TEOLOGIA ÎNLOCUIRII - ESTE CORECTĂ BIBLIC?

TEOLOGIA ÎNLOCUIRII - ESTE CORECTĂ BIBLIC?

Ce este teologia înlocuirii (Israelului cu Biserica) și cum s-a ajuns la aceasta?

 Pe parcursul acestui articol voi căuta să ofer răspunsuri la întrebarea: Este compatibilă cu Sfintele Scripturi teologia înlocuirii, de către Dumnezeu, a Israelului cu Biserica? Problematica în discuție este una de un interes cu totul special în lumea creștină și nu numai, și sunt convins că vine în întâmpinarea și a unor întrebări pe care și mulți dintre dumneavoastră vi le puneți. În contextul evoluției vulcanice a evenimentelor mondiale care au Israelul în epicentru, poziționarea corectă vis-à-vis de acest popor și față de acestă bătălie pe viață și pe moarte este deosebit de importantă în ochii lui Dumnezeu. Voi aborda această tematică, nu cu gândul vreunei polemici, ori replici, și nici din dorința incriminării gratuite a susținătorilor teologiei înlocuiri, ci cu dorința sinceră de a scoate în evidență, înainte de orice, atitudinile și relațiile neschimbate, de îndurare și de dragoste, ale lui Dumnezeu vis-à-vis de poporul ales al Vechiului Testament, Israelul, dar și cu dorința de a fi motivați să-L imităm pe Tatăl nostru ceresc în această atitudine față de Israel, care este mai izolat și mai periclitat ca oricând. Fac de la bun început observația că prin susținerea validității teologiei înlocuirii, adică prin contestarea faptului că Dumnezeu Își menține în totalitate promisiunile făcute Israelului, se pune sub semnul întrebării însăși siguranța Bisericii în raport cu promisiunile divine care i-au fost făcute acesteia. Dar, cel mai grav, se atentează la însăși caracterul și persoana Ființei Supreme, fapt care este extrem de primejdios.

A.Prezentarea esenței teologiei înlocuirii (substituirii). Diversele perspective despre relația dintre Biserică și Israel pot fi împărțite în două mari concepții, tabere ori școli de gândire. O perspectivă afirmă că Biserica este continuatoarea lui Israel, înlocuindu-l pe acesta în planurile divine, cunoscută ca fiind teologia înlocuirii/substituirii, concepție la care mă voi referi, după cum spuneam. Conform teologiei înlocuirii, de la Avraam până la Jertfa Domnului Iisus Hristos au fost două entități moral-spirituale diferite pe pământ: Israel - poporul lui Dumnezeu vechi testamentar și neamurile înstrăinate de Dumnezeu. După „Cruce”, după momentul Golgota, au rămas, - se susține -,  tot două colectivități, fără vreo  importanță în ceea ce privește apartenența etnică, ci în funcție doar de statutul spiritual înaintea lui Dumnezeu și anume: colectivitatea celor care cred în Iisus Hristos, respectiv „Israelul spiritual” sau Biserica și „cei care nu cred”, indiferent, după cum spuneam, dacă aceștia fac parte dintre neamuri sau din națiunea Israel. Teologia înlocuirii declară că Israelul, după ce L-a respins pe Mântuitorul Iisus și L-a condamnat la moartea prin răstignire, a fost înlocuit de către Biserică. Astfel că Biserica este acum adevăratul „Israel al lui Dumnezeu”, continuatorul Israelului national, al cărui viitor sau destin special este compromis pentru totdeauna. Promisiunile făcute Israelului național, în V.T., sunt împlinite „în”, „pentru” și cu privire la Biserică. Deci, spre exemplu, profețiile din Scriptură cu privire la binecuvântarea și restaurarea Israelului în Țara Promisă sunt „spiritualizate”/„alegorizate” devenind promisiuni de binecuvântare divină față de Biserică. Desigur, o problemă majoră în această perspectivă este continuarea existenței miraculoase a poporului evreu de-a lungul secolelor și, în mod special, restaurarea  statului modern Israel. Dacă Ereț Israel a fost condamnat de Dumnezeu și nu mai există viitor pentru această națiune, cum putem explica supraviețuirea fenomenală, supranaturală, a poporului evreu de-a lungul ultimilor 2000 de ani, în pofida numeroaselor încercări de a-l distruge? Cum explicăm de ce și cum a reapărut Israelul ca națiune în secolul XX, după ce aceasta nu a existat timp de 1900 de ani? Dar revenirea la limba ebraică, limba profeților din V.T.? Dar incredibila revigorare