CE ESTE ... MOARTEA?

 

CE ESTE … MOARTEA?

 Nimic nu poate fi mai teribil pentru cel necredincios decât moartea. Ea este pe drept şi scripturistic numită „împăratul spaimelor” (Iov 18:14 ). Este încheierea juridică a vieţii primului Adam. Ce este dincolo? Nu este la fel de simplu ca în cazul naturii animalelor, ci cu cât mai mult este privită în legătură cu natura morală a omului, cu atât devine mai teribilă. Orice lucru în care omul s-a implicat, căminul său, gândurile sale, întreaga lui fiinţă, se încheie şi piere pentru totdeauna. „El se întoarce în pământul lui; în aceeaşi zi planurile lui pier.” Psalmul 146:4 - T.M.. Omul găseşte în moarte un sfârşit al oricărei speranţe, al oricărui proiect, al tuturor gândurilor şi planurilor sale. Izvorul tuturor este curmat. Făptura în care el a existat s-a dus: nu mai poate conta pe nimic. Scena aglomerată pe care s-a desfăşurat întreaga lui viaţă nu îl mai cunoaşte. El însuşi se stinge. Nimeni nu mai are de a face cu el. Natura lui a cedat, neputincioasă în a rezista înaintea acestui stăpân căruia îi aparţine, şi care acum îşi revendică înspăimântătoarele drepturi. Însă aceasta este departe de a fi tot. Omul, ca om trăind pe acest pământ, se scufundă în neant. Dar de ce? Pentru că a intervenit păcatul. Iar o dată cu păcatul, conştiinţa. O dată cu păcatul, puterea lui Satan: încă şi mai mult, o dată cu păcatul, judecata lui Dumnezeu. Moartea este expresia şi martorul tuturor acestora. Este plata păcatului, groază pentru conştiinţă, puterea lui Satan prin judecata lui Dumnezeu, executor judecătoresc pentru criminal, şi dovada vinovăţiei sale înaintea judecăţii care vine. Cum poate fi altfel decât înspăimântător? Este pecetea asupra căderii şi ruinei şi condamnării primului Adam. Iar el nu are altceva decât această natură veche. El nu poate să dăinuiască înaintea lui Dumnezeu ca un om viu. Moarte este înscrisă pe el, căci el este păcătos, nu se poate elibera singur. Pe lângă aceasta el este vinovat şi condamnat. Urmează judecata. Dar Hristos a intervenit. El a venit în moarte - o adevăr binecuvântat, El, Prinţul vieţii! Ce este acum moartea pentru cel credincios? Remarcă, acum, întreaga forţă a acestei nespus de minunate intervenţii a lui Dumnezeu. Am văzut că moartea este slăbiciunea omului, descompunerea fiinţei sale, puterea lui Satan, judecata lui Dumnezeu, plata păcatului. Dar toate acestea sunt în legătură cu primul Adam, a cărui parte, din cauza păcatului, este moarte şi judecată. Am văzut dublul caracter al morţii; falimentul vieţii, sau al puterii de viaţă în om, şi martorul judecăţii lui Dumnezeu şi cea care conduce în judecata lui Dumnezeu. Hristos a fost făcut păcat pentru noi; El a suferit moartea, a trecut prin ea ca putere a lui Satan şi ca judecată a lui Dumnezeu. Moartea cu consecințele ei, a fost întâmpinată în orice aspect al ei de Hristos. Judecata lui Dumnezeu a fost pe deplin purtată de El mai înainte ca să vină ziua judecăţii. Prin moarte, ca plată a păcatului, a trecut El. Moartea şi-a pierdut puterea asupra credinciosului în întregime, în orice aspect, ca şi cauză a groazei pentru suflet. Faptul fizic ar putea avea loc; dar nu este obligatoriu - într-atât i-a îndepărtat Hristos puterea. „Nu toţi vom adormi, deşi toţi vom fi schimbaţi”. Dorind, spune apostolul, nu „să fim dezbrăcaţi, ci îmbrăcaţi, pentru ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă.” Astfel este puterea vieţii în Hristos. Însă moartea a fost mai mult decât lăsată în urmă. Moartea este a noastră, spune apostolul, după cum sunt toate lucrurile (1. Corinteni 3:21-23 ). Prin binecuvântata intrare a Domnului în moarte pentru mine, moartea şi de asemenea judecata devin salvarea mea. Păcatul, a cărui plată era, a fost îndepărtat prin moartea însăşi. Judecata a fost purtată acolo pentru mine. Moartea nu este spaimă pentru sufletul meu; nu este semnul mâniei, ci este cea mai binecuvântată şi cea mai deplină dovadă a dragostei, deoarece Hristos a intrat în ea. Sunt eliberat de întreaga putere a legii împotriva mea, căci nu are putere asupra unui om decât atât timp cât trăieşte; dar în Hristos eu sunt deja mort faţă de lege. Dumnezeu, prin moarte, s-a ocupat deja de păcat şi judecată. Într-un cuvânt, Hristos, Cel fără păcat, venit în asemănarea cărnii păcătoase, şi pentru păcat, s-a ocupat de întreaga mea stare, în primul Adam, într-un aşa fel încât toate consecinţele ei au fost purtate în mod drept. Iar prin moarte omul cel vechi, puterea lui Satan, păcat, judecată, caracterul muritor însuşi, care sunt legate de omul cel vechi (sau păcătos), sunt lăsate în urmă şi problema lor este rezolvată. Acum trăiesc înaintea lui Dumnezeu într-Unul care este înviat, după ce a suferit pentru mine tot ce aparţinea omului vechi. Moartea m-a eliberat pentru totdeauna de orice aparţinea de omul cel vechi şi urma să vină asupra lui, fiind în viaţă. Mai întâi, condamnarea şi judecata sunt în întregime sfârşite, în problema acceptării sufletului. Înspăimântătoarea încercare a trecut, însă printr-un Altul - iar din ea rezultă eliberarea mea, potrivit dreptăţii lui Dumnezeu. Valurile care i-au nimicit pe egipteni erau un zid pentru Israel, de o parte şi de alta, calea sigură pentru ieşirea din Egipt. Izbăvirea lui Dumnezeu era acolo. Egiptul şi puterea lui opresivă au fost lăsaţi în spate. Moartea ne este eliberare şi salvare. În al doilea rând, ce a devenit în practica? Sunt adus la viaţă, în puterea învierii lui Hristos. El devine viaţa mea. Mă lipsesc, dacă mă pot aventura să spun astfel, de viaţa omului vechi; o am pe cea a celui nou. Dar El Cel care, acum înviat, este viaţa mea, a trecut prin moarte. Eu mă recunosc pe mine însumi mort. Aşadar nu se spune niciodată că noi trebuie să murim faţă de păcat. Omul cel vechi nu face aceasta şi nici nu o doreşte. Ni se spune că suntem morţi, şi ni se porunceşte să ne recunoaştem morţi. „Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, în Hristos Iisus” Romani 6:11 . „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” Coloseni 3:3 ; iar apoi ni se spune să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ, în puterea acestei vieţi noi şi a Duhului Sfânt care locuieşte în noi. Atunci am dreptul să mă recunosc mort. Ce câştig este atunci moartea pentru mine, în acest aspect, dacă dorinţele omului cel nou sunt cu adevărat în mine! Da, ce eliberare şi ce putere! Ce este mort faţă de credinţă nu este decât omul cel vechi, păcătos, care împiedică şi hărţuieşte; în care, în responsabilitatea faţă de Dumnezeu, eram pierdut, şi nu eram în stare să Îl întâlnesc. „Atunci”, spune apostolul, „când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte” Romani 7:5 . Însă în Romani 8:9 se spune „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”. Carnea nu este poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. În ea noi ne-am recunoscut pierduţi şi în ruină. Aceasta era poziţia primului Adam, şi noi am fost în ea. Legea i-a hotărât moarte, judecată, însă acum eu nu mai sunt în ea, ci în ultimul Adam. Cu privire la porunci, apostolul spune „Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” Pentru credinţă, în lume noi suntem morţi, nu vii. Aşadar, orice lucru care ne face să realizăm aceasta în mod practic: încercări, suferinţă, necaz, este un câştig. Face o realitate în sufletele noastre faptul că suntem morţi, şi astfel eliberaţi de omul cel vechi. „Prin aceste lucruri trăiesc oamenii şi în toate acestea este viaţa duhului meu” Isaia 38:16 . Este o despărţire şi o izbăvire de influenţa întunecoasă şi înăbuşitoare a omului vechi. Aceste suferinţe şi scindări ale vieţii sunt detalii ale morţii în aspectul moral. Însă ale morţii cui? A omului vechi. Totul este doar câştig. În al treilea rând, dacă moartea vine ca fapt - este moartea cărui lucru? A ceea ce este muritor, a omului vechi. Viaţa cea nouă, de înviere, moare? A trecut prin moarte cu Hristos, iar acest fapt a fost înfăptuit în noi. Nu poate muri. Este Hristos. Aşadar, prin faptul că moare, doar lasă moartea în urmă. Părăseşte ceea ce este muritor. Suntem absenţi din trup şi prezenţi împreună cu Domnul. Anterior era legată exterior de ceea ce este muritor; nu mai este aşa. Suntem absenţi din trup şi prezenţi împreună cu Domnul. Plecăm şi suntem cu Hristos. Credinţa adevărată este aceea care caută un triumf mai mare - noi vom fi „îmbrăcaţi”: totuşi aceasta este puterea lui Dumnezeu. Omul cel vechi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, nu înviază niciodată. Dumnezeu, datorită Duhului Sfânt care locuieşte în noi, va aduce la viaţă până şi trupurile noastre muritoare. Viaţa lui Hristos va fi arătată într-un trup glorios. Vom fi făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu, ca El să fie Întâiul-născut printre mulţi fraţi. Aceasta este roada puterii divine. Dar între timp moartea însăşi este întotdeauna eliberare, deoarece având o viaţă nouă, aceasta înseamnă că suntem uşuraţi de povara omului cel vechi care împiedică şi stânjeneşte căile noastre. Este trăirea noastră cu Hristos. Cât de minunat şi de înviorător este acest gând! Dacă odată am înţeles diferenţa dintre vechiul şi noul om, realitatea vieţii noi pe care am primit-o în Hristos, moartea omului vechi va fi cunoscută şi simţită ca fiind adevărată şi un câştig real. Fără îndoială, timpul lui Dumnezeu este cel mai bun, pentru că El singur cunoaşte ce este necesar pentru ca prin disciplină şi exerciţiu să ne formeze sufletele şi să ne facă să cunoaştem puterea acestei vieţii în Hristos, ca astfel ceea ce este muritor să fie înghiţit fără ca noi să murim. Dar dacă moartea înseamnă încetarea omului vechi, nu înseamnă altceva decât încetarea păcatului, a piedicilor, a încercărilor. Am sfârşit cu omul cel vechi, în care suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, pe drept, pentru că Hristos a murit pentru noi - am sfârşit pentru totdeauna, pentru că trăim în puterea omului celui nou. Aşa este moartea pentru cel credincios. „Să plec şi să fiu împreună cu Hristos, pentru că este cu mult mai bine”. În ceea ce priveşte judecata, a purtat-o Hristos; în ceea ce priveşte puterea păcatului, aceasta reprezintă moartea a însăşi naturii în care trăieşte. Ca moarte propriu-zisă, reprezintă eliberare faţă de ea pentru a fi împreună cu Hristos în omul cel nou care Îl savurează. Cine nu ar muri, potrivit câştigului ei? Dacă trăim ca să Îl slujim pe Hristos, se merită să trecem prin necazurile acestei lumi. Aceasta însă nu va însemna mai puţină suferinţă, oricare ar fi binecuvântarea care ne va îmbărbăta când vom trece prin ea. Pentru noi, a trăi este Hristos, a muri este câştig. Însă cel care moare este omul cel vechi; mai întâi suferinţa noastră, după aceea vrăjmaşul nostru. Desigur că aceasta presupune viaţa divină, iar în practică presupune ca inima să fie în altă parte decât în lucrurile în care trăieşte omul cel vechi.