EVOLUȚII POLITICE ÎN REPUBLICA COMASATISTĂ JOHANNISTAN.

 

EVOLUȚII POLITICE ÎN REPUBLICA COMASATISTĂ JOHANNISTAN

1. Comasații:

 Prin alegerea unui independent drept candidat comun, PSD și PNL par să se fi resemnat că mai bine  pierd împreună Bucureștiul decât să-l piardă separat. O renunțare care ar putea avea costuri ridicate. Socotelile înțelepților din PSD, PNL și Cotroceni nu se prea potrivesc cu realitatea din teren. Sondajele de opinie arată că listele comune duc la o pierdere de vreo 10% față de ceea ce ar fi obținut candidând separat. Pentru PNL este clar că, doar așa putea să-și camufleze scorul prost, să salveze scaunul lui Ciucă și să-i facă pârtie lui Johannis spre șefia NATO. Dar nu e clar de ce a acceptat Ciolacu pierderea. Probabil că speră să aibă susținerea PNL și să ajungă candidatul comun la prezidențiale. Până atunci, multe se pot însă întâmpla. Cum ar fi ca alianța să se destrame după europarlamentare/locale. De tot hazul este cum coaliția, care vrea să se înșurubeze la putere încă patru ani cel puțin, ne repetă zi-lumină că este performanța întruchipată, singura capabilă să asigure stabilitatea și buna guvernare, aleargă cu limba scoasă după independenți și profesioniști, semn că este mare suferință la capitolul acesta în propriile partide. Ca dovadă, situația de la Capitală. Cele două partide au discutat peste o lună despre candidatul comun, fără să ajungă la o înțelegere, și în cele din urmă au apelat la formula unui independent. Doar că toate sondajele de opinie arată că niciun independent, indiferent cum îl cheamă și din ce joben e extras, nu are șanse în fața lui Nicușor Dan sau a lui Popescu Piedone. Probabil că vreun papagal de consultant le-a spus liderilor coaliției că pot repeta figura cu Sorin Oprescu, independentul vopsit care a câștigat Primăria Generală. Doar că Oprescu a fost înainte senator PSD și vedetă media. Dar cum de au ajuns comasații să apeleze tot la un independent? Simplu. Nu au oameni necompromiși, capabili, carismatici și cu viziune pentru București. Tot ceea ce au putut pune pe masă PSD și PNL sunt Gabriela Firea și Sebastian Burduja, care au anvergura unor administratori de scară de bloc. Așa se face că, de fapt, singurul care pare emanat direct din măruntaiele coaliției și s-ar potrivi profilului candidatului comun este Popescu Piedone - șmecheraș, hoțoman fără scrupule, om din popor, reprezentantul sistemului clientelar și securistic cu tot ce are el mai sinistru. Dacă ar fi convinse că îl pot controla, PSD și PNL l-ar pune și mâine pe Piedone candidat comun. Chestia e că individul și-a luat-o în cap și ar putea să nu mai răspundă la pârghiile obișnuite de constrângere și manipulare.

Singurătatea domnului candidat comun: Gabriela Firea, șefa pe parte de PSD a campaniei pentru București, aproape nu putea rosti numele lui Cătălin Cârstoiu. Cu buze strânse și un dispreț pe care nici măcar nu cred că se străduia să-l disimuleze se referea aproape exclusiv la „domnul candidat comun”. Probabil că, psihologic, la rostirea numelui, deci la personalizarea celui pentru care a fost dată la o parte, ar fi existat riscul de a se nărui instantaneu în urlete și vârteje de smocuri de păr smuls. Apoi, pentru că devenise ostentativă, a fost trimisă la TV să-l rostească, dar a reușit doar printre dinți, aproape ca un scuipat obidit. Pentru pierderea candidaturii, doamna Firea a fost recompensată cu o poziție eligibilă pe lista de europarlamentare, deci cu bani mulți, dar care vin la pachet cu un exil politic. E greu să fii în miezul politic al partidului de la mii de km și doamna Firea știe asta. Ceea ce nu pare a pricepe, respingând ostentativ sondajele de opinie, este că i s-a făcut, de fapt, o favoare. Nu avea nicio șansă să câștige Capitala, pentru că are o uriașă rată de respingere. Să ai notorietate aproape maximă și 70% respingere este rețeta eșecului sigur! Ar fi mobilizat la vot adversarii ca niciun alt candidat, la fel ca acum 4 ani. „Mai bine votez un tomberon decât pe Firea”, îmi spunea recent cineva care e departe de a fi un fan al lui Nicușor Dan. Nici să fi fost candidatul comun PSD-PNL n-ar fi ajutat-o. Liberalii, care au ieșit masiv la vot împotriva ei acum 4 ani, cu siguranță că nu se înghesuiau să o voteze acum. În cel mai bun caz ar fi stat acasă, dar cei mai mulți probabil că l-ar fi ales pe Nicușor Dan. Iar eșecul ei ar fi fost unul al unui lider PSD, nu al unui independent. Nu știu dacă doamna Firea chiar nu înțelege acest lucru sau înțelege, dar preferă să se victimizeze în tușe groase pentru ca, mai apoi, în cazul unui eșec al „domnului candidat comun” să se poate prezenta ca soluția de victorie refuzată, din cauza temerii lui Marcel Ciolacu pentru propriul scaun, pe care să-l atace furibund exact cu acest argument. După toate semnalele reale pe care le dă și în pofida asigurărilor de implicare în campanie, doamna Firea nu va sta, ca în celebrul proverb chinezesc, pe marginea râului alegerilor așteptând să vadă plutind cadavrul politic al „domnului candidat comun”. Dorește vădit să contribuie la „asasinat”. Asta și este capcana în care o împinge visceralitatea. Toate săgețile către „domnul candidat comun” îi pun arma crimei în mână și, în caz de eșec, când cel mai valoros va fi vinovatul căruia să îi fie atribuit, doamna Firea va fi suspectul perfect! 

2. Președinte eșuat, caut funcție internațională:

 Estul Europei merită o funcție înaltă în UE sau NATO, dar Johannis, cu bilanțul său intern și extern binecunoscut, nu o merită; cum, de altfel, nu a meritat nici votul românilor. După ani de inactivitate, marcați de lipsă de inițiative și de proiecte, Klaus Johannis s-a manifestat în arena internațională într-o încercare vădită de a obține un post important, după ce mandatele sale puțin glorioase de președinte al României se vor fi încheiat. Anul trecut a tatonat discret posibilitatea de a deveni președintele Consiliului European în urma demisiei anunțate de Charles Michel. Răzgândirea acestuia din urmă combinată cu anunțarea candidaturii Ursulei von der Leyen la un al doilea mandat în fruntea Comisiei Europene i-au stricat socotelile, căci, potrivit algoritmului politic după care se împart funcțiile de top în UE, PPE, partid din care fac parte atât Ursula von der Leyen, cât și Klaus Johannis, poate ocupa un singur post la vârf și este greu de crezut că doamna von der Leyen i-l va ceda președintelui României. A rămas deci NATO, unde de asemenea România și-a manifestat, din nou discret, interesul încă de la începutul anului, după cum am aflat de pe site-ul Bloomberg. Marile puteri din NATO, SUA, Marea Britanie, Germania și Franța, nu au fost impresionate și și-au afirmat sprijinul deschis pentru premierul olandez Mark Rutte, deși nu toate statele membre au fost mulțumite de această alegere. Și atunci Klaus Johannis, în pofida acestui semnal dat de partenerii majori, a ieșit la atac, cu un decalog pentru NATO (plin de banalități previzibile) publicat pe POLITICO și cu o declarație publică a candidaturii sale, ceea ce Rutte nici măcar nu a făcut, limitându-se la o expunere de principii cu prilejul Conferinței pentru Securitate de la München, unde Johannis nu s-a manifestat. De altfel, cu o excepție care merită comentată, reacțiile la adresa candidaturii sale nu au fost favorabile.

Primirea glacială a Vestului și problematica susținere a lui Orbán: Comentată de unii susținători ai președintelui drept o inițiativă justificată de eforturile României pe flancul estic al NATO și ajutorul acordat Ucrainei, pe fondul retoric al dreptului statelor din Est de a deține o funcție internațională importantă, candidatura lui Klaus Johannis a fost bine primită până acum doar de Ungaria, care însă nu a mers atât de departe încât să-și declare susținerea deplină. Tot ce spune Budapesta, de fapt, este că nu îl va vota pe Rutte, care a fost foarte categoric față de derapajele iliberale ale guvernului Orbán. Dintr-odată, așadar, iată-l pe candidatul României asociat de omul-problemă al UE și al NATO, cel care tocmai a cerut „să ocupăm Bruxellesul”, manifestă ostentativ relații prietenoase cu Moscova și cu Beijingul și a anunțat că „hegemonia occidentală s-a încheiat”. Pentru occidentali, așadar, aprobarea Budapestei pentru Johannis transformă gestul lui Johannis într-o sfidare la adresa statelor care joacă cel mai important rol în apărarea tuturor membrilor NATO și face jocul lui Viktor Orbán, care sabotează Alianța din interior. De altfel, reacția principalelor puteri militare și economice din NATO a fost exprimată diplomatic, dar ferm de ambasadorul Marii Britanii în România, Giles Matthew Portman, care, lăudându-l politicos pe președintele României, a ținut să precizeze că Londra va vota pentru Rutte, așa cum a afirmat deja, înainte ca Johannis să-și anunțe candidatura. Cu alte cuvinte, marile puteri nu se răzgândesc și nu apreciază tentativele de subminare a unității Alianței, aspect pe care ambasadorul britanic a pus accentul în mod deosebit. „Trebuie să vedem cum continuă discuțiile”, a spus reprezentantul Londrei, dând de înțeles că domnul Johannis nu va fi succesorul lui Jens Stoltenberg. Să ne amintim că Marea Britanie a mai fost delegată de partenerii occidentali pentru a pune la punct lucrurile în România, astfel încât putem considera avertismentul ambasadorului Portman o replică a tuturor celor patru puteri care și-au manifestat sprijinul pentru Mark Rutte. De altfel, nici presa germană nu a apreciat deloc gestul domnului Johannis, atât Frankfurter Allgemeine Zeitung, cât și Tageszeitung publicând articole în care criticau candidatura sa ca pe o inițiativă inoportună care divizează Alianța. Se știe, într-adevăr, că statele baltice și estice nu îi sunt favorabile premierului olandez, care nu a demonstrat de-a lungul anilor fermitate față de Putin, nici măcar atunci când concetățenii săi au murit în avionul MH117, doborât de un militar separatist rus din Donețk. Ministrul de Externe al Letoniei, Krisjanis Karins, a spus deschis că „NATO nu trebuie să-l numească pe Rutte fără o discuție mai largă” cu privire la nevoile Alianței în contextul războiului din Ucraina, printre altele. Balticii, de altfel, se consideră și ei îndreptățiți la postul de secretar general al NATO, dar au inteligența de a nu-i înfrunta pe cei de care depinde apărarea lor, astfel încât au cerut o consultare mai largă, în cadrul căreia să fie luate în seamă și preocupările lor. Ei au înțeles probabil că occidentalii se tem să numească în fruntea NATO reprezentantul unui stat baltic, de teamă să nu vulnerabilizeze atât Alianța, cât și statul în cauză. Nu știm ca vreunul dintre statele baltice, bine apreciate de partenerii occidentali, să-și fi manifestat până acum entuziasmul față de domnul Johannis. Dar politicienii din statele baltice joacă demult într-o ligă superioară României pe plan internațional. Pe cine și pe ce a contat deci președintele României când și-a anunțat candidatura cu surle și trâmbițe?