geografico-economică? Dar  câștigarea biruințelor împotriva unor inamici incomparabil mai numeroși și mai bine înarmați? etc.. Conform teologiei înlocuirii, restaurarea și prosperarea Statului Israel este doar un accident al istoriei, un joc al conjurațiilor conspiraționiste, fără nicio justificare biblică sau vreun ajutor divin supranatural. Aderenții teologiei înlocuirii cred că evreii, nemafiind popor ales al lui Dumnezeu, nu mai beneficiază de planuri de viitor specifice, decât doar atât cât are Dumnezeu pentru oricare altă națiune de sub soare. Mai mult, unii ideologi susțin că locuitorii actuali ai Statului Israel nici măcar nu sunt evrei veritabili! În sfârșit, cu privire la cei care cred că restaurarea Israelului este un act al lui Yahveh, în fidelitate față de legământul făcut cu Avraam cu aproximativ 4000 de ani în urmă, se adoptă o poziție de superioritate, chiar de dispreț sau/și de compătimire. Teologia înlocuirii, îmi pare rău, dar trebuie să o spun  cu claritate încă de la început, și voi aduce dovezi consistente în acest sens, este o abordare teologică extrem de înșelătoare și dăunătoare, care nu numai că a deviat milioane de creștini de la adevărul biblic, dar a și provocat mult rău, de proporții inimaginabile. Această teologie și-a adus din plin aportul la persecutarea evreilor de către Biserică de-a lungul secolelor, dar, mai mult, a fost folosită și de către Hitler pentru a justifica Holocaustul. Pentru legitimarea „morală” a „soluției finale”, naziștii au făcut permanent trimitere la refomatorul german Martin Luther, cunoscut pentru poziția sa antisemită. Dar, înainte de aceasta, am rămas dator să prezint, foarte pe scurt, și conținutul școlii de gândire opusă teologiei înlocuirii, anume dispensaționalismul. Dispensationalismul, sau premilenismul, afirmă că Biserica este complet diferită de Israel, și că Dumnezeu are planuri fundamental diferite cu fiecare din aceste două colectivități. Biblic vorbind, Biserica fiind distinctă față de Israel, cele două colectivități nu trebuie confundate și nici folosite interschimbabil. Suntem învățați din Scriptură că Biserica este o creație complet nouă, care a luat ființă în ziua Cincizecimii și va continua până când va fi luată la ceruri, prin răpire (Ef. 1:9-11; 1 Tes. 4:13-17, etc.). Biserica nu are legătură cu blestemele și binecuvântările Israelului. Legămintele, promisiunile și avertizările specific din V.T. făcute pentru Israel sunt valabile doar pentru Israel, desi, evident, și Biserica trebuie să învețe din acestea. Israel a fost pus temporar deoparte în programul lui Dumnezeu în ultimii 2.000 de ani de Diasporă, așa cum rezultă și din celebra profeție a celor 70 de săptămâni a lui Daniel, profeție care este cheia escatologică indicată de Însuși Mântuitorul pentru a înțelegerea corectă evenimentelor finale, viitoare. După răpire, Dumnezeu va restaura Israelul, acesta redevenind principala focalizare a planului Său, dar nu înainte de a trece prin urgiile Necazului lui Iacov, strâmtorare care-l va pregăti pentru a doua venire a lui Mesia. Așa că, atunci când Hristos Se va întoarce pe pământ, la sfârșitul Necazului celui Mare, Israelul va fi pregătit să-L primească, să spună: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” Rămășița supraviețuitoare a lui Israel va fi mântuită, iar Domnul Își va instaura Împărăția pe pământ, cu capitala la Ierusalim. Avându-L pe Hristos ca Rege, Israelul va fi națiunea conducătoare și reprezentanți din toate națiunile vor veni la Ierusalim pentru a-L onora și a se închina Regelui - Iisus Hristos. Biserica Se va întoarce cu Hristos și va domni împreună cu El timp de 1.000 de ani (cf. Apoc. 20:1-5). Există suficiente dovezi asupra faptului că atât Vechiul cât și Noul Testament susțin interpretarea premilenistă /dispensaționalistă a planului lui Dumnezeu pentru Israel și nicidecum teologia înlocuirii Israelul de către Biserică. În prezent, în vreme ce Dumnezeu Își focalizează atenția în principal asupra Bisericii, El nu a uitat de Israel, iar într-o zi va restaura și ridica această națiune la rolul intenționat și promis pentru ea.

B.Scurtă prezentare privind nașterea și evoluția teologiei înlocuirii.Teologul Derek Prince, în lucrarea „Destinul Israelului și Biserica”, apărută la Editura Neemia, în 1992, la pagina 10, afirmă: „O înțelegere greșită, ignoranța și o deformare aproape nelimitată, referitoare la identitatea Israelului, a cuprins Biserica timp de multe secole. Acest fapt mie mi se pare extraordinar, deoarece afirmațiile Bibliei referitoare la Israel sunt atât de clare! Cu toate acestea mintea unei mulțimi întregi de creștini pare să se fi întunecat referitor la aplicarea numelui Israel … Originea confuziei referitoare la Israel, poate fi găsită deja la primii Părinți ai Bisericii, care au dezvoltat o doctrină care spune că Biserica a înlocuit Israelul în scopurile lui Dumnezeu și că, din acest motiv, Biserica ar trebui să fie numită Noul Israel. O învățătură de acest fel a fost publicată oficial, în jurul anului 150 d.H., de către Iustin Martirul și a fost mai târziu adoptată și amplificată de persoane celebre cum ar fi: Irineu, Origen și Augustin.” (încheiat citatul din Derek Prince). Pe de altă parte, teologul Dr. Thomas McCall a explicat că teologia substituirii a existat în realitate încă dela sfâșitul primului secol, dar n-a reprezentat poziția oficială a doctrinei creștine. Abia Augustin a răspândit această ideee la sfârșitul sec. al IV-lea în lucrarea sa „Despre Cetatea lui Dumnezeu”. Sf. Augustin a mărturisit cum inițial a fost hiliast, adică credea într-o viitoare Împărăție de 1000 de ani pe care Hristos urma să o instituie pe pământ după revenirea Sa, dar văzând progresul nemaipomenit al Creștinismului a ajuns la concluzia că prin acesta urma să fie instaurată împărăția în discuție, aceasta urmând a fi nu de natură fizică (politico-socială), ci de natură spirituală. Problema era, într-o astfel de concepție, că Israelul trebuia să fie „distrus” din punct de vedere teologic, anihilat, pentru a nu încurca planurile unui gen de împărăție „aici” și „acum”. Soluția problemei, este explicată în termeni moderni, de către Colin Chapman, un susținător al acestui punct de vedere, care și-a permis să spună, cum spunem noi, verde-n față următoarele: „Venirea Împărăției lui Dumnezeu prin Iisus Hristos a modificat și a reinterpretat toate promisiunile din Vechiul Testament.” (citat din „Țară promisă cui?”, Colin Chapman, pag. 285). Foarte interesant, însă, că și Mahomed, un dușman pe față al Creștinismului, a făcut același lucru, reinterpretând promisiuni ale V.T. și redirecționând totul către arabi, prin Islam. Și mai există cel puțin o confesiune de orientare creștină, pe care n-o voi menționa, care se consideră singura înlocuitoare și continuatoare a Israelului, cea care a preluat făgăduințele date inițial lui Israel. Iată că, dacă deschidem „cutia Pandorei”, permițându-ne să reinterpretăm după bunul plac ceea ce a spus Dumnezeu se putem ajunge foarte, foarte departe. Evident, în direcția greșită! Un gânditor evreu ortodox își punea întrebarea, pe care ne-o punem și noi: „Cum este posibil acest lucru, adică ca unii ideologi să schimbe destinatarul de drept al promisiunilor biblice, din moment ce aproape 90 % dintre cărțile profetice vechi-testamentare vorbesc clar și fără echivoc despre salvarea națională a Casei lui Israel/a poporului Israel?” Într-adevăr, greu de înțeles și de explicat! Problema a pornit de la principala „verigă slabă” a teologiei înlocuirii, și anume de la faptul că, din ce în ce mai mult, Vechiul Testament ajunsese să fie interpretat alegoric, sens care nu mai era fidel înțelesului adevărat, original. Începând din anul 400 d.H., cuvântul Israel a fost folosit în mod regulat de către învățători ai Bibliei, comentatori și chiar și de către traducători, ca fiind un sinonim pentru Biserică. „Mult mai târziu”, ne spune Derek Prince în lucrarea citată anterior, „ într-o ediție frumoasă a versiunii King James, unele pasaje au anumite titluri total diferite de conținutul verselor la care se referă. Astfel, capitolul 43 din Isaia începe cu cuvintele: Acum așa vorbește Domnul care te-a creat, Iacove, și Cel care te-a întocmit, Israele! Nu te teme…” (etc.). Dar titlul pasajului este următorul: „Dumnezeu mângâie Biserica prin promisiunile Lui” (încheiat citatul).” O incredibilă libertate pe care și-au luat-o traducătorii/editorii textului sacru cu un efect puternic în subconștientul a mii și zeci de mii de cititori ai unor asemenea BIBLII, până în zilele noastre. Biserica Romano-Catolică introdusese un fel de „monopol în unicitatea salvării”, spunând: „Nu pot exista două popoare ale lui Dumnezeu, și Biserica și Israelul!” Iar tratamentul lipsit de orice menajamente împotriva ereticilor ajunsese să reflecte atitudinea de maximă fidelitate față de Dumnezeu. „Trebuie să iubim ceea ce iubește Dumnezeu și să urâm ceea ce urăște Dumnezeu. Dumnezeu urăște Israelul, deci este de datoria creștinilor să trateze ca atare Israelul!” - era o înlănțuire logică, pornită însă de la premisa falsă că Yahveh și-ar urî poporul pe care l-a creat pentru a-Și descoperi în acesta propria-I glorie și îndurare! Eliminarea Israelului din planurilor viitoare ale lui Dumnezeu a determinat poziția antisemită incredibilă, de mulți nebănuită și neștiută a marelui reformator german Martin Luther. Iată ce spune Adolf Hitler, în lucrarea „Mein Kampf”, despre impactul poziției lui Luther față de evrei asupra propriei sale „lupte”, nu doar în domeniul ideilor: „Luther a fost un mare om, un uriaș. El a străpuns dintr-o lovitură întunericul, l-a văzut pe evreu așa cum noi abia acum începem să îl vedem. Eu fac ceea ce Biserica face de o mie cinci sute de ani, însă mult mai temeinic.” Iar un alt hitlerist, Julius Streicher, în editorialul săptămânalului antismit „Der Sturmer”, a spus în apărarea sa, în instanța constituită pentru a judeca faptele naziștilor: „Dr. Martin Luther s-ar afla astăzi în locul meu pe banca acuzaților dacă această carte ar fi luată în considerare de acuzare. Pentru că, în cartea „Von den Juden und ihren Lugen” (Despre Iudei și minciunile lor) dr. Martin Luther a scris că evreii sunt pui de năpârci, că sinagogile lor ar trebui arse, iar ei nimiciți. Exact aceasta am făcut noi!” Așadar antisemitismul lui Hitler poate fi explicat lejer din punct de vedere teologic pornind de la convingerile lui Luther, ambii considerând poporul evreu drept un „cancer al omenirii”, care trebuie stârpit. Naziștii considerau că evreii ar fi inventat conștiința și ca atare simțământul de vinovăție, de care rasa superioară, ariană, nu avea anevoie. Un biograf al elitelor hitlerismului a spus: „Naziștii nu au