VIAȚA POLITICĂ ȘI RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN SECOLUL XX - PARTEA A PATRA.

 

VIAȚA POLITICĂ ȘI RELAȚIILE INTERNAȚIONALE ÎN SECOLUL XX - PARTEA  A PATRA

Viaţa politică în România interbelică:

 După Marea Unire de la 1918, România a devenit un stat unitar și consolidat. Unitatea politică a fost realizată prin adoptarea unui șir de reforme democratice. A fost realizată reforma electorală din 16 decembrie 1918, care a introdus votul universal, direct și secret pentru toţi cetăţenii (cu excepţia femeilor, ofiţerilor și magistraţilor), inclusiv din provinciile unite. Partidele politice din provinciile unite s-au integrat în viaţa politică prin alianţe cu cele din Vechiul Regat. Partidul Naţional din Transilvania, Partidul Ţărănesc din Basarabia și Partidul Democrat al Unirii din Bucovina au conlucrat eficient cu partidele din Vechiul Regat, depășind încet tendinţele regionaliste. Astfel în perioada interbelică viaţa politică a României se caracteriza prin crearea unui sistem pluripartid, separarea puterilor, creșterea puterii opoziţiei. În anul 1938 însă, viaţa politică în România a suferit schimbări radicale prin consolidarea puterii autoritare a regelui și interzicerea activităţii partidelor politice.

1. Sistemul politic - 1918-1940:

 Constituţia din 1923 a lărgit drepturile democratice. După noul cod electoral, aveau dreptul să voteze pentru Camera Deputaţilor bărbaţii de la 21 de ani, iar în Senat - cei care împliniseră 40 de ani. Votul nu mai era cenzitar (după avere). Dar femeile erau excluse de la vot, ca în alte ţări europene, inclusiv Franţa. Principalele partide care au dominat cele două decenii interbelice au fost Partidul Naţional-Liberal (PNL) şi Partidul Naţional-Ţărănesc (PNŢ). PNL a guvernat în 1922-1926 (Ionel I. C. Brătianu), 1927-1928 (Vintilă Brătianu) şi 1934-1937 (Gheorghe Tătărescu), promovând politica „prin noi înşine”, de limitare a pătrunderii capitalului extern pe piaţa românească. PNŢ, creat în 1926 prin fuziunea Partidului Naţional din Transilvania, condus de Iuliu Maniu şi a Partidului Ţărănesc din Vechiul Regat, condus de Ion Mihalache, a guvernat în 1929-1931 şi 1932-1933. Ţărăniştii promovau, prin contrast cu liberalii, „politica porţilor deschise”, fiind favorabili accesului capitalului străin. Alte partide care au guvernat au fost: Partidul Poporului, condus de generalul, apoi mareşalul Alexandru Averescu (1920-1921, 1926-1927), Partidul Naţionalist- Democrat, condus de Nicolae Iorga (1931-1932) şi Partidul Naţional-Creştin, condus de Octavian Goga şi A.C. Cuza (decembrie 1937-februarie 1938). După moartea regelui Ferdinand în 1927, prinţul Carol a refuzat coroana, preferând să trăiască cu amanta sa Elena Lupescu (şi nu cu soţia sa, Elena). A urmat regenţa (1927-1930). Carol devine rege în 1930, cu sprijinul lui Maniu. În februarie 1938, Carol al II-lea interzice partidele politice tradiţionale şi instituie dictatura regală, creând primul partid unic din istoria României, Frontul Renaşterii Naţionale, după modelele italian şi german.

