DIVERSE - Partea a doua.

 DIVERSE - Partea a doua

5. Despre baraje:

 Considerate odinioară drept o soluție la problema apei şi a electricităţii, în numeroase ţări, barajele sunt acum văzute într-o lumină mai puţin favorabilă. „Ideea că beneficiile ar depăşi costurile a devenit tot mai incertă”, se spune în revista World Watch - iunie 2020. „Acum, când în întreaga lume există peste 55 000 de baraje uriaşe (cu o înălţime de peste 15 metri), tot mai multe cercetări arată că ele presupun costuri mai mari decât şi-ar fi imaginat unii vreodată.” Care sunt câteva dintre aceste costuri? Cel mai mare cost este degradarea a 60% din sistemul hidrografic al globului. În aceiași revistă World Watch se spune: „Din punct de vedere ecologic, cele mai afectate sunt râurile. Ele sunt drenate, deviate, poluate şi stăvilite într-o măsură care a dus la degradarea ecosistemelor hidrografice din întreaga lume. Având în vedere că cel puţin un baraj uriaş stăvileşte mai mult de jumătate din totalul râurilor globului, barajele joacă un rol semnificativ în destabilizarea ecologiei râurilor. De exemplu, cel puţin o cincime dintre peştii de apă dulce de pe întregul glob sunt acum puşi în pericol sau au dispărut”. În aceeaşi măsură sunt afectaţi şi peştii oceanici, cum ar fi somonul, care este împiedicat să înoate în amonte pentru a-şi depune icrele. Chiar şi părerea general acceptată potrivit căreia energia hidroelectrică nu este poluantă stârneşte acum controverse. De ce? Deoarece materia organică ce intră în putrefacţie şi ajunge în rezervoare degajă mari cantităţi de gaze care produc efectul de seră. Un alt cost este cel social. Din cauza barajelor, între 50 şi 90 de milioane de oameni - cifră care depăşeşte populaţia multor ţări - au fost strămutaţi adesea de pe unele dintre cele mai fertile terenuri din lume. Atitudinea nefavorabilă faţă de utilitatea barajelor este tot mai răspândită. De pildă, în Statele Unite, care au un număr uluitor de 75 000 de baraje de toate mărimile, răspândite de-a lungul întregului sistem hidrografic al ţării, barajele sunt dărâmate în ritmul cel mai intens din lume. Chiar şi Banca Mondială a redus finanţarea proiectelor de construire a barajelor. Este adevărat că barajele servesc unor scopuri utile. Dar, ca în cazul multor proiecte omeneşti, dorinţa nestăvilită a omului de a construi baraje este o dovadă a lipsei de înţelepciune şi prevedere.

6. Soluţii la criza apei:

 Criza apei a cuprins tot Pământul. Ea pune în pericol sănătatea a milioane de oameni. Ce măsuri se iau pentru soluţionarea ei?

Africa de Sud: „Săracii din Durban au în sfârşit o sursă de apă curată”. Acesta era titlul unui articol din revista Science, care arăta că din cauza politicii de discriminare rasială (apartheid) a guvernelor anterioare, populaţia săracă din Durban n-a avut zeci de ani o sursă de apă curată. În 1994, „un sfert de milion de locuinţe din Durban nu aveau nici apă curentă, nici sistem de canalizare corespunzător”. Soluţia s-a găsit în 2009, când un inginer a pus bazele unui sistem de aprovizionare a fiecărei locuinţe cu 200 litri  de apă pe zi. Rezultatul? Revista Science consemnează: „Dintre cei 4,5 milioane de locuitori ai Durbanului, doar 120 000 au mai rămas fără apă curentă”. Acum sunt puţini cei care trebuie să mai meargă pe jos după apă, şi nu distanţe mari ca altădată. Un progres enorm faţă de vremea când erau nevoiţi să meargă pe jos chiar şi un kilometru ca să aducă apă. În ce priveşte condiţiile igienice de înlăturare a excrementelor umane, revista Science arată că „vechile WC-uri din afara casei” sunt înlocuite cu „toalete prevăzute cu un sistem (UD) care separă urina de fecale. Astfel, fecalele se usucă şi se descompun mai repede”. Până la începutul lui 2012, fuseseră instalate aproape 60 000 de toalete UD. 

Brazilia: În oraşul Salvador, unde nu exista un sistem de canalizare, sute de copii sufereau de boli diareice. Soluţia la problemă a venit când municipalitatea a realizat o reţea de canalizare de 2 000 de km, la care au fost branşate peste 300 000 de locuinţe. Rezultatul? Bolile diareice au scăzut cu 22 la sută în oraş şi cu 43 la sută în alte zone grav afectate.