inventat niciun cuvânt nou. Părinții Bisericii din primele secole au urmat aproape cu toții sfatul lui Ioan Crisostom/Gură de Aur (sec. V), care arăta că este de datoria creștinilor să-i urască pe evrei, spunând: „Dacă Îl iubim pe Hristos, trebuie să luptăm împotriva evreilor, care Îl urăsc.” În concluzie, teologi și istorici renumiți au ajuns la convingerea că Holocaustul este recolta groaznică a unei semințe cultivate cu perseverență de-a lungul timpului. Fără antiiudaismul creștin, anitisemitismul rasist și, implicit, Holocaustul n-ar fi fost posibile. Nu ne determină această îngrozitoare concluzie să fim foarte atenți, în calitate de creștini, la ceea ce credem și afirmăm vis-à-vis de poporul evreu?

C.Cine este Israel?/Ce trebuie să se înțelegem prin termenul „Israel”? Derek Prince, în lucrarea „Destinul Israelului și Biserica”, pentru a ajunge la sensul corect al termenului Israel, așa cum a fost folosit acesta de către apostolii și de credincioșii primelor veacuri, prezintă, într-o anexă, 77 de exemple din N.T. în care apar cuvintele Israel și israelit, spunând cu privire la aceste sintagme (citat): „După ce le-am examinat pe toate, am ajuns la concluzia că apostolii n-au folosit niciodată cuvântul „Israel” ca un sinonim pentru Biserică. Nici expresia Noul Israel nu apare nicăieri în Noul Testament … Din păcate, Biserica a adoptat un principiu „creștin” de interpretare, care arareori este afirmat explicit, și anume: „Toate binecuvântările (din V.T.) se aplică pentru Biserică și toate blestemele i se aplică Israelului.” (încheiat citatul) În spatele acestui principiu de interpretare este afirmația, în care este mult adevăr, că Israel a avut șansa lui, dar a fost necredincios lui Dumnezeu. De aceea, continuând această linie de raționament, Dumnezeu S-ar fi răzgândit și a reaplicat promisiunile Sale, cândva păstrate pentru Israel, în favoarea Bisericii. Dar o astfel de concluzie, în mod evident, contestă credincioșia lui Dumnezeu. Iată ce spune apostolul Pavel, analizând consecințele necredincioșiei Israelului, în Romani 3: vv.3 și 4: „Și ce dacă unii s-au îndoit? Necredința lor va anula ea credincioșia lui Dumnezeu? Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat și orice om să fie găsit mincinos.” Pe dealtă parte, în profetul Ieremia, capitolul 31:35-37, Dumnezeu spusese: „Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul Oştirilor: Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea! Aşa vorbeşte Domnul: Dacă cerurile sus pot fi măsurate şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut”, zice Domnul.” Iar în Romani 11.29-33, făcându-se distincția clară între Biserică și Israel, se afirmă: „Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile și de chemarea făcută. După cum voi odinioară n-ați ascultat de Dumnezeu, și după cum prin neascultarea lor ați căpătat îndurare acum, tot așa, ei acum n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete și ei îndurare. Fiindcă Dumnezeu a închis pe toți oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toți. O adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!” (încheiat citatul). Cine are urechi de auzit să audă; minte să înțeleagă; inimă să simtă și voință să cedeze adevărurilor clare ale Sfintelor Scripturi: Biserica nu a înlocuit Israelul!!