DESPRE RĂZBOIUL DIN FOSTA IUGOSLAVIE
1. Adevăruri supărătoare: crimele de război din Balcani:
În Balcani mulți supraviețuitori ai
conflictelor sângeroase din anii ’90 încă nu știu ce s-a întâmplat cu cei dragi
care au dispărut. În Kossovo, suferința celor aparținând altor grupuri
etnice este un subiect tabu. Mai este vreo speranță de pace durabilă și
reconciliere? „Dacă măcar s-ar găsi oasele fiului meu, cel puțin aș avea un loc
unde să-l pot plânge”, spune Nesrete Kumnova, 58 de ani, al cărei fiu de 21 de
ani, Albion, a fost răpit de forțele sârbe din Gjakova/Djakovica, oraș cu
populație majoritar albaneză, în timpul războiului din Kosovo. Până nu va afla
ce s-a întâmplat cu fiul ei - oricât de dureros ar fi adevărul, Kumnova nu
poate trăi în pace cu sârbii, căci de iertare nici nu poate fi vorba. „Coexistență?
Nici vorbă. Reconcilierea nu este posibilă până ce rănile noastre nu sunt
vindecate. Nu suport nici măcar să văd oficiali sârbi în guvernul din Kosovo
sau să aud limba sârbă. Este imoral și lipsit de etică, înainte de a ști ce s-a
întâmplat cu fiii noștri”, declară ea. Kumnova este convinsă că forțele sârbe
i-au ucis fiul, după ce fusese rănit pe 31 martie 1999, împreună cu majoritatea
bărbaților albanezi adulți din Gjakova/Djakovica, un oraș situat la 80km vest
de capitala Pristina. Fiul ei este unul dintre ei 1904 kosovari, de toate
etniile, aflați pe lista persoanelor dispărute, întocmită de
Comitetul Internațional al Crucii Roșii. Kumnova este departe de a fi singura
incapabilă de a ierta sau de a se resemna în fața pierderii suferite. Când
forțele militare sârbe au început operațiunea Potkovica (Potcoava), cel puțin
750 000 de albanezi au fost forțați să plece din Kosovo, între sfârșitul lui
martie și începutul lui iunie 1999, potrivit Tribunalului Penal Internațional
pentru fosta Iugoslavie (TPI) de la Haga. TPI estimează că 13500 de kosovari,
dintre care 10356 etnici albanezi, au murit până la finalul campaniei NATO în
iulie 1999. Chiar dacă violențele suferite de albanezi le depășesc cu mult pe
cele suferite de alte grupuri etnice, toți - sârbi, albanezi, romi etc. - au suferit în timpul conflictului și după
încetarea acestuia. Mulți nu știu încă ce s-a întâmplat cu cei dragi care au
dispărut. Dar dificultatea de a găsi pacea durabilă și reconcilierea, după un
război brutal, nu caracterizează numai Kosovo. Războiul din fosta Iugoslavie a început
în Croația în 1991, iar conflictul s-a extins în Bosnia în anul următor. Toate
părțile implicate au încălcat drepturile omului, dar forțele de securitate și
alte grupuri armate sârbe i-au depășit pe toți prin masacre cumplite,
purificare etnică, tortură, violuri și lagăre de concentrare. Numai în Bosnia-Herțegovina
numărul morților a fost de 100 000, potrivit Centrului de cercetare și
documentare din Sarajevo (Research and Documentation Center in Sarajevo).
Dintre aceștia 65% erau musulmani bosniaci, 25% sârbi și 8% croați. În
societățile traumatizate de conflicte, mulți îi privesc pe criminalii de război
condamnați ca pe niște eroi naționali, și nu ca pe niște răufăcători.
„Îngropăm
trecutul, în loc să ne confruntăm cu el”:
Serbia este văzută de vecinii săi - Bosnia-Herțegovina,
Croația și Kosovo - drept autoarea celor mai grave crime de război comise pe
teritoriile lor. Serbia a predat 47 de suspecți pentru a fi judecați de
TPI și a judecat 383 de persoane în tribunale locale; dintre acestea 143
au fost puse sub acuzare și 68 condamnate, potrivit informațiilor de la Humanitarian
Law Center din Belgrad. Și totuși, puțini sârbi înțeleg amploarea crimelor
comise de regimul lui Slobodan Miloșevici în numele lor. „Cooperarea cu TPI
este încă privită ca o obligație neplăcută, un preț care trebuie plătit pentru
a intra în Uniunea Europeană”, spune Nataša Kandić, director la Humanitarian
Law Center. Serbia a tras de timp când a fost vorba să-i predea pe cei bănuiți
de crime de război, inclusiv pe Radovan Karadžić și Ratko Mladić. Amândoi au
stat ascunși; Mladić timp de 15 ani, în pofida faptului că fusese indicat
de TPI drept principalul autor al masacrului din 1995, când 8000 de bărbați și
băieți musulmani au fost uciși la Srebrenica, în estul Bosniei. În cele din
urmă, Mladić a fost predat pentru a fi judecat de TPI în mai anul 2011, odată
ce a devenit limpede că depunerea candidaturii pentru UE depindea de predarea
sârbilor căutați pentru crime de război. Jurnalistul sârb Dejan Anastasijević a
petrecut mult timp investigând crimele de război ale anilor ’90. El nota pe
blogul său de pe
site-ul BIRN : „Cei mai mulți dintre sârbi nu sunt convinși
că Mladić este vinovat de crime de război, dar nu au nimic împotriva arestării
sale, dacă acest lucru le aduce intrarea în UE, pamântul făgăduinței, unde
umblă câinii cu covrigi în coadă. Este ilustrarea perfectă a modului în care
Serbia se străduiește să-și ascundă trecutul, în loc să se confrunte cu el.
Chiar și în fața unor dovezi irefutabile, oamenii tind să dea din umeri, să
spună „în vreme de război se întâmplă lucruri rele” și apoi schimbă subiectul”.
Tanja Matic, jurnalistă care relatează despre procesele TPI pentru agenția de
știri SENSE, este foarte critică la adresa conducerii Serbiei. „Pentru ca
Serbia să își asume trecutul, politicienii trebuie să condamne fără
echivoc crimele de război ale propriei lor țări, și nu să facă declarații care
îi pun pe toți pe picior de egalitate în fața crimelor de război,
justificându-le în felul acesta”, spune ea.