India: Pe glob, există regiuni cu importante căderi de precipitaţii. Însă nu se reuşeşte captarea acestei apei curate pentru a putea fi ulterior folosită. Totuşi, în 2015, un grup de indience din districtul Dholera, din nord-estul provinciei Gujarat (India), au inventat o metodă ingenioasă de colectare a apei: au construit un bazin cât un teren de fotbal şi l-au căptuşit cu plastic dur pentru a împiedica scurgerile. Iniţiativa a fost încununată de succes. Astfel, în bazin este apă şi după ce ploile musonice se opresc, chiar dacă „şi vecinii au fost invitaţi să se servească”.

Chile: Această ţară din America de Sud are o lungime de 4 265 km. şi este străjuită de coasta Pacificului la vest şi de Munţii Anzi la est. Statul controlează toate rezervele de apă şi autorizează construirea de baraje şi canale. Rezultatul? Acum 99 la sută dintre locuitorii oraşelor şi 94 la sută dintre cei ce locuiesc la ţară dispun de apă potabilă.

Cea mai bună soluţie? Fiecare ţară are propriile soluţii la criza apei. În ţările în care energia eoliană poate fi exploatată, morile de vânt scot apa din pământ şi generează electricitate. În ţările mai bogate se recurge şi la desalinizare. În multe regiuni există baraje imense care captează apa râurilor şi apa de ploaie. Această soluţie rămâne totuşi eficientă, chiar dacă în zonele deşertice aproape 10 la sută din apa astfel stocată se pierde prin evaporare. Nu există, deocamdată, o soluție eficientă sută la sută pentru rezolvarea crizei de apă.

7. Energie din zăpadă!

 Numiți uneori vârful Australiei, Alpii Australieni se întind pe teritoriul statelor New South Wales şi Victoria. Aceştia cuprind munţii Snowy (de zăpadă), din care izvorăşte râul Snowy. Inspirat de aceste aspre regiuni alpine şi de neînfricaţii călăreţi deschizători de drumuri ai acestor ţinuturi, Andrew Paterson (cunoscut sub numele de Banjo) a compus poemul The Man From Snowy River (Omul de la râul Snowy) - care mai târziu a devenit scenariul unui film. În prezent însă, pantele periculoase pe unde îşi croia drum legendarul călăreţ găzduiesc stăvilarele unei minuni tehnologice - Sistemul hidroelectric din munţii Snowy. În 1967, Societatea Americană a Proiectanţilor a clasificat această reţea complexă de apeducte, tuneluri, baraje şi hidrocentrale drept „una dintre cele şapte minuni tehnologice ale lumii modern”.

Un pământ însetat: este surprinzător faptul că utilizarea energiei hidroelectrice niciodată nu le trecuse prin minte primilor locuitori, ale căror aspiraţii după resurse de apă mai sigure au constituit punctul de plecare pentru realizarea Sistemului hidroelectric. Loviţi de secete, fermierii secolului al XIX-lea care locuiau în bazinul hidrografic Murray-Darling, cea mai importantă zonă agricolă a Australiei, efectiv doreau o resursă mai sigură de apă. Ei ştiau unde se găsea apă - în râul Snowy. Dar râul se revărsa de cealaltă parte a Alpilor, cu povârnişurile lor luxuriante, în Marea Tasman. Părea o adevărată risipă. Dacă acolo sus, pe culmi, această apă curată şi rece putea fi deviată în cursurile superioare ale capricioaselor râuri Murray şi Murrumbidgee, fermierii puteau realiza o economie de un miliard de dolari în caz de secetă. Era un vis tentant. În 1908, când Parlamentul Federal a ales districtul Canberra - aflat în apropiere - drept amplasament pentru capitala naţională a Australiei, visul s-a apropiat cu un pas de realizare. Avea oare energia hidroelectrică să satisfacă necesităţile acestui oraş care urma să fie construit? Atenţia a fost îndreptată din nou înspre munţii Snowy. Au fost prezentate diferite sugestii - unele pentru energia hidroelectrică, iar altele pentru irigaţii -, iar după aceea abandonate. Apoi, în 1944 a fost propus primul sistem de hidroirigaţii şi imediat a fost aprobat. În 1949, guvernul federal i-a încredinţat Organizaţiei pentru Energia Hidroelectrică din Munţii Snowy sarcina de a proiecta şi de a construi acest sistem dual. Dar cum urma o naţiune tânără, în principal bazată pe agricultură, fără specialişti sau mână de lucru disponibilă, să abordeze un proiect fără precedent în ce priveşte dimensiunile şi complexitatea?

De la cenuşă la zăpadă: răspunsul îl constituia imigrarea. Aflându-se încă sub efectul zguduitor al celui de-al doilea război mondial, Europa era un coşmar al cenuşei, al şomajului şi al lipsei de locuinţe. Aşadar, în colaborare cu Statele Unite, Australia a invitat orice european care avea calificarea necesară să facă cerere ca să lucreze la Sistem. Ca răspuns la acest apel, zeci de mii de muncitori din 33 de ţări au părăsit cenuşa Europei şi au navigat spre Australia. Aceştia formau două treimi din întreaga forţă de muncă a Sistemului, iar ei urmau să schimbe machiajul etnic al Australiei pentru totdeauna. În cartea sa Snowy, Brad Collis spune: „O ţară fondată pe stirpe britanică a devenit, aproape peste noapte, una dintre naţiunile lumii formate din cele mai multe naţionalităţi”. Collis adaugă: „Duşmani şi prieteni, asupritori şi asupriţi, bărbaţii erau trimişi în munţi ca să lucreze împreună”. Cu toate că nu au devenit peste noapte o echipă, timpul i-a unit.

Viaţa în Alpi: în primele zile de muncă la Sistem, Alpii i-au întâmpinat cu un salut nesigur. Călătoria pe cărări şerpuitoare, noroioase şi abrupte, acoperite cu gheaţă, era chinuitoare şi greoaie. Într-adevăr, în unele locuri, terenul era atât de prăpăstios şi de neiertător, încât chiar şi cangurii erau o privelişte rară! Nu este de mirare că Organizaţia Snowy, după cum spune Collis, „este cunoscută drept prima organizaţie din lume care a introdus purtarea obligatorie a centurilor de siguranţă”. Nici locuinţele nu erau mai bune decât drumurile: corturi din surplusul armatei, fără nimic de pus pe jos! În cele din urmă, peste 100 de tabere şi oraşe de corturi au apărut ca ciupercile acolo sus în munţi. Unul dintre acestea, Cabramurra, care în prezent nu mai este un oraş de corturi, se mândreşte cu calitatea de a fi oraşul situat la cea mai mare altitudine din Australia. După cum vă puteţi imagina, munca şi dormitul în aceste condiţii vitrege şi aspre îţi testau entuziasmul până la limită. Viscolul iernii pătrundea până în oase, căldura extenuantă a verii transforma fiecare mişcare într-un efort, iar nori de muşte insuportabile întunecau feţele şi spatele transpirate. Cât de mult detestau europenii muştele! Dar mulţi au suportat chinul până la capăt. Vânjoşi şi înăspriţi de război, ei erau hotărâţi să-şi încununeze cu succes noua viaţă. Mulţi au început să îndrăgească tufişurile sălbatice australiene, cu creaturile şi şerpii lor stranii, cu păsările lor care ţipă şi cârâie în loc să fluiere şi să ciripească. Cu timpul, case modeste de lemn au luat locul corturilor, iar soţiile şi copiii au sosit şi li s-au alăturat bărbaţilor. Dar ce era de făcut cu atâtea limbi? Imaginaţi-vă nişte bărbaţi care manevrau maşinării grele şi instalaţii de forat sau care lucrau cu exploziv, fără să se poată înţelege! Fiind o cale sigură spre dezastru, Organizaţia a înfiinţat cursuri gratuite de limbă engleză după orele de program. Munca intensă îi împiedica pe muncitori să ajungă la un nivel elementar al cunoaşterii limbii engleze, aşadar nu este de mirare că frecvenţa la ore era mare! În pofida atâtor obstacole, după 25 de ani - din 1949 până în 1974 - proiectul a fost terminat la timp şi în limitele financiare stabilite. Suma de 820 de milioane de dolari australieni, deşi considerată modestă după standardele actuale, era oricum altcumva, dar nu modestă la vremea aceea, în special pentru o naţiune alcătuită din numai opt milioane de oameni, care încă se străduia să se pună pe picioare după război.

Mărimea şi capacitatea Sistemului: potrivit broşurii The Power of Water, „Sistemul funcţionează pe o suprafaţă de 3 200 de kilometri pătraţi şi cuprinde 80 de kilometri de apeducte, 140 de kilometri de tuneluri şi 16 mari baraje”. Aceste baraje adăpostesc 7 000 de gigalitri de apă - de 13 ori volumul portului Sydney, care are o capacitate de aproape 530 de gigalitri -, lacul Eucumbene fiind lacul de acumulare principal. Cele şapte centrale electrice, care produc energie electrică până la 6 400 GWh (gigawaţi/ore) pe an, pot satisface până la 17 la sută din totalul de energie necesară pentru partea de sud-est a continentului, inclusiv pentru Sydney, Melbourne şi Canberra. În mod normal, turbinele nu funcţionează încontinuu, excepţie făcând anumite perioade de mare consum din zi, când termocentralele au nevoie de ajutor. Hidroenergia este necesară în special la orele de vârf, deoarece satisface cu rapiditate creşterile bruşte de consum - în două, trei minute, în comparaţie cu cele câteva ore în care o termocentrală ce funcţionează pe bază de cărbune începe să producă.

Cum funcţionează Sistemul Snowy? Sistemul, spune Organizaţia Snowy, are „meritul de a fi cel mai complex şi multifuncţional sistem hidroelectric din lume, dotat cu cele mai multe lacuri de acumulare”. Acesta este compus din două părţi - proiectul Snowy-Murray şi proiectul Snowy-Tumut. Snowy-Murray deviază apele râului Snowy din barajul Island Bend printr-un tunel transmontan spre barajul Geehi, care, de asemenea, acumulează apă din râul Geehi. De la această înălţime de 820 de metri, apele se prăbuşesc în cele două hidrocentrale Murray. În acelaşi timp, hidrocentrala Guthega captează apele din cursul superior al râului Snowy lângă vârful Kosciuszko, cel mai înalt munte australian. Din Guthega, apa pătrunde în principalul sistem de tuneluri din Island Bend. Contribuind mult la eficienţa Sistemului, câteva tuneluri, inclusiv tunelul Island Bend-Lacul Eucumbene, permit cursul în ambele sensuri. În cadrul proiectului Snowy-Tumut, apele din lacul Eucumbene şi din barajele Tooma, Happy Jack şi Tumut Pond se prăvălesc în stăvilare şi în cele patru hidrocentrale înainte de a se vărsa în râul Tumut, un afluent al lui Murrumbidgee. Această parte se mândreşte cu cea mai mare hidrocentrală, Tumut 3, în ale cărei şase stăvilare ar putea încăpea câte un omnibuz! În afara orelor de vârf, Sistemul pompează apă în sus din lacul Jindabyne în lacul Eucumbene, iar de mai jos din hidrocentrala Tumut 3 - care, în acelaşi timp, are rol de staţie de pompare - în lacul de acumulare Talbingo. Dar de ce să se irosească curent electric pentru pomparea apei în sus? În mod surprinzător, operaţia aduce profituri. Ei bine, pompele consumă puţin, alimentându-se cu energia achiziţionată în afara orelor de vârf de la termocentrale. Apoi, în timpul orelor de vârf, apa este eliberată din nou, iar hidroenergia produsă este vândută cu profit reţelei electrice. Desigur, volumul de apă - de peste 2 000 de gigalitri anual - este eliberat fără preţ în sistemele fluviale vestice.

Este o energie pură? Da, deoarece apa este o resursă nepoluantă, care se reciclează şi care nu conţine reziduuri. Nu există coşuri şi turnuri de răcire care să polueze munţii. Astfel, puţini dintre miile de oameni care schiază iarna pe acest teren alpin sau care îi străbat potecile vara sunt conştienţi de canalele şi hidrocentralele care se află dedesubt. Mai mult decât atât, dacă electricitatea generată de Sistem ar fi produsă de termocentrale, alte cinci milioane de tone metrice de dioxid de carbon s-ar degaja în atmosferă în fiecare an. Cu toate acestea, mediul nu a rămas complet neafectat, în special râul Snowy. Cu o mare parte a apelor lui deviate, acesta este doar un pârâu în comparaţie cu zilele sale de odinioară. În plus, marile baraje ale Sistemului au inundat unele păşuni, iar cotele lor înalte au cauzat relocalizarea oraşelor Adaminaby şi Jindabyne. Pe de altă parte, Sistemul Snowy a fost deosebit de trainic - o dovadă a sfatului înţelept dat de reprezentantul principal al Organizaţiei: „Buna înţelegere şi respectul rezultă din rodul muncii, nu din propagandă”.