ISTORIA
BISERICII - PARTEA A CINCEA
Apostolul petrecuse aproximativ trei ani
continuu în lucrare la Efes. Mai târziu, când, la Milet, s-a adresat bătrânilor
de la Efes, a spus: „De aceea vegheaţi, amintindu-vă că trei ani, noapte şi zi,
n-am încetat îndemnând cu lacrimi pe fiecare” (Fapte 20:31). Se presupune că în
acest timp a făcut o scurtă vizită şi a scris întâia epistolă către corinteni.
21:
Tulburarea de la Efes: Se
înfăptuise o lucrare mare şi binecuvântată a puterii Duhului lui Dumnezeu prin
intermediul slujitorului său ales, Pavel. Fusese sădită evanghelia în capitala
Asiei şi ea se răspândise în toată provincia. Apostolul simţea că misiunea lui
se împlinise acolo şi dorea să meargă la Roma, capitala vestului şi metropola
lumii. „Şi, după ce s-au împlinit acestea, Pavel şi-a propus în duh să meargă
la Ierusalim, străbătând Macedonia şi Ahaia, spunând: După ce voi fi fost
acolo, trebuie să văd şi Roma.” (Fapte 19:21). Dar, în timp ce Pavel făcea astfel planuri pentru o altă
călătorie, vrăjmaşul plănuia alt atac: resursele lui nu se epuizaseră. Dimitrie
a întărâtat mulţimea fără minte împotriva creştinilor. A fost o mare tulburare,
patimile oamenilor fiind stârnite împotriva instrumentelor mărturiei lui
Dumnezeu. Meşterii lui Dimitrie au lansat strigarea nu numai că meseria lor era
în pericol, ci şi că templul marii zeiţe Diana risca să fie dispreţuit. Când
mulţimea a auzit aceasta, ei s-au umplut de mânie şi au strigat: „Mare este
Diana a efesenilor!” Toată cetatea a fost cuprinsă de tulburare, dar, prin
îndurare, cu ajutorul fraţilor şi al unor conducători din Asia care îi erau
prieteni, Pavel a fost oprit să se înfăţişeze la teatru. Iudeii, cu siguranţă, se temeau ca persecuţia să nu se întoarcă
împotriva lor, pentru că majoritatea mulţimii nu ştia de ce se strânseseră
acolo. Atunci ei l-a scos în faţă pe Alexandru, probabil cu intenţia ca să nu
apară ei vinovaţi ci să dea vina pe creştini, dar, atunci când păgânii au aflat
că era iudeu, ei s-au înfuriat şi mai rău şi strigătul care îi strânsese s-a
înălţat din nou, timp de două ore ei strigând: „Mare este Diana a efesenilor!” Din fericire pentru toţi, secretarul
cetăţii era un om cu mult tact şi un simţ politic admirabil. El a flatat, a
calmat şi a făcut să se dizolve adunarea. Credinţa L-a văzut pe Dumnezeu
folosind elocvenţa cu putere de convingere a unui funcţionar păgân pentru a-l
proteja pe slujitorul Lui şi pe mulţi dintre copiii săi. Faimosul templu al Dianei era socotit una dintre minunile lumii
antice. Se spunea că soarele în drumul lui nu vedea nimic mai minunat decât
templul Dianei. Era construit din cea mai curată marmură şi construirea lui
durase două sute douăzeci de ani. Dar, odată cu răspândirea creştinismului, el
a decăzut, iar astăzi abia de mai rămâne ceva care ne spune unde s-a aflat.
Meseria lui Dimitrie era aceea de a face mici modele de argint ale templului
zeiţei, care erau aşezate în case ca amintire sau erau purtate în călătorii.
Din vreme ce apariţia creştinismului afecta vânzarea acelor modele, meşterii
păgâni au fost instigaţi de Dimitrie să strige în favoarea Dianei şi împotriva
creştinilor.
22:
Plecarea lui Pavel în Macedonia:
După
încetarea tulburării, când nu mai era pericol şi răzvrătiţii se risipiseră,
Pavel a trimis după ucenici, i-a sărutat, şi a plecat în Macedonia. Se pare că
l-au însoţit doi dintre fraţii efeseni, Tihic şi Trofim, şi acest fapt înseamnă
că ei i-au rămas credincioşi prin toate necazurile prin care a trecut. Ei sunt
deseori menţionaţi şi au un loc în ultimul capitol al ultimei lui epistole
- 2. Timotei 4. Istoricul sacru
este extrem de concis în ceea ce consemnează cu privire la drumul lui Pavel în
acea perioadă. Tot ce ne spune este cuprins în cuvintele: „a plecat ca să
meargă spre Macedonia. Şi, după ce a străbătut părţile acelea şi i-a îndemnat
pe ucenici cu multe cuvinte, a venit în Grecia. Şi a stat trei luni acolo.”
(Fapte 20:1-3, KJV). În general, se presupune că aceste câteva cuvinte acoperă
o perioadă de nouă sau zece luni, de la începutul verii anului 57 până în
primăvara anului 58. Dar informaţia care lipseşte aici ne este oferită, din
fericire, de epistolele apostolului. Acelea care au fost scrise în timpul
călătoriei ne dau multe detalii istorice, şi, nu numai atât, ceea ce este şi
mai bine, ne prezintă chiar prin pana lui o imagine vie a profundelor şi
dureroaselor trăiri ale inimii şi minţii lui. S-ar părea că Pavel a aranjat să-l întâlnească pe Tit la Troa,
care-i aducea veşti direct de la Corint cu privire la cum erau lucrurile acolo.
Din ceea ce scria el cunoaştem ceva din ceea ce îi preocupa atunci mintea şi
inima: „Iar când am venit la Troa pentru Evanghelia lui Hristos, şi o uşă îmi
era deschisă în Domnul, n-am avut odihnă în duhul meu, negăsind pe Tit, fratele
meu; ci, luându-mi rămas bun de la ei, am plecat în Macedonia.” (2:12-13).
Neliniştea lui personală nu l-a împiedicat totuşi să continue marea lucrare a
evangheliei, după cum reiese în mod evident din versetele 14-17. După un timp, mult-aşteptatul Tit a
venit în Macedonia, probabil la Filipi, aşa că Pavel s-a simţit uşurat şi inima
i-a fost mângâiată. Tit i-a adus de la Corint veşti mai bune decât cele la care
s-ar fi aşteptat. Şi reacţia lui a fost că el s-a umplut de laudă: „Mare este îndrăzneala
mea faţă de voi, mare lauda mea cu voi; sunt umplut de mângâiere, sunt copleşit
de bucurie, cu tot necazul nostru. Pentru că, şi după ce am venit noi în
Macedonia, carnea noastră n-a avut odihnă, ci am fost necăjiţi în
orice fel: din afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Cel care îi mângâie pe
cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit.” (7:4-4). Nu mult după aceasta, Pavel a scris a
doua epistolă către Corinteni, din care vedem că le este adresată nu numai
corintenilor, ci tuturor bisericilor din Ahaia. Se poate ca toate acele adunări
să fi fost întrucâtva afectate de starea lucrurilor de la Corint. Tit a fost
încă odată slujitorul plin de bunăvoinţă al apostolului, nu numai ca purtător
al celei de-a doua epistole la Corint, ci şi interesându-se în mod special de
strângerea de ajutoare pentru săraci. Pavel nu numai că i-a dat lui Tit sarcini
clare cu privire la strângerea de ajutoare, ci a şi scris două capitole pe
această temă (cap. 8 şi 9), deşi aceasta era mai curând lucrarea pentru diaconi
decât pentru un apostol. Dar, după cum spunea, făcuse aceasta ca răspuns la
sugestiile lui Iacov, Chifa şi Ioan ca să-şi amintească de săraci, ceea ce, de
fapt, Pavel şi făcea. Este
remarcabil cât spaţiu dedică apostolul colectei pentru săraci şi se cuvine să
luăm aminte la aceasta. Se poate ca unii dintre noi să fi neglijat acest lucru
şi, prin aceasta, să fi suferit pierdere pentru suflet. Să remarcăm, de
exemplu, ce spune el despre o biserică. Avem motive întemeiate să credem că, de
le început, Filipenii ţineau mult la apostolul Pavel - ei au insistat ca el să
accepte contribuţia lor pentru întreţinerea lui, începând de la prima lui
vizită la Tesalonic până la captivitatea lui la Roma, şi aceasta pe lângă
dărnicia lui faţă de alţii (8:1-4). Dar, din aceasta, unii ar putea crede că ei
erau o biserică bogată. Totuşi lucrurile erau exact invers, pentru că Pavel ne
spune: „în mare încercare de necaz, belşugul bucuriei lor şi sărăcia lor lucie
au prisosit spre bogăţia dărniciei lor”. Din sărăcia lor mare, ei au dat cu
atâta dărnicie. Filipenii sunt în
epistole ceea ce este văduva cea săracă în evanghelii, ce a dat cei doi bănuţi
care erau tot ce avea ea. Ea ar fi putut da unul şi păstra unul, dar ea avea o
inimă neîmpărţită şi i-a dat pe amândoi. Şi ea a dat din sărăcia ei, şi,
oriunde este predicată evanghelia, aceste lucruri se vor spune ca o amintire a
dărniciei lor. După ce Pavel l-a
trimis pe Tit şi tovarăşii lui cu epistola, el a rămas în părţile acelea ale
Greciei făcând lucrarea unui evanghelist. Totuşi el avea de gând să le facă o
vizită corintenilor, dar a lăsat un timp ca acea epistolă să aibă efect sub
binecuvântarea lui Dumnezeu. Unul dintre obiectivele apostolului era acela de a
pregăti calea pentru slujirea lui personală printre ei. În general se consideră
că în această perioadă de amânare a vizitei el a predicat evanghelia lui
Hristos în Iliria (15:19). Probabil că a ajuns la Corint iarna, potrivit cu intenţia
pe care a exprimat-o el: „poate voi rămâne sau voi ierna la voi” (16:6). Am putea presupune că, în timpul
acelor luni de iarnă, el a scris Epistola către romani. Unii spun că atunci a
scris şi epistola către galateni, dar cu privire la aceasta, există păreri
diferite între cei preocupaţi de cronologie. Absenţa numelor şi saluturilor,
care o deosebeşte de Epistola către romani, face dificil de stabilit data. Dar,
dacă nu a fost scrisă în acea perioadă, atunci trebuie să o plasăm mai înainte,
nu mai târziu. Apostolul se mira cât de repede s-au depărtat de adevăr. „Mă mir
că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o
evanghelie diferită”, spunea el (1:6). Şi marea lui dezamăgire se arată în
duhul fierbinte cu care este scrisă această epistolă.
23:
Pavel pleacă de la Corint: Lucrarea
apostolului se încheiase la Corint, aşa că s-a pregătit să părăsească acea
cetate. El se gândea să meargă la Roma, dar avea întâi pe inimă o misiune
caritabilă. Avem favoarea de a avea cuvintele lui cu privire la aceasta: „Dar
acum, nemaiavând loc în aceste ţinuturi şi având de mulţi ani o mare dorinţă să
vin la voi, când ar fi să merg în Spania, voi veni la voia; pentru că sper să
vă văd în trecere şi să mă conduceţi într-acolo, după ce mai întâi mă voi
bucura puţin de voi; dar acum mă duc la Ierusalim, slujind sfinţilor; pentru că
Macedonia şi Ahaia au binevoit să facă o contribuţie pentru cei săraci dintre
sfinţii care sunt în Ierusalim.” (15:23-26). Seria de nume din Fapte
20:4 - Sopater, Aristarh, Gaiu, Tihic şi Trofim ne face să presupunem că erau
fraţii care aduceau colectele făcute în diferite locuri. În loc să navigheze drept
către Siria, el a mers prin Macedonia din cauza că iudeii îl pândeau. Tovarăşii
lui l-au aşteptat la Troa. Acolo a petrecut ziua Domnului şi chiar o săptămână
întreagă ca să-i vadă pe fraţi. Trebuie
să remarcăm, pe scurt, ce s-a petrecut în această etapă a călătoriei - două
lucruri foarte importante pentru creştin: ziua Domnului şi masa Domnului.
Istoricul care era atunci cu Pavel prezintă într-un mod neobişnuit detalii
amănunţite cu privire la acea zi. Din
această consemnare conjuncturală este evident că era un obicei stabilit de
primii creştini să se strângă împreună „în ziua întâi a săptămânii” cu scopul
de a frânge pâinea. Ni se prezintă deci scopul lor principal şi timpul strângerii
lor. „Şi, în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunaţi să frângem
pâine, Pavel a stat de vorbă cu ei.” Chiar şi cuvântarea apostolului, aşa
importantă cum era, este menţionată în al doilea rând. Amintirea iubirii
Domnului manifestată prin moartea Lui şi toate acelea în care ne-a introdus El
ca înviat erau şi trebuie să fie primul lucru. Dacă era o ocazie pentru a sluji
prin cuvânt, pentru a îndrepta gândurile şi atenţia închinătorilor către
Hristos, a fost bine că a fost folosită, dar frângerea pâinii era prima
prioritate şi principalul scop al acelei strângeri. Celebrarea mesei Domnului a
fost, în acea situaţie, după apusul soarelui. În vremurile de început uneori se
ţinea înainte de răsăritul soarelui, iar în altele după apusul soarelui. Dar
atunci ucenicii nu erau obligaţi să se strângă pe ascuns. „Erau multe lumini în
camera de sus, unde eram adunaţi”. Şi Pavel şi-a continuat cuvântarea până la
miezul nopţii, fiind pregătit să plece a doua zi. Era o ocazie extraordinară,
aşa că Pavel s-a folosit de ea pentru a le vorbi toată noaptea. După cum spunea
cineva, încă nu venise timpul ca rostirile calde şi solemne ale inimii să fie
măsurate în minute, ca agonia predicatorului pentru sufletele pierdute să fie
cronometrată cu răceală de mărturisitorul nominal sau de indiferenţa creştinului
lumesc. Eutih, un tânăr, „copleşit de somn, a căzut jos de la al treilea etaj
şi a fost ridicat mort”. Acest fapt a fost privit de unii ca o pedeapsă pentru
neatenţie, dar s-a făcut o minune şi tânărul a fost scos din starea de moarte
prin puterea şi bunătatea lui Dumnezeu prin slujitorul său, Pavel, şi prietenii
au fost mângâiaţi mult.
24:
Pavel la Milet: Cea mai
importantă etapă a călătoriei lui a fost Milet, deşi diferitele locuri prin
care au trecut sunt consemnate cu grijă de istoricul sacru. Pavel, plin de
Duhul Sfânt, dă indicaţii pentru călătorie. Tovarăşii lui îl ascultă bucuroşi,
nu ca pe un stăpân, ci ca pe unul care îndrumă în smerenia dragostei şi cu
înţelepciunea lui Dumnezeu. El a aranjat să nu meargă la Efes, deşi acela era
un fel de centru, pentru că îşi propusese să fie la Ierusalim de Cincizecime.
Dar, din vreme ce corabia trebuia să stea un timp la Milet, el a trimis după
bătrânii bisericii de la Efes ca să se întâlnească cu ei la Milet. Se spune că
distanţa dintre cele două localităţi este de aproximativ cincizeci de kilometri,
astfel încât pentru dus şi întors erau necesare două-trei zile, dar aveau
suficient timp pentru adunarea lor înainte de plecarea corabiei. Astfel, Domnul
S-a gândit la slujitorii săi şi a făcut ca toate să se desfăşoare pentru binele
lor şi gloria Lui. Mesajul de
rămas-bun al lui Pavel către bătrânii bisericii de la Efes este caracteristic
şi reprezentativ şi se cere să-l studiem cu atenţie. El ne prezintă profunda
afecţiune a apostolului, poziţia bisericii în acel timp şi lucrarea evangheliei
printre neamuri. El le-a dat îndemnuri cu o neobişnuită solemnitate şi grijă,
cu sentimentul că li se adresa pentru ultima dată; le-a reamintit de lucrările
lui în mijlocul lor „slujind Domnului cu toată smerenia şi cu multe lacrimi”.
El i-a avertizat cu privire la învăţătorii falşi şi la erezii - la lupii
răpitori care urmau să intre printre ei şi la oamenii care urmau să se ridice
chiar dintre ei, „vorbind lucruri stricate, ca să-i atragă pe ucenici după ei”.
„Şi, după ce le-a spus acestea, a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu ei
toţi. Şi ei au plâns îndureraţi şi, căzând pe gâtul lui Pavel, îl sărutau mult,
întristaţi mai ales de cuvântul pe care îl spusese, că nu-i vor mai vedea faţa.
Şi l-au însoţit până la corabie”. Din
vreme ce această mărturie a lui Pavel este extrem de importantă şi marchează o
epocă din istoria bisericii, pe lângă faptul că pune într-o lumină divină tot
sistemul ecleziastic, se cuvine să prezentăm câteva aspecte privire la aceasta. Prima remarcă ce decurge din această
cuvântare este aceea că este negată complet succesiunea apostolică. Din
cauza lipsei apostolului urmau să apară diverse dificultăţi şi nu avea să fie
altcineva în locul lui ca să vină în întâmpinarea acestor dificultăţi sau să le
rezolve. Deci, el nu avea niciun succesor. În al doilea rând, rezultă că
această energie care înfrâna duhul rău, odată dispărută, vor veni lupi răpitori
de afară şi învăţători pervertiţi dinăuntru, care îşi vor înălţa capetele şi
vor ataca simplitatea şi fericirea bisericii, care va fi hărţuită de eforturile
lui Satan şi nu va avea energia apostolică pentru a i se opune. În al treilea
rând, ceea ce trebuia făcut pentru a opri răul era ca turma să fie hrănită şi
să fie vegehtori atât asupra lor înşişi cât şi asupra turmei. El nu i-a
încredinţat nici lui Timotei, nici vreunui episcop, ci, într-un fel în care
înlătură orice fel de resurse oficiale, el i-a încredinţat lui Dumnezeu şi
cuvântului harului Său. Aşa a lăsat el biserica. S-au încheiat lucrările
făcute în libertate de apostolul neamurilor. Ce gând solemn! El fusese
instrumentul ales de Dumnezeu pentru a transmite lumii planurile Lui cu privire
la biserică şi a stabili în mintea lumii obiectul preţios al afecţiunilor Sale,
unit cu Hristos la dreapta Lui. Ce avea să devină biserica aici, jos pe pământ? Cu un vânt bun, Pavel şi tovarăşii lui
au navigat de la Milet în timp ce bătrânii de la Efes s-au pregătit pentru
călătoria de întoarcere acasă. Ei au navigat drept la Cos, Rodos, apoi Patara
şi Tir. Din ceea ce s-a întâmplat acolo - întrucâtva similar cu scena de la
Milet - este evident că Pavel şi-a găsit repede calea la inima ucenicilor. Deşi
a fost numai timp de o săptămână la Tir, şi nu-i mai cunoscuse pe creştinii de
acolo, el le-a câştigat afecţiunea. „Dar, când am împlinit zilele, am plecat şi
ne-am reluat călătoria, însoţindu-ne toţi, cu soţii şi copii, până afară din
cetate. Şi, îngenunchind pe ţărm, ne-am rugat”. S-ar părea şi că duhul de
profeţie fusese turnat peste acei tirieni plini de afecţiune, pentru că ei l-au
avertizat pe apostol să nu se ducă la Ierusalim. După ce au aşteptat şapte
zile, ei au ajuns la Ptolemaida, unde au rămas o zi. La Cezareea, ei au locuit
în casa lui Filip, evanghelistul, care era unul din cei şapte. El ne este deja
bine cunoscut, dar este interesant să-l întâlnim din nou după mai bine 23 de
ani. El avea în acel timp patru fete fecioare care profeţeau. Acolo profetul
Agab a prezis întemniţarea lui Pavel şi l-a rugat să nu se suie la Ierusalim.
Şi toţi ucenicii i-au spus acelaşi lucru şi l-au rugat cu lacrimi să nu se ducă
acolo. Dar, indiferent cât de mult a fost emoţionată inima sensibilă a lui
Pavel de lacrimile şi rugăminţile prietenilor lui şi a propriilor săi copii în
credinţă, nu a permis ca vreun lucru să-i schimbe hotărârea de a-şi urmări
ţelul. El se simţea legat în duh să meargă şi era gata să lase în seama
Domnului consecinţele. Astfel,
ajungem la:
25:
A cincea vizită a lui Pavel la Ierusalim, anul 58: Apostolul şi tovarăşii lui au
fost primiţi cu bucurie la venirea la Ierusalim. „Şi când am ajuns noi la
Ierusalim,” scrie Luca, „fraţii ne-au primit cu bucurie”. În ziua următoare,
Pavel şi tovarăşii lui l-au vizitat pe Iacov, în casa căruia erau prezenţi
bătrânii. Pavel, ca principal vorbitor, a spus în special ce lucruri a făcut
Dumnezeu printre neamuri prin lucrarea lui. Dar, cu toate că au fost foarte
interesaţi şi au lăudat lucrările Domnului în evanghelie, totuşi s-au simţit
cumva stânjeniţi. Drept care, ei i-au atras imediat atenţia lui Pavel că un
mare număr de iudei care credeau că Iisus este Mesia erau plini de zel pentru
legea lui Moise şi avea prejudecăţi puternice faţă de el. Astfel, Pavel şi bătrânii au ajuns să aibă ca principală problemă
cum să satisfacă prejudecăţile iudeilor creştini. Ei ştiau că mulţi iudei, atât
credincioşi cât şi necredincioşi se vor strânge laolaltă când aveau să audă de
venirea lui Pavel. Şi ei credeau demult cele mai grave acuzaţii împotriva lui:
„îi înveţi lepădarea de Moise pe toţi iudeii dintre neamuri, spunând că ei nu
trebuie să-şi circumcidă copiii, nici să umble potrivit obiceiurilor”. Ce era
de făcut? Bătrânii au propus ca Pavel să arate în public că el era ascultător
faţă de lege. Aceasta este situaţia dureroasă şi de confuzie în care a ajuns
apostolul neamurilor. Ce putea să mai facă atunci? Mesagerul evangheliei şi al
gloriei, slujitorul chemării cereşti să se coboare la nivelul rânduielilor
jurământului de nazireu? Aceasta era problema serioasă. Dacă refuza să se
conformeze, atunci confirma suspiciunile iudeilor, iar dacă lucra potrivit
dorinţelor lor, atunci trebuia să se umilească, să uite pentru moment de
chemarea lui înaltă şi să cedeze în faţa ignoranţei, prejudecăţilor şi mândriei
iudaizanţilor. Ce altceva ar fi putut face? Era în centrul iudaismului bigot,
şi, chiar dacă greşea, dorea în modul cel mai sincer să câştige biserica de la
Ierusalim pentru un creştinism mai curat şi mai înalt. Mulţi şi-au luat libertatea de a critica ceea ce a făcut apostolul
atunci, dar, deşi este privilegiul nostru să cercetăm cu smerenie tot ce a
scris istoricul sacru, ne temem că mulţi au mers prea departe judecându-l cu
asprime pe apostol. Păstrând bunăcuviinţa, ne putem întreba totuşi în ce măsură
Pavel a fost influenţat de afecţiunile lui în acea situaţie, pe lângă
avertismentele pe care le-a primit de la Duhul prin fraţi, dar sunt sigur că se
cuvine să rămânem în limitele a ceea ce ne spune Duhul Sfânt. Să vedem faptele
exterioare care l-au condus pe apostol la această perioadă din viaţă atât de
plină de evenimente deosebite. Demult
avea de gând să meargă la Roma şi avea o mare dorinţă să predice evanghelia
acolo. Aceea era un lucru bun - era potrivit cu voia lui Dumnezeu - şi nu era
din propria lui voinţă: el era apostolul neamurilor. Dumnezeu lucrase acolo în
mod binecuvântat fără să fi fost Pavel sau Petru, pentru că până atunci niciun
apostol nu vizitase încă Roma. Pavel avusese privilegiul de a le scrie
romanilor o epistolă, şi, în acea epistolă, el şi-a exprimat dorinţa sinceră de
a-i vedea şi a lucra în mijlocul lor. „Doresc mult să vă văd, ca să vă fac
parte de vreun dar de har spiritual, ca să fiţi întăriţi” (1:11). Acestea erau
gândurile lui şi obiectivele pe care le avea înainte, pe care şi noi trebuie să
le avem în vedere în studiul acestei istorii (1:7-15, 15:15-33).
26:
Sfârşitul lucrărilor lui Pavel în libertate:
Am
ajuns acum la chestiunea importantă şi la punctul unde istoria lui Pavel ia o
întorsătură. Avea el să meargă drept spre vest, la Roma, sau să facă un ocol
până la Ierusalim? Totul depindea de această decizie. Şi Ierusalimul era pe
inima lui. Dar, dacă Hristos îl trimisese „departe, la neamuri”, se putea oare
atunci ca Duhul, din partea lui Hristos, să-l conducă la Ierusalim? Considerăm
că numai în acea situaţie marelui apostol i s-a permis să urmeze dorinţele
propriei lui inimi, dorinţe care erau drepte şi frumoase, dar nu erau potrivite
cu gândul lui Dumnezeu pentru acel timp. El îşi iubea mult neamul, mai ales pe
sfinţii săraci de la Ierusalim, şi, pentru că fusese prezentat într-o lumină
rea acolo, el dorea să-şi arate iubirea faţă de săracii din poporul său
aducându-le personal darurile de la cei dintre neamuri. El spunea: „Deci, după
ce voi sfârşi aceasta şi după ce le voi pecetlui acest rod, voi porni spre
Spania, trecând pe la voi.” (15:28). Sigur că unii vor spune că
aceasta era o manifestare a dragostei şi ceva vrednic de laudă. Da, dar aceasta
numai sub un aspect, şi, vai! sub aspectul firesc, nu din punctul de vedere al
Duhului. „Găsindu-i pe ucenici, am rămas acolo şapte zile; aceştia îi spuneau
lui Pavel, prin Duhul, să nu se suie la Ierusalim.” (Fapte 21:4). Aceasta pare
a fi destul de clar, dar Pavel a înclinat atunci să urmeze afecţiunile lui
pentru „sărmanii turmei” de la Ierusalim. Oare ar putea fi vreo greşeală care
să fie mai de iertat decât aceasta? Cu neputinţă. Iubirea lui faţă de săraci şi
plăcerea de a le duce darurile de la cei dintre neamuri l-au adus până la
Ierusalim atunci când mergea spre Roma. Totuşi era o greşeală, şi acea greşeală
l-a costat pe Pavel libertatea. Lucrările lui în libertate se încheie aici. El a
dat ceva libertate cărnii sale, iar Dumnezeu a permis neamurilor să-l pună în
lanţuri. Aceasta a fost expresia celei mai autentice iubiri a Stăpânului faţă
de slujitorul Lui. Pavel Îi era prea scump pentru ca să i se permită să meargă
mai departe fără ca să fie judecat cu dreptate atunci, şi aceasta a fost pentru
a dovedi că nici Ierusalimul, nici Roma nu putea fi pe post de metropolă a
creştinătăţii. Hristos, Capul bisericii, este în cer şi numai acolo poate fi
metropola creştinătăţii. Ierusalimul l-a persecutat pe apostol, iar Roma l-a
închis şi l-a martirizat. Cu toate acestea, Domnul a fost alături de slujitorul
Său pentru binele lui, pentru înaintarea adevărului, binecuvântarea bisericii
şi pentru gloria propriului Său nume mare.
Aici ne putem îngădui o reflecţie. Câte istorii de la a cincea vizită a lui
Pavel nu au fost marcate de această scenă solemnă! Câţi sfinţi nu au fost
legaţi în diferite lanţuri şi de ce? Toţi am spune - dacă nu suntem luminaţi de
Duhul - că apostolul nu ar fi putut avea o motivaţie mai bună pentru a merge la
Ierusalim în drum spre Roma. Dar Domnul nu-i spusese să facă aşa şi totul se
leagă de acest fapt. Cât este de necesar să ne asigurăm că, în fiecare etapă a
călătoriei noastre, avem credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, că slujirea lui
Hristos este motivul nostru şi că Duhul Sfânt ne este călăuza. Ne vom întoarce
acum la istoria acelor evenimente. L-am
lăsat pe Pavel împreună cu bătrânii în casa lui Iacov. Ei i-au sugerat un mod
de a se împăca cu credincioşii dintre iudei şi de a dovedi neîntemeiate
acuzaţiile duşmanilor lui, principala acuzaţie fiind aceea de a nu fi loial
neamului lui şi religiei strămoşilor. Dar, dincolo de aparenţele evenimentelor
vizibile, şi mai ales în lumina epistolelor, descoperim că la originea problemei
era vrăjmăşia inimii omului faţă de harul lui Dumnezeu. Pentru a înţelege
aceasta trebuie să notăm că slujba lui Pavel avea un dublu caracter: 1.
Misiunea lui era aceea de a predica evanghelia către orice făptură de sub cer,
ceea ce nu numai că merge mult dincolo de limitele iudaismului, ci este şi în
contrast total cu vechiul sistem; 2. El era şi slujitor al bisericii lui
Dumnezeu şi predica poziţia ei înălţată şi binecuvântările şi privilegiile ei
ca unită cu Hristos, Omul glorificat în cer. Aceste adevăruri binecuvântate
înalţă sufletul credinciosului mult deasupra religiei cărnii, oricât ar fi să
fie de greu - oricât ar fi ea de plină de ritualuri şi ceremonii. Jurăminte,
posturi, sărbători, jertfe, curăţiri, tradiţii şi filozofii, toate sunt
înlăturate ca fiind fără valoare înaintea lui Dumnezeu şi chiar opuse esenţei
creştinismului. Aceasta îi exaspera pe iudeii religioşi cu tradiţiile lor şi pe
grecii necircumcişi cu filozofia lor, astfel încât şi unii şi alţii s-au unit
pentru a-l persecuta pe cel care aducea această dublă mărturie. Şi aşa au
continuat lucrurile de atunci încolo. Omul religios cu rânduielile lui şi omul
firesc cu filozofia lui, în mod natural, se unesc împotriva martorului unei
creştinătăţi cereşti. Dacă Pavel ar
fi predicat circumcizia, atunci ar fi încetat ocara crucii, pentru că aceasta
ar fi lăsat loc şi ar fi oferit ocazie omului de a fi ceva şi de a face ceva,
chiar de a fi părtaş cu Dumnezeu în religia Lui. Aşa era iudaismul, şi aceasta
îi dădea importanţă iudeului. Dar evanghelia harului lui Dumnezeu i se
adresează omului ca unuia care este deja pierdut, fiind „mort în păcate şi
fărădelegi”, şi în această privinţă nu-l consideră pe iudeu mai bun decât cel
dintre neamuri. Ca şi soarele de pe cer, aceasta străluceşte pentru toţi.
Predicarea evangheliei către orice făptură de sub cer este misiunea şi sfera
evanghelistului; orice slujitor al Noului Testament are privilegiul şi datoria
de a-i învăţa pe cei care cred evanghelia aceasta că sunt desăvârşiţi în
Hristos. După ce am lămurit
motivele, obiectivele şi poziţia marelui apostol, vom urmări succint istoria
restului vieţii lui. Venise vremea să fie adus înaintea împăraţilor şi
guvernatorilor şi chiar înaintea Cezarului pentru numele Domnului Iisus.
27:
Pavel în Templu: Potrivit
cu propunerea lui Iacov şi a bătrânilor, Pavel a mers la Templu împreună cu
patru oameni care erau sub jurământ. Astfel, citim: „Atunci Pavel, luând cu
sine pe oamenii aceia, în ziua următoare, curăţindu-se, a intrat împreună
cu ei în templu, anunţând timpul de împlinire a zilelor curăţirii, până când se
aducea darul pentru fiecare dintre ei”. La împlinirea jurământului unui nazireu
legea cerea ca să fie aduse anumite jertfe în templu. Acele jertfe implicau
cheltuieli importante, după cum putem vedea din Numeri 6, şi era
considerat un act meritoriu şi evlavios ca un frate bogat să ofere aceste
jertfe pentru unul sărac, permiţându-i astfel să-şi împlinească jurământul.
Pavel nu era bogat, dar avea o inimă largă şi sensibilă şi a luat asupra lui,
cu generozitate, să plătească cele necesare pentru nazireii săraci. O asemenea
disponibilitate a lui Pavel de a le place unora şi de a-i ajuta pe alţii ar fi
fost de aşteptat să-i împace pe iudei, şi probabil că ar fi şi reuşit aceasta,
dacă ar fi fost acolo numai cei care erau împreună cu Iacov, dar a avut exact
efectul opus cu zeloţii înrăiţi, care au fost şi mai mult întărâtaţi împotriva
lui. Sărbătoarea atrăsese mulţimi la cetatea sfântă, astfel încât în templu se
îmbulzeau închinători din toate ţările. Printre
iudeii străini erau unii din Asia, probabil dintre vechii vrăjmaşi ai lui Pavel
de la Efes, care s-au bucurat să aibă o ocazie să se răzbune pe acela care îi
înfrânsese odată. Spre sfârşitul celor şapte zile în care erau de adus jertfe,
acei iudei din Asia l-au văzut pe Pavel în Templu şi au sărit pe el strigând: „Bărbaţi
israeliţi, ajutor! Acesta este omul care învaţă pe toţi de pretutindeni
împotriva poporului şi a legii şi a locului acestuia, chiar a adus şi greci în
templu şi a întinat acest loc sfânt”. „Şi toată cetatea a fost pusă în mişcare
şi poporul a alergat din toate părţile; şi, apucându-l pe Pavel, îl trăgeau
afară din templu şi îndată au fost închise uşile”. Fiind un strigăt în toată
cetatea, mulţimea s-a repezit furioasă pentru a-l ataca. Gloata era întărâtată
până la nebunie, şi, dacă nu ar fi fost grija lor de a nu vărsa sânge în locul
sfânt, atunci l-ar fi făcut imediat bucăţi pe Pavel. Atunci ei s-au grăbit să-l
scoată afară din incinta sfântă, dar, înainte ca ei să-şi poată executa
planurile ucigaşe, a venit ajutorul de la Domnul şi ei au fost întrerupţi
într-un mod neaşteptat. Sentinelele
de la porţi au anunţat imediat garnizoana romană situată în apropierea
templului că era agitaţie în curte. Căpitanul comandant Claudius Lisias a
alergat la faţa locului personal, luând împreună cu el soldaţi şi centurioni.
Când iudeii l-au văzut pe comandant şi soldaţii romani apropiindu-se, au
încetat să-l mai bată pe Pavel. Guvernatorul, văzând că Pavel era acela care a
dat ocazia pentru acea agitaţie, l-a arestat imediat şi l-a legat cu două
lanţuri sau l-a legat cu fiecare mână de câte un soldat (Fapte 12:6). După aceasta, Lisias a trecut la a
cerceta cauza tulburării, dar, din vreme ce de la mulţimea ignorantă care
fusese întărâtată nu putea obţine nicio informaţie certă, a ordonat ca Pavel să
fie dus în castel. Mulţimea dezamăgită a dat năvală după victima ei. Când l-au
văzut pe Pavel scos din mâinile lor, ei au presat violent asupra soldaţilor,
până într-atât încât Pavel a trebuit să fie purtat pe braţe pe scările
castelului în timp ce mulţimea turbată scotea strigăte asurzitoare, cum făcuse
cu treizeci de ani în urmă: „Luaţi-l!” În
acel moment extrem de interesant, apostolul şi-a păstrat prezenţa de spirit şi
şi-a controlat perfect sentimentele. El a lucrat cu prudenţă, însă fără a face
vreun compromis în privinţa adevărului. Tocmai când au ajuns la castel, Pavel i
s-a adresat în modul cel mai cuviincios căpitanului comandant, spunându-i: „Îmi
este permis să-ţi spun ceva? Şi el a spus: Ştii greceşte? Nu eşti deci
egipteanul acela care, înainte de aceste zile, s-a răsculat şi a scos în pustiu
pe cei patru mii de ucigaşi? Dar Pavel a spus: Eu sunt iudeu din Tars, cetăţean
al unei cetăţi nu fără însemnătate din Cilicia, şi te rog, dă-mi voie să vorbesc
poporului”. În mod minunat, i s-a permis ceea ce a cerut. Pavel deja câştigase
respectul guvernatorului roman, chiar dacă nu avea influenţă asupra minţii lui.
Mâna Domnului era acolo, El veghea asupra slujitorului său. Pavel se aruncase
în mâinile vrăjmaşilor deoarece căutase să le fie plăcut iudeilor credincioşi,
dar Dumnezeu era cu el şi a ştiut cum să-l scape din mâinile lor şi să-l
folosească spre gloria numelui său cel mare (Fapte 21:26-40).
28:
Discursul lui Pavel pe treptele castelului/cetățuiei: Căpitanului comandant i-a
vorbit în greacă, iar iudeilor în ebraică. Aceste mici atenţii şi consideraţia
manifestată arată o frumoasă împletire a iubirii şi înţelepciunii, care
reprezintă o lecţie de învăţat pentru noi. El dorea mereu să-i câştige, devenind
de toate tuturor ca să-i câştige pe cât mai mulţi (9:19-20). Vedem efectele
minunate ale influenţei lui asupra mulţimii înfuriate ca şi asupra
ofiţerului. Imediat ce a început să le vorbească, lucrurile s-au schimbat. El a
potolit marea înfuriată a patimilor omeneşti cu sunetul limbii lor sacre.
Vorbirea lui a venit ca uleiul peste ape agitate, şi imediat s-a făcut o
linişte mare. În Faptele Apostolilor 22:1-21 ne este prezentată
nobila lui apărare adresată fraţilor lui şi părinţilor. Citind cuvântarea observăm cum conaţionalii lui au ascultat cu
mare atenţie cât timp le-a vorbit de viaţa lui de mai înainte, cum persecuta
biserica, de misiunea lui la Damasc, convertirea lui miraculoasă, viziunea pe
care a avut-o în templu şi întrevederea cu Anania, dar imediat ce a
menţionat misiunea lui printre neamuri a izbucnit indignarea mulţimii
de jos, care a întrerupt cuvântarea. Ei nu puteau suferi harul lui Dumnezeu
faţă de neamuri şi acel nume - Iisus - urât de ei îi înfuria. Mândria lor naţională
se revolta împotriva gândului că păgâni necircumcişi sunt făcuţi egali cu
copiii lui Avraam. Ei au strigat respingând cu dispreţ batjocoritor orice
argument, omenesc sau divin, care le-ar fi putut influenţa gândirea. În zadar a
pus apostolul accent pe ceea ce se întâmplase între el şi Anania şi orice apel
a fost zadarnic cât timp cei dintre neamuri erau recunoscuţi astfel. A urmat o
scenă de mare confuzie. Ei şi-au aruncat veşmintele şi au aruncat praf în aer
strigând: „Ia de pe pământ pe unul ca acesta pentru că nu trebuie să trăiască!” Căpitanul, văzând agitaţia violentă a
poporului şi neînţelegând deloc despre ce era vorba, a rămas iarăşi perplex. El
a văzut rezultatele cuvântării în ebraică, limbă pe care probabil că nu o
înţelegea, şi, în modul cel mai firesc, a ajuns la concluzia că prizonierul
trebuia să se fi făcut vinovat de o mare crimă, ceea ce a l-a făcut să ordone
biciuirea pentru ca să-l determine să-şi mărturisească crima. Dar procedura a
fost întreruptă imediat ce Pavel i-a făcut cunoscut că era cetăţean roman. Soldaţii care se apucaseră să-l lege
s-au retras alarmaţi şi l-au prevenit pe guvernator. Lisias a venit imediat la
el şi l-a întrebat: „Spune-mi, tu eşti roman? Şi el a spus: Da. Şi comandantul
a răspuns: Eu cu o mare sumă de bani am cumpărat cetăţenia aceasta. Şi Pavel a
spus: Iar eu sunt chiar născut roman.” Lisias avea o probelmă pentru că
încălcase legea romană, deoarece expunerea unui cetăţean la o asemenea umilinţă
era trădare împotriva măreţiei poporului roman. Dar singura cale de a salva
viaţa lui Pavel era aceea de a-l reţine, ceea ce l-a făcut să se gândească la
un alt mod, mai blând, de a se lămuri ce faptă comisese prizonierul.
29:
Pavel înaintea sinedriului: În ziua
următoare, comandantul „a poruncit să adune preoţii de seamă şi tot sinedriul,
şi, aducând pe Pavel, l-a pus înaintea lor”. Este interesantă politica lui
Lisias: el a intervenit punând capăt agitaţiei şi l-a protejat pe cetăţeanul
roman, dar a arătat respect faţă de religia şi obiceiurile iudeilor. Merită să
reflectăm asupra acestei îmbinări de politică şi curtoazie la unul din romanii
cei mândri în acea împrejurare, dar trecem mai departe. Pavel s-a adresat consiliului cu demnitate şi seriozitate, dar
exprimând în mod evident conştiinţa unui om integru. „Pavel, privind ţintă la
sinedriu, a spus: Fraţilor, eu am umblat cu toată buna conştiinţă înaintea lui
Dumnezeu până în ziua aceasta”. Acest netulburat simţ al dreptăţii l-a înfuriat
pe Anania, marele preot, încât a poruncit ca aceia care stăteau mai aproape de
el să-l lovească peste gură. Acea călcare a legii chiar de către şeful
consiliului a stârnit sentimentele apostolului până într-atât încât a exclamat
fără teamă: „Te va bate Dumnezeu, perete văruit! Şi tu stai să mă judeci după
lege şi, călcând legea, porunceşti să fiu bătut?” Este evident că marele preot
nu era îmbrăcat în aşa fel încât să poată fi recunoscut după haine, fapt pentru
care Pavel şi-a cerut scuze pentru ignoranţa lui şi a citat din lege: „Nu vorbi
de rău pe mai-marele poporului tău”. Ni
se spune că apostolul a văzut curând că acel consiliu era împărţit în două
partide - saduchei şi farisei -, şi atunci a strigat: „Fraţilor, eu sunt
fariseu, fiu de fariseii; pentru speranţă şi învierea morţilor sunt eu
judecat”. Această declaraţie, fie că a fost făcută exact cu intenţia de a
dezbina, fie că nu, a dus la dezbinarea adunării şi la o confruntare între cele
două partide. Şi atât de aprinsă a ajuns disputa dintre ei încât unii dintre
farisei chiar au ajuns să treacă de partea lui Pavel, spunând: „Nu găsim nimic
rău în omul acesta; şi dacă i-a vorbit un duh sau un înger?” Sala de judecată a
ajuns curând scena unei dispute violente şi prezenţa lui Claudius Lisias s-a
arătat absolut necesară. Pavel a fost din nou adăpostit în castel. Aşa a trecut acea dimineaţă plină de
evenimente din istoria apostolului nostru. Nu se poate să nu ne întrebăm dacă
seara, fiind singur, nu a fost deprimat. După ceea ce se întâmplase şi după cum
se prezentau lucrurile în jurul lui, apostolul nu a avut vreodată mai mare
nevoie de mângâierea şi întărirea pe care le dă întotdeauna prezenţa
Stăpânului. Dar cine oare putea şti mai bine sau avea sentimente mai profunde
pentru prizonierul solitar decât Însuşi Stăpânul? Astfel, El S-a arătat în cel
mai bogat har pentru a-l mângâia pe slujitorul lui şi a-i îmbărbăta inima. Era
o mângâiere venită la un timp divin de potrivit. Domnul a stat alături de el,
cum făcuse înainte la Corint şi cum avea s-o facă mai târziu în călătoria spre
Roma, şi i-a spus: „Îndrăzneşte, pentru că, după cum ai mărturisit cele despre
Mine la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi la Roma” (Fapte 18:9-10, Fapte
23:11, Fapte 27:23-24). A fost descoperită o conspiraţie a peste patruzeci
de oameni pentru asasinarea lui Pavel, fapt pentru care Claudius Lisias şi-a
chemat imediat centurionii şi soldaţii şi a dat ordine precise ca Pavel să fie
dus în siguranţă la Cezareea. Luca relatează aceasta foarte în detaliu (Fapte
23:12-25).
30:
Înfăţişarea lui Pavel înaintea lui Felix:
Se
poate ca unii dintre cititorii noştri să fi observat că aici se schimbă
întrucâtva modul în care lucrează Dumnezeu faţă de slujitorul lui. Poate că
este bine să ne oprim puţin şi să cercetăm motivele acestei schimbări. Credem
că mâna lui Dumnezeu a fost în această călătorie a lui Pavel; mai credem că, în
înţelepciunea Sa suverană, El dorea ca slujitorul său să facă această
călătorie, şi, de asemenea, dorea ca el să-şi găsească binecuvântarea în ea,
însă credem că mijlocul folosit pentru a-l conduce în ea potrivit cu acea
înţelepciune suverană a fost afecţiunea omenească a apostolului pentru poporul
din care se trăgea după carne, astfel că n-a fost condus în ea de către Duhul
Sfânt ca acţionând din partea lui Hristos în adunare. Acest ataşament pentru
poporul său, această afecţiune omenească, s-a izbit de reacţia poporului, care
a respins-o cu totul. Omeneşte vorbind, era un simţământ ales, însă nu
reprezenta puterea Duhului Sfânt bazată pe moartea şi învierea lui Hristos.
Aici nu mai era nici iudeu, nici grec. Afecţiunea lui Pavel era bună în sine,
însă, ca izvor de acţiune, nu se ridica la înălţimea lucrării Duhului care, din
partea lui Hristos glorificat, îl trimisese afară din Ierusalim, la neamuri, cu
scopul să ofere revelaţia Adunării/Bisericii ca Trup al Său unit cu El în cer. El era mesagerul slavei cereşti, care
scotea la iveală doctrina Adunării compuse din iudei şi neamuri, uniţi fără
nicio deosebire în Trupul unic al lui Hristos, înlăturând astfel iudaismul;
însă dragostea pentru poporul său l-a condus, repetăm, în chiar centrul
iudaismului ostil - iudaism pornit împotriva acestei egalităţi spiritual. Cu
toate acestea, mâna lui Dumnezeu se afla fără îndoială la lucru, iar Pavel, din
punct de vedere spiritual, şi-a găsit echilibrul. Ceea ce Pavel a spus provoacă
o agitaţie, iar comandantul îl smulge din mijlocul lor. Dumnezeu are toate
lucrurile la dispoziţie. Un nepot al lui Pavel, niciodată menţionat în altă
parte, aude despre un complot împotriva lui şi îl avertizează. Pavel îl trimite
la comandant, care hotărăşte plecarea lui Pavel sub pază la Cezareea. Dumnezeu
veghea asupra lui, însă totul se desfăşoară la nivelul căilor omeneşti şi
providenţiale. Nu este un înger ca în cazul lui Petru, nici cutremurul ca la
Filipi. Suntem în mod sensibil pe un alt tărâm. Nu le-a trebuit mult timp
acuzatorilor lui Pavel să vină după el la Cezareea. „După cinci zile, marele
preot Anania a coborât cu bătrânii şi cu un orator, unul Tertul, şi au adus
plângere împotriva lui Pavel, înaintea guvernatorului.” (Fapte 24:1). Într-un
discurs scurt, plin de linguşeli şi insinuări, Tertul l-a acuzat pe Pavel de
răzvrătire, erezie şi profanarea templului.
Felix i-a făcut atunci semn lui Pavel că avea ocazia să se apere. Şi, am
spune, apostolul neamurilor era atunci din nou la locul potrivit. Oricât ar fi
fost de umilitoare împrejurările, el era în continuare mesagerul lui Dumnezeu
către neamuri şi Dumnezeu era cu slujitorul lui iubit. Iudeii tăceau, iar
Pavel, în modul direct caracteristic lui, a răspuns la acuzaţiile aduse. S-ar părea că Felix cunoştea multe
despre acele lucruri şi este evident că ele au produs o impresie puternică
asupra lui. Cu mulţi ani înainte de acele evenimente, creştinismul pătrunsese
în armata romană de la Cezareea (Fapte 10), aşa că probabil că Felix ştia câte
ceva şi era convins de adevărul spuselor lui Pavel, dar glumea despre
convingerile lui şi se juca cu prizonierul. El a amânat cercetarea aducând
scuze legate de venirea lui Lisias. Totuşi a dat ordine ca Pavel să fie tratat
cu blândeţe şi respect şi ca prietenilor lui să li se permită să-l viziteze. Nu după multe zile, Felix a adus-o în
camera de audienţe şi pe soţia lui, Drusila, şi a trimis să fie adus Pavel.
Este evident că ei erau curioşi să-l audă vorbind despre credinţa în Hristos.
Dar Pavel nu era unul care să satisfacă o curiozitate a unui roman libertin şi
a unei prinţese iudaice depravate, ci, vorbind despre Hristos, s-a adresat în
mod clar şi cu îndrăzneală conştiinţei auditoriului său. Atunci, fiind în
lanţuri, avea o ocazie care cu greu ar fi putut-o avea altfel, şi le-a spus despre
„dreptate, înfrânare şi judecata viitoare”. Felix tremura. Şi nu este de
mirare. Dacă este să acordăm credit istoricilor din acel timp - Iosefus şi
Tacitus - niciodată nu a stat înaintea unui predicator un cuplu mai
neprincipial şi mai depravat. Dar, deşi i-a fost atinsă conştiinţa, Felix nu
s-a pocăit. Ce stare groaznică! El i-a spus: „Acum mergi şi, când voi avea o
ocazie, te voi chema”. Dar timpul potrivit nu a mai venit niciodată, deşi el
l-a mai văzut pe apostol de multe ori după aceea, şi nu ne îndoim că i-a dat să
înţeleagă că o mită i-ar câştiga eliberarea. Guvernatorul roman nici nu gândea
că actele justiţiei lui venale erau consemnate în cartea lui Dumnezeu şi că
aveau să fie transmise mai departe către generaţiile următoare. El este
prezentat având un caracter josnic, crud şi depravat, că se bucura de toate
felurile de răutate exercitând puterea unui rege dar având temperamentul unui
sclav. „Iar când s-au împlinit doi ani, Felix a fost înlocuit de succesorul
său, Porcius Festus.”
31:
Înfăţişarea lui Pavel înaintea lui Festus şi Agripa: Imediat după ce a ajuns în acea
provincie, Festus a vizitat Ierusalimul. Acolo, iudeii cei mai de seamă nu au
scăpat ocazia de a-i cere să le fie dat Pavel. Fără-ndoială că ei au cerut ca
să fie judecat din nou de Sinedriu, dar scopul lor era ca să-l omoare pe drum.
Festus le-a refuzat cererea, dar i-a invitat totuşi să vină cu el la Cezareea
şi să-l acuze acolo. Procesul care a avut loc se aseamănă cu cel care fusese
înaintea lui Felix. Este destul de evident că Festus a văzut clar că Pavel era
acuzat de ceva în legătură cu opiniile religioase ale iudeilor şi că el nu
comisese nimic împotriva legii, dar, fiind dornic să se facă plăcut iudeilor,
l-a întrebat pe Pavel dacă dorea să meargă la Ierusalim ca să fie judecat
acolo. Era cam tot una cu a-i propune să fie sacrificat urii iudeilor. Pavel,
ştiind bine aceasta, a făcut imediat apel la împărat: „Apelez la Cezar”. Festus
a fost, fără-ndoială, surprins de demnitatea şi independenţa prizonierului său.
Dar era privilegiul lui, în calitate de cetăţean roman, să ceară să-i fie
transferat procesul la Roma, la tribunalul suprem al împăratului. „Atunci
Festus, după ce a discutat cu consiliul, a răspuns: Ai apelat la Cezar, la
Cezar vei merge!” Din câte poate vedea omul, aceea era singura şansă a lui
Pavel în împrejurările în care se afla. Pavel trebuia să dea mărturie pentru
Hristos şi pentru adevăr şi la Roma. Ierusalimul respinsese mărturia către
neamuri, şi Roma, la rândul ei, trebuia să respingă aceeaşi mărturie devenind
închisoare pentru acel martor. Dar, în toate acestea, Pavel avea o mare favoare
din partea Domnului. Poziţia lui se aseamănă cu cea a Stăpânului său
binecuvântat atunci când a fost dat în mâna neamurilor de iudeii plini de ură,
cu deosebirea că Domnul a fost perfect în totul şi a fost în poziţia cuvenită
înaintea lui Dumnezeu. Domnul a venit la iudei pentru că aceea era misiunea
Lui, iar Pavel a fost predat neamurilor de la iudei - aceasta este diferenţa.
Hristos S-a dat pe Sine Însuşi, după cum citim „prin Duhul S-a dat pe Sine
Însuşi fără pată înaintea lui Dumnezeu”. Misiunea lui Pavel implica faptul ca
el să fie scos din popor şi din neamurile la care era trimis (Fapte 26:17), dar
Pavel s-a întors la poporul lui prin puterea afecţiunilor lui omeneşti după ce,
prin puterea Duhului Sfânt, fusese scos din acel popor. Iisus îl scosese afară
atât din sistemul iudaic cât şi dintre neamuri ca să facă o slujbă prin care îi
uneşte pe cei doi într-un singur trup, în Hristos, după cum spusese şi Pavel: „de
acum înainte nu mai cunoaştem pe nimeni potrivit cărnii” (5:16). În Hristos nu
este nici iudeu, nici grec. Continuăm
acum istoria marelui apostol.
32:
Pavel înaintea lui Agripa şi Berenice:
În
acel timp s-a întâmplat că Agripa, regele iudeilor, şi sora lui, Berenice, au
venit să-l viziteze pe Festus. Cum Festus nu ştia cum să prezinte cazul lui
Pavel pentru împărat, s-a folosit de ocazia de a-l consulta pe Agripa, care era
mai bine informat asupra acelor chestiuni. Prinţul iudeu, care trebuie că ştia
câte ceva despre creştinism, şi, fără-ndoială, auzise despre Pavel, şi-a
exprimat dorinţa să-l audă vorbind. Festul i-a spus: „Mâine îl vei auzi”. Apostolul a avut atunci ocazia de a
prezenta numele lui Iisus înaintea celei mai distinse adunări. Regi iudei,
guvernatori romani şi oameni importanţi din Cezareea s-au strâns „cu mare
pompă” să-l audă pe prizonier prezentându-şi cazul împăratului Agripa. Era un
public deosebit şi este clar că ei îl considerau pe prizonier un om deosebit.
Festus, după ce a recunoscut că avea o problemă, a făcut apel la împăratul
iudeu, care avea mai multă cunoştinţă în acel domeniu. Agripa i-a făcut semn
lui Pavel că putea vorbi. Ajungem astfel la unul dintre cele mai
interesante momente din istoria apostolului. Demnitatea cu care s-a adresat judecătorilor, deşi a ridicat o
mână care era legată cu lanţ de un soldat, trebuie să fi impresionat mult
auditoriul. Umilirea lui adâncă făcea să se manifeste în mod şi mai izbitor
înălţarea morală a sufletului său. El nu se gândea nici la lanţul cu care era
legat, nici chiar la propria lui persoană, ci era perfect fericit în Hristos şi
avea o iubire fierbinte pentru toţi cei din jurul lui, uitând complet de
împrejurările în care se afla el personal. Cu tot respectul cuvenit pentru
poziţia celor din jurul lui, el s-a ridicat şi a dat o declaraţie cinstită, cu
o conştiinţă curată, arătându-se mult deasupra tuturor celor de faţă. El s-a
adresat conştiinţei auditoriului cu îndrăzneala şi dreptatea unui om obişnuit să
umble cu Dumnezeu şi să lucreze pentru El. Caracterul şi purtarea
guvernatorilor sunt într-un contrast trist cu caracterul şi purtarea
apostolului, arătându-ne ce este lumea când este demarcată de Duhul Sfânt. Trec fără cuvinte peste egoismul
lumesc manifestat în Lisias şi Festus, prin asumarea de către ei a tot felul de
calităţi bune şi a unei purtări la fel; peste amestecul dintre conştiinţa
trezită şi absenţa principiilor în guvernatori; peste dorinţa de a plăcea
iudeilor de dragul propriei importanţe sau de a face mai uşoară stăpânirea
peste un popor răzvrătit; şi, de asemenea, trec peste dispreţul manifestat de
aceia care nu erau la fel de responsabili ca Lisias cu privire la liniştea
publică. Poziţia lui Agripa şi toate detaliile de ordin istoric poartă o
remarcabilă amprentă a adevărului şi feluritele personaje sunt prezentate
într-un fel atât de viu încât ni se pare că ne aflăm în scenele descrise. Vedem
persoanele cum se mişcă în aceste scene. Acest lucru caracterizează în mod
izbitor scrierile lui Luca. Pavel i s-a adresat regelui Agripa ca unui bun
cunoscător al obiceiurilor şi problemelor iudeilor, şi aşa i-a istorisit
convertirea lui miraculoasă şi cariera care a urmat acesteia, cu scopul de a
atinge conştiinţa regelui. Prin relatarea clară şi fără ocolişuri a
apostolului, regele nu era departe de a fi convins. Conştiinţa lui a fost
trezită, dar lumea şi plăcerile lui s-au opus. Festus l-a ridiculizat, deoarece
pentru el nu era nimic altceva decât un entuziasm exagerat - o rapsodie. El l-a
întrerupt brusc pe apostol spunând: „eşti nebun, Pavele, învăţătura ta multă te
duce la nebunie”. Replica apostolului a fost una demnă, de om cu stăpânire de
sine, dar extrem de serios şi cu multă înţelepciune şi discernământ. El a apelat
la Agripa spunând: „Nu sunt nebun preaalesule Festus, ci rostesc cuvinte ale
adevărului şi ale înţelepciunii; pentru că împăratul, căruia îi şi vorbesc cu
îndrăzneală, ştie despre acestea, pentru că sunt convins că nimic din aceste
lucruri nu-i este ascuns, fiindcă aceasta nu s-a petrecut într-un colţ”. Apoi,
întorcându-se spre regele iudeu, care şedea alături de Festus, a făcut acest
apel solemn la el: „Crezi tu în profeţi, împărate Agripa? Ştiu că crezi. Şi
Agripa i-a zisa lui Pavel: Mă vei convinge în curând să devin creştin!”. Pentru
un moment regele aproape că a fost luat de val prin puterea mesajului lui
Pavel, la apelurile lui din ce în ce mai puternice. Atunci Pavel a dat acel
răspuns excepţional, caracterizat de un zel sfânt, de curtoazie creştină, de
iubire fierbinte pentru suflete şi de mare bucurie personală în Domnul: „Să dea
Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei care mă ascultă astăzi, în orice fel, să
deveniţi aşa cum sunt eu, în afară de aceste lanţuri”. Conferinţa s-a încheiat imediat după exprimarea acestei nobile dorinţe
şi adunarea s-a dizolvat. Agripa nu a dorit să audă mai mult. Apelurile
fuseseră prea pătrunzătoare, prea personale, deşi făcute cu demnitate,
afecţiune şi solicitudine, încât l-au biruit. „Şi împăratul s-a ridicat, şi
guvernatorul şi Berenice şi cei care şedeau cu ei; şi, plecând, vorbeau unii
către alţii, spunând: Omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte sau de
lanţuri. Şi Agripa i-a spus lui Festus: Omului acestuia i s-ar fi putut da
drumul, dacă n-ar fi apelat la Cezar”. Aşa
s-a îngrijit Domnul de slujitorul Lui iubit. El a dorit ca nevinovăţia lui să
fie dovedită şi recunoscută de judecători şi să fie un fapt bine stabilit
înaintea întregii lumi. Odată ce s-a făcut aceasta, regele şi tovarăşii lui
s-au întors la ocupaţiile lor în lume cu bucuriile ei, iar Pavel s-a întors în
închisoare. Dar niciodată nu a fost inima lui mai fericită sau mai plină de
Duhul Stăpânului său decât în acel moment.
33:
Călătoria lui Pavel la Roma, anul 60: Venise timpul ca Pavel
să meargă la Roma. Până atunci nu avusese loc niciun proces oficial al
apostolului, şi, fără-ndoială, obosit de opoziţia necontenită a iudeilor, după
cei doi ani închis la Cezareeea, după repetatele cercetări înaintea
guvernatorilor şi a lui Agripa, el a cerut să fie judecat înaintea curţii imperiale.
Luca, istoricul cărţii Faptele apostolilor, şi Aristarh din Tesalonic au avut
favoarea de a-l însoţi. Pavel a fost dat în grija unui centurion numit Iulius,
din cohorta augusta, ofiţer care, în toate situaţiile, l-a tratat pe Pavel cu
multă bunătate şi respect. S-a
hotărât ca Pavel să fie trimis, împreună cu alţi prizonieri, pe mare spre
Italia. „Şi suindu-ne într-o corabie din Adramit, care urma să treacă prin
locurile de pe coasta Asiei, am pornit ... Şi a doua zi am ajuns la Sidon. Şi
Iulius se purta îngăduitor cu Pavel şi i-a dat voie să meargă la prietenii săia
şi să primească îngrijire”. Părăsind Sidonul, ei au trebuit să navigheze pe sub
Cipru, pentru că vânturile le erau potrivnice, şi au ajuns la Mira, în Licia.
Acolo centurionul şi-a transbordat prizonierii pe o corabie din Alexandria,
care mergea spre Italia. Pe acea navă, după ce au părăsit Mira, au mers multe
zile, vremea fiindu-le nefavorabilă chiar de la început, dar, trecând pe sub
Creta, au ajuns la un loc numit Limanuri bune. Se apropia iarna, aşa că se punea problema ce să facă: dacă să
rămână la Limanuri bune pe perioada iernii sau să caute un port mai bun. Aici se cuvine să ne oprim puţin
pentru a remarca poziţia minunată pe care a avut-o apostolul nostru în această
discuţie. Ca mai înainte faţă de Festus şi Agripa, el s-a prezentat căpitanului
navei, care era proprietarul ei, centurionului şi întregului echipaj, ca având
gândul lui Dumnezeu. El a dat sfaturi şi îndrumări ca şi când ar fi fost
stăpânul corabiei şi nu un prizonier păzit de soldaţi. El i-a sfătuit să rămână
acolo unde erau şi i-a avertizat că urmau să întâmpine furtuni violente dacă se
vor aventura în larg şi corabia şi încărcătura vor avea mult de suferit şi
vieţile celor de la bord vor fi în pericol. Dar căpitanul şi proprietarul
corabiei, care avea cel mai mare interes, s-au lăsat conduşi de împrejurări şi
nu au avut credinţă, dorind să rişte pentru a ajunge la un port mai bun pentru
iernat, iar centurionul, în mod firesc, a avut încredere în judecata lor. Toţi
au fost împotriva judecăţii omului credinţei, a omului lui Dumnezeu, care
vorbea şi lucra pentru Dumnezeu. Până şi ceea ce se vedea în jur părea să
confirme părerea marinarilor şi nu pe cea a apostolului, dar nimic nu poate
face ca judecata credinţei să greşească, ci judecata credinţei trebuie să fie
adevărată, indiferent care ar fi împrejurările. Deci, majoritatea a hotărât ca ei să părăsească Limanuri bune şi
să navigheze către Fenix, care era un port mai bun. Vântul s-a schimbat chiar
atunci şi totul părea să fie în favoarea marinarilor. „Şi, vântul de sud
suflând uşor, gândind că erau stăpâni pe ţintă, au ridicat ancora”, ne spune
Luca. La bord erau trei sute şaisprezece suflete. Dar, abia ce au trecut de
capul Matala, la o distanţă de numai patru sau cinci mile, un vânt violent
dinspre ţărm a luat nava şi a aruncat-o astfel încât cârmaciul nu o mai putea
menţine pe curs. După cum spune Luca, s-au lăsat duşi de vânt, fugind dinaintea
furtunii. Dar principala noastră
preocupare este legată de Pavel, omul credinţei. Ce gânduri şi sentimente
trebuie să fie avut atunci cei care erau pasageri ca şi el? Ei s-au încrezut în
vânt şi au ajuns să secere furtună. Respinseseră sfaturile solemne şi
avertismentele. Vai! cât de mulţi nu iau seama la avertismentele de aici, şi,
având un vânt favorabil al împrejurărilor, se lansează în marea călătorie a
vieţii fără să ţină cont deloc de vocea credinţei, ca mai apoi, întocmai după
cum vântul înşelător a făcut corabia să iasă din port, totul se schimbă într-o
furtună furioasă pe marea vieţii.
34:
Furtuna pe Marea Adriatică: Termenul
„euroclidon” desemnează o furtună extrem de violentă. Era însoţită de agitaţia
şi rotirea norilor şi de o mare foarte furioasă, din care se ridicau coloane de
spumă. Istoricul sacru trece apoi să ne prezinte o relatare detaliată a ceea ce
s-a făcut pe navă în acea situaţie periculoasă. Trecând pe sub Clauda au scăpat
puţin timp de violenţa furtunii, ceea ce le-a dat posibilitatea să se
pregătească de furtună. După ce au
trecut de Clauda, cum furtuna continua să fie violentă, au început să uşureze
corabia aruncând peste bord toate lucrurile de care se puteau lipsi. S-ar părea
că toţi erau la lucru. „Dar, fiind puternic bătuţi de furtună, a doua zi au
aruncat încărcătura peste bord; şi a treia zi, cu mâinile lor, au aruncat
uneltele corăbiei. Şi nearătându-se nici soare, nici stele timp dea mai multe
zile, şi ameninţând nu mică furtună, de acum ne-a fost luată orice speranţă de
a ne putea salva”. Nimic nu putea fi
mai groaznic pentru marinarii antici decât cerul continuu acoperit de nori,
pentru că ei navigau călăuziţi de corpurile cereşti. În acel moment de
perplexitate şi disperare, apostolul şi-a ridicat glasul în mijlocul furtunii.
Din cuvintele lui de simpatie aflăm că toate au fost agravate şi de faptul că
ei nu au mâncat. „Şi, fiind de mult fără hrană, atunci Pavel, stând în mijlocul
lor, a spus: Bărbaţilor, trebuia să mă fi ascultat şi să nu fi plecat din Creta
şi să fi evitat această primejdie şi pierdere. Şi acum vă îndemn să fiţi cu voie
bună, pentru că nu va fi nicio pierdere a vieţii vreunuia dintre voi,
ci numai a corăbiei. Pentru că un înger al Dumnezeului al cărui slujitor sunt
eu a stat lângă mine în noaptea aceasta, spunând: Nu te teme, Pavele!
Tu trebuie să stai înaintea Cezarului; şi, iată, Dumnezeu ţi i-a dăruit pe toţi
cei care sunt în corabie cu tine. De aceea, bărbaţilor, fiţi cu voie bună,
pentru că am încredere în Dumnezeu, că va fi aşa cum mi s-a spus. Dar trebuie
să naufragiem pe o insulă”.
35:
Naufragiul: Erau
aproape de naufragiu. „Şi, când a fost a paisprezecea noapte, pe când eram
purtaţi încoace şi încolo pe Adriatica, pe la miezul nopţii, marinarii gândeau
că se apropie de pământ. Şi, măsurând adâncimea, au găsit douăzeci de
stânjeni”. Acea furtună puternică a continuat fără întrerupere paisprezece zile
şi paisprezece nopţi, timp în care ei au trecut prin suferinţe de nedescris. La
sfârşitul celei de-a paisprezecea zile, aproape de miezul nopţii, marinarii au
auzit un sunet care indica faptul că se apropiau de ţărm. Fără-ndoială, era
sunetul valurilor care se spărgeau pe acel ţărm necunoscut. Nu aveau timp de
pierdut, aşa că au imediat au aruncat ancorele la pupa şi aşteptau cu nelinişte
ziua. Cu gândul să-şi salveze viaţa, marinarii au făcut atunci un gest firesc
dar lipsit de generozitate: ei au coborât barca pretinzând că voiau să pună
ancore la prova, dar, de fapt, intenţionau să abandoneze nava. Văzând aceasta
şi ştiindu-le planul, Pavel i-a spus centurionului şi ostaşilor: „Dacă aceştia
nu rămân în corabie, voi nu puteţi fi salvaţi. Atunci soldaţii au tăiat funiile
bărcii şi au lăsat-o să cadă”. Astfel, sfatul divin al apostolului a fost spre
salvarea tuturor celor care erau la bord. Nu s-au mai aşteptat ca înţelepciunea
şi mijloacele de salvare să se găsească la căpitan sau de la echipajul
corabiei, ci ochii tuturor s-au îndreptat spre prizonierul Pavel - omul
credinţei -, cel care crede şi lucrează potrivit cu revelaţia primită de la
Dumnezeu. Împrejurările deseori sunt de natură să ne înşele atunci când căutăm
să ne ghidăm după ele; numai cuvântul lui Dumnezeu este ghidul sigur, fie că
este vreme bună sau vreme rea. În
perioada de nelinişte care a rămas până la zorii zilei, Pavel a avut ocazia
să-şi înalţe glasul către Dumnezeu, şi a făcut aceasta şi spre încurajarea
tuturor celor care erau cu el. Ce scenă interesantă trebuie să fi fost! Noaptea
era întunecată şi furtunoasă, nava era zgâlţâită şi în pericol să scape din
ancore şi să fie făcută ţăndări de un ţărm stâncos, dar la bord era cineva care
era perfect fericit chiar în situaţia aceea. Starea navei, apa mică şi zgomotul
îngrijorător al brizanţilor nu-l înspăimântau, ci el era fericit în Domnul şi
în deplină comuniune cu gândurile Lui şi scopurile Lui. Acesta este rostul
creştinului în mijlocul fiecărei furtuni, deşi destul de puţini sunt la acest
nivel înalt, pe care numai credinţa îl poate atinge. Aşa a fost îndemnul lui
Pavel către cei de pe navă: „Şi, până să se facă ziuă, Pavel îi îndemna pe toţi
să ia din mâncare, spunând: Astăzi este a paisprezecea zi de când vegheaţi în
aşteptare, fără să mâncaţi. De aceea vă îndemn să luaţi mâncare, pentru că
aceasta este spre salvarea voastră; pentru că un păr nu va cădea de pe capul
niciunuia dintre voi. Şi, după ce a spus acestea şi a luat pâine, a mulţumit
lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, după ce a frânt-o, a început să mănânce. Şi
toţi fiind cu voie bună, au luat şi ei mâncare.” (Fapte 27:33-36). Singura lor speranţă era să eşueze şi
să scape pe mal. Deşi nu cunoşteau coasta, ei au zărit un golf având un ţărm
jos, aşa că au hotărât să eşueze corabia acolo. Aşa că au desfăcut ancorele, au
desfăcut legăturile cârmei, au ridicat pânza mare şi au ajuns la ţărm. Corabia
fiind astfel mânată de vânt, a lovit țărmul cu prova şi a rămas înţepenită, dar
pupa a fost făcută bucăţi de violenţa valurilor. Corabia lui Pavel a ajuns la ţărm, şi încă odată omul lui Dumnezeu
a fost mijlocul de salvare pentru toţi prizonierii, centurionul influenţat de
cuvintele lui Pavel, cel puţin din dorinţa de a se pune pe sine însuşi în
siguranţă, i-a oprit pe soldaţi să-i omoare pe prizonieri şi a dat ordinul ca
aceia care puteau înota să se arunce primii în mare, iar restul să urmeze
folosind scânduri sau bucăţi de navă de care puteau să se apuce. Şi aşa au
ajuns toţi la mal. Au scăpat cu toţii, după cum prezisese Pavel.
36:
Pavel la Melita - Malta de azi: Locuitorii insulei i-au primit
cu bunătate pe străinii naufragiaţi şi au aprins imediat un foc pentru ei.
Istoricul sacru ne prezintă un tablou viu al întregii scene, astfel că vedem
persoanele descrise în mişcare: apostolul strângând vreascuri pentru foc,
vipera apucând mâna lui, barbarii gândind întâi că trebuia să fie un ucigaş şi
apoi gândind că era un zeu pentru că nu a păţit nimic. Publius, omul cel mai de
seamă în insulă, i-a găzduit cu bunăvoinţă timp de trei zile, iar tatăl lui,
care era bolnav şi avea febră, a fost vindecat de Pavel, care şi-a pus mâinile
peste el şi s-a rugat pentru el. Apostolului i s-a dat să facă multe minuni în
perioada cât a stat pe insulă, şi, pentru el, toţi tovarăşii lui au fost
onoraţi. Vedem că Dumnezeu este cu slujitorul Lui iubit şi că Îşi exercită
puterea printre locuitori. Din vreme ce partea finală a călătoriei apostolului
spre Roma este atât de liniştită încât nu este consemnat niciun incident, vom
trece peste ea repede. După o şedere
de trei luni în Malta, soldaţii şi prizonierii lor au plecat spre Italia cu o
corabie din Alexandria. Au acostat la Siracuza, unde au stat trei zile, apoi la
Regium, de unde au avut un vânt bun până la Puteoli. Acolo ei au întâlnit
fraţi, şi, în cele câteva zile cât au stat cu ei, bucurându-se de slujirea
dragostei frăţeşti, vestea despre sosirea apostolului a ajuns la Roma.
Creştinii au trimis imediat pe câţiva dintre ei, care i-au întâlnit pe Pavel şi
prietenii lui la „Forul lui Appius” şi „Trei Taverne”. Iată un frumos exemplu
de părtăşie a sfinţilor. Cum trebuie să fi fost sentimentele apostolului nostru
la această primă întâlnire cu creştinii din biserica de la Roma! Dorinţa pe
care o avea demult s-a împlinit în final şi inima i s-a umplut de laudă: „A
mulţumit lui Dumnezeu şi a prins curaj”, după cum ne scrie Luca.
37:
Sosirea lui Pavel la Roma: Cel mai
probabil Pavel şi tovarăşii lui au mers la Roma pe Via Appia. La sosire, „centurionul
i-a predat pe întemniţaţi comandantului gărzii, iar lui Pavel i s-a dat voie să
rămână cu ostaşul care-l păzea”. Deşi nu a scăpat de inconvenientul de a fi
mereu legat cu un lanţ de un soldat, i s-a oferit tot ce putea să-i facă viaţa
mai plăcută în acea poziţie. Pavel a
avut privilegiul de a predica şi la Roma, drept care a trecut fără-ntârziere la
aplicarea regulii lui divine: „întâi către iudeu”. El a trimis la căpetenia
iudeilor pentru a-i explica situaţia lui. L-a asigurat că el nu a comis nicio
faptă împotriva neamului, nici împotriva obiceiurilor părinţilor, ci că fusese
adus la Roma pentru ca să răspundă pentru acuzaţii aduse împotriva lui de
iudeii din Palestina şi că acele acuzaţii erau atât de neîntemeiate încât până
şi guvernatorul roman era gata să-l elibereze, dar iudeii s-au opus eliberării
lui. De fapt, după cum spunea el: „pentru speranţa lui Israel sunt legat cu
acest lanţ”. Singura lui crimă era credinţa neclintită în promisiunile lui
Dumnezeu către Israel, care se vor împlini prin Mesia. Drept răspuns, iudeii de la Roma l-au asigurat pe Pavel că până la
ei nu ajunsese nicio veste despre ceea ce făcuse el şi că ei doreau să audă de
la el însuşi o declaraţie despre credinţa lui, adăugând că peste tot se vorbea
împotriva creştinilor. S-a stability o zi de întrunire la locuinţa lui. La
întrunire au venit mulţi, cărora le-a vorbit „mărturisind despre Împărăţia lui
Dumnezeu şi căutând să-i încredinţeze cu privire la Iisus, atât din legea lui
Moise, cât şi din profeţi”. Dar iudeii de la Roma, asemenea celor de la
Antiohia şi Ierusalim, au fost înceţi la inimă să creadă, şi unii au crezut
cele care le-a spus, iar alţii nu. Cât de serios şi de neobosit s-a străduit să
le câştige inimile pentru Hristos! De dimineaţa până seara, el nu numai că le-a
predicat pe Hristos ci şi a căutat să-i convingă cu privire la El. Putem fi
siguri că a căutat să-i convingă cu privire la dumnezeirea Lui şi la umanitatea
Lui, la jertfa Lui perfectă, învierea, înălţarea şi gloria Lui. Ce lecţie şi ce
subiect pentru predicatorii din toate timpurile! De dimineaţa până seara să-i
convingă pe oameni cu privire la Iisus. Acum ni se prezintă pentru ultima oară
starea iudeilor. Judecata pronunţată de Isaia era pe cale să cadă asupra lor -
o judecată sub care ei se află până în ziua de azi - şi care va continua până
când Dumnezeu va interveni pentru a le da pocăinţa şi pentru a-i elibera prin
harul Său şi spre gloria numelui Său. Dar, până atunci, mântuirea lui Dumnezeu
este trimisă la neamuri, care o vor primi, şi, binecuvântat fie numele Lui,
ştim că au primit-o, noi înşine fiind martori pentru acest fapt. „Şi el a rămas
doi ani întregi în locuinţa lui închiriată şi îi primea bine pe toţi cei care
veneau la el, predicând Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţându-i cele despre
Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala, fără piedică”. Acestea sunt
ultimele cuvinte din cartea Faptele apostolilor. Scena peste care se lasă
cortina este foarte sugestivă: opoziţia necredinţei iudaice faţă de ceea ce
priveşte mântuirea sufletelor. O opoziţie atât de sugestivă pentru lucrurile
care urmau să vină curând asupra lor! Şi tot aici se încheie şi istoria acestui
scump slujitor al lui Dumnezeu, atât cât ne-a fost descoperită în mod direct.
Vocea Duhului adevărului nu ne mai spune nimic despre acest subiect. Ceea ce
mai ştim despre istoria ulterioară a lui Pavel poate fi dedus numai din
ultimele lui epistole, din care aflăm mai mult decât fapte istorice: ele ne
prezintă o imagine a sentimentelor şi conflictelor, a afecţiunilor şi
simpatiilor marelui apostol şi a stării bisericii lui Dumnezeu în general până
la martiriul lui.
38:
Faptele apostolilor - o carte de tranziţie:
Aici
trebuie să ne oprim şi să-l contemplăm pe apostolul nostru în situaţia de
prizonier în cetatea imperială. Evanghelia fusese predicată de la Ierusalim
până la Roma. Se produseseră mari schimbări în căile dispensaţionale ale lui
Dumnezeu. Cartea Faptele apostolilor are un caracter de tranziţie. După cum
vedem, iudeii au fost lăsaţi la o parte, sau, mai curând, ei înşişi s-au exclus
prin faptul că au respins ceea ce înfiinţa Dumnezeu. Nu există îndoială că
planurile harului Său pentru ei sunt întotdeauna sigure, dar, pentru un timp,
ei au fost lepădaţi, şi alţii au venit să aibă o poziţie binecuvântată în
relaţie cu Dumnezeu. Pavel era un martor al harului lui Dumnezeu faţă de
Israel, fiind el însuşi un israelit, dar era şi ales de Dumnezeu pentru a
introduce ceva nou: Biserica, trupul lui Hristos. „Taina ... al cărei slujitor
am fost făcut eu ... să vestesc printre neamuri Evanghelia bogăţiilor de
nepătruns ale lui Hristos şi să pun în lumină înaintea tuturor care este
administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate ...
după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Iisus” (3:3-9). Acest lucru
nou a înlăturat orice deosebire între iudeu şi cel dintre neamuri, ambii fiind
păcătoşi şi fiind făcuţi una în acest trup. Ostilitatea iudeilor faţă de acest
adevăr nu a scăzut niciodată, după cum am văzut deplin şi am putut vedea şi
rezultatele acestei vrăjmăşii. Iudeii ies complet din scenă, iar biserica
devine vasul mărturiei lui Dumnezeu pe pământ şi locuinţa Lui în Duh (2:22).
Sigur că iudeii care cred în Iisus, în mod individual, sunt binecuvântaţi în
legătură cu un Hristos ceresc şi cu acest singur trup, dar Israel este lăsat
pentru un timp fără Dumnezeu şi fără legătură cu El. Epistolele către romani şi
efeseni prezintă complet această doctrină (mai ales Romani
9; 10; 11). Ne întoarcem
acum la:
39:
Ocupaţia lui Pavel în timpul captivităţii:
Deşi
era prizonier, prietenii săi aveau toată libertatea să-l viziteze şi era
înconjurat de mulţi dintre cei mai vechi şi mai credincioşi tovarăşi ai săi.
Din epistole aflăm că Luca, Timotei, Tihic, Epafra, Aristarh şi alţii au fost
alături de apostol în acel timp. Trebuie să ne amintim totuşi că, fiind
prizonier, el era legat cu un lanţ de un soldat şi expus controlului brutal al
aceluia. Din cauza lungii amânări a procesului, el a fost aşa timp de doi ani,
timp în care el a predicat evanghelia şi a deschis scripturile înaintea oamenilor
care au venit să-l asculte şi a scris mai multe epistole către biserici din
locuri îndepărtate. După ce s-a
achitat cu fidelitate şi în mod deplin de îndatorirea lui faţă de iudei,
poporul favorizat de Dumnezeu, el s-a adresat neamurilor, sigur, însă fără a-i
exclude pe iudei. Uşa lui era deschisă de dimineaţa până seara pentru toţi cei
care doreau să vină să audă marile adevăruri ale creştinismului. Şi, în unele
privinţe, el nu a avut ocazii mai bune, din vreme ce era sub protecţia
romanilor şi iudeilor nu le era permis să-l atace. Efectele predicării lui Pavel, prin binecuvântarea Domnului, s-au
arătat curând. Gărzile romane, casa Cezarului şi alte locuri au fost binecuvântate
prin intermediul lui. „Vreau dar să ştiţi, fraţilor, că împrejurările în care
sunt s-au întors mai degrabă spre înaintarea Evangheliei; astfel că lanţurile
mele s-au arătat ca fiind în Hristos, în tot pretoriul şi în toate celelalte
locuri”, le scria el filipenilor (1:12-13). Şi apostolul mai spunea: „Vă salută
toţi sfinţii şi mai ales cei din casa Cezarului” (4:22). S-ar părea că
binecuvântările s-au manifestat întâi în pretoriu sau printre gărzile
pretoriene. „Lanţurile mele s-au arătat … în tot pretoriul”, adică în locul
unde erau în garnizoană trupele. Evanghelia gloriei, pe care o predica Pavel, a
fost auzită de toată tabăra. Chiar şi amabilul prefect Burrus şi prietenul lui,
Seneca, tutorele lui Nero, se poate să fi auzit evanghelia harului lui
Dumnezeu. Manierele pline de curtoazie ale lui Pavel şi abilităţile lui, atât cele
fireşti cât şi cele dobândite, erau bune să atragă atât pe omul politic cât şi
pe filozof. Faptul că el a fost acolo timp de doi ani întregi le-a dat multe
ocazii. Putem spune că el ajunsese
să cunoască personal aproape toată garda. Cu fiecare schimbare a gărzii se
deschidea mai larg uşa pentru evanghelie. Fiind mereu legat de unul dintre
soldaţi, care era paznicul lui şi paznicii schimbându-se după un timp, el a
ajuns să-i cunoască pe mulţi, şi cu ce iubire şi sârguinţă şi elocvenţă
fierbinte trebuie să le fi vorbit despre Iisus şi cât de mult aveau ei nevoie
de El! Dar trebuie să aşteptăm dimineaţa primei învieri ca să putem vedea
rezultatele predicării lui Pavel acolo. Acea zi le va arăta, iar Dumnezeu va
avea toată gloria. Apostolul ne face
cunoscut că evanghelia a pătruns chiar şi în palat: erau sfinţi în casa
Cezarului. Creştinismul a fost sădit chiar între zidurile palatului imperial şi
„în toate locurile”. Da, istoricul sacru scrie „în toate locurile”, în cetatea
imperială şi în jurul ei, astfel încât succesul evangheliei trebuie să fie
atribuit şi eforturilor altora ca şi îndemnurilor neostenite ale marelui
apostol aflat în captivitate.
40:
Scalvul fugar Onisim: Dar
dintre toţi cei pe care Domnul i-a făcut să se convertească prin lucrarea
apostolului în lanţuri, niciunul nu pare să-I fi câştigat mai mult inima decât
sărmanul sclav fugar Onisim. Ce frumos tablou al puterii, smereniei şi
blândeţii dragostei divine în inimă, care lucrează prin Duhul şi străluceşte
atât de dulce în toate detaliile vieţii individuale! Succesul apostolului în
palatul imperial nu l-a făcut să fie mai puţin interesat de un tânăr ucenic din
cea mai de jos clasă socială. Nu exista pătură socială mai depravată decât
aceea a sclavilor, şi ce trebuie să fi fost cei care se asociau cu un sclav
fugar într-o cetate a dezmăţului? Dar tocmai din aceste adâncimi a fost atras
Onisim de mâna nevăzută a iubirii eterne. Calea lui s-a încrucişat cu ce a
apostolului, a auzit evanghelia, a fost convertit s-a dedicat imediat Domnului
şi slujirii Lui şi a găsit în Pavel un prieten şi un frate, dar şi un
conducător şi învăţător. Şi acum strălucesc virtuţile şi valorile
creştinismului şi cele mai frumoase aplicaţii ale harului lui Dumnezeu faţă de
un sărman sclav fugar nenorocit. Văzând
ceva atât de nou la Roma ne putem întreba ce este creştinismul şi care este
originea lui. Oare la picioarele lui Gamaliel a învăţat Pavel să iubească aşa?
Nu, cititorule, ci la picioarele lui Iisus. Dacă ar fi dat Domnul ca elocventul
istoric care a scris „Declinul şi căderea Imperiului roman” ar fi pătruns
această scenă şi ar fi învăţat valoarea ei, în loc să batjocorească şi să
ridiculizeze creştinismul! Dacă cugetăm un moment la lucrările apostolului în
acea perioadă, la vârsta lui, la infirmităţile lui, la împrejurările în care se
afla (ca să nu mai vorbim despre subiectele înalte şi de marile fundamente ale
adevărurilor care îi preocupau mintea), putem admira harul care se poate
manifesta în fiecare detaliu al relaţiei dintre stăpân şi sclav şi încă cu
atâta grijă în fiecare aspect. Scrisoarea pe care a trimis-o prin Onisim
stăpânului său, pe care îl prejudiciase, este cu siguranţă cea mai emoţionantă
care a fost scrisă vreodată. Privind-o pur şi simplu ca atare, nu ştim dacă să
admirăm mai mult căldura şi sinceritatea afecţiunilor sau delicateţea şi
justeţea gândurilor sau sublima demnitate care răzbate din toată epistola. Ne vom referi acum, pe scurt, la:
41:
Scrisorile din timpul captivităţii:
Nu
există absolut nicio îndoială că epistolele către Filimon, Coloseni, Efeseni şi
Filipeni au fost scrise spre sfârşitul perioadei de captivitate a lui Pavel la
Roma deoarece în fiecare dintre ele face referire la lanţurile lui şi în mod
repetat la speranţa că va fi eliberat. În afară de aceasta, trebuia mult timp
ca vestea despre captivitatea lui la Roma să ajungă la filipenii atât de plini
de afecţiune şi apoi ei să-i trimită un ajutor. Se presupune că primele trei au fost scrise cu câtva timp înaintea
epistolei către filipeni. O chestiune imediată care a fost cauza pentru aceasta
este descrisă de apostol în epistola lui către ei: „pe el deci sper să-l trimit
îndată ce voi vedea ce va fi cu mine, dar am încredere în Domnul că şi eu voi
veni curând” (2:23-24). Primele trei epistole probabil, că au fost scrise cam
prin primăvara anului 62 şi trimise prin Tihic şi Onisim, iar ultima în toamnă,
trimisă prin Epafrodit. Epistola
către evrei se presupune că a fost scrisă cam în aceeaşi perioadă şi toate
considerentele duc la concluzia că Pavel este acela care a scris-o. Expresia
din încheierea epistolei „cei din Italia vă salută” pare să indice în mod
hotărâtor unde se afla scriitorul când a scris-o, iar următoarele pasaje par să
indice clar perioada: „să ştiţi că fratele nostru Timotei a fost eliberat, cu
care, dacă vine curând, vă voi vedea”. Comparaţi aceasta cu ceea ce le-a scris
filipenilor: „Dar sper în Domnul Iisus să vi-l trimit în curând pe Timotei … de
îndată ce voi şti ce va fi cu mine. Dar am încredere în Domnul că voi veni eu
însumi curând”. Nu ne putem îndoi că aceste pasaje au fost scrise de aceeaşi
pană cam în aceeaşi perioadă şi că se referă la aceleaşi intenţii. Totuşi nu
insistăm asupra acestui aspect. Oricum, este evident un lucru, şi anume că
epistola a fost scrisă de Pavel înainte de distrugerea Ierusalimului în anul
70, din vreme ce templul încă mai exista şi închinarea se desfăşura acolo
netulburată (comparaţi 8:4; 9:25, 10:11, 13:10-13).
42:
Achitarea şi eliberarea lui Pavel:
După
o patru ani de captivitate, petrecuţi parte în Iudeea şi parte la Roma,
apostolul a fost din nou în libertate. Nu avem niciun fel de date cu privire la
desfăşurarea procesului său sau la temeiul pentru care a fost achitat.
Istoricul sacru ne spune că a locuit timp de doi ani într-o casă pe care o
închiriase, dar nu spune ce a urmat după acea perioadă. A urmat oare
condamnarea la moarte a apostolului sau achitarea şi eliberarea? Aceasta este
întrebarea care se pune, şi singurul răspuns cert îl putem deduce din
epistolele pastorale. Întâia epistolă către Timotei şi Epistola către Tit par
să fi fost scrise cam în aceeaşi perioadă, iar a doua epistolă către Timotei
ceva mai târziu. Considerăm, după
cum admit toţi cei competenţi să decidă asemenea chestiuni, că Pavel a fost
achitat şi a petrecut câţiva ani călătorind, având toată libertatea, înainte ca
să fie din nou închis şi condamnat. Şi, deşi este dificil să urmărim paşii
apostolului în acea perioadă, putem totuşi trage câteva concluzii din aceste
epistole fără a intra în domeniul speculaţiilor. Cel mai probabil a călătorit
rapid şi a vizitat multe locuri. Pe parcursul îndelungii perioade cât a fost în
captivitate, vrăjmaşii lui au făcut mult rău în bisericile care au fost
întemeiate prin lucrarea lui. Ele aveau nevoie de prezenţa lui, de sfatul lui
şi de încurajarea lui. Şi, din ceea ce ştim despre energia şi zelul lui, suntem
siguri că nu a precupeţit niciun efort ca să le viziteze.
43:
Plecarea lui Pavel din Italia - mai multe posibile desfășurări:
1. Când le-a scris romanilor,
înainte de a fi fost închis, Pavel şi-a exprimat intenţia de a trece pe la Roma
şi a merge în Spania. „Când ar fi să merg în Spania voi veni la voi”. Şi apoi:
„după ce voi sfârşi aceasta ... voi porni spre Spania trecând pe la voi”
(15:24,28). Unii consideră că el a mers în Spania imediat după ce a fost
eliberat, cea mai importantă probă în sprijinul acestei ipoteze o furnizează
Clement, un tovarăş de lucrare menţionat în Filipeni 4:3, despre care se
spune că a fost mai târziu episcop al Romei. El a scris că Pavel a predicat
evanghelia în est şi în vest şi că a dat învăţătură în toată lumea
(ceea ce, nu ne îndoim, înseamnă în tot Imperiul Roman) şi că a mers în vestul
extrem, ceea ce înseamnă Spania. Din vreme ce Clement a fost discipol al lui
Pavel şi colaborator al lui, mărturia lui este demnă de respect, deşi ea nu
este scriptură şi nu este conclusivă în sine.
2. Din scrisorile de mai târziu
ale lui Pavel s-ar părea că el îşi schimbase planurile şi că renunţase la ideea
de a merge în Spania, cel puţin pentru un timp. Aceasta deducem în principal
din epistolele către Filimon şi către Filipeni. Celui dintâi i-a scris: „Dar
totodată pregăteşte-mi şi un loc de găzduire, pentru că sper că, prin
rugăciunile voastre, vă voi fi dăruit” (Filimon 22). El i-a dat să înţeleagă
lui Filimon să se aştepte ca el să vină în persoană. Filipenilor, spunându-le
de Timotei, a adăugat: „Pe el deci sper să-l trimit îndată ce voi vedea ce va
fi cu mine; dar am încredere în Domnul că şi eu voi veni curând” (2:19,23,24).
Din aceste pasaje rezultă destul de clar ce intenţiona să facă apostolul şi
iubitul lui Timotei. Este evident că apostolul îşi propusese să-l trimită pe
Timotei la Filipi de îndată ce avea să se fi încheiat acea încercare şi să
rămână în Italia până când avea să se întoarcă Timotei cu veşti despre situaţia
lor.
3. Este destul de rezonabil să
gândim că Pavel a vizitat bisericile din Asia Mică, şi pe unele dintre cele
care nu-i văzuseră faţa în carne. Unii gândesc că, după ce şi-a îndeplinit
obiectivele misiunii în Asia Mică, el a întreprins călătoria în Spania, la care
se gândise demult, dar nu avem informaţii de încredere în această privinţă şi
speculaţiile nu au nicio valoare.
4. O altă teorie este că el a
plecat din Italia direct în Iudeea, şi de acolo a mers la Antiohia, în Asia
Mică şi Grecia. Această ipoteză ar avea ca argumente în principal Evrei
13:23-24: „Să ştiţi că fratele nostru Timotei a fost eliberat, cu care, dacă
vine curând, vă voi vedea ... Cei din Italia vă salută”. De asemenea, se
presupune că, în timp ce aştepta la Puteoli să se îmbarce, imediat după sosirea
lui Timotei, apostolul a primit veşti că la Ierusalim se pornise o mare
persecuţie împotriva creştinilor. Acea veste tristă a întristat atât de mult inima
lui Pavel încât el a scris atunci Epistola către evrei. Şi, la scurt timp după
aceea, a sosit Timotei, şi Pavel şi tovarăşii lui au mers în Iudeea.
44:
Locurile pe care le-a vizitat Pavel în timpul cât a fost liber: După ce am menţionat diferitele
teorii pe care le poate cerceta cititorul vom trece la a vedea locurile pe care
Pavel menţionează în epistole că le-a vizitat.
1. La câtva timp după ce a
părăsit Roma, Pavel şi tovarăşii săi trebuie să fi vizitat Asia Mică şi Grecia.
„Aşa te-am rugat când mergeam spre Macedonia, să rămâi în Efes, ca să
porunceşti unora să nu înveţe pe alţii învăţături străine” (1:3). Simţind
oarece nelinişte cu privire la fiul lui, Timotei, şi greutatea
responsabilităţilor pe care le avea în acea poziţie la Efes, i-a trimis din
Macedonia o scrisoare de încurajare, mângâiere şi care să-i dea autoritate -
Întâia epistolă către Timotei.
2. Ceva mai târziu după
acestea, Pavel a vizitat insula Creta împreună cu Tit şi l-a lăsat acolo pe
Tit. Foarte curând după aceea i-a scris lui Tit o scrisoare de îndrumare şi
autoritate - Epistola către Tit. Timotei şi Tit pot fi consideraţi delegaţi sau
reprezentanţi ai apostolului. „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să pui
în ordine mai departe cele rămase neorânduite şi să rânduieşti bătrâni în
fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit” (Tit 1:3).
3. Pavel intenţiona să ierneze
într-un loc numit Nicopolis. „Când voi trimite la tine pe Artema sau pe Tihic,
străduieşte-te să vii la mine, la Nicopole, pentru că acolo m-am hotărât să
iernez” (Tit 3:12).
4. El a vizitat Troa, Corint şi
Milet. „Când vii, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp, şi cărţile,
mai ales pergamentele” (4:13). „Erast a rămas în Corint, iar pe Trofim l-am
lăsat bolnav în Milet” (4:20).
45:
A doua întemniţare a lui Pavel la Roma:
Se
presupune că el a fost arestat la Nicopolis (unde intenţionase să ierneze) şi
că de acolo a fost dus ca prizonier la Roma. Alţii presupun că, după ce a
iernat la Nicopolis şi a vizitat locurile de care am amintit, s-a întors la
Roma în libertate şi a fost arestat în timpul persecuţiei de sub Nero şi
aruncat în închisoare. Nu avem date
clare cu privire la acuzaţia care s-a adus împotriva apostolului când a fost
arestat. Persecuţia generală împotriva creştinilor se dezlănţuise şi se
desfăşura cu maximum de severitate. Apostolul era tratat ca un răufăcător, ca
un criminal de drept comun: „sufăr răul până la lanţuri, ca un răufăcător”. Era
ceva complet diferit de lanţurile din prima lui captivitate, când a locuit într-o
casă închiriată. Credem că Alexandru
din Efes a fost cumva implicat în arestarea lui. El a fost fie unul dintre
acuzatori, fie cel puţin martor împotriva lui. „Alexandru, meşterul arămar, a
arătat multă răutate faţă de mine”, îi scria el lui Timotei. Cu zece ani mai
înainte el îi fusese vrăjmaş pe faţă în Efes (Fapte 19). Se poate ca atunci să
fi căutat să se răzbune dându-i prefectului informaţii împotriva apostolului.
Din avertismentul pe care i-l dă lui Timotei este clar că era acelaşi Alexandru
din Efes: „păzeşte-te şi tu de el” (4:14-15). În timpul primei captivităţi a lui Pavel, care a fost îndelungată,
el a fost înconjurat de mulţi din cei mai vechi şi scumpi tovarăşi, despre care
el spune că erau „împreună-lucrători” şi „închişi împreună cu mine”. Prin
intermediul acestor mesageri ai lui, deşi era legat şi trebuia să stea într-un
loc, el ţinea continuu legătura cu prietenii din tot imperiul şi cu bisericile
dintre neamuri care nu-i văzuseră faţa în trup. Dar a doua captivitate era
într-un contrast complet cu cea dinainte. El se despărţise de tovarăşii lui
obişnuiţi. Erast rămăsese la Corint, pe Trofim îl lăsase bolnav la Milet, Tit
plecase în Dalmaţia, Crescens în Galatia, Tihic fusese trimis la Efes, iar Dima
cel căldicel îl părăsise „iubind veacul de acum”. Apostolul era aproape
complet singur. „Numai Domnul a fost cu mine”, spune apostolul. Domnul s-a
gândit la inima slujitorului său părăsit şi rămas singur. O rază strălucitoare
ca dintr-un izvor de dragoste străluceşte din temniţa întunecată şi groaznică.
Unul a fost credincios când toţi l-au părăsit şi nu s-a ruşinat de lanţurile
apostolului. Cât de deosebit de dulce şi înviorător pentru inima apostolului
trebuie să fi fost atunci slujirea lui Onisifor! Este ceva care nu poate fi
uitat niciodată. Onisifor şi casa lui - pe care Pavel o leagă de el - va rămâne
în amintire pentru totdeauna şi va culege roadele curajului său şi dăruirii pentru
apostol pentru veșnicie. „Am fost în închisoare şi M-aţi vizitat” (25:31-46). Nu avem informaţii de încredere cu
privire la procesul lui Pavel. Cel mai probabil în primăvara anului 66 sau în
67 Nero s-a aşezat pe scaunul de judecător, înconjurat de juraţi şi de garda
imperială şi Pavel a fost adus în tribunal. Avem toate motivele să credem că
erau strânse mari mulţimi amestecate de iudei şi neamuri. Apostolul a mai stat
încă odată înaintea lumii şi a mai avut încă odată ocazia de a proclama
înaintea tuturor neamurilor pentru ce era el întemniţat – „să audă toate
neamurile”. Împăraţi şi senatori, prinţi şi nobili şi toţi cei mari de pe
pământ trebuie să audă evanghelia glorioasă a harului lui Dumnezeu. Tot ceea ce
a făcut vrăjmaşul a devenit o mărturie pentru numele lui Iisus. Cei care altfel
ar fi fost inaccesibili au auzit evanghelia predicată cu putere de sus. Suntem bucuroşi să mai zăbovim asupra
acestei scene minunate. Niciodată nu mai fusese un asemenea martor şi o
asemenea mărturie în tribunalul lui Nero. Este nespus de adâncă înţelepciunea
lui Dumnezeu, care a făcut ca toate eforturile vrăjmaşului să conducă la o
asemenea mărturie, în timp ce iubirea şi harul Lui strălucesc nespus de mult în
evanghelie pentru toate clasele sociale. Apostolul însuşi stârneşte admiraţia
noastră. Deşi în acel moment inima lui era zdrobită de infidelitatea bisericii,
el a stat tare în Domnul şi în puterea Lui. Deşi fusese părăsit de oameni,
Domnul a stat alături de el şi l-a întărit. El a avut o ocazie să vorbească
despre Iisus, despre moartea şi învierea Lui, pentru ca mulţimea păgână să audă
evanghelia. Vârsta lui, infirmităţile lui, înfăţişarea lui venerabilă şi braţul
lui înlănţuit au adâncit impresia produsă de elocvenţa lui. Din fericire, avem
scris chiar de pana lui ceva despre prima lui înfăţişare în tribunal. „La
întâia mea apărare, nimeni n-a stat cu mine, ci toţi m-au părăsit. Să nu li se
ţină în seamă! Dar Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca, prin
mine, să fie împlinită predicarea şi toate neamurile să audă; şi am fost scăpat
din gura leului” (4:16-17).
46: Martiriul lui Pavel: Deşi nu
avem niciun fel de relatare despre a doua şedinţă a procesului său, avem toate
motivele să credem că a urmat repede după prima şi că s-a încheiat cu
condamnarea lui la moarte. Cea de-a doua epistolă către Timotei consemnează în
mod divin ceea ce se petrecea în mintea lui în acel timp: marea lui preocupare
pentru adevăr şi biserica lui Dumnezeu; tandreţea lui patetică faţă de sfinţi,
şi mai ales faţă de iubitul lui fiu Timotei. Speranţa lui triumfătoare în
perspectiva imediată a martiriului poate fi exprimată bine numai prin propriile
lui cuvinte: „Sunt deja turnat ca o jertfă de băutură şi timpul plecării mele a
venit. M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de
acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul
Judecător, în ziua aceea; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc
arătarea Sa” (4:4-6). Tribunalul lui
Nero este pierdut din vedere şi moartea în cea mai violentă formă nu îl
înspăimântă absolut deloc. Hristos în glorie este obiectivul ochilor şi inimii
sale şi sursa lui de bucurie şi putere.
Lucrarea lui s-a încheiat şi truda lui lua sfârşit. Deşi era întemniţat şi
sărac, deşi era bătrân şi respins, el era bogat în Domnul: Îl avea pe Hristos
şi în El avea toate lucrurile. Iisus, Cel pe care Îl văzuse în glorie la
începutul cursei sale şi care îl făcuse să treacă prin toate încercările şi
truda pentru evanghelie, era acum al lui şi era coroana lui. Tribunalul nedrept
al lui Nero şi sabia pătată de sânge a călăului erau pentru Pavel doar
mesagerii păcii care veniseră să pună capăt drumului său lung şi obositor şi
să-l introducă în prezenţa lui Iisus în glorie. Venise acum timpul ca Iisus,
care-l iubea, să-l ia la Sine. A luptat până la capăt lupta cea bună a
evangheliei şi şi-a încheiat cursa: mai rămâne numai ca să fie încununat atunci
când Domnul, Judecătorul drept, Se va arăta în glorie. Avem mai multe mărturii concurente din antichitate că Pavel a
suferit martiriul în timpul persecuţiei sub Nero, cel mai probabil în anul 67.
Fiind cetăţean roman, el a fost decapitat în loc să fie biciuit şi crucificat
sau expus la torturile îngrozitoare inventate atunci pentru creştini. Ca şi
Stăpânul lui, el a suferit „afară din tabără”. Locul unde se presupune că a
fost martirizat este pe drumul spre Ostia, la aproape două mile distanţă de
zidurile cetăţii. Acolo s-a executat ultimul act al cruzimii omeneşti şi marele
apostol a ajuns să fie „absent din trup şi împreună cu Domnul”. Duhul lui
fierbinte şi fericit a fost eliberat din acel trup slab şi suferind şi dorinţa
cea mare a inimii lui s-a împlinit: „să plec şi să fiu împreună cu Hristos este
mult mai bine”.
47:
Tabel cronologic al vieţii lui Pavel:
36 - Convertirea lui Saul din Tars (Fapte 9); 36-39 - La Damasc predică în sinagogă, merge apoi în Arabia, după care revine la Damasc. Fuga din Damasc. Prima lui vizită la Ierusalim, la trei ani după convertirea lui. Apoi a mers la Tars (Fapte 9:23-26, 1:18); 39-40 - Perioadă de linişte pentru bisericile din Iudeea (Fapte 9:31); 40-43 - Pavel predică evanghelia în Siria şi Cilicia (1:21). O periodă a cărei durată nu este sigură. Probabil că în acea perioadă a trecut prin cea mai mare parte a pericolelor şi suferinţelor despre care le spune corintenilor (11). Este adus de Barnaba de la Tars la Antiohia şi stă acolo un an, înainte de foamete (Fapte 11:26); 44 - A doua vizită a lui Pavel la Ierusalim, aducând colecta (Fapte 11:30); 45 - Pavel revine la Antiohia (Fapte 12:25); 46-49 - Prima călătorie misionară a lui Pavel împreună cu Barnaba. Merge în Cipru, Antiohia Pisidiei, Iconium, Listra şi Derbe şi apoi se întoarce la Antiohia trecând prin aceleaşi locuri. Au rămas mult timp la Antiohia. Disensiuni şi dispute pe tema circumciziei (Fapte 13, Fapte 14 , Fapte 15:1-2); 50 - A treia vizită a lui Pavel la Ierusalim, la paisprezece ani după convertirea lui (2:1). A participat la consiliul de la Ierusalim (Fapte 15). Întoarcerea la Antiohia a lui Pavel şi Barnaba împreună cu Iuda şi Sila (Fapte 15:32-35); 51 - A doua călătorie misionară a lui Pavel împreună cu Sila şi Timotei. A plecat din Antiohia şi a mers prin Siria, Cilicia, Derbe, Listra, Frigia, Galatia şi Troa. Luca a însoţit ceata apostolului (Fapte 16:10); 52 - Pătrunderea evangheliei în Europa (Fapte 16:11-13). Pavel vizitează Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena şi Corint. A petrecut un an şi şase luni la Corint (Fapte 18:11). A scris prima epistolă către tesaloniceni; 53 - A scris a doua epistolă către tesaloniceni. A părăsit Corintul şi a mers la Efes (Fapte 18:18-19); 54 - A patra vizită a lui Pavel la Ierusalim la sărbătoare. A revenit la Antiohia; 54-56 - A treia călătorie misionară a lui Pavel. A plecat din Antiohia şi a vizitat Galatia şi Frigia, ajungând la Efes, unde a stat doi ani şi trei luni. Pavel i-a separat pe ucenici de sinagoga iudeilor (Fapte 19:8,10). A scris epistola către Galateni; 57 - (Primăvara) A scris întâia epistolă către corinteni. Tulburarea de la Efes. Pavel a plecat în Macedonia (Fapte 19:23, Fapte 20:1). (Toamna) A scris a doua epistolă către corinteni (1:8; 2:13,14; 7:5; 9:1). Pavel a vizitat Iliria, a mers la Corint şi a iernat acolo (15:19, 16:6); 58 - (Primăvara) A scris epistola către Romani (15:25-28, 16:21-23, Fapte 20:4). Pavel a pelcat de la Corint, a trecut prin Macedonia, a plecat de la Filipi, a predicat la Troa, le-a vorbit la Milet bătrânilor din Efes şi a vizitat Tir şi Cezareea (Fapte 20; Fapte 21:1-14); 58-60 - A cincea vizită a lui Pavel la Ierusalim, înainte de Cincizecime. A fost arestat în Templu şi adus înaintea lui Anania şi a Sinedriului. A fost trimis de Lisias la Cezareea, unde a fost ţinut în lanţuri doi ani; 60 - Pavel a fost audiat de Felix şi Festus. A făcut apel la Cezar şi a predicat înaintea lui Agripa şi Berenice şi a oamenilor din Cezareea. (Toamna) Pavel a navigat spre Italia. (Iarna) Naufragiul la Malta (Fapte 27); 61 - (Primăvara) A sosit la Roma şi a locuit timp de doi ani într-o casă închiriată; 62 - (Primăvara) A scris epistolele către Filimon, coloseni şi efeseni. (Toamna) A scris epistola către Filipeni; 63 - (Primăvara) Pavel a fost achitat şi eliberat. A scris, probabil, epistola către evrei. Pavel a făcut altă călătorie. Avea intenţia de a vizita Asia Mică şi Grecia (Filimon 22, 2:24); 64 - A vizitat Creta şi l-a lăsat acolo pe Tit. L-a îndemnat pe Timotei să rămână la Efes. A scris Întâia epistolă către Timotei şi Epistola către Tit; 64-67 - A intenţionat să ierneze la Nicopolis (Tit 3:12). A vizitat Troa, Corint şi Milet (4:13-20). A fost arestat şi trimis la Roma. A rămas singur, fiind părăsit de toţi. Din vechii lui tovarăşi, numai Luca a rămas cu el. A scris a doua epistolă către Timotei, probabil nu cu mult timp înainte de moartea lui. Se presupune în general că aceste călătorii şi evenimente acoperă o perioadă de cam trei ani; 67 - Martiriul lui Pavel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu