanica, oraș cu populație majoritar sârbească, aflat la 10 km de capitala Prishtina/Priština. El este hotărât să rămână în Kosovo, în ciuda bănuielii permanente că albanezii sunt vinovați de răpirea și omorârea tatălui său. Chiar dacă Nebojša vrea să-și crească în Kosovo cei doi copii în vârstă de cinci și trei ani, el spune că reconcilierea nu este posibilă decât dacă se va afla adevărul. „Vreau ca fiii mei să aibă un viitor în Kosovo, dar vreau și adevărul despre tatăl meu. Cred că toți sârbii care trăiesc aici vor același lucru”, spune el. „Personal știu că mulți sârbi au fost uciși în special după răboiul din Kosovo. Este nevoie de o investigație internațională pentru că sârbii de aici nu cred că o anchetă condusă de albanezi ar semnala astfel de lucruri“, spune Jelena, o sârboaică de 33 de ani, casnică din Gračanica. În iunie 2011, guvenul din Kosovo a înființat un Institut pentru Crimele Războiului, a cărui sarcină este să investigheze și să documenteze atrocitățile comise în timpul războiului. Dar, cu atâta neîncredere și animozitate de toate părțile, o să mai treacă mult timp până când vreo organizație să câștige încrederea tuturor grupurilor etnice. Procurorii și judecătorii internaționali s-au ocupat de majoritatea crimelor de război din Kosovo - 58 de cazuri până acum, după cum arată Humanitarian Law Centre. Dar procesele nu i-au ajutat pe etnicii albanezi să accepte că reprezentanții propriei lor etnii au dezlănțuit atacuri violente asupra sârbilor, în ciuda descoperirilor anchetatorilor și procurorilor TPI. „Totul este o invenție, niciun albanez nu ar fi putut face așa ceva. Sârbii ne-au ucis și ne-au torturat și acum noi (albanezii din Kosovo) suntem acuzați de răpirea, torturarea și uciderea sârbilor. Nu pot să cred asemenea minciuni”, spune Armend, un șofer de taxi în vârstă de 30 de ani, din Prishtina/ Priština. Jehona, funcționar albanez de 35 de ani, spune: „Trebuie să fim atenți să facem diferența între crimele individuale comise din răzbunare și crimele organizate împotriva unei comunități sau populații”. În afară de înființarea Institutului pentru Crimele Războiului, guvernul a lăsat aflarea adevărului și reconcilierea pe seama câtorva ONG-uri și grupuri de activiști, precum Humanitarian Law Fund din Kosovo. Bekim Blakaj, șef al organizatiei Humanitarian Law Fund din Kosovo, a înființat o Carte a Memoriei, o centralizare a tuturor morților și dispăruților din Kosovo. Rudele și prietenii pot adăuga informații și găsi detalii despre locul în care cei dragi au fost văzuți pentru ultima oară. El spune că în Kosovo este „tabu să vorbești despre victimele din rândul altor comunități” și va rămâne așa până când cei bănuiți de crime de război, de oricare parte s-ar fi aflat, nu vor fi judecați și nu vor răspunde pentru faptele lor. Deși în prezent sunt cam 70 de cazuri, martorii nu vor să depună mărturie și mulți etnici albanezi sunt împotriva judecării celor din Armata de Eliberare din Kosovo, pe care îi privesc ca pe niște luptători pentru libertate și eroi naționali. După opresiunea din anii 1990, etnicii albanezi au început să ceară Belgradului mai multe libertăți și așa s-a născut Armata de eliberare. În 1997, Armata de Eliberare începea să atace poliția sârbă, dar și obiective militare sârbești ceea ce a dus la o brutală represiune din partea forțelor lui Miloșevici. „Am avut probleme în cazurile în care au fost judecați luptători ai Armatei de Eliberare, am găsit dovezi, dar este greu să-i convingi pe martori să ia poziție pe față. În același timp, întotdeauna sunt proteste dacă acuzăm foști membri ai Armatei de Eliberare”, explică un anchetator al TPI.

Atitudinea se schimbă lent în Croația:

 În Croația, mulți se opun ca luptătorii lor să fie judecați pentru crime de război, pentru că se consideră victime ale agresiunii sârbe, siliți să riposteze pentru a-și apăra granițele țării. În anul 2011, condamnarea la 24 de ani de închisoare a generalului Ante Gotovina a provocat un protest public, iar susținerea de care se bucura Tribunalul de la Haga a scăzut dramatic. În 1995, Gotovina a condus forțele croate în timpul ofensivei militare - Operațiunea Furtuna - menite să preia controlul asupra regiunii Krajina controlate de sârbi. În timpul operațiunii cel puțin 150 de sârbi au fost uciși. Pentru că ofensiva a asigurat independența Croației și se presupune că a scurtat cu patru ani luptele sângeroase, cei mai mulți îl consideră pe Gotovina un erou național. Evenimentele din 1991 rămân vii în memoria croaților. În această perioadă sârbii din Croația - cu ajutorul armatei de la Belgrad, în majoritate sârbă - au declarat independența  unei treimi din teritoriul croat sub numele de Republica Independentă Srpska Krajina. Orașul Vukovar a fost transformat în ruine în primele luni ale războiului. Ljiljana Alvir, croată din Vukovar, și-a pierdut atât logodnicul cât și fratele în timpul cuceririi orașului. Alvir avea doar 21 de ani când a fost capturată de forțele sârbe. S-a reîntors acasă după trei zile, în urma unui schimb de prizonieri, dar despre logodnicul și fratele ei nu a mai auzit niciodată nimic. „Nici în ziua de azi nu am liniște, nici eu, nici familia mea. Nu știm dacă fratele meu mai trăiește sau nu. Ne este frică să-i aprindem o lumânare, pentru că nu vrem să-l considerăm pierdut, dar ne temem și dacă nu-i aprindem, pentru că toată lumea are o lumânare, și el nu”, spune ea. Marica Seatović, sârboaică din satul croat Nova Subočka, cere și ea pedepsirea criminalilor. Și-a pierdut soțul în 1991 în timpul războiului și spune că ucigașii nu au fost trași la răspundere niciodată.  „Am plecat trei zile în satul vecin și când m-am întors mi-am găsit soțul ucis, împreună cu trei bărbați din vecini. De-a lungul anilor am aflat cine erau ucigașii - șase soldați croați. Mi-am îngropat soțul de 20 de ani și tot nu m-am obișnuit cu gândul” spune ea. Vesna Teršelić este directorul centrului Documenta înființat cu scopul de a încuraja societatea croată să accepte că ambele părți, atât cea sârbă, cât și cea croată, se fac vinovate de crime. „Am remarcat o schimbare în atitudinea oamenilor în toți acești ani, dar nu este de ajuns. Presa din Croația nu este interesată de procesele crimelor de război. Nu numai că astfel de articole ar informa publicul despre activitatea TPI-ului, dar ar și educa și i-ar convinge pe oameni să condamne aceste crime” spune ea. Pentru a ilustra ruptura dintre teorie și practică când vine vorba de judecarea crimelor de război în care este implicat cineva apropiat, ea citează un sondaj elaborat de Centrul Documenta în 2006 care arată că 61% dintre croați credeau că toate crimele de război trebuie să fie investigate și condamnate. Acest procent a scăzut dramatic când a fost vorba despre anchetarea lui Gotovina. Damir Grubiša, profesor la universitatea din Zagreb, explică: „Cazuri precum cel al lui Gotovina amestecă crimele de război cu naționalismul, ceea ce nu este bine”. De curând, guvernul croat a propus noi legi care nu ar mai recunoaște acuzațiile de crimă emise de Belgrad. Mișcarea a fost aspru criticată de opinia publică internațională, dar fără rezultate.

În loc de concluzii …

 Înțelegerea și descoperirea adevărului este un proces lung, dar oamenii din Balcani au nevoie să vorbească și să se asculte unii pe alții, ceea ce, din păcate, nu se întâmplă prea des”, spune un istoric croat - Vlajko Mihalj. Cât despre Kosovo, perspectiva unei înțelegeri între sârbi și albanezi și a acceptării durerii reciproce este foarte îndepărtată. Petru kosovari precum Kumnova sau Perić, aflarea adevărului în legătură cu cei dragi este doar primul pas către înțelegere și, poate, iertare. Fără acest final, simpla menționare a suferințelor „celuilalt” ramâne tabu, iar sârbii și albanezii vor râmâne separați mulți ani de-acum înainte.

2. Războiul din Bosnia 1992-1995: între regionalizare, islamizare şi genocide:   

 „La începutul anilor ‘90, puteam opune „balcanizarea”, înţeleasă ca o tendinţă de dezintegrare a statelor pe motive etnice, construcţiei europene care, după Maastricht, devenea din ce în ce mai puternică. Aceste diferenţe nu mai sunt atât de nete în prezent. Astăzi, când multe state europene se confruntă cu probleme de redefinire a graniţelor ca urmare a unor regiuni care se doresc independente putem spune că „balcanizarea” a devenit un fenomen caracteristic întregii Europe”.

Caracteristici geografice:

 Situat în partea central-vestică a Peninsulei Balcanice, teritoriul Bosniei prezintă în principal un relief muntos şi o climă temperat-continentală, cu influenţe mediteraneene, care îşi lasă amprenta asupra vegetaţiei. Atât poziţia geopolitică, cât şi evenimentele istorice care s-au succedat în regiune au condus la apariţia unei diversităţi etnico-religioase complexe. În Evul Mediu, a existat un stat al Bosniei, cucerit ulterior de înaintarea otomană. Drept urmare, s-a putut constata o serie de mutaţii religioase, o mare parte a slavilor trecând la islam. Această mişcare are la bază două motive principale: preexistenţa unor practici religioase uşor diferite de ortodoxismul oficial (răspândirea bogomilismului şi păstrarea unor practici păgâne), pe de o parte, şi acordarea unor beneficii economice pentru cei ce îmbrăţişau religia profetului, pe de altă parte. Anexată de la otomani de Imperiul Habsburgic, Bosnia a reprezentat un măr al discordiei şi pentru izbucnirea Primului Război Mondial. Nici cea de-a doua conflagraţie mondială nu a ferit Bosnia de confruntări armate, teritoriul acesteia a fost scena unor lupte atât împotriva ocupaţiei germane, cât şi a unor confruntări interetnice. Spre deosebire de restul statelor ex-iugoslave unde se putea distinge o majoritate etnică bine-definită, Bosnia cuprindea la începutul anilor ‘90 un adevărat mozaic de popoare, unde  musulmanii reprezentau o majoritatea relativă (43,5% din totalul populaţiei), sârbii constituiau 31,2%, croaţii 17,4%, restul fiind reprezentat de cetăţeni ce s-au declarat iugoslavi 5,5% şi câteva procente de alte naţionalităţi (inclusiv evreii din Sarajevo ce locuiau acolo de secole). Caracteristicile etnice nu se opreau aici. Musulmanii, respectiv acei etnici trecuţi la islam în perioada otomană şi al căror statut de naţionalitate fusese recunoscut de către Tito, locuiau, în principal, în zona urbană. Sârbii, deşi minoritari în comparaţie cu precedenţii, ocupau un teritoriu mai extins, în special în regiunile rurale. Croaţii se situau în regiunile din zona graniţei de vest şi în mici enclave din în nordul provinciei.

Cursa spre război:

 Căderea comunismului, precum şi declanşarea conflictelor pentru independenţă în Slovenia şi Croaţia, marcate de un adevărat efect al dominoului pentru statele ex-iugoslave, nu puteau să nu se răsfrângă şi asupra complexităţii Bosniei. Deşi nu există o dovadă evidentă, se pare că între cei doi lideri autoritari ai Croaţiei şi Serbiei: Franjo Tudjman şi, respectiv, Slobodan Milosevic ar fi existat un acord tacit privind împărţirea spaţiului bosniac în două zone de influenţă, urmând apoi anexarea fiecărui teritoriu de către cele două state. Nici Bosnia nu a fost ferită de apariţia unui lider extremist. Astfel, la alegerile postcomuniste din 1990 câştigă noile partide etnice. Prin acordul primelor trei partide, Alija Izetbegovic devine preşedintele ţării, sârbul Momcilo Krajsnic preşedintele Parlamentului, iar croatul Jure Pelivan primul ministru. Cu mult înainte de alegeri, noua revistă VOX publica articole în care se anunţa că sârbii vor trăi într-o ţară musulmană ca nişte cetăţeni de categoria a doua. În acelaşi timp, revista VOX publica o serie de articole prin care i se aduceau insulte autorului Ivo Andric, bosniac laureat al premiului Nobel, un bun ilustrator al relaţiilor interetnice bosniace de-a lungul vremurilor. Dar cine era Alija Izerbegovic? Născut în 1925, în tinereţea sa, a făcut parte din temutele unităţi naziste formate din musulmani, pe teritoriul Bosniei, numite Handschar Division, ataşate Waffen SS. Aceste unităţi au participat atât în cadrul crimelor comise în Balcani, cât şi pe frontul de est. În timpul lui Tito, acelaşi Alija avea să fie protagonistului unui scandal prin apariţia cărţii „Islamul între Est şi Vest”, în care se susţinea că musulmanii bosniaci au fost asimilaţi de către populaţia sârbo-croată. Protestele ce au avut loc inclusiv în rândul intelectualilor musulmani din Bosnia au fost urmate de arestarea grupului condus de Alija, sub acuzaţia de complot în scopul transformării Bosniei în stat islamic. Conform altor surse, fostul lider bosniac ar fi declarat că: „Nu poate fi pace sau coexistenţă între credinţa islamică şi instituţiile sociale şi politice non-islamice!”. Mai mult decât atât, regizorul de origine bosniacă Emir Kusturica (musulman trecut ulterior la ortodoxie), în memoriile sale, menţionează, pe lângă acuzaţiile de extremism religios, şi planul lui Izerbegovic de a crea un stat pur musulman, având ca model schimburile de populaţie din 1922 dintre Grecia şi Turcia. Acestea urmau să fie realizate cu Serbia propriu-zisă, deţinătoare a unei importante minorităţi musulmane în regiunea Sandjak-ului. De partea cealaltă a baricadei, politicianul Radovan Karadžić reprezintă o altă personalitate cu vederi extremiste. Născut în Muntenegru dintr-un tată cetnic, Radovan urmează cursurile Universităţii de Medicină din Sarajevo unde se va specializa în psihiatrie. Cursurile sale vor fi urmate de o specializare în S.U.A., la Universitatea Columbia din New York. După 1989, acesta pune bazele Partidului Democratic Sârb din Bosnia. În anii următori militează, adeseori recurgând la un limbaj violent, pentru păstrarea identităţii sârbe, împotriva unei Bosnii independente. Alături de generalul ex-iugoslav Ratko Mladić, Karadžić va pune bazele unei noi armate a sârbilor bosniaci pe fondul moştenirii atât a unui arsenal, cât şi a unor resurse umane din fosta armată iugoslavă staţionată în Bosnia.

Evenimentele se precipită:

 Vara anului 1991 se prezintă pentru spaţiul ex-iugoslav ca fiind una extrem de tensionată. În plin conflict de secesiune al Croaţiei, evenimentele încep să se precipite şi în Bosnia. În luna august, Alija Izerbegobic anunţă organizarea unui referendum privind independenţa. La 21 august au loc o serie de ciocniri între armata iugoslavă şi musulmani, în localităţile Caplijna şi Mostar. La rândul ei, populaţia sârbă anunţă, la data de 21 septembrie, voinţa de a îşi manifesta suveranitatea şi de a obţine secesiunea în regiunile majoritar sârbeşti, acestea urmând să rămână în Federaţia Iugoslavă alături de Kraijna (regiune a Croaţiei predominant sârbă aflată în plin război), Serbia şi Muntenegru. Tot în septembrie 1991 a avut loc la Haga Conferinţa C.E. referitoare la pacea din Iugoslavia. S-a propus astfel recunoaşterea republicilor iugoslave care doreau acest lucru. La data de 15 noiembrie, Parlamentul Bosniei-Herţegovina, bucurându-se de o majoritate musulmană şi a croată, a votat independenţa. Ca reacţie, parlamentarii sârbi au părăsit sala în semn de protest. Începutul anului 1992 aduce o serie de noi provocări. La 14 ianuarie, Comunitatea Europeană anunţă că noul stat nu îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi recunoscut. O zi mai târziu însă, Bulgaria devenea primul stat ce recunoştea Bosnia-Herţegovina. Sârbii îşi reclamă din nou dreptul de a rămâne în Iugoslavia. Tentativele Comunităţii Europene de a mijloci o înţelegere între cele trei etnii în cadrul summit-ului de la Lisabona eşuează. La 29 februarie 1992 a fost organizat un referendum în Bosnia. Cu această ocazie, reprezentanţii celor trei etnii trebuiau să răspundă la întrebarea: „Sunteţi pentru o Bosnia-Herţegovina suverană şi pentru o uniune statală a celor trei popoare constitutive suverane - croat, musulman şi sârb în regiunile (cantoanele naţionale)?” În timp ce musulmanii şi croaţii au votat masiv pentru independenţă, sârbii au boicotat alegerile.

Declanşarea ostilităţilor:

 Referendumul a fost urmat de mişcări violente provocate de toate cele trei etnii, în mai multe centre urbane ale ţării. Evenimentul ce marchează însă declanşarea ostilităţilor armate a fost reprezentat de deschiderea focului de către un grup de musulmani asupra unei nunţi sârbeşti în Sarajevo. A fost ucis tatăl mirelui iar un preot a fost rănit. Musulmanii şi-au justificat crima prin faptul că nuntaşii afişau ostil steagul Serbiei. Nici în al 13 lea ceas nu au încetat tratativele de pace. La data de 3 martie, Alija Izerbegovic şi Radovan Karadić se întâlnesc în cazarma armatei iugoslave, însă fără efect. Două zile mai târziu au loc mişcări importante pentru pace în Sarajevo. Politicienii aflaţi în interiorul hotelului Holiday Inn sunt asaltaţi de mase mari de oameni ce se opuneau naţionalismului. Sunt afişate portrete ale lui Tito şi steaguri iugoslave şi se strigă „Jos Guvernul!”. La ordinul lui Karadić, lunetiştii sârbi aflaţi în zonă deschid focul în plin. Liderul sârbilor bosniaci avea să afirme mai târziu într-un documentar că era o falsă manifestaţie pentru pace. O serie de forţe paramilitare, între care şi grupuri infracţionale, pun în următoarele zile stăpânire pe oraş. În timp ce musulmanii stăpânesc centrul, sârbii se refugiază în cartierul lor majoritar, Garbavica şi pe înălţimile din jur. În estul provinciei îşi fac apariţia brigăzi paramilitare sârbe, denumite Tigrii lui Arkan, conduse de temutul interlop Željko Ražnatović Arkan. Reprezentanţii internaţionali vorbesc despre purificare etnică cu scopul eliminării populaţiei musulmane din zonă.

Colapsul:

 La 23 aprilie 1992 începea asediul oraşului Sarajevo, cunoscut drept cel mai lung asediu din istoria contemporană. Acesta avea să dureze mai bine de 3 ani, depăşind ca perioadă asediul oraşelor sovietice Leningrad şi Stalingrad în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru a îşi coordona mai bine acţiunile împotriva oraşului, Radovan Karadžić şi-a stabilit cartierul general în oraşul Pale, o fostă staţiune construită pentru Jocurile Olimpice de iarnă din 1984. Printre primele acţiuni armate, nu pot fi trecute cu vederea capturarea de către sârbi a şefului statului, Alija Izerbegović, şi a fiicei sale, pe aeroportul oraşului Sarajevo, la întoarcerea dintr-o vizită de lucru. Eliberarea lor s-a făcut în urma unor tratative prin intermediul forţelor ONU, primindu-se în schimb retragerea forţelor armatei iugoslave asediate de către musulmani, în cazarma din centrul oraşului. În timpul asediului, pe lângă privaţiunile legate de lipsa utilităţilor curente şi o serie de bombardamente sistematice, populaţia civilă a fost în permanenţă ţinta lunetiştilor aflaţi pe dealurile din împrejurimi. Deplasarea prin anumite sectoare ale oraşului a devenit o adevărată ruletă rusească pentru pietoni. Restul regiunilor au devenit un permanent teatru de război pentru forţele celor trei naţionalităţi. Sârbii au încercat să masacreze sau să alunge populaţia civilă musulmană din zonele situate în sud-estul provinciei cu scopul de a forma aici o regiune cât mai omogenă etnic. Enclavele Zepa, Goražde şi Srebrenica au trecut prin lungi asedii. Evenimentele s-au precipitat şi mai tare odată cu declararea independenţei provinciei croate Herceg-Bosna, locuite în majoritate de croaţi şi având ca obiectiv unificarea cu noul stat apărut la graniţa de vest.  Pretextul a fost oferit de apariţia, în ianuarie 1993, a planului de pace Vance-Owen ce acorda trei districte populaţiei croate. Liderii regiunii au cerut etnicilor musulmani să se retragă de sub ordinele miliţiilor croate. Refuzul acestora a determinat izbucnirea unui nou conflict marcat şi aici de epurare etnică. Un simbol al acestuia îl reprezintă asediul oraşului Mostar precum şi distrugerea podului otoman de aici, aflat în patrimoniul UNESCO. Musulmanii au beneficiat din plin de un mare număr de mujahedini veniţi din ţările arabe; nici ei nu au fost străini de masacre şi abuzuri asupra celorlalte entităţi. Evenimentele au devenit cu atât mai tragice cu cât în 1993 a izbucnit şi un conflict între forţele musulmane, conduse de Alija Izerbegović, şi cele conduse de fostul său colaborator din partidul musulman cu vederi moderate, Fikret Abdić. Acesta din urmă îşi creează un propriu fief în regiunea Bihać, oraşul Velika Kladusa. Pe fondul unei politici economice în dezacord cu cea oficială, el îşi creează o nouă autoritate ce tinde să o eclipseze pe cea a liderului de la Sarajevo. La începutul lunii august a anului 1994, regiunea neafectată de război până atunci este atacată de forţele musulmane guvernamentale şi ocupată într-un timp scurt. Fikret Abdić se retrage în Croaţia. Anarhia domneşte peste Bosnia, peste tot se petrec atrocităţi greu de crezut pentru omul secolului XX: au loc acte de tortură, execuţii, masacre sau violuri în masă. Din păcate senzaţionalismul creează un mediu prielnic pentru presa de scandal, reporteri ai televiziunilor din toată lumea creează ştiri pe fondul tragediei unor persoane aflate în grea suferinţă. Un element edificator al acestui aspect a fost reprezentat de filmul: No Man’s Land, pus în scenă şi sub forma unei piese de teatru la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tragedia este cu atât mai mare cu cât foşti prieteni sau, în unele cazuri, membri ai aceleiaşi familii ajung să se privească prin dispozitivul de ochire al armelor. Nu au încetat nici tentativele de pacificare a zonei. Sunt impuse sancţiuni economice Iugoslaviei, precum şi o serie de sancţiuni privind livrarea armamentul tuturor taberelor aflate în conflict. O serie de planuri ale marilor puteri privind federalizarea în entităţi naţionale cu o largă autonomie eşuează (Planul Vance-Owen 1993). La 11 noiembrie 1993, ca urmare a unei rezoluţii ONU, a fost inaugurat la Haga, Tribunalul pentru Penal Internaţional pentru crimele de război din fosta Iugoslavie (TPIY), ce continuă să îşi desfăşoare activitatea până în zilele noastre. Acesta este primul tribunal penal internaţional însărcinat cu judecarea responsabililor pentru săvârşirea de crime de război, de la crearea tribunalului de la Nürnberg. Dacă la începutul conflictului Statele Unite au decis să rămână neutre, amploarea acestuia a determinat implicarea lor în război. Evenimentele care au grăbit intervenţia Statelor Unite în noi etape ale războiului au fost reprezentate, în principal, de explozia a două obuze în piaţa Markale din Sarajevo, în februarie 1994 şi, respectiv, august 1995. Deşi s-a contestat inclusiv de către reprezentanţi ai forţelor de menţinere a păcii faptul că cele două obuze ar fi fost trase dinspre tabăra sârbească, evenimentele ce au cauzat numeroşi morţi şi răniţi au avut un impact emoţional deosebit asupra opiniei internaţionale. În 1994, SUA ameninţă Croaţia cu sancţiuni similare celor impuse Iugoslaviei, pentru implicarea în conflict. Prin intermediul preşedintelui Clinton, se ajunge la o alianţă între Franjo Tudjman şi Alija Izerbegovic. În acelaşi timp, sârbilor li se dă un ultimatum de 10 zile să îşi ridice armamentul greu din jurul capitalei bosniace. Ulterior, la 29 martie 1994, Statele Unite, în urma recunoaşterii noului stat, îşi deschid o ambasadă la Sarajaevo.

Viaţa cotidiană în Sarajevo în timpul conflictului:

 Tragedia oraşului Sarajevo a fost intens ilustrată în toate domeniile artei, începând cu melodia formaţiei irlandeze U2 alături de tenorul Luciano Pavaroti, „Miss Sarajevo” şi ajungând până la best sellerul internaţional „Violoncelistul din Sarajevo”. În acest roman, scriitorul canadian, Steven Galloway, ilustrează prin intermediul mai multor personaje fictive aspecte ale vieţii cotidiene din oraş în timpul asediului. Centrul acţiunii a fost însă reprezentat de un fapt real, în urma exploziei din strada Vase Miskina în care 22 de persoane au fost ucise în timp ce stăteau la coadă la pâine. Violoncelistul Vedran Smajlovic ia decizia de a cânta timp de 22 de zile sub ameninţarea lunetiştilor în locul desfăşurării masacrului. O altă poveste a fost reprezentată de cea a cuplului cunoscut în presa vremii: Romeo şi Julieta din Sarajevo. El sârb, ea musulmană, pe numele lor real Boško Brkić şi Admira Ismić. Un cuplu de tineri ce au încercat să fugă împreună din oraş de frica represaliilor musulmanilor împotriva sârbilor aflaţi în oraşul asediat de ai lor. La data de 18 mai 1993, cei doi au fost ucişi de un lunetist necunoscut (fiecare dintre cele două părţi acuzând-o pe cealaltă de oribila crimă). Corpurile îmbrăţişate ale celor doi aveau să stea în zona de no man’s land timp de câteva zile. Nicio persoană nu a avut curajul să intervină de frica lunetiştilor aflaţi în clădirile din jur. Un alt episod legat de o veche prietenie dintre un sârb şi un musulman este relatat în memoriile regizorului Emir Kusturica. Protagoniştii sunt doi prieteni ai autorului din copilărie, un musulman cu numele de Paša şi un sârb rămas în oraşul controlat de musulmani, pe nume Njego Aćimović: „Njego Aćimović a petrecut primele zile ale războiului terorizat şi baricadat în apartamentul lui din strada Kalemova nr.2. Se îngrozea la cel mai mic zvon de glasuri în casa scării. Ameninţările telefonice, înjurăturile şi bătăile în uşă deveniseră o practică obişnuită ale celor care voiau să îl scoată din apartament ca să se mute în locul lui. (...) După ce trecea prin tirul de baraj al franctirorilor, Paša ajungea la prietenul său cu mâncare. Prietenia lor este o poveste pe care nu a difuzat-o niciun canal de televiziune. De la începutul războiului, pe aceste canale nu se vedea şi nu se auzea nimic despre prietenia dintre sârbi şi musulmani. Paša s-a ivit în vârful dealului Gorica, s-a oprit să-i lase ceva de mâncare surorii lui, Azemina, şi a coborât în fugă către clădirea din strada Kalemova nr 2. A gonit un grup de rişcari din faţa uşii blocului lui Njego, apropiindu-se de cel mai înalt dintre ei: - Şterge-o de aici dacă nu vrei să-ncasezi o scatoalcă! Panicat, găliganul şi-a luat banii şi a luat-o la fugă. (...) De teamă să nu fie altcineva care imita glasul lui Paša, Njego nu a răspuns imediat la uşă. În cele din urmă s-a hotărât să se apropie, şi-a recunoscut prietenul prin vizor şi a deschis. A fost cuprins de un sentiment de siguranţă în prezenţa tovarăşului său. Un sentiment mai puternic decât foamea care îl chinuia de câteva zile.(...) După care cei doi amici au plecat să cumpere pâine de la brutărie. Au trecut de mai mulţi oameni care stăteau la coadă de o bună bucată de vreme. Paša a observat un tip care îl privea chiorâş, oftând. I-a tras o palmă pe loc: - Băi, idiotule, l-a repezit el, vrei să-ţi dau una de să-ţi sară ochii din cap? Tu ai bătut la uşa lui Njego, aşa-i? (...) Aşa îi făcea Paša pe oameni să ştie ce-i aşteaptă, dacă se iau de casa ori de viaţa prietenului său. Nu putea fi altfel. Trecutul îi obliga. Amintirile îi îndatorau reciproc. Niciunul dintre ei nu putea uita cum se înfiripase prietenia lor, pe caldarâm, cum învăţaseră împreună regulile şi morala străzii.” Şi nu au fost puţine astfel de cazuri. O dovadă în plus a acestui aspect este reprezentată de mărturiile strânse de către nepoata fostului lider Iugoslav Tito, pe numele ei Svetlana Broz în lucrarea cu titlul „Good people in an Evil Time. Portraits of complicity and resistance in the bosnian war”.

Apogeul conflictului, masacrul de la Srebrenica:

 La fel cum pentru mulţi, Al Doilea Război Mondial se confundă imediat cu imaginea Auschwitz-ului, războiul bosniac îi trimite pe mulţi cu gândul la generalul Ratko Mladić şi masacrul bărbaţilor şi băieţilor musulmani din enclava Srebrenica. Oraşul, cunoscut înainte de război ca o importantă staţiune balneoclimaterică, devenise încă din primii ani ai conflictului un refugiu pentru musulmanii din regiune. Asediul enclavei Srebrenica a început încă din primăvara anului 1993, când sârbii au declanşat aici o ofensivă puternică. În aceste condiţii, deplasarea generalului ONU, Philippe Morillon, prin liniile sârbe, în interiorul enclavei a fost urmată de sechestrarea acestuia de către populaţia musulmană înfricoşată de posibilitatea unui viitor măcel sârbesc. Presat de evenimente, generalul promite populaţiei că Srebrenica va deveni o zonă de protecţie a ONU. Între timp, au avut loc noi negocieri de pace, începute sub bune auspicii la Atena, în mai 1993. La acestea participă, din partea sârbilor bosniaci, Radovan Karadžić, alături de preşedintele iugoslav, Slobodan Milosević. Iniţial, Karadžić este de acord cu Planul Vance-Owen privind transformarea Bosniei într-o mică confederaţie pe baze etnice. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat rezoluţia 824 prin care oraşele Sarajevo, Tuzla, Zepa, Bihac, Gorazde şi Srebrenica erau declarate oficial „zone de securitate”. Întoarcerea liderului sârbilor bosnieci la Pale a fost urmată de o schimbare radicală în ceea ce priveşte planurile de pace. Lucrurile s-au precipitat atunci când generalul Ratko Mladić a prezentat o nouă hartă cu regiunile ocupate de sârbi şi cu ceea ce le-ar reveni în urma conflictului. În aceste circumstanţe au loc schimbări importante, Radovan se răzgândeşte, fapt ce determină o tensionare a relaţiilor lui cu Milosević. În anii următori, acestea vor duce treptat la retragerea sprijinului iugoslav pentru sârbii bosniaci. Anul 1994 a reprezentat însă apogeul conflictului, acesta a debutat cu prima explozie a unui obuz în Piaţa Markale din Sarajevo, ucigând o serie de civili în luna februarie. Momentul a fost urmat  de o tensionare a relaţiilor între sârbii ce asediau oraşul şi trupele ONU ce îi forţează să îşi retragă armamentul greu din jur. Un factor important de presiune a fost intervenţia în anumite zone a aviaţiei NATO, de pe portavioanele situate în Marea Adriatică. În acelaşi timp, nu au fost puţine momentele în care sârbii au atacat şi chiar au luat ostatici membri ai forţelor de menţinere a păcii. Unii dintre aceştia au fost legaţi de clădirile ce puteau reprezenta obiective militare pentru NATO. La sfârşitul lunii aprilie, s-a constituit Grupul de Contact pentru fosta Iugoslavie, alcătuit din SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Rusia. Toate demersurile pentru pace însă eşuează. Un aspect demn de menţionat este faptul că, pe perioada războiului au fost semnate peste 60 de acorduri de încetare a focului şi patru planuri internaţionale de reglementare a situaţiei în regiune. Între timp, pe frontul musulmano-croat se ajunge la o nouă înţelegere mijlocită de Bill Clinton. Acesta ameninţă Croaţia cu măsuri de embargo, situaţie ce ar fi fost cu atât mai dezastruoasă pentru croaţi cu cât se pregăteau de declanşarea unei noi ofensive pentru recuperarea zonelor ocupate de sârbi încă din 1991 (Operaţiunea Oluja). Întrevederea dintre preşedintele croat Franjo Tudjman şi Alija Ierbegović a fost urmată de incheierea unei noi alianţe împotriva sârbilor. Evenimentele de la Srebrenica se precipită. Deşi a fost declarată zonă de securitate a ONU, localitatea este asediată în continuare de forţele sârbe. Motivaţia a fost reprezentată de existenţa aici a unor formaţiuni paramilitare ce terorizau localităţile sârbeşti din jur, prin crime şi jafuri asupra populaţiei civile. Deşi există mărturii referitoare la acest aspect, comandantul militar al musulmanilor, pe numele lui Naser Orić, adus de curând în faţa TPI a fost declarat nevinovat. La 4 iunie 1995 generalul Bernard Javier, comandantul francez al FORPRONU (Forţa de protecţie a ONU) s-a întâlnit cu Ratko Mladić şi generalul iugoslav Persić cu scopul de a negocia preţul ostaticilor de la Srebrenica. Mladić formulează trei puncte: 1. Sârbii din Bosnia nu vor ataca niciun soldat FORPRONU, 2. FORPRONU renunţă la atacurile aeriene pe teritoriul sârb din Bosnia, 3. Imediat după semnarea acestui acord ostaticii vor fi eliberaţi. Trei zile mai târziu, generalul francez se întâlneşte la Split cu generalul Ruper Smith, şeful forţelor ONU la Sarajevo şi cu reprezentantul politic al Naţiunilor Unite, Yasushi Akashi. Se ia decizia de a ceda în faţa cererilor lui Mladić. La data de 11 iunie 1995, sârbii ocupă localitatea Srebrenica, batalionul olandez al FORPRONU nu ripostează. Generalul Javier ordonă retragerea de pe câmpul de luptă, având ca argument numărul mare de militari ce şi-ar fi pierdut viaţa pe câmpul de luptă. Acţiunile de luptă se mărginesc la raiduri aeriene împotriva sârbilor bosniaci în luna următoare. În dimineaţa de 12 iulie un număr de peste 30.000 refugiaţi musulmani invadează baza militară a ONU din localitatea Potocari, aflată în apropiere de Srebrenica. În aceeaşi zi, Ratko Mladić ocupă baza. Filmările ni-l arată jovial, oferind clemenţă şi chiar dulciuri copiilor aflaţi în bază. În zilele următoare, femeile şi copiii sunt lăsaţi să plece cu autocare spre zonele controlate de musulmani. Toate persoanele de sex masculin cu vârsta de peste 14 ani sunt reţinute şi ucise sistematic într-o clădire din apropiere motivându-se participarea acestora la lupte ca terorişti. Masacrul de la Srebrenica reprezintă cea mai neagră pagină a războiului din ex-Iugoslavia; lui i-au căzut victime peste 8.000 de persoane. A fost cea mai mare crimă în masă din Europa după Al Doilea Război Mondial. În data de 16 iulie, liderul sârbilor bosniaci, Radovan Karadžić, întrebat de un reporter al  în ziarului spaniol „El Pais” dacă va da socoteală la Haga pentru acţiunile sale răspundea cinic: „Îmi vine să râd. Acest tribunal este o ruşine pentru comunitatea internaţională”. Deşi masacrul, precum şi intenţia de genocid nu pot fi puse la îndoială, au existat şi  evenimente care au şubrezit imaginea de victime a musulmanilor. Astfel, după înfrângerea de la Donji Vakuf şi ei au lansat atacuri asupra căştilor albastre britanice din enclava Gorazde. Englezii au ripostat ucigând doi agresori. În acelaşi timp, un raport al forţelor franceze FORPRONU atrăgea atenţia asupra faptului că lunetiştii musulmani continuă să împuşte civili musulmani pentru a provoca o reacţie occidentală împotriva sârbilor. Răspunsul NATO are loc în condiţiile exploziei unui nou obuz în Piaţa Markale din Sarajevo, soldat cu nu mai puţin de 37 de morţi şi 90 de răniţi. În lunile următoare, alianţa declanşează operaţiunea Deliberate Force având ca obiective distrugerea întregii capacităţi militare a Republicii Srpska. Bombardamentele încurajează alianţa croato-musulmană ce organizează puternice atacuri la sol. La 12 octombrie, sârbii sunt nevoiţi să semneze un acord de încetare a focului pentru următoarele două luni. Aceasta urma să pregătească bazele tratativelor de pace de la Dayton.

Acordurile de la Dayton:

 La sfârşitul lunii noiembrie, conducătorii Croaţiei, Serbiei şi Bosniei s-au întrunit la Dayton, o bază militară americană din statul Ohio pentru începerea negocierilor de pace. Acestea nu au fost însă lipsite de dificultăţi. O serie de tensiuni au apărut între cele două părţi pe fondul coridorului ce urma să lege enclava musulmană Gorazde de restul federaţiei şi a coridorului Brčko. Bosnia urma să rămână în continuare un stat unitar, despărţit până astăzi în trei entităţi: musulmană, croată şi sârbă. În acelaşi timp, în interiorul statului urmau să se creeze două entităţi: Federaţia Croato-Musulmană şi Republica Srpska. Fiecare dintre ele se bucură de autonomie şi constituţie proprie, cât şi de posibilitatea de a stabili raporturi privilegiate, prima cu Croaţia, a doua cu Serbia. Musulmanii, împreună cu croaţii au primit 51% din teritoriu în timp ce sârbii au obţinut 49%. În acelaşi timp, musulmanii au primit suburbiile oraşului Sarajevo şi un coridor spre localitatea Gorazde, în timp ce sârbii au primit Srebrenica şi Zepa. Forţele NATO urmau să asigure pacea şi securitatea în teritoriu. La 14 decembrie 1995 liderii care declanşaseră acest război semnau acordul de pace. La 20 decembrie forţele FOR ajungeau în Bosnia. Se sfârşea cel mai sângeros conflict din Europa după Al Doilea Război Mondial. Conflictul a provocat în total peste 200.000 de morţi, peste trei milioane de refugiaţi şi un număr greu de calculat au fost răniţi.

Bosnia astăzi:

 Războiul din Bosnia, poate fi considerat mai degrabă un conflict îngheţat. Bosna este departe de a fi o societate funcţională care să se aşeze pe principii democratice. Conform statisticilor, o mare parte din populaţie consideră că se află mai aproape de un război decât o integrare în structurile Uniunii Europene. După ce s-a ascuns o perioadă de 14 ani, Ratko Mladić, comandantul statului major al Armatei sârbilor din Bosnia, a fost de  condamnat pentru genocid, crime contra umanităţii şi crime de război.  Mladić, a fost condamnat în primul rând pentru conducerea campaniilor violente de purificare etnică în Bosnia-Herţegovina, din 1992 până în 1995. În al doilea rând, a fost declarat vinovat pentru dirijarea campaniei de crime comise în cursul asediului oraşului Sarajevo. În al treilea rând, a fost condamnat pentru genocidul comis în Srebrenica, în 1995. De asemenea, Ratko Mladić a fost declarat vinovat de utilizarea forţelor aflate sub comanda sa pentru a lua ostatici dintre forţele ONU însărcinate cu menţinerea păcii, având ca obiectiv descurajarea NATO de a proceda la atacuri aeriene. Astfel, Ratko Mladić a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Procurorul TPI, Serge Brammertz, respinge cu tărie opinia referitoare la faptul că această decizie de condamnare ar fi contra întregului popor sârb. Conform declaraţiei acestuia, această decizie trebuie interpretată ca reţinând culpabilitatea lui Ratko Mladić şi numai a lui. Pe de altă parte, procurorul TPI  afirma că opinia conform căreia Ratko Mladić va fi amintit ca erou este complet falsă, iar istoria îşi va aminti de el pentru numeroasele comunităţi şi vieţi distruse. O mare parte a sârbilor văd însă arestarea lui Mladić drept un act împotriva poporului lor. De menţionat că o mare parte dintre persoanele cercetate pentru crime de război atât în Croaţia (Generalul Ante Gotovina) cât şi în Bosnia (Naser Orić) au fost achitaţi în procesele avute la Haga. Acest lucru nu va face decât să adâncească prăpastia între cele două entităţi. Un alt factor pe care îl putem lua în considerare îl reprezintă implicarea în zonă a unor puteri externe. Turcia preşedintelui Erdogan, de exemplu, se implică într-o politică economică neo-otomană în Balcani. De menţionat că acesta a felicitat personal Compania Turcă de Radio şi Televiziune pentru serialul numit „Alija”, o ecranizare a vieţii lui Izerbegovic. Un fenomen îngrijorător atât pentru musulmanii de rând cât şi pentru Europa Occidentală îl reprezintă legăturile unei părţi a comunităţii musulmane cu Statul Islamic/ISIS. Bosnia marcată de violenţele anilor 90 reprezintă un important spaţiu de recrutare pentru militanţii islamişti. Aceste lucruri devin cu atât mai îngrijorătoare cu cât în anumite localităţi din Bosnia au fost afişate inclusiv steaguri şi simboluri ale Statului Islamic. Serbia rămâne de partea cealaltă a baricadei, cel mai important partener pentru populaţia aflată în regiunea Republicii Srpska. Deşi nu a recunoscut oficial genocidul, Serbia a avut o atitudine pozitivă prin arestarea şi trimiterea la Haga a celor doi criminali de război: Ratko Mladić şi Radovan Karadžić. În timpul mandatului preşedintelui Boris Tadić, Serbia începe să se orienteze către Uniunea Europeană. Actualul preşedinte al Serbiei, Alexandar Vucić, a încercat un gest de reconciliere în 2015 când, în calitate de prim ministru s-a aflat în fruntea unei delegaţii sârbe ce urma să participe la comemorările victimelor de la Srebrenica. Având în vedere apropierea din trecut a premierului de Slobodan Milosevic, Vucić a devenit ţinta unui tir cu pietre din partea rudelor victimelor de război. Tot de partea etnicilor sârbi, un actor important în zonă îl reprezintă Rusia. Aceasta s-a declarant de curând nemulţumită de atitudinea părtinitoare a tribunalului de la Haga. Naţionalismul exacerbat, războiul, manipularea, implicarea puterilor externe au determinat divizarea pentru următorii ani a societăţii ex-iugoslave. Există însă şi germeni ai speranţei prin naşterea şi dezvoltarea unei generaţii tinere ce nu a luat contact cu războiul în întreg spaţiul iugoslav. Actualmente, există însă două formaţii de rock alternativ ce critică actele de corupţie ale politicienilor, sărăcia cât şi manipularea la care este supusă populaţia de rând. Una bosniacă, numele ei fiind  Dubioza Kolektiv şi cealaltă sârbă, S.A.R.S. Cele două au organizat de curând un concert împreună în localitatea Zenica. „Războiul a distrus imaginea Iugoslaviei ca o comunitate de popoare, de entităţi politice distincte şi capabile să trăiască împreună în interiorul aceleiaşi forme de stat. Încă neîncheiatul război de secesiune iugoslav este expresia cea mai dramatică a conflictului dintre localism şi globalizare.”   

3. Etnicii sârbi din Croația, ținta violențelor. Urmările războiului din ex-Iugoslavia nu se șterg ușor:

 Boris Petko, etnic sârb din Croația: Mă acuză că sunt criminal de război, dar aveam doar 12 ani când a izbucnit războiul! Seria de războaie care au urmat dezmembrării fostei Iugoslavii, în anii '90, au fost deosebit de încrâncenate şi de sângeroase. Chiar şi în ziua de azi, regiunea stă sub semnul naţionalismului militant, presărat cu acuzaţii şi contra-acuzaţii. Un reporter DW a vizitat un mic sat din regiunea Šibenik-Knin, din sudul Croaţiei, unde minoritatea sârbă se confruntă, adesea, cu violenţe. Un localnic pe nume Boris Petko spune că a sosit timpul ca cei de aici să înceapă să privească în viitor. Locuitorii din Uzdolje nu vor uita niciodată ziua în care un grup de oameni a atacat barul lui Boris Petko. Boris, familia şi prietenii lui se uitau la un meci de fotbal atunci când grupul respectiv a luat barul cu asalt, i-au bătut pe toţi cei dinăuntru şi a distrus tot. Un băiat de 16 ani din vecini a fost chiar spitalizat, cu o rană gravă la cap. „Nu erau de prin partea locului. Au călătorit mai mult de 100 de kilometri. A fost un atac premeditat. Vreau ca autorităţile să afle cine l-a organizat şi cine i-a trimis!” - cere Boris Petko, proprietarul barului. De atunci, Boris a reparat stricăciunile. Unii bănuiesc că atacatorii sunt acum după gratii, deşi circumstanţele atacului încă n-au fost lămurite. Boris, care face parte din minoritatea sârbă din Croaţia, a fost potopit cu injurii, online, din partea croaţilor cu vederi de dreapta. Ei îl acuză că este criminal de război şi fost ofiţer de poliţie care a torturat prizonieri de război croaţi. „Autorităţile şi presa n-au infirmat niciodată aceste acuzaţii! Nimeni n-a lămurit faptul că nu e vorba de mine, Boris Petko. Au tăcut toţi, mâlc. Nimeni n-a explicat că aveam doar 12 ani când a izbucnit războiul!” - spune Boris Petko. Moştenirea războiului din ex-Iugoslavia este vizibilă şi-n ziua de azi: cantonul croat Šibenik-Knin a fost odinioară ocupat de sârbi, apoi recuperat de croaţi. Regiunea este încă presărată cu ruine. Aici au fost masacraţi mii de oameni, căzând victime purificării etnice. Sute de mii au fost siliţi să plece. Recuperarea ţinutului Knin, în cadrul operaţiunii „Furtuna” a devenit un simbol al victoriei croate. Şi este sărbătorită în fiecare an, cu mare fast. În 2019, preşedinta Kolinda Grabar-Kitarovic a spus că-şi dorea să fi luptat cot la cot cu trupele croate. În Croaţia, naţionalismul este în creştere. Atacurile asupra minorităţii sârbe se înmulţesc, chiar dacă guvernatorul regiunii susţine că atacul de la Uzdolje a fost un incident izolat. „N-au existat incidente. Situaţia e paşnică şi stabilă. Aici nu există excese, crime făcute din ură sau lucruri de acest gen”, susține Goran Pauk, administratorul cantonului Šibenik-Knin. Guvernul croat vede, totuși, lucrurile altfel. A condamnat cu tărie atacurile şi cere ca autorităţile locale să-i găsească pe făptaşi. Însă problema este mult mai mare decât vor autorităţile să recunoască, spune jurnalista Vaska Radulović. Bande scandează sloganuri naţionaliste şi, pe timpul nopţii, aruncă cu pietre în geamuri - deşi, spune ea, doar foarte puţine dintre aceste atacuri ajung la cunoştinţa publicului. „În sate în care locuiesc mai mult sârbi vârstnici, aceştia nu vor să vorbească despre asta când se întâmplă astfel de lucruri. Teama lor e justificată. Pentru că un atac de genul celui de la Uzdolje se poate repeta oriunde”, explică jurnalista Vaska Radulović. „Aici, măslinii oamenilor au fost tăiaţi. Oamenii trăiesc de pe urma lor. Sunt agricultori. Sigur, nimeni nu i-a întrebat cât de mari au fost pagubele şi n-au primit niciun fel de despăgubire”, spune jurnalista, arătând imagini cu o plantație devastată. Dar Boris nu e intimidat. El spune că se înţelege bine cu oricine - fie el sârb sau croat. Pe lângă bar, el are şi o fermă şi are planuri mari. Speră să-şi transforme curând barul într-un restaurant care va servi preparate din carnea animalelor crescute chiar de el. „Trebuie să privim în viitor, nu în trecut. Vrem să trăim, să muncim şi să creăm ceva. Asta e tot!”, spune bărbatul. Lângă casa lui se află o placă comemorativă care aminteşte de cei opt sârbi ucişi aici în timpul operaţiunii „Furtuna”. Toţi au murit în aceeaşi zi şi toţi aveau peste 60 de ani. Erau vârstnici care n-au putut sau nu au vrut să fugă. Ucigaşii lor sunt încă în libertate. Aici, istoria nu este deloc uitată.