Apărători,
nu criminali:
În Kosovo, cei mai mulți albanezi sunt
conștienți de faptul că Serbia nu a judecat mulți criminali suspectați de
atrocități la adresa etnicilor albanezi; în schimb, cei mai mulți sârbi cred că,
guvernul majoritar albanez nu a judecat sau pedepsit albanezii vinovați de
crime de război în timpul și după raidurile NATO care au dus la retragerea
trupelor sârbe din Kosovo. Refugiații albanezi întorși acasă au învinovățit
populația sârbă pentru acțiunile forțelor lui Slobodan Milosevici. Drept rezultat,
sârbii au fost atacați direct, scoși cu forța din casele lor sau și-au
abandonat casele de bună voie de teama unor atacuri comise din răzbunare. Nebojša
Perić, 40 de ani, locuiește în Gračanica, oraș cu populație majoritar
sârbească, aflat la 10 km de capitala Prishtina/Priština. El este hotărât să
rămână în Kosovo, în ciuda bănuielii permanente că albanezii sunt vinovați de
răpirea și omorârea tatălui său. Chiar dacă Nebojša vrea să-și crească în
Kosovo cei doi copii în vârstă de cinci și trei ani, el spune că reconcilierea
nu este posibilă decât dacă se va afla adevărul. „Vreau ca fiii mei să
aibă un viitor în Kosovo, dar vreau și adevărul despre tatăl meu. Cred că toți
sârbii care trăiesc aici vor același lucru”, spune el. „Personal știu că
mulți sârbi au fost uciși în special după răboiul din Kosovo. Este nevoie de o
investigație internațională pentru că sârbii de aici nu cred că o anchetă
condusă de albanezi ar semnala astfel de lucruri“, spune Jelena, o sârboaică de
33 de ani, casnică din Gračanica. În iunie 2011, guvenul din Kosovo a înființat
un Institut pentru Crimele Războiului, a cărui sarcină este să investigheze și
să documenteze atrocitățile comise în timpul războiului. Dar, cu atâta
neîncredere și animozitate de toate părțile, o să mai treacă mult timp până
când vreo organizație să câștige încrederea tuturor grupurilor etnice. Procurorii
și judecătorii internaționali s-au ocupat de majoritatea crimelor de război din
Kosovo - 58 de cazuri până acum, după cum arată Humanitarian Law Centre. Dar
procesele nu i-au ajutat pe etnicii albanezi să accepte că reprezentanții
propriei lor etnii au dezlănțuit atacuri violente asupra sârbilor, în ciuda
descoperirilor anchetatorilor și procurorilor TPI. „Totul este o invenție,
niciun albanez nu ar fi putut face așa ceva. Sârbii ne-au ucis și ne-au
torturat și acum noi (albanezii din Kosovo) suntem acuzați de răpirea,
torturarea și uciderea sârbilor. Nu pot să cred asemenea minciuni”, spune
Armend, un șofer de taxi în vârstă de 30 de ani, din Prishtina/ Priština. Jehona,
funcționar albanez de 35 de ani, spune: „Trebuie să fim atenți să facem
diferența între crimele individuale comise din răzbunare și crimele organizate
împotriva unei comunități sau populații”. În afară de înființarea Institutului
pentru Crimele Războiului, guvernul a lăsat aflarea adevărului și reconcilierea
pe seama câtorva ONG-uri și grupuri de activiști, precum Humanitarian Law Fund
din Kosovo. Bekim Blakaj, șef al organizatiei Humanitarian Law Fund din Kosovo,
a înființat o Carte a Memoriei, o centralizare a tuturor morților și
dispăruților din Kosovo. Rudele și prietenii pot adăuga informații și găsi
detalii despre locul în care cei dragi au fost văzuți pentru ultima oară. El
spune că în Kosovo este „tabu să vorbești despre victimele din rândul altor
comunități” și va rămâne așa până când cei bănuiți de crime de război, de
oricare parte s-ar fi aflat, nu vor fi judecați și nu vor răspunde pentru
faptele lor. Deși în prezent sunt cam 70 de cazuri, martorii nu vor să depună
mărturie și mulți etnici albanezi sunt împotriva judecării celor din Armata de
Eliberare din Kosovo, pe care îi privesc ca pe niște luptători pentru libertate
și eroi naționali. După opresiunea din anii 1990, etnicii albanezi au început
să ceară Belgradului mai multe libertăți și așa s-a născut Armata de eliberare.
În 1997, Armata de Eliberare începea să atace poliția sârbă, dar și obiective
militare sârbești ceea ce a dus la o brutală represiune din partea forțelor lui
Miloșevici. „Am avut probleme în cazurile în care au fost judecați luptători ai
Armatei de Eliberare, am găsit dovezi, dar este greu să-i convingi pe martori
să ia poziție pe față. În același timp, întotdeauna sunt proteste dacă acuzăm
foști membri ai Armatei de Eliberare”, explică un anchetator al TPI.
Atitudinea
se schimbă lent în Croația:
În Croația, mulți se opun ca luptătorii lor să
fie judecați pentru crime de război, pentru că se consideră victime ale
agresiunii sârbe, siliți să riposteze pentru a-și apăra granițele țării. În
anul 2011, condamnarea la 24 de ani de închisoare a generalului Ante Gotovina a
provocat un protest public, iar susținerea de care se bucura Tribunalul de la
Haga a scăzut dramatic. În 1995, Gotovina a condus forțele croate în timpul ofensivei
militare - Operațiunea Furtuna - menite să preia controlul asupra regiunii
Krajina controlate de sârbi. În timpul operațiunii cel puțin 150 de sârbi au
fost uciși. Pentru că ofensiva a asigurat independența Croației și se presupune
că a scurtat cu patru ani luptele sângeroase, cei mai mulți îl consideră pe
Gotovina un erou național. Evenimentele din 1991 rămân vii în memoria
croaților. În această perioadă sârbii din Croația - cu ajutorul armatei de la
Belgrad, în majoritate sârbă - au declarat independența unei treimi din
teritoriul croat sub numele de Republica Independentă Srpska Krajina. Orașul
Vukovar a fost transformat în ruine în primele luni ale războiului. Ljiljana
Alvir, croată din Vukovar, și-a pierdut atât logodnicul cât și fratele în timpul
cuceririi orașului. Alvir avea doar 21 de ani când a fost capturată de forțele
sârbe. S-a reîntors acasă după trei zile, în urma unui schimb de prizonieri,
dar despre logodnicul și fratele ei nu a mai auzit niciodată nimic. „Nici în
ziua de azi nu am liniște, nici eu, nici familia mea. Nu știm dacă fratele meu
mai trăiește sau nu. Ne este frică să-i aprindem o lumânare, pentru că nu vrem
să-l considerăm pierdut, dar ne temem și dacă nu-i aprindem, pentru că toată
lumea are o lumânare, și el nu”, spune ea. Marica Seatović, sârboaică din satul
croat Nova Subočka, cere și ea pedepsirea criminalilor. Și-a pierdut soțul în
1991 în timpul războiului și spune că ucigașii nu au fost trași la răspundere
niciodată. „Am plecat trei zile în satul vecin și când m-am întors mi-am
găsit soțul ucis, împreună cu trei bărbați din vecini. De-a lungul anilor am
aflat cine erau ucigașii - șase soldați croați. Mi-am îngropat soțul de 20 de
ani și tot nu m-am obișnuit cu gândul” spune ea. Vesna Teršelić este directorul
centrului Documenta înființat
cu scopul de a încuraja societatea croată să accepte că ambele părți, atât cea
sârbă, cât și cea croată, se fac vinovate de crime. „Am remarcat o schimbare în
atitudinea oamenilor în toți acești ani, dar nu este de ajuns. Presa din
Croația nu este interesată de procesele crimelor de război. Nu numai că astfel
de articole ar informa publicul despre activitatea TPI-ului, dar ar și educa și
i-ar convinge pe oameni să condamne aceste crime” spune ea. Pentru a ilustra
ruptura dintre teorie și practică când vine vorba de judecarea crimelor de
război în care este implicat cineva apropiat, ea citează un sondaj elaborat de
Centrul Documenta în 2006 care arată că 61% dintre croați credeau că toate
crimele de război trebuie să fie investigate și condamnate. Acest procent a
scăzut dramatic când a fost vorba despre anchetarea lui Gotovina. Damir
Grubiša, profesor la universitatea din Zagreb, explică: „Cazuri precum cel al
lui Gotovina amestecă crimele de război cu naționalismul, ceea ce nu este
bine”. De curând, guvernul croat a propus noi legi care nu ar mai recunoaște
acuzațiile de crimă emise de Belgrad. Mișcarea a fost aspru criticată de opinia
publică internațională, dar fără rezultate.