2. Partide politice de dreapta și de stânga:

 Pe lângă partidele politice menţionate, care promovau în linii mari valorile democratice (cu excepţia Partidului Naţional-Creştin, xenofob şi antisemit), mai existau două partide extremiste. Primul a fost Partidul Comunist din România (PCdR), format în 1921. Acesta era o filială a Cominternului, o organizaţie internaţională a partidelor comuniste din lume, creată şi aflată sub conducerea Moscovei. PCdR avea un caracter antinaţional, promovând ideea că România ar fi fost „un stat multinaţional”, o creaţie a „imperialismului apusean”, Basarabia trebuind să revină URSS, Dobrogea - Bulgariei, iar Transilvania - Ungariei. Acest lucru era în flagrantă contradicţie cu dreptul popoarelor la autodeterminare, întrucât cea mai numeroasă populaţie a acestor provincii erau românii. Ca urmare a susţinerii rebeliunii de la Tatarbunar în 1924, PCdR a fost interzis, activând în ilegalitate până în 1944. Conducătorii PCdR au fost în majoritate neromâni, iar componenţa sa etnică era următoarea (în 1930): maghiari - 26 %, români - 23 %, evrei - 18 %, ruşi şi ucraineni - 10 %, bulgari - 10 %. Adeziunea la ideile comuniste a unor minorități și ponderea mare a persoanelor de altă origine etnică decât cea română în conducerea PCdR au explicații multiple. De exemplu, etnicii evrei sperau că o eventuală revoluție socialistă în România ar aduce pentru ei și mult așteptata emancipare politică și națională. Al doilea partid extremist, de data aceasta de dreapta, era Garda de Fier. Acesta a fost înfiinţat în 1927 de Corneliu Zelea Codreanu. Partidul respectiv a avut mai multe denumiri: Legiunea Arhanghelul Mihail (1927-1930), Partidul Totul Pentru Ţară (1933-1937), dar cea mai cunoscută şi larg folosită denumire a fost mişcarea legionară sau Garda de Fier (denumire oficială între 1930 și 1933). Din punct de vedere ideologic, legionarii erau apropiaţi de fasciştii italieni şi naţional-socialiştii germani, împărtăşind cu aceştia cultul conducătorului, exaltarea violenţei, antibolşevismul şi anticapitalismul deopotrivă, precum şi antisemitismul de tip nazist. Legionarismul românesc avea însă şi rădăcini locale, de inspiraţie creştin-ortodoxă. Au practicat asasinarea ca metodă de luptă politică, asasinând trei prim-miniştri ai României, foşti sau în funcţie: I. G. Duca (29.12.1933), Armand Călinescu (21.09.1939) şi Nicolae Iorga (27.11.1940). Codreanu, zis „căpitanul”, a fost arestat în mai 1938 şi omorât în detenţie în noaptea de 29-30.11.1939, sub motiv că ar fi vrut să evadeze.

3. România în relaţiile internaţionale:

 Ca urmare a Primului Război Mondial, România a reuşit să-şi desăvârşească unitatea naţională. Mai întâi Basarabia (27 martie 1918), apoi Bucovina (27 noiembrie 1918) şi Transilvania (1 decembrie 1918) s-au unit cu Regatul României. Astfel, dacă Germania şi Italia reuşiseră performanţa similară cu 50 de ani mai devreme, România - abia la 1918. Scopul diplomaţiei româneşti în perioada interbelică a fost păstrarea integrităţii ţării. Prima acţiune importantă întreprinsă de diplomaţia românească a fost cea de la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), în cadrul căreia s-a obţinut recunoaşterea noilor hotare ale României. Prima alianţă regională a fost Mica Înţelegere, în 1921, încheiată cu state nou-apărute sau lărgite care aveau aceleaşi scopuri ca şi România - Cehoslovacia şi Iugoslavia. A doua alianţă regional a fost Înţelegerea Balcanică, în 1934, din care mai făceau parte Grecia, Iugoslavia şi Turcia. În 1928 România aderă la Pactul Briand-Kellogg, iniţiat de Franţa şi SUA, care prevedea interzicerea războiului ca mijloc de rezolvare a litigiilor dintre state. În anul următor, 1929, România semnează şi Protocolul de la Moscova, prin care URSS îşi asumă aceleaşi obligaţii. România a susţinut, de asemenea, o serie de acorduri iniţiate în cadrul Ligii Naţiunilor, creată în 1919, şi care îşi propunea salvgardarea păcii şi asigurarea independenţei şi integrităţii teritoriale ale tuturor statelor membre. Un rol deosebit în acest sens l-a avut renumitul diplomat roman Nicolae Titulescu, care a deţinut funcţia de preşedinte al Adunării Generale a Ligii Naţiunilor doi ani consecutiv, în 1930 şi 1931. Prăbuşirea Franţei în iunie 1940 a lipsit România de cel mai important aliat pe continentul european şi ţările vecine au folosit la maximum izolarea internaţională a României pentru a obţine o parte din teritoriile sale.

4. Relaţiile sovieto-române şi chestiunea Basarabiei:

 Sfatul Ţării, organ legislativ constituit în mod democratic şi reprezentativ, a votat Declaraţia de Unire cu România pe 27 martie 1918. Moscova, deşi a recunoscut anterior legitimitatea Sfatului Ţării, a protestat împotriva actului Unirii. În toată perioada interbelică autorităţile sovietice au dus o politică de destabilizare a situaţiei din Basarabia, transferând bani pentru ilegalişti, trimiţând bande înarmate, la Hotin, Bender (1919) şi Tatarbunar (1924). După eşecul rebeliunii de la Tatarbunar, precum şi al conferinţei sovieto-române de la Viena, Moscova şi-a schimbat strategia. Pe malul stâng al Nistrului, în Ucraina, a fost creată, la 12 octombrie 1924, RASSM, în intenţia de a arăta comunităţii internaţionale că în 1918 România ar fi dezbinat poporul moldovean. Era o diversiune, pentru că în RASSM românii moldoveni erau în minoritate. RASSM a fost creată în scopuri geopolitice, de justificare a expansiunii comunismului în teritoriile româneşti. De fapt, diplomaţii sovietici au recunoscut în discuţii neoficiale că Moscova are nevoie de Basarabia pentru a asigura securitatea oraşului Odesa, cel mai mare port sovietic la Marea Neagră. Soarta Basarabiei a fost decisă de Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Ocupaţia sovietică a Basarabiei a început la 28 iunie 1940, la câteva zile după capitularea Franţei. Ameninţată de Bulgaria şi Ungaria cu o agresiune armată, România este nevoită să accepte evacuarea Basarabiei (dar şi a nordului Bucovinei, neinclusă în Pactul sovieto-german din 23 august 1939). Cu pierderi enorme, România a evitat soarta Poloniei, lichidată în septembrie 1939.

5. Surse istorice:

Din memorial fostului mareșal al nobilimii ruse din Basarabia,- Aleksandr Krupenski -, la Congresul de pace de la Paris: „Însuși Sfatul Ţării, sub influenţa Guvernului României, în ziua de 27 martie 1918 a votat unirea Basarabiei cu România. Însă Unirea a fost votată numai cu condiţia că, garanta Basarabiei o largă autonomie, păstrarea tuturor instituţiilor guvernamentale şi democratice ruseşti, precum şi menţinerea Curţii, judecătorilor şi legilor care existau în Basarabia înainte de Unire. Toate aceste condiţii au fost acceptate de Guvernul român, iar actul Unirii condiţionate a fost confirmat şi de Regele României. Cu toate acestea, condiţiile stipulate au fost tratate de România drept nişte „rebuturi de hârtie” şi niciuna din ele nu a fost respectată.”

Din ultimatumul sovietic adresat României, la 26 iunie 1940: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană (…). Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice şi transferul părţii de nord a Bucovinei care ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.”

6. Studiu de caz: Sistemul de învăţământ în România interbelică:

 În perioada interbelică, în România, universităţile reprezintă şi instrumente de românizare. În 1919, cele două universităţi din Cluj şi Cernăuţi, cea de-a doua germană, au devenit ambele româneşti. Cu alţi profesori, evident, şi cu româna ca limbă exclusivă de studii. Studenţii rămân desigur de tot felul în ce priveşte originea etnică sau religia. Mulţi profesori de la Cluj sunt originari din Vechiul Regat, Transilvania, imediat după 1918, neputând să asigure din propriile resurse un personal românesc calificat în toate domeniile. Din alt punct de vedere, „în perioada interbelică în România cei care obţineau gradul de bacalaureat erau foarte educaţi. Acest grad se compara mai degrabă cu cel de licenţiat al unei universităţi americane tipice decât cu o diplomă a unui liceu american. Educaţia superioară era de asemenea de o calitate bună. Existau patru universităţi, două institute politehnice, precum şi un număr redus de institute foarte specializate. Numărul studenţilor români în învăţământul superior raportat la totalul populaţiei era mai mare decât în Cehoslovacia şi era aproximativ la acelaşi nivel cu Germania” (E. Garrison Walters, The Other Europe: Eastern Europe to 1945, Syracuse, Syracuse University Press, 1988, p. 226).