CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a unsprezecea.

 

CARTEA „FAPTELE APOSTOLILOR”. COMENTARIU. Partea a unsprezecea

„Să se facă voia Domnului!” Ferm hotărât să înfăptuiască voința lui Dumnezeu, Pavel merge la Ierusalim - Faptele 21:1-17:

 Iată că a sosit și momentul plecării din Milet. Cât de greu le este lui Pavel și lui Luca să se despartă de bătrânii din Efes, pe care-i îndrăgesc nespus! Cei doi misionari au urcat deja pe puntea corabiei. Au la ei tot ce le trebuie pentru drum, precum și ajutoarele strânse pentru creștinii săraci din Iudeea. De-abia așteaptă ca aceste ajutoare să ajungă la frații lor, care au atâta nevoie de ele! Un vânt blând umflă pânzele, iar vasul se îndepărtează încet de cheiul forfotind de lume. Pavel, Luca și cei șapte frați creștini care-i însoțesc privesc fețele triste ale prietenilor lor rămași pe țărm (Fap. 20:4, 14, 15). Le fac cu mâna în semn de rămas-bun până când nu-i mai zăresc deloc. Pavel a colaborat strâns cu bătrânii din Efes aproximativ trei ani. Însă acum, îndrumat de Duhul Sfânt, se îndreaptă spre Ierusalim, deși este conștient că acolo va fi în pericol. Puțin mai înainte, el le-a spus acelor frați: „Obligat/Împins de Duhul, mă duc la Ierusalim, fără să știu ce mi se va întâmpla acolo. Știu doar că, din oraș în oraș, Duhul Sfânt îmi depune mărturie întruna, spunând că mă așteaptă lanțuri și necazuri” (Fap. 20:22, 23). Pavel se simte „obligat de Duhul” să meargă la Ierusalim. Într-adevăr, el este animat de sentimentul datoriei, dar și de dorința de a se supune îndrumării Duhului Sfânt. Își iubește viața, însă lucrul cel mai important pentru el este înfăptuirea voinței lui Dumnezeu.

Au trecut „în dreptul insulei Cipru” (Faptele 21:1-3): Corabia pe care s-au îmbarcat Pavel și tovarășii săi „a mers drept înainte”, cu alte cuvinte a mers cu vânt din pupă, până la Cos, unde au ajuns în aceeași zi (Fap. 21:1). Se pare că aici au ancorat peste noapte, după care au pornit spre Rodos și Patara. La Patara, situată pe coasta sudică a Asiei Mici, frații s-au îmbarcat pe un vas mare de mărfuri, care i-a dus direct la Tir, în Fenicia. În drumul lor, au trecut „prin dreptul insulei Cipru, pe care au lăsat-o în urmă pe stânga” (Fap. 21:3). De ce menționează Luca acest detaliu? Probabil că, atunci când au trecut pe lângă Cipru, Pavel le-a arătat celorlalți insula și le-a povestit unele experiențe pe care le-a avut acolo. Cu aproximativ nouă ani mai înainte, în prima sa călătorie misionară, Pavel, împreună cu Barnaba și Ioan Marcu îl întâlniseră pe această insulă pe vrăjitorul Elima, care s-a împotrivit lucrării lor (Fap. 13:4-12). Amintindu-și cele întâmplate, Pavel s-a simțit probabil încurajat și întărit pentru a face față încercărilor care-l așteptau.

„I-am căutat pe discipoli și ... i-am găsit” (Faptele 21:4-9): Pavel a apreciat fraternitatea creștină și a fost dornic să stea în compania fraților de credință. Ce au făcut el și însoțitorii săi când au ajuns la Tir? Luca scrie: „I-am căutat pe discipoli și i-am găsit” (Fap. 21:4). Știind că în Tir existau creștini, călătorii i-au căutat și probabil au stat la ei. Când vorbește despre cele șapte zile petrecute în Tir, Luca menționează un lucru care la prima vedere ne-ar putea nedumeri: „Dar (frații din Tir), prin intermediul Duhului Sfânt, i-au spus de mai multe ori lui Pavel să nu intre în Ierusalim” (Fap. 21:4). Să înțelegem din aceste cuvinte că Domnul dorea acum ca Pavel să meargă în altă parte? Îl avertiza cumva să nu se ducă la Ierusalim? Nu. Duhul Sfânt nu i-a arătat lui Pavel că nu trebuia să meargă la Ierusalim, ci doar că acolo îl așteptau suferințe. Atunci cum se explică cuvintele din Faptele 21:4? Se pare că, prin Duhul Sfânt, frații din Tir înțeleseseră bine că Pavel avea să întâmpine necazuri la Ierusalim. Însă, îngrijorați pentru el, l-au îndemnat să nu urce acolo. Dorința lor de a-l ocroti pe Pavel de iminentul pericol era cât se poate de firească. Dar Pavel era hotărât să înfăptuiască voința Domnului și și-a continuat drumul (Fap. 21:12). Probabil că exprimările de îngrijorare ale fraților i-au adus aminte lui Pavel de reacția discipolilor lui Iisus când acesta le-a spus că va merge la Ierusalim, va suferi multe lucruri și va fi omorât. Orbit de sentimente, Petru i-a zis atunci lui Iisus: „Fii bun cu tine însuți, Doamne! Nu vei avea deloc soarta aceasta”. Dar Iisus i-a răspuns: „Înapoia mea, Satan! Tu ești o piatră de poticnire pentru mine, fiindcă n-ai gândurile lui Dumnezeu, ci ale oamenilor” (Mat. 16:21-23). Iisus a fost hotărât să urmeze calea de sacrificiu pe care i-o trasase Dumnezeu-Tatăl. La fel era și Pavel. Frații din Tir, asemenea apostolului Petru, aveau cele mai bune intenții, însă nu înțeleseseră care era voința lui Dumnezeu. Astăzi mulți aleg să fie buni cu ei înșiși, urmând calea minimei rezistențe. Oamenii caută de regulă o religie „confortabilă”, care să pretindă cât mai puțin de la ei. Dar Iisus ne-a îndemnat să avem o cu totul altă atitudine. El le-a spus discipolilor săi: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se renege pe sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze neîncetat” (Mat. 16:24). Într-adevăr, faptul de a-l urma pe Iisus este calea înțelepciunii, calea cea bună, însă nu și calea ușoară! Pavel, Luca și ceilalți însoțitori ai lor trebuiau să pornească din nou la drum. Despărțirea de frații din Tir a fost emoționantă. Din descrierea pe care o face Luca înțelegem că aceștia aveau o afecțiune profundă față de Pavel și că îl susțineau din toată inima. Astfel, bărbați, femei și copii i-au însoțit pe Pavel și pe ceilalți creștini până la țărm. Au îngenuncheat cu toții și s-au rugat, după care și-au luat rămas-bun. Apoi, Pavel, Luca și ceilalți tovarăși de drum s-au îmbarcat pe o corabie și au mers la Ptolemaida. Acolo s-au întâlnit cu alți frați și au rămas la ei o zi (Fap. 21:5-7). Potrivit relatării lui Luca, Pavel și ceilalți au pornit apoi spre Cezareea.a Acolo au găsit găzduire „în casa lui Filip evanghelistul” (Fap. 21:8). Cât de mult trebuie să se fi bucurat ei să-l vadă pe Filip! Cu aproximativ 20 de ani mai înainte, acest frate fusese numit de apostoli să ajute la distribuirea hranei în Biserica Creștină nou-înființată din Ierusalim. Filip era un predicator zelos de mulți ani. În perioada când discipolii fuseseră nevoiți să fugă din Ierusalim din cauza persecuției, el s-a dus să predice în Samaria. Mai târziu, i-a predicat eunucului etiopian și l-a botezat (Fap. 6:2-6; 8:4-13, 26-38). Ce activitate bogată a avut Filip în toți acești ani! Filip nu-și pierduse zelul pentru predicare. Stabilit acum în Cezareea, el continua să predice cu sârguință, lucru care reiese din faptul că Luca îl numește „evanghelistul”. El avea patru fiice care profețeau, ceea ce dovedește că ele urmaseră exemplul tatălui lor (Fap. 21:9). Cu siguranță, Filip depusese multe eforturi pentru a-și zidi familia pe plan spiritual. În fiecare loc unde s-a oprit, Pavel i-a căutat pe frați și a stat împreună cu ei. Desigur, frații locali i-au primit cu ospitalitate pe acest misionar și pe însoțitorii lui. Vizitele lor au fost ocazii de „încurajare reciprocă” (Rom. 1:11, 12).

SUPLIMENTAR: 1. CEZAREEA, CAPITALA PROVINCIEI ROMANE IUDEEA: În perioada la care se referă cartea Faptele, Cezareea era capitala provinciei romane Iudeea și reședința guvernatorului acesteia. Tot aici se afla baza militară a trupelor romane din această provincie. Orașul a fost construit de Irod cel Mare, care i-a dat numele în onoarea lui Cezar August. În Cezareea existau toate edificiile specifice orașelor elenistice păgâne ale vremii: un templu dedicat „divinului” Cezar, un teatru, un hipodrom și un amfiteatru. Majoritatea locuitorilor orașului erau neevrei. Cezareea era, de asemenea, un oraș-port fortificat. Aici fusese construit un dig uriaș întrucât, altfel, coasta ar fi fost improprie pentru acostarea vaselor. Ambițiosul Irod dorea ca noul complex portuar, numit Sebastos (termenul grecesc pentru August), să fie un centru al comerțului din estul Mediteranei, care să rivalizeze cu Alexandria. Deși nu a atins niciodată măreția Alexandriei, Cezareea a fost un oraș important pentru comerțul internațional datorită poziției sale strategice pe unele rute comerciale principale. În Cezareea a predicat evanghelistul Filip, care se pare că a locuit aici cu familia sa (Fap. 8:40; 21:8, 9). Tot aici a locuit și centurionul roman Corneliu, care s-a convertit la creștinism (Fap. 10:1). Apostolul Pavel a fost la Cezareea de mai multe ori. La scurt timp după convertirea sa, când dușmanii lui au pus la cale să-l omoare, discipolii l-au dus imediat pe noul lor frate la Cezareea, aflată la aproximativ 90 km de Ierusalim; de aici acesta s-a îmbarcat spre Tars. Pavel a mai trecut prin portul Cezareii în drum spre Ierusalim, atât la sfârșitul celei de-a doua, cât și la sfârșitul celei de-a treia călătorii misionare (Fap. 9:28-30; 18:21, 22; 21:7, 8). Tot în Cezareea a fost ținut închis doi ani în palatul lui Irod, unde le-a putut depune mărturie lui Felix, lui Festus și lui Agripa. De aici s-a îmbarcat în cele din urmă spre Roma (Fap. 23:33-35; 24:27-25:4; 27:1).

2. POT FEMEILE SĂ-I ÎNVEȚE PE ALȚII DIN SCRIPTURI? Iisus le-a poruncit continuatorilor săi să predice vestea bună și să facă discipoli (Mat. 28:19, 20; Fap. 1:8). Misiunea de a predica vestea bună le-a fost încredințată tuturor creștinilor, bărbați sau femei, băieți sau fete. Acest lucru reiese clar din profeția consemnată în Ioel 2:28, 29, care, așa cum a arătat apostolul Petru, a avut o împlinire la Penticosta/Cincizecimea din 33 d.H.: „În zilele din urmă, spune Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice fel de carne/trup, iar fiii și fiicele voastre vor profeți. Și chiar și peste sclavii Mei și peste sclavele Mele voi turna din Duhul Meu în zilele acelea și ei vor profeți” (Fap. 2:17, 18). În plus, am văzut deja că evanghelistul Filip avea patru fiice, care profețeau (Fap. 21:8, 9). Însă, când era vorba despre faptul de a predica în Biserică, Cuvântul lui Dumnezeu arată clar că numai bărbații numiți ca episcopi/supraveghetori sau ca bătrâni/prezbiteri puteau face acest lucru (1 Tim. 3:1-13; Tit 1:5-9). Pavel a spus: „Nu-i dau voie femeii să predice, nici să exercite autoritate asupra bărbatului, ci să stea în tăcere” (1 Tim. 2:12).

„Sunt gata să mor” (Faptele 21:10-14): În timp ce Pavel era acasă la Filip, a venit un alt creștin respectat, Agab. Toți cei adunați acolo știau că Agab era profet; el prezisese marea foamete din timpul domniei lui Claudiu (Fap. 11:27, 28). Poate că frații s-au întrebat: De ce a venit Agab? Ce mesaj are el de transmis? În timp ce toate privirile erau îndreptate spre el, acesta a luat centura lui Pavel, o fâșie lungă de pânză care se purta în jurul mijlocului și în care puteau fi ținuți bani sau alte obiecte, și și-a legat cu ea mâinile și picioarele. Apoi a zis: „Așa zice Duhulul Sfânt: Așa îl vor lega iudeii în Ierusalim pe omul căruia îi aparține această centură și-l vor da în mâinile oamenilor din neamuri.” (Fap. 21:11). Ce mesaj tulburător! Profeția lui Agab confirma că Pavel avea să meargă la Ierusalim și arăta totodată că iudeii aveau să-l dea „în mâinile oamenilor din neamuri”. Cuvintele lui au avut un efect profund asupra celor de față. Luca scrie: „Când am auzit lucrul acesta, noi și cei din locul acela l-am implorat să nu urce la Ierusalim. Atunci Pavel a răspuns: Ce faceți? De ce plângeți și-mi frângeți inima? Să fiți siguri că sunt gata nu numai să fiu legat, ci și să mor la Ierusalim pentru numele Domnului Iisus.” (Fap. 21:12, 13). Imaginați-vă scena. Frații, inclusiv Luca, îl imploră pe Pavel să nu meargă la Ierusalim. Unii chiar încep să plângă. Înduioșat de iubirea lor, Pavel le spune că îi „frâng inima”. Cu toate acestea, rămâne de neclintit. La fel ca în Tir, el nu permite ca implorările și lacrimile fraților să-i slăbească hotărârea. În schimb, le explică de ce trebuie să-și continue drumul. Cât curaj și câtă fermitate! Asemenea lui Iisus, Pavel era hotărât să îndeplinească voința lui Dumnezeu cu orice preț (Evr. 12:2). El nu căuta să fie un martir, dar, chiar dacă s-ar fi întâmplat să moară pentru credință, el considera acest lucru o onoare. Cum au reacționat frații? Simplu spus, i-au respectat hotărârea. Iată ce scrie Luca în continuare: „Pentru că nu se lăsa înduplecat, am încuviințat, zicând: Să se facă voia Domnului!” (Fap. 21:14). Cei ce încercau să-l determine pe Pavel să se răzgândească nu au insistat asupra punctului lor de vedere. Ei l-au ascultat, au înțeles care era voința Domnului și au acceptat-o, chiar dacă le-a fost greu. Pavel pornise pe o cale care avea să-l ducă în cele din urmă la moarte. Ar fi fost mai ușor pentru el dacă cei ce îl iubeau n-ar fi încercat să-l oprească din drum. Din acest episod din viața lui Pavel desprindem o lecție valoroasă: Să nu încercăm niciodată să-i descurajăm pe cei care au ales o cale de sacrificiu pentru a-i sluji lui Dumnezeu!

„Frații ne-au primit cu bucurie” (Faptele 21:15-17): Să remarcăm că, în călătoria lor spre Ierusalim, Pavel și însoțitorii săi i-au căutat pe frați în orice oraș s-au oprit. La Tir i-au căutat pe discipoli și au rămas cu ei șapte zile. La Ptolemaida i-au salutat pe frați și au stat cu ei o zi. La Cezareea au stat mai multe zile acasă la Filip. În cele din urmă, după ce au fost făcute pregătirile de călătorie, Pavel a pornit din nou la drum. Unii dintre discipolii din Cezareea au plecat cu el la Ierusalim, dovedind astfel că-l susțineau din toată inima. Ajunși la Ierusalim, au fost găzduiți de unul dintre primii discipoli, pe nume Mnason. Luca relatează că „frații i-au primit cu bucurie” (Fap. 21:17). Așadar, Pavel a dorit să fie împreună cu frații și surorile de credință. Pentru el au fost o sursă de încurajare. Acest lucru fără îndoială că l-a întărit și l-a ajutat să rămână ferm în fața împotrivitorilor plini de ură care căutau să-l omoare.

„Ascultați apărarea mea”: Pavel apără adevărul înaintea gloatelor înfuriate și a Sanhedrinului - Faptele 21:18-23:10:

 Ierusalim. Oare la ce se gândește apostolul Pavel în timp ce pășește din nou pe străduțele înguste și aglomerate ale acestui oraș? El cunoaște rolul special pe care l-a avut Ierusalimul în istoria poporului lui Dumnezeu. Niciun oraș de pe pământ nu s-ar putea compara cu el. Majoritatea locuitorilor săi sunt mândri de trecutul lui glorios. Însă Pavel știe că și mulți creștini de aici sunt foarte legați de trecut și nu înțeleg schimbările pe care trebuie să le facă pentru a trăi în armonie cu noile adevăruri revelate de Domnul Iisus. Da, apostolul este foarte preocupat de starea acestor creștini. Când se afla în Efes, el se hotărâse să revină în acest oraș pentru a aduce ajutoare materiale. Și, în pofida avertismentelor că viața îi va fi pusă în pericol, el nu a renunțat la planul său (Fap. 19:21). Acum însă el constată că unii au nevoie și de ajutor spiritual. Dar cu ce se va confrunta Pavel în Ierusalim? O încercare va veni chiar din partea continuatorilor lui Hristos, unii dintre aceștia fiind tulburați de zvonurile care circulă despre el. Încercări și mai mari vor veni însă din partea dușmanilor lui Hristos, care îi vor aduce acuzații false, îl vor bate și vor căuta să-l omoare. Însă toate acestea îi vor da ocazia să apere adevărul. Pavel este un exemplu remarcabil pentru creștinii de azi prin umilința, curajul și credința cu care a înfruntat aceste încercări. Dar să vedem ce s-a întâmplat.

„L-au glorificat pe Dumnezeu” (Faptele 21:18-20a): A doua zi după ce au sosit la Ierusalim, Pavel și tovarășii săi de călătorie au mers la bătrânii care supravegheau Biserica. La această întrunire, la care „erau prezenți toți bătrânii”, se pare că nu a participat niciunul dintre apostolii ce erau în viață la vremea aceea. Probabil că toți erau plecați pentru a sluji în alte părți ale lumii. Relatarea îl menționează însă pe Iacov, fratele/vărul lui Iisus, care, din câte se pare, a prezidat întrunirea (Gal. 2:9; Fap. 21:18). După ce i-a salutat pe bătrâni, Pavel „le-a povestit în amănunțime ce făcuse Dumnezeu în neamuri prin serviciul său” (Fap. 21:19). Cât de mult trebuie să-i fi încurajat pe frați cele auzite! În timpul acestei discuții, Pavel le-a spus, probabil, bătrânilor și despre donațiile pe care le-a adus de la frații din Europa. Grija acestor frați din teritorii îndepărtate trebuie să le fi umplut inima de recunoștință și de bucurie. Auzind raportul lui Pavel, ei „l-au glorificat pe Dumnezeu” (Fap. 21:20a).

Mulți erau încă „zeloși pentru Lege” (Faptele 21:20b, 21): Apoi bătrânii i-au vorbit lui Pavel despre o problemă apărută în Iudeea, care îl viza în mod direct. Ei i-au spus: „Vezi, frate, câte mii de credincioși sunt printre iudei; și toți sunt zeloși pentru Lege. Dar ei au auzit zvonindu-se despre tine că-i înveți pe toți iudeii din neamuri o apostazie de la Moise, spunându-le să nu-și circumcidă copiii și să nu umble potrivit obiceiurilor bine stabilite” (Fap. 21:20b, 21). De ce erau atât de mulți creștini zeloși pentru Legea mozaică chiar și după mai bine de douăzeci de ani de la abrogarea ei? (Col. 2:14). În 49 d.H., apostolii și bătrânii întruniți la Ierusalim trimiseseră bisericilor o scrisoare/epistolă potrivit căreia credincioșii din neamuri nu erau obligați să se circumcidă și să adere la Legea mozaică (Fap. 15:23-29). Însă în scrisoare nu se spunea nimic cu privire la credincioșii evrei, dintre care mulți nu înțelegeau că Legea mozaică nu mai era în vigoare. Dar oare faptul că nu înțelegeau acest adevăr îi făcea nedemni de a fi creștini? Nicidecum. Ei nu se închinaseră înainte la zei păgâni și, prin urmare, nu continuau să practice ritualuri și obiceiuri ale religiei false. Legea, la care țineau atât de mult, fusese dată de însuși Domnul. Ea nu conținea nimic greșit sau demonic. Însă ea fusese dată în virtutea vechiului legământ, în timp ce creștinii se aflau sub noul legământ. Legământul Legii era deci de domeniul trecutului. Creștinii evrei care erau zeloși pentru Lege nu înțelegeau aceste lucruri și nu erau convinși că închinarea curată avea acum legătură numai cu Biserica Creștină. Așadar, ei trebuiau să-și schimbe modul de gândire pentru a se conforma noilor adevăruri revelate de Dumnezeu cu privire la legământul Legii (Ier. 31:31-34; Luca 22:20).

„Zvonurile nu sunt adevărate” (Faptele 21:22-26): Erau adevărate zvonurile că Pavel îi învăța pe evreii răspândiți printre neamuri „să nu-și circumcidă copiii și să nu umble potrivit obiceiurilor bine stabilite”? Pavel era un apostol al neamurilor și, prin urmare, celor din neamuri le-a prezentat el acea decizie potrivit căreia neevreii nu erau obligați să respecte Legea. El a arătat că nimeni nu trebuia să încerce să-i convingă pe credincioșii din neamuri să se circumcidă în semn de supunere față de Legea mozaică (Gal. 5:1-7). Dar Pavel le-a predicat vestea bună și evreilor din orașele pe care le-a vizitat. Cu siguranță, el le-a explicat celor receptivi că Legea a fost abrogată prin moartea lui Iisus și că oamenii puteau fi declarați drepți/neprihăniți prin credință, nu prin lucrările Legii (Rom. 2:28, 29; 3:21-26). Cu toate acestea, Pavel a arătat înțelegere față de cei ce se simțeau mai liniștiți dacă respectau anumite obiceiuri evreiești, cum ar fi faptul de a nu munci în sabat sau de a evita anumite alimente (Rom. 14:1-6). În plus, el nu a stabilit reguli cu privire la circumcizie. Este adevărat, Pavel a considerat necesar ca Timotei să se circumcidă, dar aceasta pentru ca evreii să nu aibă rețineri față de Timotei, știind că tatăl lui era grec (Fap. 16:3). Circumcizia era o chestiune de decizie personală. Pavel le spusese galatenilor: „Nici circumcizia nu are valoare, nici necircumcizia, ci credința care lucrează prin iubire” (Gal. 5:6). Însă cel care se circumcidea pentru a respecta Legea sau care susținea că circumcizia era necesară pentru a primi aprobarea lui Dumnezeu dovedea lipsă de credință. Așadar, zvonurile care circulau despre Pavel erau false. Totuși, credincioșii evrei erau tulburați din cauza lor. De aceea, bătrânii l-au sfătuit: „Avem patru bărbați care sunt sub o făgăduință. Ia-i cu tine pe acești bărbați, curățește-te cu ei potrivit ceremonialului și îngrijește-te de cheltuielile lor, ca să-și radă capul. Astfel, toți vor ști că zvonurile pe care le-au auzit despre tine nu sunt adevărate, ci umbli cum se cuvine, respectând și tu Legea” (Fap. 21:23, 24). Pavel ar fi putut obiecta, spunând că adevărata problemă nu erau zvonurile despre el, ci zelul acelor credincioși evrei pentru Legea mozaică. Însă el a fost flexibil, fiind dispus să urmeze îndrumările primite atât timp cât prin acestea nu i se cerea să încalce principiile divine. Iată ce scrisese el mai înainte: „Pentru cei ce sunt sub lege m-am făcut ca și cum aș fi sub lege - deși eu nu sunt sub lege -, ca să-i câștig pe cei ce sunt sub lege” (1 Cor. 9:20). Pavel a colaborat cu bătrânii din Ierusalim și „s-a făcut ca și cum ar fi fost sub lege”.

SUPLIMENTAR: LEGEA ROMANĂ ȘI CETĂȚENII ROMANI: De regulă, autoritățile romane nu se amestecau în treburile provinciilor. În general, evreii se conduceau după legile evreiești. În cazul lui Pavel, romanii au intervenit doar pentru că învălmășeala care se crease când acesta a apărut în templu tulbura ordinea publică. Autoritățile romane aveau puteri depline asupra locuitorilor de rând ai provinciilor. Însă cu totul altfel stăteau lucrurile când era vorba de cetățenii romani. Cetățenia îi conferea unei persoane anumite privilegii care erau recunoscute și respectate pe tot cuprinsul Imperiului. De pildă, un cetățean roman nu putea fi legat sau bătut dacă nu era condamnat, întrucât un astfel de tratament era aplicat doar sclavilor. Cetățenii romani aveau și dreptul de a face apel la împărat, la Roma, pentru a contesta deciziile guvernatorului unei provincii. Cetățenia romană putea fi obținută în mai multe moduri. O persoană putea dobândi cetățenia romană prin moștenire. Alteori era acordată de împărat unor persoane individuale sau tuturor oamenilor liberi dintr-un oraș sau dintr-o provincie drept recompensă pentru anumite servicii. Devenea cetățean roman și un sclav care își cumpăra libertatea de la un cetățean roman, un sclav care era eliberat de un roman sau un soldat din trupele auxiliare care își încheia serviciul militar. Se pare că, în anumite situații, cetățenia romană putea fi chiar cumpărată. De pildă, comandantul roman Claudiu Lisias i-a spus lui Pavel: „Eu am cumpărat aceste drepturi de cetățean cu o mare sumă de bani”. Pavel i-a răspuns: „Dar eu m-am născut cu ele” (Fap. 22:28). De aici înțelegem că unul dintre strămoșii lui Pavel obținuse într-un fel sau altul cetățenia romană. În secolul I d.H., în Iudeea trăiau puțini cetățeni romani. Abia în secolul al III-lea le-a fost acordată cetățenie romană tuturor locuitorilor provinciei.

„Nu merită să trăiască!” (Faptele 21:27-22:30): La templu însă lucrurile n-au mers prea bine. Când zilele pentru împlinirea făgăduinței erau pe sfârșite, niște evrei din Asia l-au zărit pe Pavel. Ei l-au acuzat pe nedrept că a adus neevrei în templu și au provocat tulburare. Dacă n-ar fi intervenit comandantul roman, Pavel ar fi fost omorât în bătaie. Deși a scăpat cu viață, el a fost arestat. Și urmau să treacă mai bine de patru ani până când avea să-și recapete libertatea! Dar pericolul încă nu trecuse. Când comandantul i-a întrebat pe evrei ce aveau împotriva lui Pavel, aceștia au început să strige diferite acuzații. Și, pentru că se crease mare agitație, el n-a reușit să înțeleagă nimic. Situația s-a înrăutățit atât de mult, încât Pavel a trebuit să fie dus de acolo. Când să intre în cazarmă, el i-a spus comandantului: „Permite-mi, te rog, să vorbesc poporului” (Fap. 21:39). Comandantul a fost de acord, iar Pavel a început plin de curaj să-și apere credința. „Ascultați acum apărarea mea”, a spus Pavel (Fap. 22:1). Apostolul a vorbit în limba ebraică, astfel că mulțimea a făcut liniște. El le-a explicat în mod clar de ce devenise un continuator al lui Hristos, prezentându-le cu tact fapte pe care evreii le puteau verifica oricând. Pavel le-a spus că studiase la picioarele lui Gamaliel și că îi persecutase pe continuatorii lui Hristos, lucruri bine cunoscute unora dintre cei prezenți. Apoi le-a mai spus că, în timp ce mergea spre Damasc, a avut o viziune cu înviatul Hristos, care i-a vorbit. Tovarășii săi de călătorie au văzut o lumină strălucitoare și au auzit o voce, însă nu au înțeles ce spunea ea (Fap. 9:7; 22:9). Fiind orbit de acea lumină, Pavel a trebuit să fie dus la Damasc de însoțitorii lui. Acolo, Anania, un bărbat cunoscut de mulți evrei din regiune, i-a redat în mod miraculos vederea. Apoi, Pavel le-a spus că, după ce s-a întors la Ierusalim, Iisus i s-a arătat în templu. La auzul acestor cuvinte, evreii s-au înfuriat și mai tare și au început să strige: „Înlătură-l de pe pământ pe un astfel de om, căci nu merită să trăiască!” (Fap. 22:22). Pentru a-l scăpa pe Pavel, comandantul a poruncit să fie dus în cazarmă. Dar, hotărât să afle motivul pentru care iudeii erau atât de furioși pe el, a ordonat să fie interogat prin biciuire. Atunci Pavel a declarat că era cetățean roman, invocând astfel drepturile pe care i le conferea acest statut. Când a auzit că Pavel era cetățean roman, comandantul și-a dat seama că trebuia să găsească o altă cale de a afla mai multe informații. De aceea, a doua zi l-a dus înaintea Sanhedrinului, Curtea Supremă a evreilor, care s-a întrunit special pentru a analiza acest caz.

„Eu sunt fariseu” (Faptele 23:1-10): Pavel s-a adresat Sanhedrinului astfel: „Bărbaților, fraților, eu m-am purtat înaintea lui Dumnezeu cu o conștiință perfect curată până în ziua aceasta” (Fap. 23:1). Dar apoi n-a mai reușit să spună nimic, deoarece „marele preot Anania le-a poruncit celor ce stăteau lângă el să-l lovească peste gură” (Fap. 23:2). Ce insultă și ce dovadă clară că aveau prejudecăți! Pavel era făcut mincinos înainte să fie audiat. Nu este de mirare că el a răspuns: „Te va lovi Dumnezeu, perete văruit! Tu stai să mă judeci după Lege și, în același timp, încălcând Legea, poruncești să fiu lovit?” (Fap. 23:3). Unii dintre cei prezenți s-au arătat scandalizați, dar nu de atitudinea celui ce-l lovise pe Pavel, ci de reacția lui Pavel! Ei au zis: „Îl insulți pe marele preot al lui Dumnezeu?”. Prin răspunsul său, Pavel a arătat respect față de Lege și le-a dat o lecție de umilință. El le-a spus: „Fraților, n-am știut că este marele preot. Căci este scris: Să nu vorbești disprețuitor despre un conducător al poporului tău!” (Fap. 23:4, 5; Ex. 22:28). Apoi apostolul a încercat o altă abordare. Știind că Sanhedrinul era format din farisei și din saduchei, a zis: „Bărbaților, fraților, eu sunt fariseu, fiu de farisei. Pentru speranța în învierea morților sunt judecat” (Fap. 23:6). De ce a spus Pavel că era fariseu? Pentru că era „fiu de farisei”, provenind dintr-o familie care făcea parte din acea sectă, iar mulți îl considerau încă astfel. Dar cum a putut Pavel să se identifice cu fariseii în ce privește credința în înviere? Fariseii credeau că sufletul conștient supraviețuiește morții și că sufletele celor drepți vor trăi din nou în corpuri umane. Pavel împărtășea convingerea fariseilor că există viață după moarte, spre deosebire de saduchei, care nu credeau într-o astfel de viață. Declarația lui Pavel i-a dezbinat pe membrii Sanhedrinului. Relatarea biblică spune: „Au izbucnit strigăte puternice, iar unii dintre scribii din partidul fariseilor s-au ridicat și au început să se certe aprig, zicând: Noi nu găsim nimic rău la omul acesta! Dar, dacă i-a vorbit un spirit sau un înger, atunci …” (Fap. 23:9). Chiar și numai ideea că un înger i-ar fi putut vorbi lui Pavel era total inacceptabilă pentru saduchei, întrucât aceștia nu credeau în îngeri! Atunci s-a produs o învălmășeală atât de mare, încât comandantul roman a trebuit să-l salveze din nou pe apostol (Fap. 23:10). Dar a scăpat oare Pavel de orice pericol? Vom afla în partea următoare a acestui comentariu!