O candidatură pe persoană fizică? Să precizăm mai întâi că secretarul general al NATO nu este ales în urma unei competiții deschise și că postul nu se acordă unei țări, caz în care ar fi existat un algoritm politic sau regional, ci unei personalități, care întrunește aprecierea unanimă a celor 32 de state membre, în baza calităților sale de mediator, negociator și om de stat de calibru internațional. Din acest punct de vedere, Mircea Geoană avea dreptate să-i amintească lui Johannis că actualul secretar general, Jens Stoltenberg, „a ridicat ștacheta foarte sus”, dovedindu-se ferm și diplomat în același timp într-o perioadă extrem de dificilă. Nici românii, nici occidentalii nu pot identifica vreun moment în care Klaus Johannis s-a dovedit un om de stat de calibru internațional, negociator sau mediator, cu vizibilitate internațională. Secretarul general nu își impune viziunea proprie, ci armonizează viziunile statelor membre, misiune pentru care trebuie să se bucure de o anumită autoritate. De unde ar extrage pasivul și placidul Johannis, care s-a ferit de declarații tranșante ca necuratul de tămâie, o asemenea autoritate? Care este, de pildă, poziția României față de declarațiile președintelui francez Macron cu privire la posibilitatea de a trimite trupe în Ucraina? Nu știm, dar probabil că domnul Macron ar fi vrut să știe. Și când a fost Johannis tranșant față de Putin? Postarea pe X cu prilejul morții în detenție a opozantului rus Alexei Navalnîi a fost penibilă, căci domnul Johannis îi cerea chiar Rusiei să facă o anchetă asupra decesului! Cum nu constatăm deocamdată că domnul Johannis ar fi coagulat o opoziție față de candidatul Occidentului, care să-i permită să negocieze de pe poziții de forță, nu ne putem gândi decât la posibilitatea ca ieșirea sa la rampă să fi fost o tentativă de a le forța mâna partenerilor din NATO să-i caute și lui un job de prestigiu și bine plătit, în care să se retragă după ce își încheie mandatul la București, sau chiar înainte de acest termen, căci nu soarta României într-un an electoral crucial îl preocupă pe el, ci, judecând după activitățile sale recente, viitoarele călătorii pe banii contribuabilului internațional! Într-un fel sau altul, puterile occidentale vor fi nevoite să țină cont de el, oricât de puțin le-ar conveni, adică să-l neutralizeze înainte să se ocupe de mult mai problematicul Orbán, pe care Johannis l-a încurajat, cu sau fără intenție. În concluzie, probabil că domnul Johannis nu va fi secretar general al NATO; va fi Rutte sau un al treilea, poate chiar din nou Jens Stoltenberg. De fapt, atât Estul, cât și NATO în ansamblu merită un candidat infinit mai bun și mai credibil decât Klaus Johannis!

3. Sub zodia secretomaniei!

 De când Recorder a publicat ancheta referitoare la renovarea unei vile de protocol pe Bulevardul Aviatorilor, Guvernul a pus în mișcare o întreagă mașinărie de secretizare care a aruncat un văl gros de protecție, un soi de izoletă la adăpostul căreia reprezentanții puterii își pot vedea liniștiți de treburile lor, fără să fie inoportunați de întrebările indiscrete ale unor jurnaliști care mai știu ce înseamnă să-și facă meseria. După o dezmințire neconvingătoare lansată de Administrația Prezidențială, care a negat că amenajările extravagant de costisitoare sunt destinate pregătirii vilei pentru reședința președintelui la terminarea mandatului, urmele au fost sistematic acoperite, pentru a fi pecetluite cu o protecție ORNISS. Potrivit unor anchete publicate de Econmedia, vila din Aviatorilor nu este nici pe departe subiectul exclusiv al secretomaniei din ce în ce mai nedemocratice exhibate de Executiv (în ambele palate, Victoria și Cotroceni). Multe alte acte, memorandumuri, discuții sunt ținute departe de ochii presei și ai publicului, fie prin secretizări abuzive și chiar ilegale, fie prin neinvitarea nejustificată a jurnaliștilor la evenimente de altminteri cât se poate de publice. Tradiția secretomaniei este veche și ține de practici și de moravuri nedemocratice încă foarte prezente în politica românească. Ea se revendică, pe de o parte, dintr-o lungă știință și practică a secretului coborâtă direct din moștenirea totalitară, iar pe de altă parte, din malguvernanța post-1989, vizibilă în insolența unei clase politice convinse că nu are a da socoteală în fața nimănui. Lipsa de responsabilitate, stimulată de absența consecințelor comportamentelor politice aberante, ilegale, abuzive, proliferarea arbitrariului în locul respectării unor reguli oricum nu din cale afară de eficiente pentru transparența democratică au transformat comunicarea publică într-o etalare mereu reînnoită de dispreț, afișat de o clasă politică cu mentalitate de vătaf în fața unui public căruia i-ar fi dator cu o comunicare deschisă și respectuoasă. Din păcate, generația a doua de politicieni este formată în același spirit: sute, mii de funcționari pe diverse trepte ale ierarhiei, de trepăduși politici așteptând prilejul să avanseze de la cărători de servietă la mici tirani în iluzorii insulițe de putere, care au învățat de la patronii lor lecția târâtului pe burtă în fața mărimilor și a grosolăniei și mitocăniei revărsate asupra cetățenilor. Fără repercusiuni, numai cu beneficii. Peste toate, Executivul aruncă protecția secretului de stat. De parcă starea clasei politice românești ar mai fi vreun mister pentru cineva!

4. Schengen, între triumfalism și realism:

 Momentul intrării parțiale a României, cu frontierele  aeriene și maritime, în Spațiul Schengen nu este nici de aruncat în derizoriu, dar niciunul al triumfalismului. Și, din păcate, cele două domină spațiul public. Sigur că românii, indiferent că vorbim despre simpli turiști, diaspora sau transportatori, sperau în primul rând la o eliminare a controalelor la  frontierele terestre. Cum ar fi ca de la București la Salonic sau Budapesta să ne oprim doar în benzinării? Ce ușurare ar fi pentru milioanele de români care muncesc în UE să scape de supliciul orelor pierdute în graniță și la venire, și la plecare, de fiecare dată când vin în țară. Dar cel mai important ar fi beneficiul economic, adică dispariția imenselor cozi de camioane de la granițele cu Ungaria și Bulgaria, care se traduc în costuri cu mult mai mari decât ale țărilor Schengen. Pierderile anuale sunt  estimate la 10 miliarde de euro. Faptul că acestea nu se întâmplă nu înseamnă însă că acest acces parțial este neimportant. Dimpotrivă! Din 31 martie, România este juridic parte a Spațiului Schengen. Și cea mai bună dovadă este că din acest moment, consultatele României emit vize Schengen valabile, ca orice asemenea viză, pentru tot Spațiul de liberă circulație, inclusiv pentru intrarea pe la frontierele terestre. Îndrăznesc să spun că aceasta este de fapt decizia politică esențială care, odată luată și pusă în practică, înseamnă că faptul intrării în Spațiul Schengen este împlinit. Transferul de încredere este realizat și ireversibil. Au mai fost țări care au intrat în doi timp în Schengen, Austria este una dintre ele. Dar, la fel de adevărat că niciuna, în afară de România și Bulgaria, nu a avut nevoie de două decizii distincte în Consiliul JAI pentru fiecare etapă. Acest statut distinct a fost provocat doar la final de interesele electorale ale cancelarului austriac. Până atunci însă, ani de zile, respingerea și întârzierea au fost provocate de ineficiența, corupția și neseriozitatea politicienilor români. Cât va mai dura până să intrăm și cu frontierele terestre în Schengen cred că depinde în linii mari de două aspecte. Pe de-o parte, de felul în care va evolua situația politică din Austria. Aud formularea: să scăpăm odată de Nehammer! Să scăpam, în regulă, dar înlocuindu-l cu cine? Să nu uităm, că presiunea, inclusiv pe tema imigrației ilegale, asupra actualei guvernări vine din partea extremei drepte austriece, aflată pe primul loc în sondaje în perspectiva alegerilor din Austria de anul acesta. Pragmatic vorbind, nu știu dacă Nehammer este, în termeni absoluți, cea mai rea variantă. Și nu știu dacă nu cumva această întârziere este un preț rezonabil pentru a nu ne trezi că Austria va fi dominată de extrema dreaptă. Pe de altă parte, depinde de felul în care instituțiile românești vor ști să gestioneze în următoarele luni această intrare parțială în Spațiul Schengen. Cum vor decurge lucrurile pe aeroporturi, cum vor fi acordate vizele. Dacă indolența, incompetența și corupția atât de specifice statului român vor provoca rateuri notabile, vom pierde argumentele aderării depline. Liderii de la București nu au pierdut ocazia să se dea în stambă cu declarații triumfaliste, vestind victoria finală de parcă ar avea vreun rol în ea sau vreun merit pentru acest moment. Pe aeroportul din Timișoara, domnii Ciolacu, Ciucă și Grindeanu străluceau ca niște becuri și scoteau panglici pe gură. Singurul pe care nu l-am auzit este cel care merită cel mai mare credit pentru această reușită, fie ea și parțială. Ministrul de Interne Predoiu a preluat o negociere blocată de nepriceperea și provincialismul stridente ale predecesorului Bode și de isteriile naționaliste de la București, provocate de cei care au ridicat complet nejustificat așteptările în decembrie 2022, deși știau că șansele sunt minime. A reușit să-l deblocheze nu numai datorită unei imense experiențe în relațiile europene, dar și datorită faptului că este un expert al negocierii fine, ca meserie de bază. Este încă o dovadă că nu poți obține performanță în actul de management la nivel înalt decât cu cei care au obținut performanță în profesiile lor, înainte de fi demnitari. Probabil că domnul Predoiu va reuși să obțină și pasul final, dacă procesul nu va fi distrus de starea lamentabilă a instituțiilor statului și/sau de politicienii români care în campania electorală arareori rezistă tentației declarațiilor incendiare, populiste și naționaliste.

5. Ce negoț ascund sondajele paralele din București?

 Să fie oare Cristian Popescu Piedone doar iepurele lui Dom’ Profesor? În clar obscurul mediatic, strategia de atac a stăpânului Antenelor devine tot mai limpede: vrea locuri mai multe pe listele europarlamentare și parlamentare pentru oamenii săi. Deși nedeclarată oficial, în București, campania electorală a început. Cârpe uriașe cu figura lui Cătălin Drulă acoperă calcanele blocurilor, sute de panouri publicitare cu Nicușor Dan mulțumind bucureștenilor pentru deranjul schimbării țevilor se răsfiră prin intersecții și aproape deloc ale doctorului Cătălin Cârstoiu, candidatul surpriză al coaliției PSD-PNL. Internetul și publicațiile online sunt pline cu mesajele lui Cristian Popescu Piedone. Se estimează că a cheltuit peste un milion de euro pe publicitatea pre-electorală! Deasemenea, au apărut în spațiul public două sondaje paralele. În Avangarde, compania de cercetări sociale a lui Marius Pieleanu, Piedone era cotat cu 44 %, iar Nicușor Dan cu 27 %. În Sociopol, instituție controlată de Mirel Palada, Nicușor Dan avea 34 %, iar Piedone 30 %. Medicul Cătălin Cârstoiu: 16 % în Avangarde și 26 %, în Sociopol. Cum e posibilă așa o diferență? Mai au instituțiile de profil credibilitate ori s-au pus la remorca financiară a grupurilor de interese? Este cunoscută practica sondajelor înșelătoare. În precampanie, în majoritatea țărilor din lume se manipulează electoratul cu cifre și mesaje subliminale. Doar în SUA, strategii electorali publică în media cote de intenții de vot mai mici decât în realitate, pentru a mobiliza activul de partid și agenții electorali ai candidatului. Se întâmplă minuni în spatele datelor statistice, fără scopuri ascunse? Nimic nu se face dezinteresat. Sondajele costă în jur de 30.000-50.000 de euro. Orice specialist al comunicării publice râde de rățoiala pe baltă secată a plescăitorilor de regiment, înșirați soldățește în platourile tembeliziunilor. Să nu uităm că înainte de nominalizarea doctorului Cârstoiu, Nicușor Dan a dat publicității un sondaj, realizat de o casă necunoscută, prin care îl urca pe Cristian Popescu Piedone la amețitoarea cotă de 40,4 %, el clasându-se în apropiere, cu un punct mai puțin! Întrebat de ce l-a expus cu un așa scor mare, edilul capitalei ar fi mărturisit unui prieten că a încercat să forțeze coaliția de guvernare pentru nominalizarea rebelului de la 5, fiind un personaj convenabil din punct de vedere al bătăliei electorale.

Pieleanu a sondat doar în „RFG”: Se zice că Antena 3-CNN a comandat sondajul lui Pieleanu, prin care Piedone ar fi la zece procente peste Nicușor Dan și douăzeci deasupra lui Cătălin Cârstoiu. Puțină lume a sesizat micul, marele amănunt. Eșantionul a fost ales numai din zona numită generic „RFG”. Adică, Rahova, Ferentari, Giurgiului. În sectoarele 1, 2, 3 și 6, procentele neînfricatului scad simțitor. Aflând din surse neortodoxe, reprezentanții coaliției PSD-PNL s-au grăbit să se arunce în brațele lui Mirel Palada, cerând o forță rapidă pentru ripostă. Astfel, cu trei ore înainte de anunțarea dezastrului pentru Nicușor Dan și pentru Cătălin Cârstoiu, Sociopol a sărit cu îndulcitorul sondaj, prin care PSD-PNL ar avea împreună 57 %, deci un vas excelent de expansiune pentru medicul nemarketizat încă. Și în cercetarea rapidă a lui Mirel Palada, Cârstoiu e pe locul trei, dar cu zece la sută mai mult decât în cea a lui Pieleanu. Pot aprecia, fără nicio teamă de a greși, că ceva e putred în Danemarca. Deși a promis că va merge până la capăt, puțini dintre noi cred că edilul de la sectorul 5 va da pasărea din mână pe cioara de pe gard. El joacă un rol prestabilit. Este pus în vitrină, precum minunații iepurași în Cartierul roșu din Amsterdam, spre unică folosință. Să fie aruncat pe post de momeală pentru ca delfinii din PSD-PNL să muște? Dom’ profesor este cunoscut pentru abilitatea de a smulge bani și locuri eligibile pentru oamenii săi. Dacă i-a mers în ultimii douăzeci de ani, de ce nu i-ar merge și acum? Mai nou, Cristian Popescu Piedone s-a retras la studiu în bibliotecă. A anunțat că are nevoie de timp pentru reflecție și că nu mai vorbește cu jurnaliștii. Și tăcerea e un răspuns. Pare-se că, de data asta, i se înfundă Domnului Profesor strategia! Pe locurile eligibile ale coaliției PSD-PNL pentru alegerile europene, apare doar Maria Grapini, un parlamentar ce s-a ținut de muncă, nu de sindrofii politice. Timișoreanca își merită pe deplin locul pe listă. Dar restul? Cum să rămână PUSL-ul fără coledzi? Ar spune noul Con Iancu.

Partidul care a mers mereu în cârjele altuia: Un lucru trebuie însă notat. Partidul lui Dan Voiculescu s-a numit la început Partidul Conservator. A încercat, contra unui onorariu substanțial acordat actualului consilier pe securitate națională al lui Klaus Johannis, pe numele său de botez Dudu Ionescu, să-l vâre în Partidul Popular European. N-a mers! Apoi, a intrat pe ușa din dos în Parlament, fiind ajutat de PSD. Vigilentul și combinatorul de geniu al politicii dâmbovițene, Traian Băsescu, a chemat Partidul Umanist Român la guvernare, neavând de ales o altă alternativă. Președintele în funcție atunci a numit compromisul politic drept o „soluție imorală.” Fie că s-a numit PC, PUR sau PUSL, partidul lui Dan Voiculescu n-a reușit niciodată să treacă pragul electoral de unul singur. Mereu s-a asociat cu cineva. Îndeobște, PSD-ul i-a deschis ușile. Mai tot timpul, a vârât 2-3 europarlamentari și aproape o duzină de parlamentari. De data aceasta, cântul de sirenă sună hodorogit în urechile noilor Ulise, prea siguri pe catargele lor. Destoinicul stăpân al Antenelor a reușit cele mai multe intrări pe ușa din dos și cei mai mulți bani pe vremea când PSD era condus de Liviu Dragnea. Fiindcă nicio faptă bună nu rămâne „nepedepsită,” după ce liderul a ieșit din pușcărie, darnicul fost președinte a fost interzis să mai apară pe Antene, de frică să nu-l supere pe Marcel Ciolacu, alt bun de plată. Astăzi, strategia de luptă, cu Piedone în vitrina schimbului liber de prejudecăți, pare că nu mai ține. Cel puțin până acum liderii PNL și PSD n-au consimțit la târg. Toate datele problemei arată că medicul Cătălin Cârstoiu sprintează în câștigătorul alegerilor locale din București și are prima șansă de a fi primar general, dacă Piedone s-ar retrage. Se pare că șantajul nu ține! Piedone merge înainte, dar purtând cronometrul setat spre oprire.

DIVERSE - Partea a noua.

 

DIVERSE - Partea a noua

36. Etapele războiului de 30 de ani:

1. Revolta din Boemia şi războiul german (1618-1625):

 Această revoltă din Boemia se află la originea Războiului de Treizeci de Ani. Ea a debutat odată cu aruncarea pe fereastră a celor doi reprezentanţi imperiali, la 23 mai 1618. Locul locotenenţilor imperiali a fost luat de un directorat alcătuit din 30 de membri. S-a format practic un guvern insurecţional, acesta fiind încurajat de către principii calvinii din Palatinat. Gestul nefericit de la castelul Hradcany a fost dublat de afirmarea unui patriotism boemian, în acelaşi timp ceh şi german, hrănit dintr-un protestantism preocupat de obţinerea independenţei în relaţia cu puterea imperială profund catolică. La 19 august dieta Boemiei pronunţă detronarea lui Ferdinand şi declară tronul vacant. La 26 august, ea l-a ales rege al Boemiei pe noul palatin Frederic al V-lea, un principe calvin, care era şi şeful Uniunii Evanghelice, direct interesat să vadă Imperiul tot mai slab. După doar două zile, pe 28 august, la Frankfurt, era ales ca împărat al Imperiului, Ferdinand de Styria. La sosirea lui la Praga, pe 31 octombrie 1619, noul rege al Boemiei, Frederic al V-lea, nu dispunea decât de trupele ridicate aici de către contele de Torun şi căreia i s-a alăturat un corp armat al Uniunii Evanghelice. De cealaltă parte, Ferdinand al II-lea putea conta pe forţele Sfintei Ligi constituită de către ducele de Bavaria şi comandate de către Tilly, apoi pe o armată de 20.000 de oameni recrutată în Ţările de Jos de către Spinola şi care se afla sub comanda regelui Spaniei, dar şi pe alianţa ducelui de Saxa. În timp ce Spinola ocupa Palatinatul de Jos, trupele lui Tilly invadau Boemia şi, la 8 noiembrie 1620, zdrobea armata cehă la Muntele Alb, deschizându-şi astfel calea spre Praga. Frederic nu s-a putut refugia în Palatinat pentru simplu motiv că acesta era deja ocupat de către spanioli, el s-a refugiat la curtea electorului de Brandenburg (convertit la calvinism) şi apoi în Olanda, lăsând Boemia pradă represiunii monarhului său legitim. Ferdinand s-a angajat într-o campanie de reacţiune politică şi religioasă, abolind libertăţile Boemiei. Un tribunal excepţional a pronunţat condamnarea la moarte şi confiscarea averilor (în profitul familiilor austriece) a liderilor insurecţiei. Liderii revoltei, germani sau cehi, au fost decapitaţi la Praga, pe data de 21 iunie 162128 . Coroana Boemiei devine ereditară în Casa de Austria, fără nicio confirmare venită din partea dietei.

2. Războiul danez (1625-1629):

 Aliaţii lui Frederic al V-lea, membri al Uniunii Evanghelice, au sfârşit prin a se supune unul câte unul împăratului. Succesul în spaţiul german al cauzei catolice a dus la modificarea echilibrului teritorial în Imperiu în profitul principatelor catolice. În faţa noii situaţii, Christian al IV-lea (1588-1648), regele Danemarcei şi membru al Imperiului prin calitatea sa de duce de Holstein, de confesiune lutherană s-a văzut provocat şi a răspuns acestei provocări în anul 1625. Posibilitatea de a obţine controlul asupra teritoriilor de la sud de Holstein era deosebit de ispititoare. Averile episcopiilor catolice de Bremen, Verden sau Osnabrück erau considerabile, iar ele puteau fi secularizate de către un rege lutheran. Pe de altă parte, regele danez s-a grăbit să intervină înaintea rivalului său regele suedez. El răspunde favorabil astfel cererii principilor protestanţi germani. Danemarca putea conta şi pe un sprijin financiar venit din partea Angliei şi Provinciilor Unite. De cealaltă parte, Ferdinand al II-lea avea de partea sa o adevărată armată imperială, condusă acum de nobilul ceh Wallenstein, convertit la catolicism. Această armată era însă formată exclusiv din trupele Sfintei Ligi şi ale ducelui bavarez. Învins la Lutter (1626) şi ameninţat cu o invazie asupra regatului danez, Christian al IV-lea a fost nevoit să semneze pacea de la Lübeck (22 mai 1629). Danemarca păstrează după această pace ducatul Holstein dar pierde episcopatele sale din Saxa de Jos.

3. Războiul suedez (1631-1635):

 Regele Suediei, Gustav Adolf, care dorea să extindă graniţele statului său cât mai mult posibil în spaţiul Europei de nord, dar şi să apere lutheranismul, a decis să intervină la rândul său în afacerea germană. În iulie 1630, cu acordul ducelui de Pomerania, el se instalează la Stettin care îi va servi ca bază de plecare. În urma unor negocieri, regele suedez obţine din partea Franţei, în schimbul intervenţiei sale şi a promisiunii de a respecta cultul catolic, o subsidie anuală de un milion de livre. Campania lui Gustav Adolf din Germania (iunie 1631-noiembrie 1632) a fost marcată de succese. El a zdrobit la Breitenfeld, lângă Leipzig, la 17 septembrie 1631, trupele imperiale conduse de către Tilly, apoi s-a îndreptat spre ţările catolice ale Germaniei rhenane şi a intrat în Mainz la 23 decembrie. Aici a fost organizată o administraţie provizorie, i-a izgonit pe episcop şi pe marii prelaţi, a dat voie soldaţilor să jefuiască bisericile, suscitând în acest fel protestele Franţei. În primăvara lui 1632, Gustav Adolf a urcat pe valea Rhinului, a pătruns în Bavaria, trecând Dunărea şi forţând pasul Lech, obţinând în aprilie deschiderea drumului spre München şi de aici spre Viena. Cu o armată de mai bine de 60.000 de soldaţi Wallenstein a atacat direct armata suedeză. Cele două armate însă s-au tot tachinat, studiindu-se timp de două luni, trecând practic din Bavaria în Saxa. Electoratul era devastat de ambele tabere. Bătălia decisivă dintre cele două armate, suedeză şi imperială, s-a dat la Lützen, aproape de Leipzig, la 6 noiembrie 1632, şi a adus o mare victorie pentru suedezi, victorie însă îndoliată de moartea regelui suedez, ucis în timpul luptelor. Trupele imperiale au învins armatele suedeze la Nördlingen, pe 6 septembrie 1634, ceea ce l-a determinat pe electorul de Saxa să semneze un armistiţiu cu imperialii la Pirna (24 noiembrie 1634). Cele două părţi s-au înţeles în privinţa menţinerii păcii de la Augsburg. Toţi principii germani sunt invitaţi să adere la această pace, ceea ce s-a şi întâmplat. În câteva luni cei mai mulţi dintre ei au renunţat la război, între ei aflându-se şi electorul de Brandenburg. Coaliţia dintre Saxa, Brandenburg şi Suedia a fost dislocata, ceea ce a facut ca Suedia sa rămâna singură. Început la Praga, acest război intern al germanilor era pe cale de a se sfârşi tot la Praga, unde a fost semnată pacea pe 30 mai 1635.

4. Războiul francez (1635-1648):

 Războiul începe nu prea bine pentru Franţa, a cărei situaţie financiară nu era atunci foarte strălucită şi a cărei armată era prost echipată, prost antrenată şi prost comandată. Spaniolii au atacat în 1636 din două părţi: în Picardia, unde cucerirea localităţii Corbia, pe Somme, la 7 august, a permis cavalerilor spanioli să înainteze până la Pontoise, semănând panică în capitala franceză; în Bourgogne, unde trupele imperiale cantonate iniţial la Franche-Comté şi-au instalat reşedinţa, chiar înainte de Saint-Jean-de-Lorsne, în octombrie. În două cazuri pericolul pentru francezi este îndepărtat: Corbia este recucerită, iar la Saint-Jean-de-Lorsne trupele franceze au rezistat asediului. În cursul următorilor ani Franţa şi aliaţii săi au repurtat importante victorii pe diferite teatre de operaţiuni: în Alsacia, mai multe oraşe s-au pus voluntar sub protecţia lui Ludovic al XIII-lea şi al lui Bernard de Saxa-Weimar, solid instalaţi în câmpiile alsaciene, francezii au trecut Rhinul în 1638 şi au capturat localitatea Brisach; moartea lui Bernard de Saxa-Weimar, în 1638, a permis francezilor să răscumpere armata acestuia, dar şi să i-a sub administraţie proprie Brisach şi cea mai mare parte a oraşelor alsaciene. În Ţările de Jos, graţie alianţei cu olandezii care reţineau o parte a trupelor spaniole, francezii au intrat în Artois şi au pus stăpânire pe Arras (august 1640), În Roussillon, Perpignan este reluat după un lung asediu (1642), în acelaşi timp în Peninsula Iberică Richelieu a exploatat abil secesiunea Portugaliei şi revolta catalană din 1640, semnând un tratat de alianţă cu Portugalia şi trimiţând o armată în Catalonia care îl proclamă pe Ludovic al XIII-lea conte de Barcelona (februarie 1641). În Germania, Ferdinand al III-lea, care l-a succedat pe tatăl său în 1637, trebuia să facă faţă trupelor suedeze care invadaseră Silezia şi Boemia. Învingători la Zusmarshausen, lângă Augsburg, la 17 mai 1648, francezii s-au orientat spre Viena, în acelaşi timp suedezii invadaseră Boemia şi intraseră în Praga. În noile condiţii imperialii nu puteau decât să accepte pacea. Semnată pe 24 octombrie 1648, în Westfalia, ea a avut darul de a stopa această ofensivă concentrată asupra capitalei austriece. 

37. Pacea din Westfalia:

 Dupa terminarea razboiului de 30 de ani, diplomaţi din toată Europa aveau să se îndrepte spre Westfalia, pentru a se întâlni la Münster şi Osnabrück. Reşedinţe episcopale, cele două oraşe fuseseră alese de comun acord de către beligeranţi pentru a găzdui tratativele de pace. Cele două oraşe westfalice se găsesc în partea de nord-vest a Imperiului, în inima unei bogate zone agricole, care a avut şansa de a fi relativ ferită de război. La Münster s-au reunit, sub medierea unui nunţiu papal, reprezentanţii împăratului, ai principatelor şi oraşelor Imperiului, al regelui Spaniei, reprezentanţii regelui Franţei, ai Provinciilor Unite, ai cantoanelor elveţiene şi a mai multor oraşe italiene. La Osnabrück erau dezbătute raporturile dintre Suedia şi Imperiu. Semnarea unei păci separate între Spania şi Provinciile Unite, în ianuarie 1648, a avut darul de a grăbi negocierile, dar şi acela de a-le complica. Spania recunoştea independenţa şi acorda avantaje comerciale şi teritoriale olandezilor. Spania acum se putea concentra împotriva Franţei. Imperiul nu a putut însă să continue războiul iar Madridul a rămas singur în luptă. Deschiderea unei duble negocieri a fost determinată de succesele militare ale Franţei, dar şi ale Suediei, apoi de lipsa unei dorinţe sincere de a trata împreună, şi nu în ultimul rând de multitudinea şi complexitatea problemelor ce trebuiau dezbătute. Pacea a avut rolul de a discuta şi de a rediscuta echilibrul european, având menirea de a deschide în Europa o nouă eră. Prin clauzele referitoare la obligaţiile unei puteri europene în timp de război sau cele referitoare la libertatea de navigaţie în scopuri comerciale pe unele fluvii, ca Rhin, pacea westfalică a avut o valoare generală. Pentru spaţiul german, în particular, pacea westfalică este concluzia revoluţiei religioase începută în secolul al XVI-lea. Ea a servit ca bază pentru constituţia Imperiului pe toată durata cât acesta a mai existat, un secol şi jumătate. Pe ansamblu, textul tratatului consacră eşecul ambiţiilor Habsburgilor de la Viena şi victoria politicii franceze. În fine, tratatul impus lui Ferdinand al III-lea a menţinut diviziunea religioasă şi slăbirea autorităţii imperiale. Din punct de vedere politic, nimic nu a fost schimbat în aparenţă în statutul Sfântului Imperiu. Găsim şi după această dată aceleaşi elemente de dinaintea Războiului de Treizeci de Ani: un Imperiu, în jur de 350 de state, o Dietă divizată în trei colegii, cu preponderenţa Colegiului Electorilor. În structurile Imperiului existau 8 electorate, 69 de principate ecleziastice, 60 de oraşe libere şi multe principate laice. În tot acest timp un fapt nou îşi găseşte consacrarea: independenţa aproape totală a principilor, care se bucurau în interior de superioritate teritorială (art. 64 şi 65) atât în chestiunile ecleziastice, cât şi politice. În ceea ce priveşte politica externă ei au dreptul de a încheia între ei, dar şi cu puteri străine tratate în interesul lor propriu, sub singura rezervă că nu se îndreptau împotriva Imperiului. Demnitatea imperială devine aproape ereditară, Electorii acceptă ca pe o cutumă această realitatea. Este drept că această ereditate, cu timpul se va răsfrânge tot mai mult doar asupra posesiunilor sale ereditare. Casa de Habsburg are încă imaginea de apărător al lumii germane în faţa pericolului otoman. Cu toate acestea două mari puteri străine penetrează Imperiul, inclusiv prin influenţa lor politică, Franţa pe Rhin, iar Suedia prin Marea Baltică. Privită în ansamblu, pacea westfalică conservă, cu mici rectificări, raportul de forţe politice existent înaintea războiului. Frederic al V-lea reprimeşte demnitatea electorală şi Palatinatul rhenan, în acelaşi timp ducele bavarez conservă titlul său de elector şi Palatinatul de Sus; electorii protestanţi sunt trei împotriva a cinci catolici; Brandenburg a primit episcopiile secularizate de Kammin, Halberstadt şi Minden, cea mai mare parte a Pomeraniei şi promisiunea de a avea arhiepiscopia de Magdeburg. Marea noutate a păcii westfalice, în materie religioasă, a fost primirea de către calvini a aceloraşi drepturi de care se bucurau şi luteranii. Calvinii acum beneficiau de libertate confesională şi de un statut legal în principatele protestante ale Imperiului. Această libertate religioasă trebuie înţeleasă în conformitate cu una din dispoziţiile esenţiale ale tratatului, care acorda principelui dreptul de a alege confesiunea care îi convenea şi de a organiza Biserica aşa cum dorea. În fiecare stat se afla o singură Biserică, după cum exista doar un singur principe. În multe principate s-a adoptat o atitudine de toleranţă religioasă, simbol al apariţiei unui spirit nou „luminat”. În acest sens, Electorul de Brandenburg, de exemplu, respecta dreptul şi libertatea religioasă atât a protestanţilor (luterani sau calvini), cât şi a catolicilor. În Ungaria habsburgică, şi în Principatul Transilvaniei libertatea religioasă era garantată pentru toate confesiunile. În ansamblu, tratatul de la Westfalia a acordat protestanţilor un statut mai favorabil decât toate dispoziţiile legislative anterioare. Principii, în statele lor, aveau dreptul de a acorda libertate religioasă sau nu, având dreptul de a crea cadrul legislativ intern în acest sens. Pacea westfalica a fost prima remaniere profundă a frontierelor geopolitice ale Europei centrale, de care nu au beneficiat numai Franţa şi Suedia, ci şi numeroase principate din Imperiu. Suedia, din 1631, şi Franţa, din 1635, au fost angajate într-un lung şi costisitor război cu Imperiul, amândouă, prin pacea westfalică, au obţinut consistente avantaje teritoriale. Franţa a obţinut aproape tot ceea ce a cerut Mazarin prin vocea reprezentanţilor săi la Münster. Şi, totodată, a obţinut oficializarea achiziţiilor anterioare. Trei episcopate, Metz, Toul şi Verdun, erau administrate de către Franţa din 1552, acum au fost recunoscute de către împărat ca parte integrantă a regatului francez (art. 44), dar care continuau să depindă spiritual de arhiepiscopia de Trèves. În al doilea rând, Franţa a obţinut satisfacţii asupra celor mai multe dintre revendicările sale din zona rhenană. Casa de Austria a cedat regelui Franţei posesiunile sale din Sundgau şi Alsacia de Sus; ea a cedat de asemenea toate drepturile, proprietăţile, domeniile, posesiunile şi jurisdicţia care până aici i-au aparţinut atât Imperiului şi Casei de Austria, pământurile Alsaciei de Jos şi de Sus şi prefectura provincială a zece oraşe imperiale situate în Alsacia. Casa de Austria a abandonat de asemenea şi intenţia de a păstra Brisach (art. 73), una din porţile Germaniei. Din Alsacia doar Strasbourg, care a rămas oraş liber în cuprinsul Imperiului, şi republica Mulhause, asociată cantoanelor elveţiene, nu au ajuns în posesiunea regelui francez. De altfel, asupra acestei chestiuni se revine şi în articolul 89, unde sunt enumerate o listă de teritorii ce intrau imediat sub suveranitatea regelui francez (aşa cum ele fuseseră înainte ale Habsburgilor), între care şi cele zece oraşe din prefectura Haguenau, un număr însemnat de domenii ecleziastice (Lure, Murbach, Andlan, Münster, Turckheim, Landau) şi laice (Petite-Pierre, Hanau, Obesrstein şi Fleckenstein). Nicăieri însă nu se spunea că aceste teritorii ar fi intrat în posesiunea regatului francez sau ar fi ieşit de sub jurisdicţia Imperiului. Textul tratatului lăsa astfel loc diverselor interpretări. În aceste teritorii, ce intrau în posesia regelui francez (sau a statului francez) locuiau atât catolici, cât şi protestanţi (în Alsacia două treimi din populaţie erau catolici). Prin textul tratatului de la Münster regele francez are obligaţia, ca în teritoriile obţinute, să conserve religia catolică aşa cum ea fusese menţinută sub principii de Austria (art. 75). Protestanţilor, prin textul tratatului de la Osnabrück, articolul 47, li s-a garantat libera practică a cultului. Suedia, mai mult chiar decât Franţa, a beneficiat şi ea de pe urma retrasării frontierelor europene. Tratatul de la Osnabrück a atribuit o mare parte din teritoriile cucerite de către Gustav Adolf, acestea fiind: Pomerania occidentală situată la vest de Oder, precum şi insulele Rügen, Usedom şi Wolin, dar şi oraşul Stettin şi dependinţele sale, apoi Fricheshaff şi un important număr de domenii senioriale situate pe partea dreaptă a Oderului, obţinând de asemenea întregul control asupra gurilor acestui fluviu. Acestor teritorii li se adaugă drepturile pe care le are ducele de Pomerania asupra unei părţi din episcopia de Kammin. Suedia obţine apoi portul şi oraşul hanseatic Wismar, precum şi teritoriul dintre Neuenkloster şi Poel, cândva proprietatea ducelui de Mecklemburg. Mai la vest, Suedia a obţinut episcopia de Verden, arhiepiscopia şi ducatul de Bremen, cu excepţia oraşului Bremen, devenit oraş liber în cadrul Imperiului, precum şi drepturile vechii arhiepiscopii de Bremen asupra episcopiei de Hamburg. Regele suedez a intrat şi în posesia unui mic oraş alsacian, Benfeld. În afară de cele două state, beneficiari ai retrasării frontierelor au fost şi câţiva principi germani. Frederic al V-lea reprimeşte demnitatea electorală şi Palatinatul de Jos, în acelaşi timp ducele bavarez conservă titlul său de elector şi i se confirmă posesiunea asupra Palatinatul de Sus. Brandenburg a primit episcopiile secularizate de Kammin, Halberstadt şi Minden, cea mai mare parte a Pomeraniei (partea orientală) şi promisiunea de a avea arhiepiscopia de Magdeburg. Ratificarea tratatului s-a făcut foarte rapid. La finele lunii decembrie 1648, împăratul, Franţa şi Suedia, ratificaseră deja tratatul. La 18 ianuarie 1649 a avut loc schimbul oficial al instrucţiunilor de ratificare.

38. Criza Imperiului Habsburgic din 1740: 

 Peisajul politic european a fost puternic bulversat de trei evenimente consecutive care s-au succedat în anul 1740: moartea lui Frederic Wilhelm, regele Prusiei (31 mai), moartea împăratului Carol al VI-lea (20 octombrie) şi moartea ţarinei Ana Ivanovna (28 octombrie). Primele două evenimente au avut o influenţă foarte mare asupra Imperiului, profilul politic al acestuia fiind profund bulversat şi definitiv schimbat. La moartea lui Frederic Wilhelm, regele care dăduse Prusiei o armată foarte puternică, principe regal a devenit Frederic al II-lea (1740-1786). După moartea lui Carol al VI-lea „Pragmatica Sancţiune” conferea tronul fiicei acestuia Maria Tereza, în vârstă de 23 de ani. Carol al VI-lea făcuse eforturi şi sacrificii foarte mari pentru ca marile puteri să garanteze succesiunea pe care el o propusese. Spania în 1725, Rusia şi Prusia (1726), apoi Marea Britanie, Franţa, Pemont-Sardinia au recunoscut Pragmatica Sancţiune. În ciuda faptului că Dieta imperială a aprobat succesiunea propusă de către Carol al VI-lea, mai mulţi principi nu o recunoşteau. Carol Albert de Bavaria nu a subscris niciodată la Pragmatica Sancţiune, mai mult el revendica pentru sine coroana Boemiei. Apoi noul rege prusac, electorul de Brandenburg, spera să obţină Silezia în schimbul votului său. Pe plan european diplomaţia imperială părea a intra într-o perioadă nefastă. Austria cunoscuse un eşec considerabil şi în politica sa din sud-estul continentului. Războiul în care s-a antrenat alături de Rusia (1737-1739) s-a dovedit a fi o proastă alegere în condiţiile în care resursele şi armata austriacă nu erau refăcute după războiul de succesiune polonez. Tratatul de la Belgrad semnat cu turcii a fost un recul pentru austrieci. Mai mult, relaţiile Franţei cu Imperiul Otoman se consolidaseră şi mai puternic, evident şi în dauna Austriei, după Belgrad.

39. Evoluția comerțului exterior al Țărilor Române între 1800-1918:

 În proporţie covârşitoare (94,6% în 1837 şi 96,5% în 1838) comerţul exterior transilvănean se desfăşura cu Ţara Românească şi Moldova, cu provinciile turceşti, în timp ce cu Ungaria şi regiunile austriece avea loc doar în proporţie de 5% şi respectiv 3,5%. În Ţara Românească şi Moldova relaţiile comerciale externe se loveau de monopolul instituit de Poarta otomană în domeniul exportului a numero­ase produse de prim ordin (grâu, oi, seu, miere etc.) spre a se aproviziona cu prioritate, la preţuri fixate arbitrar de catre Constantinopol. Cu toate că, datorită lungilor lor frontiere, ambele Principate ocoleau într-o anumită măsură poruncile Porţii, contrabanda practicându-se intens, la mijlocul secolului al XVIII-lea acest monopol devenise una din cele mai grele poveri economice pentru ele. La rândul lor, interesele economice ale puterilor europene vor contribui şi ele în direcţia favorizării posibilităţilor de export. Desfiinţând complet monopolul, pacea de la Adrianopol din 1829 a permis din plin celor două principate să desfăşoare comerţul lor cu Occidentul european, exterm de interesat în produsele agricole româneşti. Pe baza unor calcule din 1822, Moldova şi Ţara Românească aveau anual un export total de 66 milioane de franci şi un import de 46 milioane, deci un excedent al balanţei comerţului exterior de 20 de milioane franci francezi. Exportul Ţării Româneşti se îndrepta spre Transilvania, spre regiunile din dreapta Dunării, mai ales spre Turcia, ca şi prin portul Brăila, spre alte ţări, până în apusul Europei. Exportul Moldovei mergea spre Transilvania, Bucovina, Muntenia, Ungaria, Austria, Rusia, Turcia şi alte ţări prin portul Galaţi. În 1836 Brăila şi în 1838 Galaţiul au fost declarate porto-franco. Mărfurile intrate în aceste porturi de peste graniţă pentru consumul în ţară sau pentru reexoportarea lor find scutite de taxe vamale. Intrarea tot mai puternică a României pe făgaşul capitalismului a deter­minat o continuă creştere a comerţului exterior. Din 1863 până în 1896, el a sporti cu 242,9%. De asemenea, în perioada 1863-1876, balanţa comercială a Principatelor Unite s-a menţinut activă, exportul prezentând regulat un excedent asupra importului. În anul 1875 România a încheiat Convenţia Comercială cu Austro-Ungaria, care a avut o mare importanţă politică, deoarece statului român i se recunoştea, de către o mare putere a vremii, dreptul de a negocia şi încheia acorduri directe, deci un atribut al statelor suverane, deşi ţara noastră se afla doar în pragul dobândirii independenţei. Desigur, importante au fost şi consecinţele economice. Austro-Ungaria beneficia de importante reduceri vamale sau chiar de scutire completă la anumite produse: cărbune, lemn de construcţii, maşini şi unelte agricole, şine de cale ferată, făină şi produse petroliere. România beneficia de scutire vamală la importul grâului în Austro-Ungaria şi de tarife mai avantajoase decât cele turceşti la importul de vite. Ca urmare a aplicării Convenţiei cu Austro-Ungaria, importul din acest imperiu reprezenta 53,6% din întregul import al ţării. România ajunsese să importe din Austro-Ungaria şi făină din propriul grâu. În acelaşi timp, volumul exportului românesc în respectivul Imperiu era mult mai mic decât importul. S-a creat o inegalitate în favoarea Austro-Ungariei, iar demarajul industrial în România era blocat. După cucerirea independenţei de stat România nu mai putea accepta inegalitatea şi în 1886 a denunţat Convenţia cu Austro-Ungaria. Se cerea o politică protecţionistă care să favorizeze dezvoltarea industriei autohtone. Nemulţumit de pierderea privilegiilor avute mai înainte, puternicul vecin de la nord şi apus a pornit contra Regatului României un înverşunat război vamal, care a durat până în 1891. Acest război s-a materializat prin interzicerea importului de animale şi împiedicarea altor mărfuri româneşti de a intra pe piaţa austro-ungară. În urma schimbărilor petrecute după 1886, Austro-Ungaria a încetat să deţină majoritatea absolută şi chiar pe cea relativă în importul românesc. Cu toate acestea, ea, împreună cu Germania care, spre sfârşitul secolului al XIX-lea deţinea majoritatea relativă în importul ţării noastre, a dominat încă o bună perioadă importul românesc. Locul cel mai important în exportul României îl ocupa în această perioadă Anglia. Dacă în 1882 exportul în Anglia reprezenta 39,9% din total, în 1892 a ajuns la 42,2%. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, locul prim în exportul românesc l-a ocupat Belgia, care, de la 0,2% cât absorbea în 1882, a ajuns la 54,5% în 1902. În exportul României predominau produsele agricole (numai cerealele reprezentau peste 70% din întregul export). În ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea a crescut, de asemenea, exportul de lemn şi petrol. Importul României în perioada 1880-1900 se compunea în proporţie de 75% din produse industriale (în ultimul deceniu s-a remarcat creşterea importului de metal, de produse metalurgice şi maşini), 15% diverse articole alimentare, 4% materii prime destinate industriei româneşti şi 6% diverse alte produse. Structura importului şi exportului în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea arată că România rămânea mai departe o sursă de materii prime agricole şi o piaţă de desfacere a mărfurilor industriale pentru ţările din apusul şi centrul Europei. Din 1877 până în 1899 balanţa comercială a fost deficitară. Deficitul a acrescut de patru ori faţă de 1876. Balanţele comer­ciale cu Austro-Ungaria şi Germania erau cele mai deficitare. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea a devenit deficitară şi balanţa comercială cu Anglia. Deficitele mari ale balanţei comerciale a României se explică prin următoarele cauze:

1. Efectele Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, războiul vamal şi Convenţia din 1893-1894 încheiată cu Germania.

2. Puternica criză agrară care a bântuit lumea în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi concurenţa americană care dădea exportului românesc lovituri puternice.

3. Diferenţele dintre preţurile produselor exportate şi preţurile arti­colelor importate. În perioada 1880-1900, România plătea o tonă de marfă importată de 3,5-5 ori mai mult decât încasa pe o tonă de marfă exportată.

4. Din cauza condiţiilor climaterice nefavorabile, unele recolte au fost slabe şi ca urmare s-a redus exportul de cereale.

40. Pacea de la Passarowitz:

 După eşecul turcilor în faţa imperialilor şi acceptarea tratatului de la Karlowitz (1699), turcii păreau a se resemna cu pierderea importantelor poziţii deţinute în Europa centrală vreme de peste un secol şi jumătate. Surprinzătorul succes, puţin exploatat atunci, de la Stănileşti (1711), în faţa armatelor ţarului (obosite după războiul cu suedezii), dar şi celelalte succese ale campaniilor otomane pe frontul rusesc care au condus în cele din urmă la tratatul de la Adrianopol (24 iunie 1713), i-au stimulat pe turci în decizia lor de a relua campania în Europa. Un rol important în reluarea politicii de recucerire a teritoriilor pierdute, de reluare a luptelor pentru anularea tratatului de la Karlowitz l-a avut marele vizir Silahdîr Ali Paşa, care credea în capacitatea armatei otomane de a ieşi învingătoare dintr-un nou război. Sub influenţa vizirului, sultanul Ahmed al III-lea a reluat lupta sa împotriva Veneţiei, profitând de altfel de lungul război de succesiune spaniol care-i epuizase pe imperiali. Plecând de la acest considerent turci au crezut că austriecii nu vor reuşi să intervină alături de veneţieni. Planul otoman prevedea ca după înfrângerea veneţienilor să fie reluată ofensiva împotriva Habsburgilor. Scopul declanşării războiului împotriva republicii veneţiene era clar: reluarea teritoriilor ocupate de către aceasta în Marea Egee. Operaţiunile au fost declanşate de către armatele turceşti, în frunte cu Silahdîr Ali Paşa, în decembrie 1714. Moreea a fost recucerită de către turci în vara anului 1715. În acelaşi timp a căzut în mâinile turcilor fortăreaţa Souda, din Creta. Înlăturarea controlului veneţian asupra acestor teritorii greceşti a fost favorizată şi de către populaţia grecească, de confesiune ortodoxă, care nu acceptase politica autorităţilor veneţiene, care favorizaseră prozelitismul catolic. Încurajaţi de succesele din Mediterana, turcii au găsit oportun să atace Imperiul pentru a recupera teritoriul Ungariei. La început armatele conduse de către prinţul Eugen de Savoia păreau a face greu faţă atacului turc. Principatele Imperiului nu se lăsaseră antrenate într-un nou război al împăratului aşa că războiul trebuia susţinut doar de către armatele austriece. Marele vizir a plecat, în vara anului 1716, de la Belgrad cu o armată de 120.000 de soldaţi pe direcţia Peterwardein, în Slavonia. Aflat în fruntea unei armate de 70.000 de soldaţi, prinţul Eugen a trimis turcilor un ultimatum prin care le cerea imediata retragere. Neacceptarea ultimatumului a declanşat ostilităţile. Desfăşurată la 5 august 1716, bătălia de la Peterwardein a fost cea mai strălucitoare victorie a prinţului Eugen de Savoia. Cavaleria austriacă dovedindu-se net superioară în faţa celor 30.000 de spahii. Pierderile turceşti au fost foarte mari, peste 30.000 de soldaţi au fost ucişi sau făcuţi prizonieri, însuşi marele vizir fiind ucis. A urmat contraofensiva austriacă: Timişoara a fost cucerită la mijlocul lui octombrie 1716, Belgradul la sfârşitul august 1717, in timp ce veneţienii au reuşit să reia controlul asupra Moreei. Tratatul de la Passarowitz, mediat de către diplomaţii englezi şi cei olandezi, a fost semnat pe 21 iulie 1718, iar Austria reconfirma întregii Europe stăpânirea sa asupra Ungariei şi Transilvaniei. Prin acest tratat Poarta renunţa, în favoarea Austriei, la: Banatul Timişoarei, Valahia occidental/Oltenia, situată la vest de râul Olt şi la partea de nord a Serbiei, inclusiv la Belgrad. Austriecii mai obţineau din partea turcilor aceleaşi avantaje economice de care se bucurau şi celelalte puteri occidentale. Veneţia, tratând separat de austrieci nu primea nimic, mai mult ea renunţa în favoarea Porţii la Moreea. În urma acestui tratat poziţia austriacă în bazinul mijlociu al Dunării s-a consolidat şi mai mult. Pe lângă importantele poziţii strategice dobândite aici, austriecii se bucurau şi de importante avantaje comerciale în spaţiul otoman.

41. „I have a dream”:

 În urmă cu aproape 61 de ani, pastorul laureat al Premiului Nobel a făcut istorie cu discursul său. A avut la dispoziție doar șapte minute pentru a vorbi, dar discursul lui Martin Luther King de la Washington, D.C., va rămâne mereu în memorie. „Am un vis: ca într-o zi cei patru copilași ai mei să trăiască într-o țară în care nu vor fi judecați după culoarea pielii lor, ci după culoarea caracterului lor”, a spus King la Memorialul Lincoln din Washington, DC, la 28 august 1963. Cel mai faimos discurs din cariera lui King, în care a cerut legislatorilor americani să pună capăt discriminării rasiale și a vorbit despre visul unei societăți mai drepte, a fost ascultat de 250.000 de persoane. „Vă spun, prieteni, că, deși ne confruntăm cu dificultățile de astăzi și de mâine, eu am un vis. Acel vis este adânc înrădăcinat în visul american, că această națiune se va ridica într-o zi și va realiza adevăratul sens al crezului său: luăm de bun adevărul că că toți oamenii sunt creați egali.” - a spus pastorul. La mai puțin de două luni de la celebrul discurs al președintelui Kennedy din Berlinul de Vest, Martin Luther King s-a aflat în fața mulțimii din Washington. Pastorul baptist a avut la dispoziție șapte minute pentru a vorbi, dar când timpul limită a expirat, a început să vorbească inspirat despre visul său pentru America viitorului. Orația lui King era destinată să devină legendară, cu pasajul inspirat care începe cu „I have a dream” (Am un vis), dar măreția discursului a fost în primul rând faptul că a vorbit nu doar pentru negri, ci pentru întregul popor american. Fiind cel mai faimos reprezentant al mișcării americane pentru drepturile civile din secolul XX, King a devenit o figură importantă în politica americană pentru lupta sa împotriva discriminării rasiale, a segregării și a inegalității juridice. Numit inițial Michael King, tatăl său s-a redenumit pe sine și pe fiul său King în 1934, în timpul unei vizite în Germania, în onoarea lui Martin Luther. Numele său a devenit cunoscut pentru prima dată datorită boicotului autobuzelor din Montgomery. În 1955, mai întâi o fată de culoare pe nume Claudette Colvin și apoi o femeie pe nume Rosa Parks s-au revoltat: în ciuda obligației (legale) de a face acest lucru, au refuzat să cedeze locurile lor albilor din autobuz și au fost arestate. Diferite organizații pentru drepturile civile au lansat un apel la boicot pentru a forța compania de transport cu autobuzul să abolească dispoziția discriminatorie împotriva negrilor, lucru pe care Curtea Supremă a obligat-o în cele din urmă să îl facă. Eroul pentru drepturile civile, laureat al Premiului Nobel, s-a bazat pe nesupunere civilă și non-violență în luptele sale. Deși lupta sa pentru drepturile civile a avut succes, el însuși nu a trăit pentru a vedea rezultatele. Martin Luther King a fost asasinat la Memphis la 4 aprilie 1968 de către un regizor de filme porno ratat. Circumstanțele crimei, care sunt încă neclare. Tot în 1968 a avut loc un alt asasinat politic șocant: candidatul prezidențial Robert F. Kennedy, fratele președintelui John F. Kennedy, care a fost și el asasinat, a fost împușcat mortal de un asasin palestinian.

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a cincea.

 

ISTORIE POLITICĂ MODERNĂ ȘI CONTEMPORANĂ - Partea a cincea

5. Secolul Luminilor şi agonia Vechiului Regim:

Marea Britanie în epoca oligarhiei whig: Simpatiile iacobite şi politica ostilă faţă de non-conformişti au dus la dispariţia torylor de pe scena politică odată cu instalarea pe tron a dinastiei de Hanovra, care s-a sprijinit pe oligarhia liberală. În următoarele decenii partidul conservator nu a fost capabil nici să se alăture mişcărilor provocate de Stuarţi, dar nici să-şi combată adversarii în dezbaterile parlamentare. Adevăratul rival al puterii de la Londra erau iacobiţii refugiaţi în Franţa, cărora Carol al XII-lea le promisese sprijinul său în recucerirea Angliei. Eşecul monarhului suedez în Războiul Nordului şi menţinerea dominaţiei engleze în Mediterana au asigurat însă pe plan extern menţinerea lui George I pe tron; în interior însă crahul Companiei Mării Sudului din 1720 a generat o profundă adversitate faţă de guvernământ şi ar fi putut aduce restauraţia dorită de iacobiţi, dacă la putere nu ar fi venit în acel moment Robert Walpole. El a condus ţara până în 1642, evitând cu grijă orice criză care ar fi favorizat opoziţia: a încercat să nu implice în niciun război pe continent, a redus fiscalitatea, a încurajat dezvoltarea industriei şi comerţului şi expansiunea colonială. În acelaşi timp această epocă a însemnat definitivarea formei instituţionale a cabinetului ministerial, unit şi responsabil în faţa Camerelor, şi a Parlamentului. Silit de opinia publică să intre în război cu Spania, Walpole a fost însă demis de Comune în 1742 în urma eşecului operaţiunilor britanice. După căderea sa o gravă criză s-a declanşat în clipa în care un nou pretendent Stuart a debarcat în Scoţia în 1745; după câteva succese iniţiale, iacobiţii au fost definitiv zdrobiţi la Culloden Moor (1746). O urmare neaşteptată a rebeliunii a fost abolirea feudalismului în Scoţia şi declanşarea unui proces de modernizare politică şi economică. În Anglia, în schimb, oligarhia whig a devenit din ce în ce mai odioasă prin intrigile şi corupţia ce o înconjurau; insuccesele de pe continent în Războiul de 7 ani au dus la prăbuşirea dominaţiei vechilor familii liberale şi la venirea la putere a lui William Pitt, adevărat tribun popular de orientare whig, străin însă de aristocraţia partidului. Susţinut de un guvern de coaliţie, Pitt a rezolvat cu succes criza internă şi externă; dar când în 1760 a urcat pe tron George al III-lea, autoritatea regală a învins dominaţia liberal coruptă şi uzată de aproape 5 decenii de guvernare. Monarhul a instituit astfel un regim de guvernare personală peste capul unor partide prea slabe pentru a se opune.

Ascensiunea Prusiei pe scena europeană: Statul prusian a apărut abia la 1618, când îndepărtatul ducat al Prusiei, vasal Poloniei, a trecut în stăpânirea electorilor de Brandenburg din casa de Hohenzollern. La Westfalia principele Frederic Wilhelm, supranumit „Marele Elector” şi-a extins stăpânirea în nordul Germaniei iar după pacea de la Oliva a ieşit de sub suveranitatea polonă. Conflictele secolului de preponderenţă franceză nu au afectat acest stat periferic în raport cu marile teatre de război; dimpotrivă, ele i-au permis să se dezvolte, graţie sprijinului pe care Ludfovic al XIV-lea îl acorda oricărui potenţial rival al Austriei din spaţiul germanic. În 1700 urmaşul „Marelui Elector” a profitat astfel de conjuncture internaţională şi l-a forţat pe împărat să-i recunoască titlul regal. Urcând pe tron în 1713, Frederic Wilhelm, „Regele Sergent”, a avut două priorităţi: dezvoltarea militară şi expansiunea în Baltica. El a atacat Suedia când aceasta era deja la pământ după Poltava şi a obţinut astfel mai multe puncte strategice la Marea Baltică; în interior, prin politica sa absolutistă, a militarizat statul prusian, creând o armată supradimensionată pentru mărimea acestuia; codul de legi a ajuns să fie doar o lungă listă de interdicţii. Chiar şi Austria ajunsese să se teamă de puterea Berlinului şi a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a nu permite dezvoltarea acestui rival. Când în 1740 Frederic al II-lea a urcat pe tronul prusian, Habsburgii au crezut că nu aveau de ce să se teamă de acest monarh cu ambiţii filozofice, care în tinereţe scrisese chiar un Anti-Machiavelli. El avea să se dovedească însă cel mai redutabil duşman al Vienei.

Relaţiile între puterile europene în prima jumătate a secolului al XVIII-lea: Imperiul Otoman a ştiut să profite de convulsiile europene ale succesiunii spaniole şi Războiului Nordului pentru a-şi restabili poziţia. În 1711 Petru I cel Mare şi aliatul său, domnul moldovean Dimitrie Cantemir, au fost învinşi la Stănileşti, ruşii pierzând astfel Azovul. Trei ani mai târziu, turcii au declarat război Veneţiei şi au reluat Moreea. Viena s-a grăbit să intervină diplomatic, iar când Poarta a respins ofertele de pace Eugeniu de Savoia a invadat Banatul, bătându-i pe otomani la Petrovaradin. Belgradul a căzut în 1717 în mâinile austriecilor, care şi-au impus voinţa prin pacea de la Passarowitz (1718): Turcia ceda Banatul, nordul Serbiei şi Bosniei şi Oltenia şi dădea dreptul supuşilor habsburgici să facă comerţ pe teritoriul ei. Marea problemă a Vienei era însă succesiunea; împăratul Carol al VI-lea neavând decât fete, el a promulgat în 1713 „Sancţiunea Pragmatică” ce declara indivizibilitatea ţărilor sale şi dreptul de moştenire pe linie feminină în casa de Habsburg. Asigurarea respectării acestui act devenea astfel prioritatea politicii lui Carol al VI-lea; însă dacă pe plan intern ratificarea ei nu a fost o problemă, în exterior Austria avea să se confrunte cu pretenţiile altor puteri. Spania lui Filip al V-lea era unul dintre cele mai slabe state europene. Ministrul Alberoni, care dirija politica de la Madrid, intenţiona să schimbe această situaţie printr-o politică de anexiuni în Italia, astfel că în vara anului 1717 trupele sale au debarcat în Sicilia şi Sardinia. Spre marea surprindere a lui Filip, francezii nu l-au susţinut diplomatic în această acţiune; dimpotrivă, ei au realizat o „cvadruplă alianţă” cu celelalte puteri europene al cărei scop final era schimbarea acestor insule între Savoia şi austrieci. Spaniolii au refuzat să accepte dictatele acestui areopag. A fost nevoie ca flota lor să fie distrusă de englezi la Capul Passaro iar trupele franceze să declanşeze o invazie pentru ca rezistenţa Madridului să cadă; şi odată cu ea şi Alberoni (pacea de la Haga, 1720). Trădarea Parisului nu a fost însă uşor uitată, o lungă perioadă de ostilitate instalându-se între cele două ramuri ale casei de Bourbon. Spania a încercat să-şi reorienteze politica externă spre o alianţă cu Habsburgii, primul tratat de la Viena (1725) acordând privilegii unei companii comerciale austro-flamande. Confruntat însă cu ostilitatea celorlalte state europene, Filip al V-lea s-a grăbit să cedeze şi a intrat în secret în tratative cu francezii şi cu puterile maritime. În schimbul primirii Parmei şi Piacenzei el a rupt acordurile cu împăratul; dar nici acesta nu a acceptat o situaţie de izolare diplomatică, aliindu-se cu Rusia ş Prusia (1726) astfel că după lungi negocieri s-a încheiat al doilea tratat de la Viena (1731) care consfinţea o situaţie de echilibru în vestul continentului şi în acelaşi timp recunoaşterea „Sancţiunii Pragmatice”. Pacea s-a menţinut doar până în 1633, când marile puteri au intervenit în chestiunea succesiunii poloneze. Chestiunea Poloniei se pusese încă de la Războiul Nordului, când monarhul legitim, August al II-lea de Saxonia, fusese detronat de pretendentul suedez Leszczynski. Repus pe tron de ruşi, August a devenit un monarh nepopular prin tendinţele sale absolutiste, astfel că după ce a murit seimul nu s-a grăbit să sprijine urcarea pe tron a fiului său, August al III-lea, alegându-l în schimb rege pe Leszczynski, promovat de diplomaţia franceză. Principele saxon beneficia şi el de susţinerea Rusiei şi Austriei; când trupele ţariste au invadat Polonia, Franţa a avut un excelent pretext pentru a ataca ţările Habsburgilor. Miza conflictului era de fapt Lorena, al cărei duce urma să se căsătorească cu moştenitoare tronului imperial, unindu-şi astfel ţara cu Austria; or pentru francezi, o asemenea situaţie era inacceptabilă. Ei au atacat energic pe toate fronturile cu sprijin spaniol şi piemontez, iar trupele Vienei, conduse de bătrânul Eugeniu de Savoia, s-au dovedit inferioare: Milano, Neapole şi Sicilia au căzut în mâinile francezilor şi doar sosirea unor ajutoare din partea Rusiei a salvat situaţia militară. În Polonia, în schimb, trupele ţariste l-au bătut pe Leszczynski; asediat în Danzig, acesta a trebuit să părăsească ţara. Războiul a luat sfârşit în toamna anului 1735 prin tratatul de la Viena: Neapole şi Sicilia au revenit unei ramuri secundare a Bourbonilor în timp ce Austria lua Parma şi Piacenza, ducele de Lorena schimba ducatul său (ce-i revenea lui Leszczynski, iar după moartea acestuia, Franţei) cu Toscana iar Parisul garanta „Sancţiunea”. Pacea a nemulţumit, astfel că nu a devenit efectivă decât în 1738 prin al treilea tratat de la Viena. Pe teatrul oriental, Rusia intrase din nou în război cu Imperiul Otoman. Austria a fost obligată să-şi respecte alianţa cu ţarul; după moartea lui Eugeniu ea nu mai avea niciun mare general şi în plus îşi subestima inamicul, astfel că trupele habsburgice au fost înfrânte. Prin pacea de la Belgrad (1739) se restituiau Turciei Serbia şi Oltenia, în schimb Rusia lua definitiv Azovul. Prestigiul Vienei a ieşit extrem de ştirbit din acest conflict; Carol al VI-lea a murit la un an după Belgrad iar succesoarea sa, Maria Tereza, se găsea în faţa unei situaţii dificile. Aparent toate puterile europene recunoscuseră „Sancţiunea”; în realitate poziţia Austriei era fragilă, atâta vreme cât sigurul ei aliat important, Anglia, se angajase în falimentarul război colonial cu spaniolii. Frederic al II-lea a considerat că era momentul potrivit pentru a trece la dezmembrarea ţărilor habsburgice; el a revendicat bogata provincie minieră Silezia, iar când Maria Tereza a refuzat să-i satisfacă cerinţele, a declarat război. Excelenta armată prusiană i-a zdrobit pe austrieci la Mollwitz (1741); această victorie a dat semnalul intervenţiei inamicilor Vienei - Bourbonii, Bavaria şi Saxonia - care urmăreau câştiguri teritoriale pe seama Habsburgilor. Profitând de o scurtă pace încheiată în 1742, Maria Tereza a reuşit să reziste ofensivei încheind o alianţă cu puterile maritime, iar Rusia era gata şi ea să-i vină în ajutor. Frederic s-a grăbit să-i învingă pe austrieci la Hohenfriedberg şi să semneze pacea de la Dresda (1745) prin care obţinea Silezia. Francezii, rămaşi fără aliaţi, au obţinut la Fontenoy un mare succes militar, dar în cele din urmă au trebuit să cedeze, încheind la Aachen un tratat extrem de dezavantajos (1748). „Prost ca pacea” s-a spus despre acest tratat de pe urma căruia cel mai important aliat al lui Frederic nu a obţinut niciun câştig după 7 ani de război. Pe teatrul balcanic, ruşii au decis să profite de îndepărtarea Austriei, mai preocupată de consolidarea poziţiei ei în raport cu Prusia, şi au declanşat un nou război anti-otoman. Turcia era epuizată de permanenta stare de conflict atât cu Occidentul cât şi cu Imperiul Persan, astfel că operaţiunile au decurs extrem de favorabil pentru forţele ţariste. În 1770 flota otomană a fost zdrobită la Ceşme, apoi ruşii au repurtat două victorii terestre la Larga şi Cahul, susţinuţi şi de voluntari români. Turcia a fost silită să încheie un armistiţiu, iar la 10 iulie 1774 a semnat tratatul de la Kuciuk-Kainargi care prevedea extinderea Rusiei la Marea Neagră, dreptul acesteia de a interveni în favoarea supuşilor ortodocşi din Imperiul Otoman şi un oarecare grad de libertate a comerţului pentru Ţările Române. Moscova ar fi dorit chiar o dezmembrare a teritoriilor Porţii, însă austriecii s-au opus, lăsându-i în schimb să se despăgubească prin împărţirea Poloniei.

Politica internă a statelor europene în secolul XVIII: Secolul al XVIII-lea a fost un „Secol al Luminilor”. Iluminismul a reprezentat un curent de gândire filozofic, social, politic şi literar îndreptat împotriva reminiscenţelor feudale, a dogmelor şi prejudecăţilor, pe care dorea să le învingă prin forţa raţiunii, a educaţiei menite să lumineze minţile maselor. Ideile iluministe s-au răspândit în întreaga Europă, fundamentând mai întâi acţiunea opoziţiilor burgheze, iar din a doua jumătate a veacului întemeind teoriile „despotismului luminat”. În Marea Britanie, influenţa unor asemenea concepţii a fost mai degrabă redusă, societatea engleză fiind ostilă oricăror intervenţii centralizatoare, fie ele şi cu ambiţii raţionalizatoare. Un Walpole, de pildă, privea politica mai degrabă pesimist, ca pe o lume a intrigii şi a corupţiei; şi deşi libertăţile civile ale britanicilor stârneau admiraţia întregii Europe, nici whigii nici tory nu s-au arătat permeabili la idealismul politic iluminist. Dominaţia spirituală era exercitată de Franţa: savanţii şi scriitorii ei instauraseră o nouă prepondernţă, a spiritului însă, asupra întregii Europe. De la Petru I cel Mare la Frederic al II-lea, monarhii absolutişti încercau să imite Parisul şi ideile franceze, iar autori ca Diderot sau Voltaire erau licitaţi între aceste curţi periferice europene, cărora le aduceau o nouă strălucire. Limba franceză oferea de asemenea un excelent instrument de comunicare, atât diplomatic cât şi cultural, pentru lumea Vechiului Regim. Pe plan intern, situaţia Franţei nu era însă nici pe departe strălucită. După bancruta de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea a urmat căderea sistemului lui Law, care a antrenat o nouă bancrută şi a afectat grav încrederea în creditul public. Scoţianul Law a propus înlocuirea completă a numerarului metalic cu hârtia-monedă; în acest scop el a înfiinţat o bancă privată, pe care sprijinul statului a transformat-o în bancă regală (1718); în acelaşi timp s-a creat o companie colonială pe acţiuni, garantată de terenurile virgine din Louisiana. Când Law a mărit emisiunea de bancnote şi de acţiuni, profitând de imensa creştere a cursului acestora, sistemul s-a prăbuşit în 1723, producând efecte inflaţioniste, neîncredere în hârtia-monedă, dar şi încurajarea activităţilor comerciale În viaţa politică s-a înregistrat o mare instabilitate: Ludovic al XV-lea fiind minor, parlamentele i-au acordat regenţa ducelui de Orléans; dar Filip al Spaniei, instigat de Alberoni, a emis şi el pretenţii la această poziţie, care l-ar fi făcut arbitrul Europei ceea ce a dus în ultimă instanţă la „cvadrupla alianţă”. Nici ministrul de la Paris, Dubois, nu a fost mai capabil să realizeze unitatea de acţiune a celor două ramuri ale casei de Bourbon; în schimb această perioadă a marcat o puternică reacţie împotriva absolutismului şi un reviriment al rolului „corpurilor intermediare” (Parlamentele). În 1723 la moartea lui Orléans puterea a trecut la ducele de Bourbon care a continuat aceeaşi politică rece faţă de spanioli; devenit nepopular, a fost răsturnat în 1726 de preceptorul regelui, cardinalul de Fleury, care a exercitat puterea până la moartea sa în 1743. El şi-a propus redresarea economică a Franţei şi evitarea unor conflicte în exterior: în acest scop a restabilit şi pacea cu Bourbonii de la Madrid prin înţelegerea de la Soissons, însă ulterior presiunile curţii l-au silit să intervină în succesiunile poloneză şi austriacă. După el, politica franceză a suferit o serie de eşecuri externe ca urmare a rolului nefast jucat de amanta monarhului, doamna de Pompadour. Abia în a doua jumătate a veacului ministrul Choiseul a reuşit să ridice din nou forţele Franţei, epuizate şi învinse în Războiul de Şapte Ani. După ce a refăcut prosperitatea coloniilor şi comerţului francez şi a interzis ordinul iezuit, Choiseul a fost răsturnat de un complot al curţii, ce a dus la putere o camarilă incapabilă să gestioneze grava criză financiară în care intrase ţara. Noul monarh, Ludovic al XVI-lea, ajuns pe tron în 1774, a adus la putere o serie de miniştri reformatori: Turgot, Necker, Calonne, Brienne; dar opoziţiile nobiliare şi burgheze, pe care slaba putere regală nu era capabilă să le frângă, au dus la eşecul acestor tentative de refacere financiară a Franţei, pregătind practic Revoluţia. Franţa nu a fost singura ţară în care monarhiei absolutiste i-a luat locul o epocă de instabilitate politică. În Suedia, după asasinarea lui Carol al XII-lea în 1718 a urmat o lungă epocă de reacţiune aristocratică numită „era libertăţii”. Dominaţia baltică era definitiv pierdută ca urmare a Războiului Nordului; în interior partidul nobiliar, „Pălăriile”, adept al politicii inflaţioniste, se înfrunta cu cel burghez, „Bonetele”, susţinător al stabilizării financiare. Puterea monarhică decăzuse complet, viaţa politică fiind dirijată de Dieta în care cele două facţiuni se luptau, finanţate fiind din exterior: în vreme ce partidul burghez se bucura de subsidii britanice şi ruseşti, „Pălăriile” erau cumpărate de Franţa. Un ambasador ţarist descria astfel această situaţie: „Aici este o adevărată Polonie; fiecare este propriul său stăpân, subalternii nu mai ascultă de superiori, dezordinea este completă.” Comparaţia era perfect îndreptăţită, căci după războiul de succesiune Polonia lui August al III-lea nu a mai fost decât o marionetă politică a magnaţilor şi a marilor puteri. La moartea monarhului saxon în 1763 pe tron a urcat, după un aprig conflict, ultimul rege polon, Stanislav Poniatowski, impus atât de unchiul său, influentul Adam Czartoryski, partizan al întăririi puterii regale, cât mai ales de Moscova şi de Berlin, care în anul următor au semnat un tratat prevăzând imixtiunea comună în afacerile interne ale Varşoviei. Politician iluminist, Poniatowski a făcut încercări disperate de a ridica puterea poloneză prin introducerea veto-ului monarhic şi a toleranţei religioase, iar partidul filo-rus din interior i-a acordat sprijinul său; dar toate acţiunile sale se izbeau de opoziţia nobilimii catolice organizată în Confederaţia de la Bar (1768). Când aceasta a intrat deschis în război cu Poniatowski şi cu protectorii de la Moscova, marile puteri au decis să lichideze statul polonez împărţindu-l între ele. Trupele ruse, prusiene şi austriece au ocupat regiuni întregi ale ţării, a căror anexare a fost consfinţită printr-un acord (1772); singură Maria-Tereza s-a opus acestei acţiuni, una dintre cel mai reprobabile din întregul secol XVIII. Dieta a acceptat această stare de fapt; ca urmare, 20 de ani mai târziu, Berlinul şi Moscova au procedat la o nouă dezmembrare, fără a mai ţine seama de austrieci. De data aceasta polonezii s-au răsculat, sub conducerea lui Tadeusz Kosciuszko, şef al „partidei naţionale”; în primăvara anului 1794 acesta a eliberat capitala şi a desfiinţat servajul, fiind însă rapid învins de intervenţia externă; urmarea revoltei a fost completa lichidare a Poloniei printr-un tratat ruso-austriac la care a aderat ulterior şi Prusia (1795). Alte ţări europene au cunoscut în schimb o evoluţie diferită, în direcţia întăririi autorităţii centrale sau a instituirii „despotismului luminat”. În Marea Britanie George al III-lea a încercat să reînvie prerogativele coroanei, reducând cabinetul la un instrument docil; şi a reuşit aceasta substituind corupţiei parlamentare whig propria sa corupţie. Între 1760-1782 el a guvernat fără partide, reuşind să submineze chiar şi prestigiul lui Pitt (devenit conte de Chatham) care a încercat să asigure un echilibru între Coroană şi Parlament. Dobândirea independenţei de către coloniile americane a ruinat însă guvernarea personală a lui George; Comunele au decis că rezultatele acesteia erau dezastruoase şi că puterea regală ar trebui diminuată; ele au adoptat o moţiune care condamna dur războiul din America şi au provocat demisia cabinetului impus de monarh iar la putere au revenit vechile partide, regenerate însă, cu un personal politic şi cu idei noi. Iniţial whigii, duşmani declaraţi ai regelui, au ajuns la guvernare; în doar un an ei au reuşit să reducă masiv corupţia parlamentară, dar radicalismul principalului lor teoretician, Edmund Burke, i-a îndepărtat de la putere, aducând în schimb un cabinet tory condus de tânărul Pitt; se instala astfel domnia oligarhiei conservatoare. Pe continent modelul „despotismului luminat” a fost adoptat de toate regimurile autocratice în încercarea de a combate abuzurile Vechiului Regim fără a afecta infrastructura statului şi societăţii: astfel în Prusia Frederic al II-lea, influenţat de Voltaire, a înlocuit vechea organizare feudală a Brandenburgului, dominată de aristocraţia junkerilor, cu un stat modern, extrem de dezvoltat economic şi de urbanizat, cu un învăţământ de cea mai bună calitate, capabil să susţină eforturile militare enorme în raport cu populaţia şi dimensiunile ţării. În Imperiul Țarist, după Petru I cel Mare, a urmat o perioadă în care mersul reformelor a fost încetinit de domnia unor suverane incapabile, influenţate de favoriţii lor. Opera lui Petru a fost completată abia de Ecaterina a II-a (1762-1796) care a continuat expansiunea externă şi dezvoltarea economică şi administrativă a Rusiei în ciuda tendinţelor centrifuge atât ale nobilimii, ostilă birocratizării şi secularizării, cât şi ale ţăranilor, a căror condiţie s-a înrăutăţit. Ele s-au materializat în războiul ţărănesc condus de Emilian Pugaciov, ce a răvăşit regiunea agricolă a Volgăi între 1773-1775; însă progresele, chiar şi forţate, ale Rusiei nu au putut fi oprite de aceste opoziţii. Austria a trecut printr-un proces similar în timpul Mariei-Tereza (1740-1780) şi mai ales al fiului acesteia, Iosif al II-lea (1780-1790). Habsburgii au întreprins cea mai însemnată tentativă de reformare a statului înainte de Revoluţia Franceză, îmbinând absolutismul politic cu ideile iluminismului. „Unitatea statului şi centralizarea administrativă, organizarea teritorială a statului prin desconsiderarea conştientă a graniţelor istorice, suprimarea tuturor drepturilor speciale ale stărilor şi confesiunilor într-un drept civic general egal pentru toţi, eliberarea iobagilor şi repartiţia echitabilă a sarcinilor de stat asupra tuturor păturilor sociale şi emanciparea statului de biserică sunt”, - în opinia marelui istoric Otto Hintze -, „trăsăturile caracteristice „despotismului luminat” austriac, numit şi iosefinism.” Consecinţele acestui program reformator au fost însă discutabile: dacă el a permis ridicarea unor popoare până atunci oprimate, precum românii din Ardeal, a eliminat servajul şi a dat un avânt politicilor sanitare şi educaţionale, în schimb a creat, ca şi în Prusia, un Beamtenstaat, un stat birocratizat autoritar, reacţie necesară la nenumăratele opoziţii întâmpinate de un asemenea intervenţionism etatic. Din acest punct de vedere, poate cel mai mare succes al politicii iluministe a fost înregistrat în Toscana, unde fratele lui Iosif al II-lea, viitorul împărat Leopold al II-lea, a aplicat în 25 de ani de guvernare o serie de măsuri modernizatoare moderate, care să nu lovească deschis nici în puterile locale şi nici în Biserică. Chiar şi în Suedia „Bonetele”, care ajunseseră să controleze Dieta au fost răsturnate de la putere de către Gustav al II-lea cu sprijinul aristocraţiei în 1772, instaurându-se un regim de „despotism luminat” caracterizat prin slăbirea puterii marii nobilimi, dar şi prin fiscalitatea excesivă; ca urmare monarhul a fost asasinat 20 de ani mai târziu de către aristocraţii jigniţi de desfiinţarea privilegiilor.

Războiul de Şapte Ani: Politica echilibrului de putere, ce caracterizase prima jumătate a secolului, a luat sfârşit odată cu radicalizarea conflictelor coloniale dintre Franţa şi Marea Britanie. Aparent politica engleză pe continent se baza pe sprijinul Austriei şi Rusiei; dar în mod surprinzător în ianuarie 1756 britanicii au semnat tratatul de la Westminster cu Frederic al II-lea, prin care îi garantau Silezia, ameninţând în acelaşi timp puterea habsburgică, în timp ce lor li garanta Hanovra, domeniul ereditar al dinastiei de la Londra. Rezultatul a fost completa răsturnare a vechiului sistem de alianţe: Franţa a renunţat definitiv la vechea ei politică germană bazată pe Hohenzollerni şi a trecut de partea Austriei, ca şi ruşii, suedezii şi statele din Imperiu. Informat de pregătirile militare ale acestei coaliţii, Frederic a decis să atace primul, declanşând astfel Războiul de Şapte Ani, prima conflagraţie la scară mondială. La început operaţiunile au fost favorabile anglo-prusienilor: Frederic i-a bătut pe saxoni la Pirna şi a invadat Cehia; dar adversarii săi erau câştigători pe termen lung. Francezii au cucerit baza britanică din Minorca, Dieta imperială a ridicat trupe pentru Maria Tereza iar armatele acesteia i-au gonit pe prusieni din Boemia, în vreme ce ruşii îi băteau în Prusia Orientală; Hanovra a căzut şi ea în mâinile forţelor franceze. Spre sfârşitul anului 1757 situaţia anglo-prusienilor părea disperată când Frederic a luat iniţiativa atacând armata franceză la Rosbach. Victoria sa a fost strălucită, iar Parisul a ieşit practic din luptă; apoi trupele prusiene s-au întors în est, unde austriecii şi ruşii atacau în acelaşi timp Brandenburgul. Într-o cursă disperată, Frederic ia înfruntat la Leutha, Zorndorf, Hochkirch, apoi a suferit o gravă înfrângere în bătălia de la Künersdorf (1759). Aliaţii nu s-au dovedit însă capabili să-şi exploateze succesul, pe care Frederic îl credea decisiv; în 1760, el a reuşit să schimbe din nou soarta conflictului, deşi forţele austro-ruse ocupaseră Berlinul. La Liegnitz şi la Torgau imperialii au fost grav bătuţi; Maria Tereza nu mai putea să recruteze alte trupe; pe tronul de la Moscova urcase un ţar favorabil Prusiei, care a încheiat pace cu aceasta; Suedia epuizată a ieşit din război. În 1762 Frederic a obţinut victoria finală asupra austriecilor la Reichenbach, recucerind astfel Silezia. Pe alte teatre de război, britanicii au reuşit, graţie energicei politici a lui Pitt, să înfrângă Franţa: bătăliile maritime de la Lagos şi Quiberon (1759) au asigurat supremaţia flotei engleze; în Canada, după câteva succese iniţiale, francezii au fost respinşi, pierzând Quebec şi Montreal; imperiul colonial francez din India s-a prăbuşit după bătălia de la Plassey (1757), guvernatorul local predându-se odată cu capitala sa trei ani mai târziu; chiar şi în Antile şi în vestul Africii englezii au reuşit să se impună, înlăturând vechea dominaţie a Parisului. În aceste condiţii, guvernele francez şi britanic au început negocierile la sfârşitul anului 1762, semnând în februarie 1763 tratatul de la Paris, care consfinţea pierderea de către Franţa a Canadei, estului Louisianei (cedat Spaniei) şi celei mai mari părţi a Indiei; se instaura astfel hegemonia maritimă şi colonială a Marii Britanii. În acelaşi timp Prusia şi Austria semnau pacea de la Hubertusburg pe baza statu-quo-ului. Secretul îndelungatei rezistenţe a lui Frederic în faţa forţelor coalizate ale Europei a fost imensa forţă a armatei sale, care în acelaşi timp constituia şi principalul instrument al „despotismului luminat” împotriva forţelor centrifuge. Pentru a nu afecta economia unor teritorii şi aşa sărace, atât Frederic Wilhelm cât şi fiul său îşi recrutau soldaţii dintre străini sau în ţărănimea săracă; în timp ce junkerii aveau obligaţia de a-şi trimite fii la oaste, din ei formându-se corpul ofiţeresc - ceea ce permitea suveranului să controleze nobilimea prusiană, care altfel ar fi urmat exemplul celei din Polonia vecină. În acelaşi timp, conflictele Secolului Luminilor erau războaie de profesionişti - nobili sau aventurieri săraci - a căror anvergură nu trebuie să ne facă să credem într-o generalizare a stării belice la nivelul societăţilor şi statelor europene. Istoricul britanic Michael Howard afirmă că: „În secolul XVIII relaţiile comerciale, culturale şi de civilizaţie au continuat aproape nestingherite pe timp de război. Războaiele aparţineau regilor. Rolul cetăţeanului onest era să-şi plătească taxele ... Nu i se cerea nici să decidă dacă se va porni sau nu război, nici să ia parte la el. Aceste chestiuni erau arcana regni, exclusive preocuparea suveranului.”

Independenţa coloniilor americane: Coloniile britanice din America de Nord au fost întemeiate începând din 1607; dar datorită circumstanţelor extrem de diverse ale fondării lor, prezentau mari diferenţe de organizare: astfel coloniile din sud erau bazate pe o agricultură sclavagistă făcută pe mari latifundii şi erau anglicane sau chiar catolice, în timp ce Nordul, burghez şi industrializat, ţinea de sectele non-conformiste şi era deci mai liberal.În doua jumătate a secolului al XVIII-lea cele 13 colonii fondate de pionierii englezi pe teritoriul Americii de Nord şi-au câştigat independenţa, formând un nou stat destinat unei cariere prodigioase. Imperiul colonial britanic era practic o federaţie de teritorii auto-guvernate; iar teritoriile nord-americane nu se abăteau de la această regulă. Tendinţele lor de independenţă au început să se manifeste odată cu eliminarea dominaţiei franceze în Canada în Războiul de Şapte Ani, care a făcut inutilă protecţia metropolei. Guvernarea autoritară a lui George al III-lea se găsea însă într-un impas financiar, a cărui soluţie a crezut că o poate găsi în impozitarea acestor teritorii. Coloniştii au refuzat să plătească taxe votate de un Parlament în care nu erau reprezentaţi; s-a instalat astfel o stare conflictuală între metropolă şi colonii, în ciuda eforturilor de mediere ale lui Pitt. În decembrie 1773, după numeroase incidente violente, câţiva americani din Boston, deghizaţi în indieni, au urcat pe o navă britanică şi au aruncat în mare încărcătura de ceai a acesteia, în semn de protest faţă de taxele puse pe acest produs. Magistraţii locali au refuzat să-i pedepsească; Londra a reacţionat în schimb excesiv, anulând libertăţile coloniei şi impunând judecarea proceselor politice în metropolă. Aceste decizii au dus la ralierea tuturor coloniilor americane în jurul Bostonului şi la decizia convocării unui Congres al acestora la Philadelphia. Delegaţii, între care Washington, Franklin, John Adams, adoptară mai multe hotărâri ce consfinţeau independenţa de facto, urmate la 4 iulie 1776 de Declaraţia de independenţă. În replică, Anglia trimise un corp expediţionar cu misiunea de a supune complet coloniile. Războiul a durat şapte ani (1776-1783), timp în care nedisciplinatele trupe americane au fost transformate de George Washington într-o armată capabilă să facă faţă britanicilor, cu ajutorul a numeroşi voluntari europeni, precum La Fayette, von Steuben, Kosciuszko sau Fersen. Nu este mai puţin adevărat că după prima victorie importantă a coloniştilor la Saratoga (1777) Franţa, Olanda şi Spania s-au grăbit să intervină de partea acestora la solicitările diplomaţiei americane conduse de Franklin. La scurt timp, ţările din nordul Europei au format şi ele o „ligă a neutralităţii armate” în scopul apărării intereselor neutrilor în raport cu Anglia; conflictul a luat astfel o turnură extrem de nefavorabilă pentru Londra. Flota Bourbonilor a reuşit să rupă comunicaţiile acesteia cu corpul expediţionar, care s-a predat la Yorktown (19 octombrie 1781) forţelor franco-americane ale lui Washington. Vestea capitulării a însemnat sfârşitul guvernării personale a lui George al III-lea, iar Parlamentul readus la putere a semnat pacea la Versailles, recunoscând independenţa Statelor Unite ale Americii şi retrocedând o parte din coloniile luate Spaniei şi Franţei(3 sept. 1783).

Geneza democraţiei americane: Congresul continental de la Philadelphia nu era capabil să furnizeze o guvernare efectivă a fostelor colonii americane; practic, în ciuda adoptării unor Articole ale Confederaţiei” care schiţau proiectul Statelor Unite ale Americii (1777), Congresul nu putea purta politică externă, ridica trupe sau impozite şi nu avea putere judiciară. La sfârşitul conflictului, populaţia şi mai ales armata ajunseseră să dispreţuiască slăbiciunea acestei guvernări de război. Dezorganizarea nu a întârziat să producă rezultate negative: soldaţii au forţat Congresul să-i împroprietărească, iar acesta a fost nevoit să confişte pământurile marilor proprietari conservatori, care cel mai adesea erau loiali Londrei; în adunare, o facţiune liberală şi non-conformistă condusă de Jefferson şi Madison se înfrunta cu partizanii unei biserici de stat, în frunte cu radicalul Patrick Henry, în problema toleranţei religioase; raporturile dintre state se tensionaseră la maxim iar în vara 1786, pe fondul completei lipse de fonduri a Congresului, veteranul Daniel Shays declanşă o răscoală împotriva marilor latifundiari. Shays a fost zdrobit la începutul anului următor; dar criza era atât de gravă, încât se decise convocarea unei Convenţii Constituţionale la Philadelphia. Proiectul de Constituţie adoptat de aceasta a generat însă noi conflicte între Federalişti, partizanii unui guvernământ puternic, şi Anti-Federalişti, adepţi ai descentralizării sub forma unei ligi de state independente. Hamilton şi Jefferson au fost marile personalităţi politice ale acestei epoci. Primul, fost aghiotant al lui Washington, a ajuns să conducă alături de Adams partidul federalist. El susţinea o concepţie mai europeană asupra politicii, accentuând rolul statului şi necesitatea centralizării; în vreme ce Thomas Jefferson, autorul Declaraţiei de independenţă, era promotorul democraţiei egalitare, al unei libertăţi maxime, şi în acest scop cerea diminuarea rolului statului. Sub presiunea argumentelor, expuse în principal de Federalist Papers ale lui Hamilton, Madison şi Jay, statele americane au trecut la adoptarea acesteia de la sfârşitul anului 1787. Trebuia acordul a 9 state pentru ca actul să intre în vigoare; graţie influenţei liderilor federalişti şi a lui Washington, acesta a fost obţinut, iar în primăvara anului 1789 s-a întrunit primul Congres şi a fost ales primul preşedinte, în persoana lui George Washington. În septembrie, elementele liberale şi democrate au obţinut şi completare Constituţiei prin adoptarea a 10 amendamente ce garantau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; Constituţia devenea astfel cel mai eficient instrument politic. După cum a spus şi premierul britanic Gladstone: „Dacă Constituţia engleză este organizarea cea mai subtilă produsă de mersul istoriei, Constituţia americană este opera cea mai admirabilă care a putut fi produsă la un moment determinat de minţile şi voinţele omeneşti.”