În
loc de concluzii …
Înțelegerea și descoperirea adevărului este un
proces lung, dar oamenii din Balcani au nevoie să vorbească și să se asculte
unii pe alții, ceea ce, din păcate, nu se întâmplă prea des”, spune un istoric
croat - Vlajko Mihalj. Cât despre Kosovo, perspectiva unei înțelegeri între
sârbi și albanezi și a acceptării durerii reciproce este foarte îndepărtată. Petru
kosovari precum Kumnova sau Perić, aflarea adevărului în legătură cu cei dragi
este doar primul pas către înțelegere și, poate, iertare. Fără acest final, simpla
menționare a suferințelor „celuilalt” ramâne tabu, iar sârbii și albanezii vor
râmâne separați mulți ani de-acum înainte.
2. Războiul din Bosnia 1992-1995: între
regionalizare, islamizare şi genocide:
„La începutul anilor ‘90, puteam opune „balcanizarea”,
înţeleasă ca o tendinţă de dezintegrare a statelor pe motive etnice,
construcţiei europene care, după Maastricht, devenea din ce în ce mai
puternică. Aceste diferenţe nu mai sunt atât de nete în prezent. Astăzi, când
multe state europene se confruntă cu probleme de redefinire a graniţelor ca
urmare a unor regiuni care se doresc independente putem spune că „balcanizarea”
a devenit un fenomen caracteristic întregii Europe”.
Caracteristici geografice:
Situat în partea central-vestică a Peninsulei
Balcanice, teritoriul Bosniei prezintă în principal un relief muntos şi o climă
temperat-continentală, cu influenţe mediteraneene, care îşi lasă amprenta
asupra vegetaţiei. Atât poziţia geopolitică, cât şi evenimentele istorice care
s-au succedat în regiune au condus la apariţia unei diversităţi
etnico-religioase complexe. În Evul Mediu, a existat un stat al Bosniei,
cucerit ulterior de înaintarea otomană. Drept urmare, s-a putut constata o
serie de mutaţii religioase, o mare parte a slavilor trecând la islam. Această
mişcare are la bază două motive principale: preexistenţa unor practici
religioase uşor diferite de ortodoxismul oficial (răspândirea bogomilismului şi
păstrarea unor practici păgâne), pe de o parte, şi acordarea unor beneficii
economice pentru cei ce îmbrăţişau religia profetului, pe de altă parte.
Anexată de la otomani de Imperiul Habsburgic, Bosnia a reprezentat un măr al
discordiei şi pentru izbucnirea Primului Război Mondial. Nici cea de-a doua
conflagraţie mondială nu a ferit Bosnia de confruntări armate, teritoriul
acesteia a fost scena unor lupte atât împotriva ocupaţiei germane, cât şi a
unor confruntări interetnice. Spre deosebire de restul statelor ex-iugoslave
unde se putea distinge o majoritate etnică bine-definită, Bosnia cuprindea la
începutul anilor ‘90 un adevărat mozaic de popoare, unde musulmanii
reprezentau o majoritatea relativă (43,5% din totalul populaţiei), sârbii
constituiau 31,2%, croaţii 17,4%, restul fiind reprezentat de cetăţeni ce s-au
declarat iugoslavi 5,5% şi câteva procente de alte naţionalităţi (inclusiv
evreii din Sarajevo ce locuiau acolo de secole). Caracteristicile etnice nu se
opreau aici. Musulmanii, respectiv acei etnici trecuţi la islam în perioada
otomană şi al căror statut de naţionalitate fusese recunoscut de către Tito,
locuiau, în principal, în zona urbană. Sârbii, deşi minoritari în comparaţie cu
precedenţii, ocupau un teritoriu mai extins, în special în regiunile rurale.
Croaţii se situau în regiunile din zona graniţei de vest şi în mici enclave din
în nordul provinciei.
Cursa spre război:
Căderea comunismului, precum şi declanşarea
conflictelor pentru independenţă în Slovenia şi Croaţia, marcate de un adevărat
efect al dominoului pentru statele ex-iugoslave, nu puteau să nu se răsfrângă
şi asupra complexităţii Bosniei. Deşi nu există o dovadă evidentă, se pare că
între cei doi lideri autoritari ai Croaţiei şi Serbiei: Franjo Tudjman şi,
respectiv, Slobodan Milosevic ar fi existat un acord tacit privind împărţirea
spaţiului bosniac în două zone de influenţă, urmând apoi anexarea fiecărui
teritoriu de către cele două state. Nici Bosnia nu a fost ferită de apariţia
unui lider extremist. Astfel, la alegerile postcomuniste din 1990 câştigă noile
partide etnice. Prin acordul primelor trei partide, Alija Izetbegovic devine
preşedintele ţării, sârbul Momcilo Krajsnic preşedintele Parlamentului, iar
croatul Jure Pelivan primul ministru. Cu mult înainte de alegeri, noua revistă
VOX publica articole în care se anunţa că sârbii vor trăi într-o ţară musulmană
ca nişte cetăţeni de categoria a doua. În acelaşi timp, revista VOX publica o
serie de articole prin care i se aduceau insulte autorului Ivo Andric, bosniac
laureat al premiului Nobel, un bun ilustrator al relaţiilor interetnice bosniace
de-a lungul vremurilor. Dar cine era Alija Izerbegovic? Născut în 1925, în
tinereţea sa, a făcut parte din temutele unităţi naziste formate din musulmani,
pe teritoriul Bosniei, numite Handschar Division, ataşate Waffen SS. Aceste
unităţi au participat atât în cadrul crimelor comise în Balcani, cât şi pe
frontul de est. În timpul lui Tito, acelaşi Alija avea să fie protagonistului
unui scandal prin apariţia cărţii „Islamul între Est şi Vest”, în care se susţinea
că musulmanii bosniaci au fost asimilaţi de către populaţia sârbo-croată.
Protestele ce au avut loc inclusiv în rândul intelectualilor musulmani din
Bosnia au fost urmate de arestarea grupului condus de Alija, sub acuzaţia de
complot în scopul transformării Bosniei în stat islamic. Conform altor surse,
fostul lider bosniac ar fi declarat că: „Nu poate fi pace sau coexistenţă între
credinţa islamică şi instituţiile sociale şi politice non-islamice!”. Mai mult
decât atât, regizorul de origine bosniacă Emir Kusturica (musulman trecut
ulterior la ortodoxie), în memoriile sale, menţionează, pe lângă acuzaţiile de
extremism religios, şi planul lui Izerbegovic de a crea un stat pur musulman,
având ca model schimburile de populaţie din 1922 dintre Grecia şi Turcia.
Acestea urmau să fie realizate cu Serbia propriu-zisă, deţinătoare a unei
importante minorităţi musulmane în regiunea Sandjak-ului. De partea cealaltă a
baricadei, politicianul Radovan Karadžić reprezintă o altă personalitate cu
vederi extremiste. Născut în Muntenegru dintr-un tată cetnic, Radovan urmează
cursurile Universităţii de Medicină din Sarajevo unde se va specializa în
psihiatrie. Cursurile sale vor fi urmate de o specializare în S.U.A., la
Universitatea Columbia din New York. După 1989, acesta pune bazele Partidului
Democratic Sârb din Bosnia. În anii următori militează, adeseori recurgând la
un limbaj violent, pentru păstrarea identităţii sârbe, împotriva unei Bosnii
independente. Alături de generalul ex-iugoslav Ratko Mladić, Karadžić va pune
bazele unei noi armate a sârbilor bosniaci pe fondul moştenirii atât a unui
arsenal, cât şi a unor resurse umane din fosta armată iugoslavă staţionată în
Bosnia.
Evenimentele se precipită:
Vara anului 1991 se prezintă pentru spaţiul
ex-iugoslav ca fiind una extrem de tensionată. În plin conflict de secesiune al
Croaţiei, evenimentele încep să se precipite şi în Bosnia. În luna august,
Alija Izerbegobic anunţă organizarea unui referendum privind independenţa. La
21 august au loc o serie de ciocniri între armata iugoslavă şi musulmani, în
localităţile Caplijna şi Mostar. La rândul ei, populaţia sârbă anunţă, la data
de 21 septembrie, voinţa de a îşi manifesta suveranitatea şi de a obţine
secesiunea în regiunile majoritar sârbeşti, acestea urmând să rămână în
Federaţia Iugoslavă alături de Kraijna (regiune a Croaţiei predominant sârbă
aflată în plin război), Serbia şi Muntenegru. Tot în septembrie 1991 a avut loc
la Haga Conferinţa C.E. referitoare la pacea din Iugoslavia. S-a propus astfel
recunoaşterea republicilor iugoslave care doreau acest lucru. La data de 15
noiembrie, Parlamentul Bosniei-Herţegovina, bucurându-se de o majoritate
musulmană şi a croată, a votat independenţa. Ca reacţie, parlamentarii sârbi au
părăsit sala în semn de protest. Începutul anului 1992 aduce o serie de noi
provocări. La 14 ianuarie, Comunitatea Europeană anunţă că noul stat nu
îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi recunoscut. O zi mai târziu însă,
Bulgaria devenea primul stat ce recunoştea Bosnia-Herţegovina. Sârbii îşi reclamă
din nou dreptul de a rămâne în Iugoslavia. Tentativele Comunităţii Europene de
a mijloci o înţelegere între cele trei etnii în cadrul summit-ului de la
Lisabona eşuează. La 29 februarie 1992 a fost organizat un referendum în
Bosnia. Cu această ocazie, reprezentanţii celor trei etnii trebuiau să răspundă
la întrebarea: „Sunteţi pentru o Bosnia-Herţegovina suverană şi pentru o uniune
statală a celor trei popoare constitutive suverane - croat, musulman şi sârb în
regiunile (cantoanele naţionale)?” În timp ce musulmanii şi croaţii au votat
masiv pentru independenţă, sârbii au boicotat alegerile.
Declanşarea ostilităţilor:
Referendumul a fost urmat de mişcări violente
provocate de toate cele trei etnii, în mai multe centre urbane ale ţării.
Evenimentul ce marchează însă declanşarea ostilităţilor armate a fost
reprezentat de deschiderea focului de către un grup de musulmani asupra unei
nunţi sârbeşti în Sarajevo. A fost ucis tatăl mirelui iar un preot a fost
rănit. Musulmanii şi-au justificat crima prin faptul că nuntaşii afişau ostil
steagul Serbiei. Nici în al 13 lea ceas nu au încetat tratativele de pace. La
data de 3 martie, Alija Izerbegovic şi Radovan Karadić se întâlnesc în cazarma
armatei iugoslave, însă fără efect. Două zile mai târziu au loc mişcări
importante pentru pace în Sarajevo. Politicienii aflaţi în interiorul hotelului
Holiday Inn sunt asaltaţi de mase mari de oameni ce se opuneau naţionalismului.
Sunt afişate portrete ale lui Tito şi steaguri iugoslave şi se strigă „Jos
Guvernul!”. La ordinul lui Karadić, lunetiştii sârbi aflaţi în zonă deschid
focul în plin. Liderul sârbilor bosniaci avea să afirme mai târziu într-un
documentar că era o falsă manifestaţie pentru pace. O serie de forţe
paramilitare, între care şi grupuri infracţionale, pun în următoarele zile
stăpânire pe oraş. În timp ce musulmanii stăpânesc centrul, sârbii se refugiază
în cartierul lor majoritar, Garbavica şi pe înălţimile din jur. În estul
provinciei îşi fac apariţia brigăzi paramilitare sârbe, denumite Tigrii lui Arkan,
conduse de temutul interlop Željko Ražnatović Arkan. Reprezentanţii
internaţionali vorbesc despre purificare etnică cu scopul eliminării populaţiei
musulmane din zonă.
Colapsul:
La 23 aprilie 1992 începea asediul oraşului
Sarajevo, cunoscut drept cel mai lung asediu din istoria contemporană. Acesta
avea să dureze mai bine de 3 ani, depăşind ca perioadă asediul oraşelor
sovietice Leningrad şi Stalingrad în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Pentru a îşi coordona mai bine acţiunile împotriva oraşului, Radovan Karadžić
şi-a stabilit cartierul general în oraşul Pale, o fostă staţiune construită
pentru Jocurile Olimpice de iarnă din 1984. Printre primele acţiuni armate, nu
pot fi trecute cu vederea capturarea de către sârbi a şefului statului, Alija
Izerbegović, şi a fiicei sale, pe aeroportul oraşului Sarajevo, la întoarcerea
dintr-o vizită de lucru. Eliberarea lor s-a făcut în urma unor tratative prin
intermediul forţelor ONU, primindu-se în schimb retragerea forţelor armatei
iugoslave asediate de către musulmani, în cazarma din centrul oraşului. În
timpul asediului, pe lângă privaţiunile legate de lipsa utilităţilor curente şi
o serie de bombardamente sistematice, populaţia civilă a fost în permanenţă
ţinta lunetiştilor aflaţi pe dealurile din împrejurimi. Deplasarea prin anumite
sectoare ale oraşului a devenit o adevărată ruletă rusească pentru pietoni.
Restul regiunilor au devenit un permanent teatru de război pentru forţele celor
trei naţionalităţi. Sârbii au încercat să masacreze sau să alunge populaţia
civilă musulmană din zonele situate în sud-estul provinciei cu scopul de a
forma aici o regiune cât mai omogenă etnic. Enclavele Zepa, Goražde şi
Srebrenica au trecut prin lungi asedii. Evenimentele s-au precipitat şi mai
tare odată cu declararea independenţei provinciei croate Herceg-Bosna, locuite
în majoritate de croaţi şi având ca obiectiv unificarea cu noul stat apărut la
graniţa de vest. Pretextul a fost oferit de apariţia, în ianuarie 1993, a
planului de pace Vance-Owen ce acorda trei districte populaţiei croate. Liderii
regiunii au cerut etnicilor musulmani să se retragă de sub ordinele miliţiilor
croate. Refuzul acestora a determinat izbucnirea unui nou conflict marcat şi
aici de epurare etnică. Un simbol al acestuia îl reprezintă asediul oraşului
Mostar precum şi distrugerea podului otoman de aici, aflat în patrimoniul
UNESCO. Musulmanii au beneficiat din plin de un mare număr de mujahedini veniţi
din ţările arabe; nici ei nu au fost străini de masacre şi abuzuri asupra
celorlalte entităţi. Evenimentele au devenit cu atât mai tragice cu cât în 1993
a izbucnit şi un conflict între forţele musulmane, conduse de Alija
Izerbegović, şi cele conduse de fostul său colaborator din partidul musulman cu
vederi moderate, Fikret Abdić. Acesta din urmă îşi creează un propriu fief în
regiunea Bihać, oraşul Velika Kladusa. Pe fondul unei politici economice în
dezacord cu cea oficială, el îşi creează o nouă autoritate ce tinde să o eclipseze
pe cea a liderului de la Sarajevo. La începutul lunii august a anului 1994,
regiunea neafectată de război până atunci este atacată de forţele musulmane
guvernamentale şi ocupată într-un timp scurt. Fikret Abdić se retrage în
Croaţia. Anarhia domneşte peste Bosnia, peste tot se petrec atrocităţi greu de
crezut pentru omul secolului XX: au loc acte de tortură, execuţii, masacre sau
violuri în masă. Din păcate senzaţionalismul creează un mediu prielnic pentru
presa de scandal, reporteri ai televiziunilor din toată lumea creează ştiri pe
fondul tragediei unor persoane aflate în grea suferinţă. Un element edificator
al acestui aspect a fost reprezentat de filmul: No Man’s Land, pus în scenă şi
sub forma unei piese de teatru la Teatrul Naţional din Bucureşti. Tragedia este
cu atât mai mare cu cât foşti prieteni sau, în unele cazuri, membri ai
aceleiaşi familii ajung să se privească prin dispozitivul de ochire al armelor.
Nu au încetat nici tentativele de pacificare a zonei. Sunt impuse sancţiuni
economice Iugoslaviei, precum şi o serie de sancţiuni privind livrarea
armamentul tuturor taberelor aflate în conflict. O serie de planuri ale marilor
puteri privind federalizarea în entităţi naţionale cu o largă autonomie eşuează
(Planul Vance-Owen 1993). La 11 noiembrie 1993, ca urmare a unei rezoluţii ONU,
a fost inaugurat la Haga, Tribunalul pentru Penal Internaţional pentru crimele
de război din fosta Iugoslavie (TPIY), ce continuă să îşi desfăşoare
activitatea până în zilele noastre. Acesta este primul tribunal penal
internaţional însărcinat cu judecarea responsabililor pentru săvârşirea de
crime de război, de la crearea tribunalului de la Nürnberg. Dacă la începutul
conflictului Statele Unite au decis să rămână neutre, amploarea acestuia a
determinat implicarea lor în război. Evenimentele care au grăbit intervenţia
Statelor Unite în noi etape ale războiului au fost reprezentate, în principal,
de explozia a două obuze în piaţa Markale din Sarajevo, în februarie 1994 şi,
respectiv, august 1995. Deşi s-a contestat inclusiv de către reprezentanţi ai
forţelor de menţinere a păcii faptul că cele două obuze ar fi fost trase
dinspre tabăra sârbească, evenimentele ce au cauzat numeroşi morţi şi răniţi au
avut un impact emoţional deosebit asupra opiniei internaţionale. În 1994, SUA
ameninţă Croaţia cu sancţiuni similare celor impuse Iugoslaviei, pentru
implicarea în conflict. Prin intermediul preşedintelui Clinton, se ajunge la o
alianţă între Franjo Tudjman şi Alija Izerbegovic. În acelaşi timp, sârbilor li
se dă un ultimatum de 10 zile să îşi ridice armamentul greu din jurul capitalei
bosniace. Ulterior, la 29 martie 1994, Statele Unite, în urma recunoaşterii
noului stat, îşi deschid o ambasadă la Sarajaevo.
Viaţa cotidiană în Sarajevo în timpul conflictului:
Tragedia oraşului Sarajevo a fost intens
ilustrată în toate domeniile artei, începând cu melodia formaţiei irlandeze U2
alături de tenorul Luciano Pavaroti, „Miss Sarajevo” şi ajungând până la best
sellerul internaţional „Violoncelistul din Sarajevo”. În acest roman, scriitorul
canadian, Steven Galloway, ilustrează prin intermediul mai multor personaje
fictive aspecte ale vieţii cotidiene din oraş în timpul asediului. Centrul
acţiunii a fost însă reprezentat de un fapt real, în urma exploziei din strada
Vase Miskina în care 22 de persoane au fost ucise în timp ce stăteau la coadă
la pâine. Violoncelistul Vedran Smajlovic ia decizia de a cânta timp de 22 de
zile sub ameninţarea lunetiştilor în locul desfăşurării masacrului. O altă
poveste a fost reprezentată de cea a cuplului cunoscut în presa vremii: Romeo
şi Julieta din Sarajevo. El sârb, ea musulmană, pe numele lor real Boško Brkić
şi Admira Ismić. Un cuplu de tineri ce au încercat să fugă împreună din oraş de
frica represaliilor musulmanilor împotriva sârbilor aflaţi în oraşul asediat de
ai lor. La data de 18 mai 1993, cei doi au fost ucişi de un lunetist necunoscut
(fiecare dintre cele două părţi acuzând-o pe cealaltă de oribila crimă).
Corpurile îmbrăţişate ale celor doi aveau să stea în zona de no man’s land timp
de câteva zile. Nicio persoană nu a avut curajul să intervină de frica
lunetiştilor aflaţi în clădirile din jur. Un alt episod legat de o veche
prietenie dintre un sârb şi un musulman este relatat în memoriile regizorului
Emir Kusturica. Protagoniştii sunt doi prieteni ai autorului din copilărie, un
musulman cu numele de Paša şi un sârb rămas în oraşul controlat de musulmani,
pe nume Njego Aćimović: „Njego Aćimović a petrecut primele zile ale războiului
terorizat şi baricadat în apartamentul lui din strada Kalemova nr.2. Se
îngrozea la cel mai mic zvon de glasuri în casa scării. Ameninţările
telefonice, înjurăturile şi bătăile în uşă deveniseră o practică obişnuită ale
celor care voiau să îl scoată din apartament ca să se mute în locul lui. (...)
După ce trecea prin tirul de baraj al franctirorilor, Paša ajungea la prietenul
său cu mâncare. Prietenia lor este o poveste pe care nu a difuzat-o niciun
canal de televiziune. De la începutul războiului, pe aceste canale nu se vedea
şi nu se auzea nimic despre prietenia dintre sârbi şi musulmani. Paša s-a ivit
în vârful dealului Gorica, s-a oprit să-i lase ceva de mâncare surorii lui,
Azemina, şi a coborât în fugă către clădirea din strada Kalemova nr 2. A gonit
un grup de rişcari din faţa uşii blocului lui Njego, apropiindu-se de cel mai
înalt dintre ei: - Şterge-o de aici dacă nu vrei să-ncasezi o scatoalcă!
Panicat, găliganul şi-a luat banii şi a luat-o la fugă. (...) De teamă să nu
fie altcineva care imita glasul lui Paša, Njego nu a răspuns imediat la uşă. În
cele din urmă s-a hotărât să se apropie, şi-a recunoscut prietenul prin vizor
şi a deschis. A fost cuprins de un sentiment de siguranţă în prezenţa
tovarăşului său. Un sentiment mai puternic decât foamea care îl chinuia de
câteva zile.(...) După care cei doi amici au plecat să cumpere pâine de la
brutărie. Au trecut de mai mulţi oameni care stăteau la coadă de o bună bucată
de vreme. Paša a observat un tip care îl privea chiorâş, oftând. I-a tras o
palmă pe loc: - Băi, idiotule, l-a repezit el, vrei să-ţi dau una de să-ţi
sară ochii din cap? Tu ai bătut la uşa lui Njego, aşa-i? (...) Aşa îi făcea
Paša pe oameni să ştie ce-i aşteaptă, dacă se iau de casa ori de viaţa
prietenului său. Nu putea fi altfel. Trecutul îi obliga. Amintirile îi
îndatorau reciproc. Niciunul dintre ei nu putea uita cum se înfiripase
prietenia lor, pe caldarâm, cum învăţaseră împreună regulile şi morala
străzii.” Şi nu au fost puţine astfel de cazuri. O dovadă în plus a acestui
aspect este reprezentată de mărturiile strânse de către nepoata fostului lider
Iugoslav Tito, pe numele ei Svetlana Broz în lucrarea cu titlul „Good people in
an Evil Time. Portraits of complicity and resistance in the bosnian war”.
Apogeul conflictului, masacrul de la Srebrenica:
La fel cum pentru mulţi, Al Doilea Război
Mondial se confundă imediat cu imaginea Auschwitz-ului, războiul bosniac îi
trimite pe mulţi cu gândul la generalul Ratko Mladić şi masacrul bărbaţilor şi
băieţilor musulmani din enclava Srebrenica. Oraşul, cunoscut înainte de război
ca o importantă staţiune balneoclimaterică, devenise încă din primii ani ai
conflictului un refugiu pentru musulmanii din regiune. Asediul enclavei
Srebrenica a început încă din primăvara anului 1993, când sârbii au declanşat
aici o ofensivă puternică. În aceste condiţii, deplasarea generalului ONU,
Philippe Morillon, prin liniile sârbe, în interiorul enclavei a fost urmată de
sechestrarea acestuia de către populaţia musulmană înfricoşată de posibilitatea
unui viitor măcel sârbesc. Presat de evenimente, generalul promite populaţiei
că Srebrenica va deveni o zonă de protecţie a ONU. Între timp, au avut loc noi
negocieri de pace, începute sub bune auspicii la Atena, în mai 1993. La acestea
participă, din partea sârbilor bosniaci, Radovan Karadžić, alături de
preşedintele iugoslav, Slobodan Milosević. Iniţial, Karadžić este de acord cu
Planul Vance-Owen privind transformarea Bosniei într-o mică confederaţie pe
baze etnice. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat rezoluţia 824 prin care
oraşele Sarajevo, Tuzla, Zepa, Bihac, Gorazde şi Srebrenica erau declarate oficial
„zone de securitate”. Întoarcerea liderului sârbilor bosnieci la Pale a fost
urmată de o schimbare radicală în ceea ce priveşte planurile de pace. Lucrurile
s-au precipitat atunci când generalul Ratko Mladić a prezentat o nouă hartă cu
regiunile ocupate de sârbi şi cu ceea ce le-ar reveni în urma conflictului. În
aceste circumstanţe au loc schimbări importante, Radovan se răzgândeşte, fapt
ce determină o tensionare a relaţiilor lui cu Milosević. În anii următori,
acestea vor duce treptat la retragerea sprijinului iugoslav pentru sârbii
bosniaci. Anul 1994 a reprezentat însă apogeul conflictului, acesta a debutat
cu prima explozie a unui obuz în Piaţa Markale din Sarajevo, ucigând o serie de
civili în luna februarie. Momentul a fost urmat de o tensionare a
relaţiilor între sârbii ce asediau oraşul şi trupele ONU ce îi forţează să îşi
retragă armamentul greu din jur. Un factor important de presiune a fost
intervenţia în anumite zone a aviaţiei NATO, de pe portavioanele situate în
Marea Adriatică. În acelaşi timp, nu au fost puţine momentele în care sârbii au
atacat şi chiar au luat ostatici membri ai forţelor de menţinere a păcii. Unii
dintre aceştia au fost legaţi de clădirile ce puteau reprezenta obiective
militare pentru NATO. La sfârşitul lunii aprilie, s-a constituit Grupul de
Contact pentru fosta Iugoslavie, alcătuit din SUA, Marea Britanie, Franţa,
Germania şi Rusia. Toate demersurile pentru pace însă eşuează. Un aspect demn de
menţionat este faptul că, pe perioada războiului au fost semnate peste 60 de
acorduri de încetare a focului şi patru planuri internaţionale de reglementare
a situaţiei în regiune. Între timp, pe frontul musulmano-croat se ajunge la o
nouă înţelegere mijlocită de Bill Clinton. Acesta ameninţă Croaţia cu măsuri de
embargo, situaţie ce ar fi fost cu atât mai dezastruoasă pentru croaţi cu cât
se pregăteau de declanşarea unei noi ofensive pentru recuperarea zonelor
ocupate de sârbi încă din 1991 (Operaţiunea Oluja). Întrevederea dintre
preşedintele croat Franjo Tudjman şi Alija Ierbegović a fost urmată de
incheierea unei noi alianţe împotriva sârbilor. Evenimentele de la Srebrenica
se precipită. Deşi a fost declarată zonă de securitate a ONU, localitatea este
asediată în continuare de forţele sârbe. Motivaţia a fost reprezentată de
existenţa aici a unor formaţiuni paramilitare ce terorizau localităţile
sârbeşti din jur, prin crime şi jafuri asupra populaţiei civile. Deşi există
mărturii referitoare la acest aspect, comandantul militar al musulmanilor, pe
numele lui Naser Orić, adus de curând în faţa TPI a fost declarat nevinovat. La
4 iunie 1995 generalul Bernard Javier, comandantul francez al FORPRONU (Forţa
de protecţie a ONU) s-a întâlnit cu Ratko Mladić şi generalul iugoslav Persić
cu scopul de a negocia preţul ostaticilor de la Srebrenica. Mladić formulează
trei puncte: 1. Sârbii din Bosnia nu vor ataca niciun soldat FORPRONU, 2.
FORPRONU renunţă la atacurile aeriene pe teritoriul sârb din Bosnia, 3. Imediat
după semnarea acestui acord ostaticii vor fi eliberaţi. Trei zile mai târziu,
generalul francez se întâlneşte la Split cu generalul Ruper Smith, şeful
forţelor ONU la Sarajevo şi cu reprezentantul politic al Naţiunilor Unite,
Yasushi Akashi. Se ia decizia de a ceda în faţa cererilor lui Mladić. La data
de 11 iunie 1995, sârbii ocupă localitatea Srebrenica, batalionul olandez al
FORPRONU nu ripostează. Generalul Javier ordonă retragerea de pe câmpul de
luptă, având ca argument numărul mare de militari ce şi-ar fi pierdut viaţa pe
câmpul de luptă. Acţiunile de luptă se mărginesc la raiduri aeriene împotriva
sârbilor bosniaci în luna următoare. În dimineaţa de 12 iulie un număr de peste
30.000 refugiaţi musulmani invadează baza militară a ONU din localitatea Potocari,
aflată în apropiere de Srebrenica. În aceeaşi zi, Ratko Mladić ocupă baza.
Filmările ni-l arată jovial, oferind clemenţă şi chiar dulciuri copiilor aflaţi
în bază. În zilele următoare, femeile şi copiii sunt lăsaţi să plece cu
autocare spre zonele controlate de musulmani. Toate persoanele de sex masculin
cu vârsta de peste 14 ani sunt reţinute şi ucise sistematic într-o clădire din
apropiere motivându-se participarea acestora la lupte ca terorişti. Masacrul de
la Srebrenica reprezintă cea mai neagră pagină a războiului din ex-Iugoslavia;
lui i-au căzut victime peste 8.000 de persoane. A fost cea mai mare crimă în
masă din Europa după Al Doilea Război Mondial. În data de 16 iulie, liderul
sârbilor bosniaci, Radovan Karadžić, întrebat de un reporter al în
ziarului spaniol „El Pais” dacă va da socoteală la Haga pentru acţiunile sale
răspundea cinic: „Îmi vine să râd. Acest tribunal este o ruşine pentru comunitatea
internaţională”. Deşi masacrul, precum şi intenţia de genocid nu pot fi puse la
îndoială, au existat şi evenimente care au şubrezit imaginea de victime a
musulmanilor. Astfel, după înfrângerea de la Donji Vakuf şi ei au lansat
atacuri asupra căştilor albastre britanice din enclava Gorazde. Englezii au
ripostat ucigând doi agresori. În acelaşi timp, un raport al forţelor franceze
FORPRONU atrăgea atenţia asupra faptului că lunetiştii musulmani continuă să
împuşte civili musulmani pentru a provoca o reacţie occidentală împotriva
sârbilor. Răspunsul NATO are loc în condiţiile exploziei unui nou obuz în Piaţa
Markale din Sarajevo, soldat cu nu mai puţin de 37 de morţi şi 90 de răniţi. În
lunile următoare, alianţa declanşează operaţiunea Deliberate Force având ca
obiective distrugerea întregii capacităţi militare a Republicii Srpska. Bombardamentele
încurajează alianţa croato-musulmană ce organizează puternice atacuri la sol.
La 12 octombrie, sârbii sunt nevoiţi să semneze un acord de încetare a focului
pentru următoarele două luni. Aceasta urma să pregătească bazele tratativelor
de pace de la Dayton.
Acordurile de la Dayton:
La sfârşitul lunii noiembrie, conducătorii
Croaţiei, Serbiei şi Bosniei s-au întrunit la Dayton, o bază militară americană
din statul Ohio pentru începerea negocierilor de pace. Acestea nu au fost însă
lipsite de dificultăţi. O serie de tensiuni au apărut între cele două părţi pe
fondul coridorului ce urma să lege enclava musulmană Gorazde de restul
federaţiei şi a coridorului Brčko. Bosnia urma să rămână în continuare un stat
unitar, despărţit până astăzi în trei entităţi: musulmană, croată şi sârbă. În
acelaşi timp, în interiorul statului urmau să se creeze două entităţi:
Federaţia Croato-Musulmană şi Republica Srpska. Fiecare dintre ele se bucură de
autonomie şi constituţie proprie, cât şi de posibilitatea de a stabili raporturi
privilegiate, prima cu Croaţia, a doua cu Serbia. Musulmanii, împreună cu
croaţii au primit 51% din teritoriu în timp ce sârbii au obţinut 49%. În
acelaşi timp, musulmanii au primit suburbiile oraşului Sarajevo şi un coridor
spre localitatea Gorazde, în timp ce sârbii au primit Srebrenica şi Zepa.
Forţele NATO urmau să asigure pacea şi securitatea în teritoriu. La 14
decembrie 1995 liderii care declanşaseră acest război semnau acordul de pace.
La 20 decembrie forţele FOR ajungeau în Bosnia. Se sfârşea cel mai sângeros
conflict din Europa după Al Doilea Război Mondial. Conflictul a provocat în
total peste 200.000 de morţi, peste trei milioane de refugiaţi şi un număr greu
de calculat au fost răniţi.
Bosnia astăzi:
Războiul din Bosnia, poate fi considerat mai
degrabă un conflict îngheţat. Bosna este departe de a fi o societate funcţională
care să se aşeze pe principii democratice. Conform statisticilor, o mare parte
din populaţie consideră că se află mai aproape de un război decât o integrare
în structurile Uniunii Europene. După ce s-a ascuns o perioadă de 14 ani, Ratko
Mladić, comandantul statului major al Armatei sârbilor din Bosnia, a fost de condamnat pentru genocid, crime contra
umanităţii şi crime de război. Mladić, a fost condamnat în primul rând pentru
conducerea campaniilor violente de purificare etnică în Bosnia-Herţegovina, din
1992 până în 1995. În al doilea rând, a fost declarat vinovat pentru dirijarea
campaniei de crime comise în cursul asediului oraşului Sarajevo. În al treilea
rând, a fost condamnat pentru genocidul comis în Srebrenica, în 1995. De
asemenea, Ratko Mladić a fost declarat vinovat de utilizarea forţelor aflate
sub comanda sa pentru a lua ostatici dintre forţele ONU însărcinate cu
menţinerea păcii, având ca obiectiv descurajarea NATO de a proceda la atacuri
aeriene. Astfel, Ratko Mladić a fost condamnat la închisoare pe viaţă.
Procurorul TPI, Serge Brammertz, respinge cu tărie opinia referitoare la faptul
că această decizie de condamnare ar fi contra întregului popor sârb. Conform
declaraţiei acestuia, această decizie trebuie interpretată ca reţinând
culpabilitatea lui Ratko Mladić şi numai a lui. Pe de altă parte, procurorul
TPI afirma că opinia conform căreia
Ratko Mladić va fi amintit ca erou este complet falsă, iar istoria îşi va
aminti de el pentru numeroasele comunităţi şi vieţi distruse. O mare parte a
sârbilor văd însă arestarea lui Mladić drept un act împotriva poporului lor. De
menţionat că o mare parte dintre persoanele cercetate pentru crime de război
atât în Croaţia (Generalul Ante Gotovina) cât şi în Bosnia (Naser Orić) au fost
achitaţi în procesele avute la Haga. Acest lucru nu va face decât să adâncească
prăpastia între cele două entităţi. Un alt factor pe care îl putem lua în
considerare îl reprezintă implicarea în zonă a unor puteri externe. Turcia
preşedintelui Erdogan, de exemplu, se implică într-o politică economică
neo-otomană în Balcani. De menţionat că acesta a felicitat personal Compania
Turcă de Radio şi Televiziune pentru serialul numit „Alija”, o ecranizare a
vieţii lui Izerbegovic. Un fenomen îngrijorător atât pentru musulmanii de rând
cât şi pentru Europa Occidentală îl reprezintă legăturile unei părţi a
comunităţii musulmane cu Statul Islamic/ISIS. Bosnia marcată de violenţele
anilor 90 reprezintă un important spaţiu de recrutare pentru militanţii
islamişti. Aceste lucruri devin cu atât mai îngrijorătoare cu cât în anumite
localităţi din Bosnia au fost afişate inclusiv steaguri şi simboluri ale
Statului Islamic. Serbia rămâne de partea cealaltă a baricadei, cel mai
important partener pentru populaţia aflată în regiunea Republicii Srpska. Deşi
nu a recunoscut oficial genocidul, Serbia a avut o atitudine pozitivă prin
arestarea şi trimiterea la Haga a celor doi criminali de război: Ratko Mladić
şi Radovan Karadžić. În timpul mandatului preşedintelui Boris Tadić, Serbia
începe să se orienteze către Uniunea Europeană. Actualul preşedinte al Serbiei,
Alexandar Vucić, a încercat un gest de reconciliere în 2015 când, în calitate
de prim ministru s-a aflat în fruntea unei delegaţii sârbe ce urma să participe
la comemorările victimelor de la Srebrenica. Având în vedere apropierea din
trecut a premierului de Slobodan Milosevic, Vucić a devenit ţinta unui tir cu
pietre din partea rudelor victimelor de război. Tot de partea etnicilor sârbi,
un actor important în zonă îl reprezintă Rusia. Aceasta s-a declarant de curând
nemulţumită de atitudinea părtinitoare a tribunalului de la Haga. Naţionalismul
exacerbat, războiul, manipularea, implicarea puterilor externe au determinat
divizarea pentru următorii ani a societăţii ex-iugoslave. Există însă şi
germeni ai speranţei prin naşterea şi dezvoltarea unei generaţii tinere ce nu a
luat contact cu războiul în întreg spaţiul iugoslav. Actualmente, există însă
două formaţii de rock alternativ ce critică actele de corupţie ale
politicienilor, sărăcia cât şi manipularea la care este supusă populaţia de
rând. Una bosniacă, numele ei fiind Dubioza Kolektiv şi cealaltă sârbă,
S.A.R.S. Cele două au organizat de curând un concert împreună în localitatea
Zenica. „Războiul a distrus imaginea Iugoslaviei ca o comunitate de popoare, de
entităţi politice distincte şi capabile să trăiască împreună în interiorul
aceleiaşi forme de stat. Încă neîncheiatul război de secesiune iugoslav este expresia
cea mai dramatică a conflictului dintre localism şi globalizare.”
3. Etnicii
sârbi din Croația, ținta violențelor. Urmările războiului din ex-Iugoslavia nu
se șterg ușor:
Boris Petko, etnic sârb din Croația: Mă acuză că sunt criminal de război, dar aveam doar 12 ani când a izbucnit războiul! Seria de războaie care au urmat dezmembrării fostei Iugoslavii, în anii '90, au fost deosebit de încrâncenate şi de sângeroase. Chiar şi în ziua de azi, regiunea stă sub semnul naţionalismului militant, presărat cu acuzaţii şi contra-acuzaţii. Un reporter DW a vizitat un mic sat din regiunea Šibenik-Knin, din sudul Croaţiei, unde minoritatea sârbă se confruntă, adesea, cu violenţe. Un localnic pe nume Boris Petko spune că a sosit timpul ca cei de aici să înceapă să privească în viitor. Locuitorii din Uzdolje nu vor uita niciodată ziua în care un grup de oameni a atacat barul lui Boris Petko. Boris, familia şi prietenii lui se uitau la un meci de fotbal atunci când grupul respectiv a luat barul cu asalt, i-au bătut pe toţi cei dinăuntru şi a distrus tot. Un băiat de 16 ani din vecini a fost chiar spitalizat, cu o rană gravă la cap. „Nu erau de prin partea locului. Au călătorit mai mult de 100 de kilometri. A fost un atac premeditat. Vreau ca autorităţile să afle cine l-a organizat şi cine i-a trimis!” - cere Boris Petko, proprietarul barului. De atunci, Boris a reparat stricăciunile. Unii bănuiesc că atacatorii sunt acum după gratii, deşi circumstanţele atacului încă n-au fost lămurite. Boris, care face parte din minoritatea sârbă din Croaţia, a fost potopit cu injurii, online, din partea croaţilor cu vederi de dreapta. Ei îl acuză că este criminal de război şi fost ofiţer de poliţie care a torturat prizonieri de război croaţi. „Autorităţile şi presa n-au infirmat niciodată aceste acuzaţii! Nimeni n-a lămurit faptul că nu e vorba de mine, Boris Petko. Au tăcut toţi, mâlc. Nimeni n-a explicat că aveam doar 12 ani când a izbucnit războiul!” - spune Boris Petko. Moştenirea războiului din ex-Iugoslavia este vizibilă şi-n ziua de azi: cantonul croat Šibenik-Knin a fost odinioară ocupat de sârbi, apoi recuperat de croaţi. Regiunea este încă presărată cu ruine. Aici au fost masacraţi mii de oameni, căzând victime purificării etnice. Sute de mii au fost siliţi să plece. Recuperarea ţinutului Knin, în cadrul operaţiunii „Furtuna” a devenit un simbol al victoriei croate. Şi este sărbătorită în fiecare an, cu mare fast. În 2019, preşedinta Kolinda Grabar-Kitarovic a spus că-şi dorea să fi luptat cot la cot cu trupele croate. În Croaţia, naţionalismul este în creştere. Atacurile asupra minorităţii sârbe se înmulţesc, chiar dacă guvernatorul regiunii susţine că atacul de la Uzdolje a fost un incident izolat. „N-au existat incidente. Situaţia e paşnică şi stabilă. Aici nu există excese, crime făcute din ură sau lucruri de acest gen”, susține Goran Pauk, administratorul cantonului Šibenik-Knin. Guvernul croat vede, totuși, lucrurile altfel. A condamnat cu tărie atacurile şi cere ca autorităţile locale să-i găsească pe făptaşi. Însă problema este mult mai mare decât vor autorităţile să recunoască, spune jurnalista Vaska Radulović. Bande scandează sloganuri naţionaliste şi, pe timpul nopţii, aruncă cu pietre în geamuri - deşi, spune ea, doar foarte puţine dintre aceste atacuri ajung la cunoştinţa publicului. „În sate în care locuiesc mai mult sârbi vârstnici, aceştia nu vor să vorbească despre asta când se întâmplă astfel de lucruri. Teama lor e justificată. Pentru că un atac de genul celui de la Uzdolje se poate repeta oriunde”, explică jurnalista Vaska Radulović. „Aici, măslinii oamenilor au fost tăiaţi. Oamenii trăiesc de pe urma lor. Sunt agricultori. Sigur, nimeni nu i-a întrebat cât de mari au fost pagubele şi n-au primit niciun fel de despăgubire”, spune jurnalista, arătând imagini cu o plantație devastată. Dar Boris nu e intimidat. El spune că se înţelege bine cu oricine - fie el sârb sau croat. Pe lângă bar, el are şi o fermă şi are planuri mari. Speră să-şi transforme curând barul într-un restaurant care va servi preparate din carnea animalelor crescute chiar de el. „Trebuie să privim în viitor, nu în trecut. Vrem să trăim, să muncim şi să creăm ceva. Asta e tot!”, spune bărbatul. Lângă casa lui se află o placă comemorativă care aminteşte de cei opt sârbi ucişi aici în timpul operaţiunii „Furtuna”. Toţi au murit în aceeaşi zi şi toţi aveau peste 60 de ani. Erau vârstnici care n-au putut sau nu au vrut să fugă. Ucigaşii lor sunt încă în libertate. Aici, istoria nu este deloc uitată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu