ASERVIREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI ISTORIC DIN URSS INTERESELOR POLITICE (1944-1964).

 

ASERVIREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR DIN URSS INTERESELOR POLITICE (1944-1964)

 Sistemul de învăţământ în URSS, sub lozinca slujirii cauzei socialismului şi comunismului, pe parcursul a şapte decenii de „construcţie a socialismului”  a fost utilizat în calitate de instrument al propagandei şi realizării liniei generale a partidului. În Uniunea Sovietică scopul învăţământului reieşea nu din interesele societăţii ci din cele ale partidului-stat - de a educa cetăţeni credincioşi partidului şi ideologiei marxist-leniniste. În acelaşi timp învăţământului istoric i se rezerva un rol special: istoria şi exemplele din istorie trebuie să „înarmeze” studenţii cu înţelegerea legilor dezvoltării sociale, să educe în tradiţiile revoluţionare şi muncitoare poporul sovietic, să le educe „un sentiment înalt al patriotismului sovietic”, să educe dorinţa de a apăra patria socialistă, să lupte cu pătrunderea „ideologiei burgheze” în conştiinţa elevilor” etc.. Prin urmare, cunoştinţele istorice stăteau la baza ideologiei de stat, iar învăţământul istoric în această perioadă purta un caracter de clasă. Un rol important în mecanismul de influenţă a sistemului administrativ de comandă asupra şcolii superioare îl juca Ministerul Învăţământului Superior din URSS (creat în 1946). Ministerul reprezenta organul, care determina structura, conţinutul, forma de învăţământ, contingentul de studenţi, condiţiile de angajare în câmpul muncii a absolvenţilor. De asemenea controla activitatea didactico-ştiinţifică a cadrelor didactice. În aceste condiţii procesul restabilirii învăţământului istoric superior a însemnat nu doar restaurarea construcţiilor ce-au suferit în urma războiului sau edificarea altora noi, ci şi refacerea procesului de pregătire a cadrelor în ansamblu, instituirea unui control dur aspra procesului didactic, planificarea şi ideologizarea conţinutului învăţământului istoric superior. În URSS existau trei nivele ale conţinutului învăţământului, reprezentând în sine o anumită ierarhie de proiectare a sa: a) Nivelul general al structurii teoretice (planul de învăţământ); b) nivelul disciplinei de studiu (disciplina şi programul de studiu); c) nivelul materialului didactic (literatura didactico-ştiinţifică).  În prezentul articol ne-am propus să analizăm conţinutul învăţământului istoric superior după aceste nivele în anii 1944-1964, ceea ce ne va permite să elucidăm procesul de aservire a învăţământului istoric superior intereselor politice.

a) Nivelul general al structurii teoretice (planul de învăţământ). Conţinutul şi formele învăţământului istoric superior din URSS de la sfârşitul anilor '40 - începutul anilor '50 era determinat de planurile de învăţământ din anii 1943, 1947, 1954 la specialitatea Istoria pentru institutele pedagogice cu 4 ani de studii (planul universităţilor era alcătuit pentru 5 ani de studii). Un exemplu al unui astfel de plan ne serveşte cel al Institutului Pedagogic din Chişinău pentru anul 1948/1949 şi al Universităţii de stat din Moldova pentru anul de studii 1948/1949. În plan sunt fixate câteva blocuri de discipline: disciplinele social-politice, psiho-pedagogice, cursuri istorice, cursuri şi seminare speciale, de asemenea şi cursuri opţionale. Conţinutul învăţământului, prezentat spre conceptualizare teoretică în planurile de învăţământ, obţinea concretizare în planurile şi conţinuturile disciplinelor de studiu. În planul institutelor pedagogice, blocul disciplinelor social-politice includea Bazele Marxism-leninismului (250 ore), Economia politică (140 ore), Materialismul dialectic (44 ore), Materialismul istoric (96 ore). Blocul ideologic constituia în total 530 ore. În predarea ştiinţelor sociale planul prevedea succesiunea: Bazele marxism-leninismului se studia pe parcursul semestrelor I-IV, apoi Economia politică - în semestrele V-VII şi disciplinele filosofice în semestrele VI-VIII. Prin Ordinul Ministrului Învăţământului Superior din URSS din 31 decembrie 1947 se introduceau 2 examene la disciplina Bazele marxism-leninismului, unul la finele anului întâi de studii (semestrul II), al doilea la finele anului doi de studii (semestrul IV), iar la sfârşitul semestrelor I şi III se susţinea câte un colocviu la disciplina nominalizată. La sfârşitul studiilor studenţii susţineau examenul de stat - Bazele marxism-leninismului. Astfel, prin blocul disciplinelor social-politice şi prin intermediul studierii obligatorii a disciplinelor marxiste, puterea promova o politică de ideologizare şi politizare a societăţii. Prin aceasta se atingea scopul educării personalităţii, credincioase idealurilor comuniste, formării istoricilor, capabili să abordeze istoria prin prisma unei singure metodologii - marxist-leniniste. Din blocul disciplinelor istorice studenţii institutelor pedagogice studiau Istoria lumii antice (186 ore), Istoria evului mediu (212 ore), Istoria modernă (486 ore) şi Istoria URSS (612 ore), Istoria slavilor de sud şi de vest (40 ore), Studiul izvoarelor istoriei URSS (102 ore), Istoria relaţiilor internaţionale (36 ore), cursuri şi seminare speciale în volum de 118 ore. Disciplinele istorice constituiau 1792 ore; Blocul ştiinţelor psiho-pedagogice, era alcătuit din cursurile Psihologia (85 ore), Pedagogia (104 ore), Istoria pedagogiei (98 ore), şi Igiena şcolară (36 ore), de asemenea se mai studia Metodica predării istoriei (24 ore) şi un seminar special la pedagogie (36 ore). Disciplinele pedagogice constituiau 383 de ore; Un accent deosebit de mare, în cadrul Institutului Pedagogic se punea pe studierea unui ştir de discipline filologice: Limba străină (68 ore), Literatura universală (282 ore), Limba rusă (350 ore), Limba moldovenească (42 ore), Literatura rusă (190 ore), Literatura moldovenească (132 ore). Disciplinele filologice constituiau în total 1064 ore. Alte discipline ca Bazele dreptului sovietic (104 ore), Educaţia fizică (176 ore). Numărul total de ore la patru ani de studii constituiau 4049 ore, din care 13% o constituiau disciplinele sociale, disciplinele pedagogice 9,5%, disciplinele istorice 44,2%, disciplinele filologice 26,3%, alte discipline o constituiau 20%. Comparând planul de învăţământ de la facultăţile de istorie a institutelor pedagogice cu cel de la facultăţile universităţilor observăm că blocul disciplinelor sociale includea Bazele Marxism-leninismului (250 ore), Economia politică (143 ore), Materialismul istoric (76 ore). Blocului disciplinelor ideologice oferindui-se mai puţine ore de cât în institutele pedagogice (469 ore). Dintre ştiinţele psihopedagogice, la universităţi se studia Pedagogia (122 ore), Psihologia (84 ore) şi Metodica predării istoriei (126 ore), Istoria pedagogiei (98 ore) în total 430 ore. O altă deosebire a procesului de studiu de la universităţi este că în cadrul acestor instituţii studenţii studiau limbile clasice: Limba latină (108 ore); limba rusă veche (60 ore). De asemenea se studia o limbă străină (216 ore), şi limba de stat a republicii respective (în RSSM Limba moldovenească - 172 ore). În cadrul universităţilor în blocul disciplinelor istorice erau incluse mai multe discipline, fiecărui curs acordându-se un număr diferit de ore. Se studia Istoria lumii antice (188 ore), Arheologia (50 ore), Istoria evului mediu (240 ore), Istoria ţărilor din Orient (140 ore), Istoria modernă (321 ore), Istoria URSS (162 ore), Istoria slavilor de vest şi de sud (36 ore), Arhivistica (36 ore); Istoria unui popor din URSS (102 ore). De remarcat că în plan acest curs se menţiona anume aşa, deoarece planul era destinat tuturor republicilor unionale, şi prin acest curs se prevedea studierea istoriei poporului autohton, în cazul RSSM se prevedea studierea istoriei „poporului moldovenesc”, însă cum arată „Raportul de activitate pentru anii de studii 1948/1949 a Facultăţii de Istorie şi Filologie” acest curs nu s-a studiat în cadrul Universităţii de stat din Moldova. În anul de studii 1950/1951 a fost studiat cursul Istoria Moldovei. La universitate se studiau cursuri şi seminare speciale cu un volum de 262 ore. În total numărul de ore la cursuri normative şi speciale predate la facultăţile de istorie din universităţi îl constituiau 1537 ore. Numărul total de ore la patru ani de studii (întrucât USM a fost creată abia în anul 1946) o constituiau 2992 ore, din care 15,6% o constituiau disciplinele sociale, disciplinele pedagogice 14,4%, disciplinele istorice 51,4%, alte discipline constituiau 18,6%. Disciplinele istorice studiate în cadrul universităţilor erau mai diverse şi numeroase, deşi li se oferea un număr mai mic de ore. În ceea ce priveşte disciplinele ideologice, în cadrul institutelor pedagogice li se oferea un număr mai mare de ore. În cadrul universităţilor studenţii parcurgeau specializarea mai mult în domeniul ştiinţelor istorice şi a ideologiei, punându-se accent pe pregătirea cadrelor ştiinţifice, de partid şi propagandistice, iar în cadrul institutelor pedagogice se pune accent pe pregătirea cadrelor didactice pentru şcoli şi a celor propagandistice. Conform obiectivelor sistemului de învăţământ, anume institutele pedagogice şi de învăţători trebuiau să educe o generaţie de cetăţeni, credincioase partidului şi conducătorului, maximal executoare în condiţiile unui minim de cunoştinţe. În ce priveşte învăţământul universitar, planurile de învăţământ al universităţilor conţineau un număr mai mic de discipline pedagogice, în schimb acordau mai mult timp pregătirii profesionale speciale. La 30 octombrie 1946, Consiliul de Miniştri al URSS a aprobat Hotărârea „Cu privire la studiile la facultăţile de istorie a universităţilor de stat”. În conformitate cu această hotărâre în universităţi a fost restabilit termenul de studii de cinci ani. Documentul mai prevedea lărgirea şi aprofundarea pregătirii teoretice a istoricilor, introducerea predării disciplinelor: istoria literaturii universale, teoria şi istoria dreptului, istoria filozofiei şi geografia istorică. Disciplinele planului de învăţământ se împărţeau în cursuri teoretice şi practice, iar unele cursuri se predau doar în formă teoretică (Istoria ţărilor din Asia şi Africa). Cursurile speciale în cadrul institutelor pedagogice erau orientate să îmbogăţească cultura generală a studenţilor iar în cadrul universităţilor să ofere specializări înguste în diverse probleme. În luna iulie 1954, Ministerul Învăţământului Superior din URSS a aprobat un nou plan de învăţământ pentru institutele pedagogice la specializarea Istorie cu termenul de studii de patru ani, fiind orientat spre aprofundarea pregătirii profesionale a absolvenţilor. Conform noului plan se studia separat cursul Istoria filozofiei (68 ore); a fost majorat numărul de ore la cursurile: Istoria lumii antice şi Istoria medievală pe seama micşorării celora de la Istoria modernă (la 93 ore); a fost reintrodus cursul Istoria modernă a ţărilor din Asia şi Africa (130 ore de curs). La cursul Metodica predării istoriei au fost adăugate teme referitoare la Constituţia URSS obţinând denumirea Metodica predării istoriei şi a Constituţiei URSS, şi a fost mărit numărul orelor (166 ore). Noul plan, deja în perioada poststalinistă, în mare parte era deosebit - a fost introdus cursul Istoriografia URSS (40 ore) în calitate de disciplină obligatorie. În aşa mod, a fost considerat necesar, ca viitorii profesori de istorie şi cercetători istorici să studieze nu doar istoria concretă, dar şi constituirea ei ca ştiinţă, aportul diferitor savanţi la evoluţia ei, principiile metodologice şi specificul metodelor de cercetare. După o perioadă de critică dură a istoriografiei în anii luptei împotriva „cosmopolitismului” a apărut necesitatea de a ordona strict orientarea acestei discipline. În noile condiţii, facultăţile de istorie întâmpinau dificultăţi în predarea Istoriografiei URSS: lipseau manualele necesare şi specialişti calificaţi pentru predarea disciplinei. Echipa în frunte cu N.Hruşciov, a considerat însă că nu este necesară predarea acestui curs. În rezultat Istoriografia istoriei URSS a rămas doar în planurile de studii universitare, iar în institutele pedagogice din anul 1957 a fost predată doar în calitate de curs opţional, şi apare printre disciplinele obligatorii doar în anul 1964. Disciplină de studiu obligatorie din 1954 a devenit Arheologia iar în calitate de curs opţional Arheologia URSS (cu activităţi practice - 100 ore), Paleografia (40 ore), Arhivistica (40 ore), Relaţiile internaţionale (40 ore) ş.a.. Obligatorii la examenele de stat în ambele tipuri de instituţii de învăţământ au devenit disciplinele Bazele marxism-leninismului, Pedagogia şi metodica predării istoriei şi constituţiei URSS, Istoria URSS şi Istoria modernă. Pentru pregătirea profesorului de istorie se prevedeau 3582 ore de studiu în auditoriu. Dintre acestea 2199 ore de curs şi 1383 ore practice. Prin urmare, planul de învăţământ din anul 1954 pentru facultăţile de istorie a institutelor pedagogice se deosebea de cel din 1947. Deşi se păstra studierea disciplinelor sociale, se mai introduceau discipline istorice noi, ceea ce contribuia la o mai bună pregătire a cadrelor de istorici. O altă modificare a programelor de studii în cadrul tuturor instituţiilor de învăţământ superior a avut loc în anul 1956 prin Ordinul Ministerului Învăţământului Superior al URSS din 3 iulie 1956 „Cu privire la predarea în instituţiile de învăţământ superior a Istoriei Partidului Comunist al URSS, Economiei politice, materialismului dialectic şi istoric”. În ordin se menţionau „lacunele” în predarea disciplinelor menţionate şi necesitatea ridicării nivelului teoretico-ideologic al predării ştiinţelor sociale şi se introducea începând cu anul de studii 1956/1957 în toate instituţiile de învăţământ superior studierea a trei cursuri independente: Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice; Economia politică, Materialismul dialectic şi istoric. În acelaşi an prin Ordinul din 19 octombrie s-a introdus în toate instituţiile de învăţământ superior, inclusiv la facultăţile de istorie, examenul de stat la cursurile „Istoria PCUS” şi „Economia politică”. Aceste modificări erau orientate în primul rând spre depăşirea cultului personalităţii lui Stalin care presupunea de a exclude din programele universitare studierea obligatorie a lucrării „Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Curs scurt”, şi spre ridicarea nivelului pregătirii teoretico-ideologice a tineretului studios. Alt tip de instituţii de învăţământ superior în cadrul cărora erau pregătiţi istorici marxişti erau institutele de învăţători. Planul de învăţământ al acestora se deosebea de cel al institutelor pedagogice şi era prevăzut doar pentru doi ani de studii. Planul conţinea 12 cursuri: Bazele marxism-leninismului (250 ore -12% din numărul de ore în total), Psihologia (85 ore - 4,2%), Pedagogia (116 ore - 5,8%), Igiena şcolară (18 ore - 1%), Educaţia fizică (100 ore - 5%), Istoria lumii antice (158 ore - 7,94%), Istoria medievală (187 ore - 9,4%), Istoria modernă (250 ore - 12,5%), Istoria URSS (448 ore - 22,5%), Metodica predării istoriei (75 ore - 3,7%), Bazele statului şi dreptului sovietic (106 ore - 5,3%) şi Literatura rusă (55 ore - 2,7%), limba republicii (în cazul RSSM - limba moldovenească - 60 ore), literatura republicii (pentru RSSM - literatura moldovenească - 80 ore - 3%). În total volumul cursului constituia la Institutul de Învăţători din Bălţi 1988 de ore. Cele mai importante cursuri după volum, erau Bazele marxism-leninismului, Istoria modernă şi Istoria URSS. Numărul total de ore necesare pregătirii profesorului de istorie în institutele de învăţători era de 1949 ore, din ele ¾ de ore o constituiau prelegerile şi 1/3 orele practice. Astfel, institutele de învăţători reprezentau o formă intensivă de pregătire a învăţătorilor/profesorilor de istorie pentru clasele 5-7. Aceste instituţii de învăţământ au existat până în anul 1956, când au fost transformate în institute pedagogice, au fost desfiinţate sau facultăţile de istorie au fost transferate la universităţi sau institute pedagogice, ca în cazul Institutului de Învăţători din Bălţi care în anul 1954 a fost transferat la Institutul Pedagogic din Chişinău.

b) Nivelul disciplinei de studiu (disciplina şi programul de studiu). Pe lângă planurile de învăţământ o importanţă deosebită o aveau programele de studii. Programele de studii din perioada postbelică reflectau conţinutul de bază al disciplinelor, tematica lecţiilor cu indicarea numărului de ore pentru fiecare temă. Materialul istoric în conţinutul programului de studiu era repartizat sistematic şi cronologic. Istoria era prezentată ca evoluţie a dezvoltării economice şi a relaţiilor sociale în diverse ţări, epoci, în conformitate cu formaţiunile istorice. Spre exemplu, elaborarea programei la cursul „Istoria URSS” a fost încredinţată profesorilor Catedrei Istoria URSS a Universităţii de Stat din Moscova care au întâmpinat dificultăţi mari în elaborarea acesteia întrucât era permanent perfectată în conformitate cu noile directive de partid. În pofida acestui fapt, la 25 mai 1949 Ministerul Învăţământului Superior din URSS a aprobat Planul-Program şi programa cursului Istoria URSS pentru universităţi şi institutele pedagogice, care au fost elaborate ţinând cont de particularităţile campaniei contra „cosmopolitismului”. O importanţă mare în direcţionarea procesului de pregătire a cadrelor de istorici, de asemenea a avut-o programa la cursul Istoriografia istoriei URSS, elaborată de Catedra Istoria URSS a Institutului de Istorie şi Arhivistică din Moscova, care determina conţinutul şi direcţia principală a noii discipline. Ansamblul de discipline, volumul lor, ordinea studierii acestora şi formele de control trebuiau nu doar să dea cunoştinţe sistematizate, dar şi să explice şi convingă viitorii specialişti în corectitudinea politicii interne şi externe a partidului conducător, că există un singur partid, o singură ideologie, patrie şi popor sovietic. Aceluiaşi principiu i-a fost subordonată literatura didactico-ştiinţifică.

c) Nivelul materialului didactic (literatura didactico-ştiinţifică). Cum s-a remarcat anterior, o problemă importantă a ştiinţei istorice interbelice şi postbelice era elaborarea manualelor, care ar fi corespuns atât ştiinţei cât şi deciziilor de partid. Deosebit de „acută” se prezenta problema manualelor de istorie a URSS, conţinutul cărora s-a refăcut de mai multe ori. Manualele după care se studia Istoria Rusiei în primii ani postbelici includeau: „Istoria Partidului Comunist (al bolşevicilor) din toată Uniunea. Curs Scurt”, care servea drept suport de curs la orele de „Bazele marxism-leninismului” până în anii '60. Istoria URSS se studia după „Istoria URSS” sub redacţia lui B.D. Grecov (volumul I) şi M.V. Necikina (volumul II), editat în anul 1939 şi 1940. Printre autorii manualului figurau istorici renumiţi ca: S.N. Balk, C.C.Dmitriev, N.M. Drujinin, M.V.Necikina, V.I.Piceta, L.V.Cerepnin ş.a.. Aceste două volume ale manualului au servit drept bază pentru studierea istoriei Uniunii în universităţi şi institute pedagogice pe parcursul a peste 15 ani. De remarcat că în acest manual, elaborat la sfârşitul anilor 30 abordarea pe formaţiuni a istoriei nu este utilizată: Istoria URSS este tratată cronologic, pe secole - din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul sec. XVIII - în volumul I;  secolele XIX şi XX  - în volumul II. Suporturile de curs, corespunzătoare concepţiei sovietice a ştiinţei istorice, devin manualele dedicate istoriei URSS editate în anul 1956 (volumul I) şi 1959 (volumul II). Ca şi în ediţiile antebelice, în aceste manuale istoria poporului rus era abordată în strânsă legătură cu istoria altor popoare. Însă materialul din aceste volume a fost repartizat în corespundere cu periodizarea procesului istoric pe formaţiuni. Cu editarea volumului II a fost acoperit golul resimţit în literatura ştiinţifică sovietică, cu privire la istoria Rusiei în perioada 1900-1917. Un alt manual popular în rândurile studenţilor în anii 40-50 au devenit prelegerile şefului catedrei Istoria URSS a Universităţii de Stat din Moscova V.I.Lebedev şi prelegerile, publicate în calitate de suporturi didactice a Şcolii Superioare de Partid de pe lângă CC PC(b) din toată Uniunea. În 83 de teme, publicate în blocuri separate în anii 1944-1946, se reflecta istoria URSS din cele mai vechi timpuri până în anul 1934. O importanţă mai mare pentru procesul didactic l-au avut temele dedicate secolului XX, întrucât un manual pe această perioadă până la sfârşitul anilor 60 nu a existat. Un alt suport pentru studenţi a fost manualul la disciplina „Istoriografia rusă” al lui L.N. Rubenştein. Primul manual universitar de Istorie a URSS în „epoca socialismului” a fost publicat în anul 1957 sub redacţia lui M.P. Kim. Un neajuns al acestor manuale şi suporturi didactice era faptul că nu ofereau posibilitate studenţilor să lucreze cu izvoarele, textele documentelor, hărţile, etc.. Acest lucru împiedica educării aptitudinilor creative la tinerii istorici, şi promova încrederea în tot ce este publicat în ediţiile oficiale. Într-o măsură oarecare acest gol a fost înlăturat prin editarea la începutul anilor 50 a unui şir de cărţi de lectură, crestomaţii, practicumuri. Spre exemplu setul de manuale şi suporturi didactice la disciplina „Istoria lumii antice” arăta în felul următor: Бокщанин А.Г. Древняя Греция и древний мир. Курс лекций, прочи­танный в Высшей партийной школе при ЦК ВКП(б) (М., 1950); Авдиев В. История древнего Востока. (Л., 1953); Древний Восток. Книга для чтения./Под ред. В.В. Струве (М., 1953); Древний Рим. Книга для чтения./Под ред. С.Л. Утченко. (М., 1950); Древняя Греция. Книга для чтения./Под ред. С.Л. Утченко и Д. П. Калистратова (М., 1954) şi altele. La istoria medievală se utiliza manualul în două volume de istorie medievală, sub redacţia lui E.A. Kosminski şi S.D.Scazkin elaborat de savanţii Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe din URSS şi Universităţii de Stat „M.V.Lomonosov” din Moscova. În afară de aceasta, studenţii utilizau Crestomaţia la istoria medievală sub redacţia lui S.D. Scazkin în trei volume. În ce priveşte manualele la istoria modernă, până la sfârşitul anilor 50, au fost pregătite suporturile metodice sub redacţia savanţilor I.S.Galkin şi E.Efimov, F.V.Potemkin şi A.I.Molok, A.L.Narociniţki şi B.F.Porşnev, N.E.Zastekner, V.M.Hvostov. Aceste suporturi de curs aveau structură diferită şi erau destinate unele din ele universităţilor, şi altele - institutelor pedagogice. A fost publicat de asemenea manualul de Istorie a Asiei şi Africii sub redacţia lui I.M.Reisner şi B.K.Rubţov. În aşa mod, manualele şi suporturile de curs, elaborate în anii 30-50 erau orientate nu doar la formarea convingerilor ideologice, dar şi spre trezirea interesului faţă de istorie, analiza şi interpretarea aprofundată a evenimentelor. Popularitatea mare a acestor manuale este demonstrată de numeroasele ediţii a lor în anii 50-60. Totuşi, în majoritatea instituţiilor de învăţământ superior din URSS, literatura ştiinţifică era insuficientă. De exemplu la Institutul Pedagogic în anul 1947, volumul II al manualului de sub redacţia academicianului M.V.Necikina de Istoria URSS, se găsea în bibliotecă doar în două exemplare, la istoria URSS în secolul XX erau într-un număr mic, doar lecţiile Şcolii Superioare de Partid. O situaţie asemănătoare era şi în alte instituţii de învăţământ superior. Astfel în anii 40 principala sursă de cunoştinţe pentru studenţi rămâneau orele de curs şi prelegerile profesorilor.

 Analizând conţinutul învăţământului istoric superior în anii '40-'50 observăm două trăsături importante ale societăţii sovietice: interacţiunea puterii cu ştiinţa istorică şi legătura strânsă dintre ideologie şi istorie, iar uneori şi confundarea acestora. În pofida spaţiului mare pe care îl ocupau disciplinele ideologice, facultăţile de istorie pregăteau printre cadrele de partid şi propagandişti - specialişti în domeniul ştiinţei istorice. Cunoştinţele şi deprinderile profesionale obţinute în cadrul facultăţilor de istorie le permiteau studenţilor să activeze atât în domeniul învăţământului cât şi al ştiinţei. Totuşi politica unică de stat în domeniul învăţământului superior, s-a transformat în întreaga URSS în cultul „adevărului” unic, convenabil statului sovietic. Pe mulţi ani teza despre „esenţa de clasă a ştiinţelor umanistice” a devenit determinantă în cadrul pregătirii cadrelor în sistemul învăţământului superior sovietic. O astfel de orientare politică a dus la îndepărtarea ştiinţei şi învăţământului sovietic de cel general-uman, din start condamnându-l la izolare şi stagnare. Planurile de învăţământ, programele de studii, materialele didactice şi manualele universitare trebuiau să corespundă în tocmai obiectivului general de partid „construcţia comunismului”, pregătirea specialiştilor pentru  educarea omului sovietic.

IMPORTANȚA TRATATULUI DE LA TRIANON.

 

IMPORTANȚA TRATATULUI DE LA TRIANON

 Sărbătoririle, aniversările şi comemorările fac parte din viaţa cotidiană a popoarelor civilizate. Ne gândim şi la înfrângeri, aşa cum ne gândim şi la victorii, le readucem pe toate, din când în când, în memorie, fiindcă din toate avem de învăţat. Sunt regimuri politice şi popoare care accentuează tragediile, precum sunt altele care glorifică împlinirile. Românii nu s‑au gândit niciodată cu prea multă insistenţă la nereuşitele lor istorice - şi au fost destule de‑a lungul vremii! -, preferând amintirea, uneori prea apăsată, a victoriilor. Poate să se reflecte în această atitudine şi câte ceva din firea noastră de popor latin. Vecinii sârbi, de exemplu, dimpotrivă, au făcut din tragica bătălie de la Kossovopolje, din 1389 (în urma căreia turcii au luat iniţiativa în regiune), un moment de referinţă pentru identitatea lor naţională şi un simbol al sacrificiului pentru credinţă. Vecinii unguri au găsit cu cale să considere anumite înfrângeri situate de‑a lungul istoriei lor drept evenimente memorabile sau chiar sărbători naţionale. Epoca Modernă începe, de exemplu, în istoria Ungariei, în 1526, odată cu „dezastrul” de la Mohács; 15 martie 1848 (când s‑a decis, între altele, „unirea Transilvaniei cu Ungaria”) marchează gloria unei revoluţii pierdute; 23 octombrie 1956 este ziua altei revoluţii înăbuşite în sânge, de data aceasta de tancurile sovietice; 4 iunie 1920 este ziua „catastrofei” de la Trianon etc.. În ultima vreme tot auzim de numele de Trianon, legat de semnarea, în urmă cu mai bine de un secol, a unui tratat de pace. La finele Primului Război Mondial, s‑a încheiat câte un tratat de pace de către toate puterile învingătoare la un loc cu fiecare dintre statele învinse luate separat. De aceea, în anii 1919‑1920, s‑au semnat la Paris şi în împrejurimi cinci documente care puneau capăt oficial războiului. Tratatul de la Trianon este ultimul din seria celor cinci. Se cheamă aşa după numele palatului numit Marele Trianon, de lângă somptuosul Versailles. Dacă nu se semna acolo acest tratat dintre puterile aliate şi asociate şi Ungaria, probabil că puţini români ar fi auzit de Trianon. Documentul regla toate problemele dintre învingători şi Ungaria, care, la declanşarea războiului, nu fusese subiect de drept internaţional. De fapt, pentru prima oară după circa o jumătate de mileniu (1541‑1920), Ungaria redevenea o ţară independentă, recunoscută oficial ca atare tocmai prin acest înscris. Tratatul consfinţea, între multe alte lucruri, desprinderea din teritoriul Ungariei istorice („Ungaria coroanei Sfântului Ştefan”) a tuturor teritoriilor (ţări, provincii) în care ungurii erau minoritari sub aspect demografic. Aceste teritorii erau, în principal, Croaţia şi Voivodina, Slovacia şi Transilvania, care au fost recunoscute ca făcând parte din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Cehoslovacia şi, respectiv, România. Prin aceste decizii (şi prin cele ale Tratatului de la Saint Germain), „Ungaria istorică” pierdea în favoarea populaţiilor majoritare, care‑şi deciseseră destinul în 1918, cam două treimi din teritoriu. Acest document, ale cărui prevederi sunt valide, în general, şi astăzi, este prezentat de propaganda maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică făcută de către marile puteri occidentale Ungariei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic”. De aceea, mulţi maghiari văd în Tratatul de la Trianon momentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de către Marile Puteri a „provinciilor sale istorice”, anume Transilvania, Slovacia, Croaţia etc.. Care este realitatea? Mulţi spun astăzi, în plin relativism, că adevărul este aşa cum îl vede fiecare („adevărul semnificaţie”), ceea ce este, însă, evident, lipsit de consistenţă logică. Când vorbim despre noua arhitectură a Europei Centrale şi de Sud‑Est de după Primul Război Mondial, este obligatoriu să facem distincţie între realităţile de fapt şi cele de drept. De fapt, toată ordinea veche a regiunii s‑a prăbuşit în anul 1918, când au căzut patru imperii şi s‑au format noi state ori s‑au întregit altele, după criterii etnice şi naţionale. Cauza acestei imense schimbări a fost, fără îndoială, lupta de emancipare naţională a popoarelor, declanşată în secolul al XVIII‑lea şi ajunsă la apogeu în „secolul naţionalităţilor” şi la anii 1900. Ocazia schimbării iminente a fost, fără îndoială, războiul mondial, „marele război”, care a favorizat împlinirea voinţei popoarelor, pe fondul înfrângerii Puterilor Centrale. De drept, noua ordine a fost acceptată în anii 1919‑1920, prin pomenitele tratate de pace. Pentru români, cehi, slovaci, croaţi etc., momentul culminant al schimbărilor a fost toamna anului 1918. Tratatul de la Trianon înseamnă pentru aceste popoare doar desăvârşirea procesului, prin consfinţirea internaţională a unei realităţi preexistente. În viziunea acestor popoare, nu Marile Puteri au creat România Întregită, Slovacia (în cadrul Cehoslovaciei) şi Croaţia (în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor), ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în urma mişcărilor de emancipare naţională. Este clar pentru oricine că nu Trianonul a hotărât destrămarea Imperiului Austro‑Ungar, ci chiar naţiunile care nu au mai vrut să trăiască în „închisoarea popoarelor”. Pentru români, Tratatul de la Trianon nu are cum să fie considerat drept înfăptuitor al unirii Transilvaniei cu România, din moment ce acest document a oficializat doar, în plan internaţional, o realitate mai veche. Unirea provinciilor româneşti, inclusiv a Transilvaniei, cu România nu s‑a făcut în urma tratatelor încheiate de învingători cu statele învinse (prin urmare, nici în urma Trianonului), ci datorită mişcării de emancipare naţională, culminate cu deciziile luate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar a consfinţit în plan internaţional actul înfăptuit de români în 1918. Frontierele României Întregite nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci şi la Saint‑Germain (graniţa de nord‑vest a României, cu Polonia), Neuilly‑sur‑Seine (graniţa de sud‑est, cu Bulgaria), protocolul de la Paris (granița de est, cu Rusia Sovietică). Astfel, pentru români, Trianonul este doar un episod juridic, legat de graniţa de vest a României (este drept, extrem de importantă), din epopeea Marii Uniri. În consecinţă, aceste acţiuni ale Marilor Puteri, exprimate prin tratatele pomenite, se referă la recunoaşterea internaţională a deciziilor popoarelor, la noua arhitectură europeană de după Marele Război, care nu este decizia Marilor Puteri. Marile Puteri nu au făcut decât să recunoască actele popoarelor eliberate. Popoarele din vecinătatea României au învăţat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu răspundă mereu şi punctual provocărilor venite de la Budapesta. Partea ungară urmăreşte să se întâmple tocmai acest lucru şi, din păcate, mulţi români cad în această capcană. Argumentele principale ale Ungariei împotriva Trianonului erau bazate, la 1920, pe dreptul istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoare a maghiarilor în Bazinul Carpatic”. De altminteri, în anumite documente orchestrate de cercuri oficioase ale Budapestei, se iterează şi astăzi ideea rasistă că, la 1920, Marile Puteri occidentale au dat Transilvania, „perla Regatului Ungariei”, pe mâna „necivilizatei Românii balcanice”. Argumentele României, Slovaciei, Croaţiei etc. se centrează pe etnia majorităţii populaţiei, pe decizia majorităţii populaţiei, pe dreptul popoarelor de a‑şi hotărî singure soarta (principiul autodeterminării popoarelor, susţinut şi impus de SUA prin preşedintele Woodrow Wilson). După cum se vede, este vorba despre două viziuni complet diferite. În dreptul internaţional, nici la 1919‑1920 şi nici acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu fac parte din arsenalul democraţiei şi nu au fost recunoscute de către comunitatea internaţională. Poziţia Ungariei este singulară, izolată, pe când poziţia României este împărtăşită de mai mulţi actori în cadrul configuraţiei internaţionale. Deciziile de recunoaştere a noilor state şi a celor întregite la 1918 au fost revalidate (în mare măsură) după al Doilea Război Mondial, apoi la Conferinţa de la Helsinki (1975) şi apoi după căderea Cortinei de Fier. Pentru noi, pentru români, este dureros că au rămas în vigoare urmările Pactului Ribbentrop‑Molotov (încheiat la 23 august 1939), care, deşi a fost denunţat, produce, în continuare, efecte. Dar acest fapt grav nu are legătură cu Trianonul. Graniţa de vest a României cu Ungaria, cu excepţia episodului din 1940‑1944 (petrecută în timpul unui regim totalitar fascist, condamnat de toate instanţele internaţionale), a rămas de mai bine de un secol neschimbată, fiind considerată expresia relaţiilor democratice şi a principiilor internaţionale de convieţuire paşnică. Unirea Transilvaniei cu România nu a fost actul unei elite (deşi elita l‑a votat), ci un act democratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegaţi, aleşi şi numiţi din partea unităţilor administrativ‑teritoriale, partidelor politice, bisericilor, asociaţiilor profesionale, femeilor, studenţilor etc., au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele lor individual, ci şi al milioanelor de români care le‑au delegat dreptul de vot, prin documente de încredinţare, numite „credenţionale” (publicate recent, în cele opt volume ale lucrării monumentale numite „Construind Unirea cea Mare”, elaborate de Universitatea „Babeş‑Bolyai”). Prin urmare, un vot exprimat la Alba Iulia este votul a zeci şi sute de români, iar toate cele 1228 de voturi reprezintă, de fapt, poziţia tuturor românilor transilvani. Conform recensămintelor austro‑ungare, românii reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei (cu Banatul, Crişana şi Maramureşul). După orice război, oriunde şi oricând în lume, au fost învinşi şi învingători. Întotdeauna, învinşii au fost pedepsiţi, iar învingătorii au decis soarta ţărilor din zona lor de acţiune. Însă, pentru prima oară în istorie, învingătorii din Primul Război Mondial au fost obligaţi să ţină seama, în proporţie covârşitoare, de voinţa popoarelor implicate. Învinşii, ca întotdeauna, au avut frustrările şi suferinţele lor, dar, în cazul special al poporului maghiar, o parte din elită (cea de extracţie nobiliară) a cultivat mentalitatea de victimă obligată să se răzbune. În consecinţă, tot ceea ce face România legat de Trianon trebuie să fie detaşat de contingent, trebuie tratat fără înverşunare şi încadrat în contextul general de recunoaştere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Neuilly‑sur‑Seine, Trianon şi Sèvres) din 1919‑1920. România de la 1918 s‑a legitimat în lume, iar legitimarea au făcut‑o instanţele internaţionale de atunci şi au repetat‑o mereu cele care au urmat, până astăzi. Istoria este interpretată diferit de către diferitele popoare. Românii, polonezii, cehii, slovacii, croaţii, lituanienii, letonii, estonienii şi mulţi alţi europeni celebrează tratatele de pace de la Paris tocmai fiindcă acestea au acceptat deciziile popoarelor de formare a noilor state naţionale şi federale, pe ruinele imperiilor german, austro‑ungar, ţarist şi otoman. Este drept că aceste realităţi noi au fost acceptate de către puterile aliate şi asociate, învingătoare în cadrul Primului Război Mondial. Dar aşa s‑a întâmplat de când este lumea. De mai bine de un secol şi până astăzi, alte decizii cu putere juridică internaţională au confirmat - în linii mari - tratatele din anii 1919‑1920 şi existenţa statelor naţionale din regiune, aşa că orice discuţie nostalgică despre vechi imperii şi state multinaţionale devine caducă. Între poziţiile oficiale ale Ungariei şi României este o diferenţă de accent, dar accentul este grav. România vede noul eşichier politic‑teritorial al Europei Centrale ca parte a unui proces înfăptuit de popoare (1918) şi legitimat de Marile Puteri (1919‑1920), pe când Ungaria vede doar legitimarea şi doar momentul 1920, neglijând complet rolul popoarelor. Evident, Tratatul de la Trianon are importanţa sa internaţională şi naţională greu de estimat şi imposibil de minimalizat: el a legitimat voinţa dreaptă a poporului român şi ne‑a întărit în plan internaţional o moştenire scumpă. Popoarele cărora li s‑a recunoscut dreptatea istorică prin tratatul de la Trianon au cuvânt să‑l apere şi să‑i susţină justeţea, din moment ce toate tratatele internaţionale care i‑au urmat l‑au confirmat. Cu alte cuvinte, cu excepţia Imperiului Rusesc (care s‑a refăcut mereu în diferite forme), toate celelalte imperii destrămate de popoare în 1918 au rămas doar o amintire istorică. În schimb, statele polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, croaţilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc., create, recreate, întregite sau renăscute după Primul Război Mondial, au rămas şi dăinuie şi astăzi. În consecinţă, prima noastră menire este să ducem mai departe moştenirea lăsată de acei mari bărbaţi de stat şi „părinţi ai patriei” care au construit deciziile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia şi care au făcut posibil Trianonul. Este bine să medităm din când în când asupra acestei moşteniri şi să nu ne întrebăm atât - ca să parafrazez o mare conştiinţă a lumii - ce ne‑a dat nouă ţara, cât ce i‑am dat noi ţării.

VREMURI TULBURI ÎN MOLDOVA SECOLULUI XVI.

 

VREMURI TULBURI ÎN MOLDOVA SECOLULUI XVI

 Petru Rareș, Luceafărul renumitului scriitor și avocat Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918) a trecut în neființă la începutul lui septembrie 1546. Dintre cei trei fii legitimi ai lui au urmat la domnie doi: Iliaș Rareș (1546-1551) care a trecut la islam și Ștefan Rareș (1551-1542) care a fost asasinat de boieri la Țuțora la începutul lui septembrie. Al treilea, Constantin Rareș a murit în 1554, prin ajutorul dat de cumnatul său Alexandru Lăpușneanu. Un fiu nelegitim, Iancu Sasul, fost domn al Moldovei (1579-1582), a fost decapitat la Liov (azi în Ucraina) în decembrie 1582. Fiicele lui Petru Rareș au fost căsătorite cu două capete încoronate: Chiajna (Mircioaia) cu Mircea Ciobanu domn al Țării Românești (trei domnii, 1545-1559) mort probabil otrăvit și Ruxandra cu Alexandru Lăpușneanul (două domnii 1552-1568), mort probabil otrăvit de soție care își răzbuna mama, sugrumată din ordinul soțului. După asasinarea lui Ștefan Rareș în 1552 a urmat domnia de două, trei zile în septembrie a lui Joldea, care trebuia să vină la Suceava să se căsătorească cu Ruxandra, fiica lui Petru Rareș și a Elenei. La Șipote pe râul Jijia a fost luat prizonier de stolnicul Petrea și închis în mănăstire. Petrea era fiul nelegitim al lui Bogdan al III-lea (1504-1517) și al Anastasiei din ținutul Lăpușnei. A luat numele de Alexandru, și a devenit domn ajutat de poloni și de boierii care îl asasinaseră pe Stefan Rareș. S-a căsătorit cu Ruxandra și a fost confirmat de sultan. Dar după puțini ani boierii au regretat alegerea noului domn. Politica de obediență față de poloni și turci a nemulțumit și au început pârile la Poartă și solia la Habsburgi (împăratul imperiului romano-german era Ferdinand I 1546-1564, rege și al Ungariei). Ura boierilor împotriva domnului i-a determinat să prefere un străin de neam, țară și religie în locul stăpânului legitim pe care-l doreau îndepărtat. Acesta era aventurierul cunoscut sub numele de Despot Vodă (nov. 1561-nov 1563). Era grec de origine. Își alcătuiește o genealogie fantezistă. Se trăgea din eroii greci legendari, din împăratul bizantin Heraclius (610-641), descendent din Lazăr Brancovici despotul Serbiei și rudă cu Doamna Ruxandra a Lăpușneanului, a cărei mamă era Elena Brancovici. În 1552 luptase în oștile împăratului romano-german Carol Quintul (1519- 1556, fratele lui Ferdinand) împotriva francezilor. O combinație stranie. Carol, regele prea catolic avea un căpitan protestant. A colindat Europa. S-a dus în Saxonia, la Wittenberg unde Martin Luther (1483- 1546) inițiatorul Reformei afișase la 31 octombrie 1517 cele 95 de teze pe porțile catedralei. În 1555 îi scria lui Filip Melanchton (1497-1560) adeptul luteranismului, recomandându-se Iacob Basilicos marchizul, despot de Samos. Apoi a trecut prin Suedia, Prusia, Polonia, Transilvania și a ajuns în Moldova la ruda sa Doamna Ruxandra. Folosindu-se de diploma de confirmare a genealogiei sale acordată de Carol Quintul, se declara despot de Samos cavaler al neînvinsului împărat și conte palatin. Carol Quintul îi acordase titlul de „cavaler laureat și conte al curții noastre imperial”, conferindu-i dreptul de a consacra notari publici, doctori, magistrați și bacalaureați în litere și să numească poeți laureați. Cronicarul Azarie îl aprecia: „Om iscusit în războaie … și-a adunat bărbați din toate limbile, pricepuți în lupte, viteji, crunți ca și leii, cu inimă îndrăzneață.” Cunoscând realitățile moldovenești Despot a plănuit să ajungă suveranul țării, să ocupe și scaunul Valahiei unind cele două țări românești, apoi să elibereze Grecia și să înceapă războiul împotriva turcilor. A început să caute aliați și să comploteze împotriva domnului. În 1560 din Transilvania apelează la Ferdinand să obțină ajutor pentru înlocuirea Lăpușneanului pretextând că acesta este un tiran crud. Brașovenii, în 1558, notau în register „Magnificus despotas reversurus stimat respectat in Moldaviam”, iar moldovenii îl numeau în 1560 „Domnus noster Despot” deși nu luase domnia. O scrisoare a boierilor moldoveni afirma că „Alexandru a fost făcut domn de poloni, că e un țăran, scoate ochii, spânzură, taie capetele, trage în țeapă, are de gând să turcească țara cum a făcut cumnatul sau Mircea Ciobanul.” Un diplomat, trimisul imperial afirma că Moldova era țara schingiuiților. Lăpușneanu, prin spionii săi a aflat de intențiile și acțiunile lui Despot. A vrut să scape de intrus prin otrăvire, dar Despot a fugit la poloni, la nobilul Albert Laski. La rândul său Despot a încercat să-l otrăvească pe Lăpușneanu printr-un medic, fără succes. Despot și-a încropit o armată. Laski și-a vândut moșiile pentru 20.000 de florini cu ajutorul cărora a tocmit mercenari. Pentru banii avansați, Despot l-a declarat „succesorul nostru la tronul Moldovei.” În armata lui Despot s-au angajat mercenari germani, maghiari, croați, spanioli, archebuzieri flamanzi. Ungurii n-au fost loiali până la sfârșit. La asediul Sucevei de către Tomșa, l-au trădat și i-au prădat vistieria. „Umblau mai mult după pradă, decât după izbândă” (Hurmuzachi). În lupta pentru scaun Despot avea 2.000 de oșteni mercenari încercați. Bineînțeles polonii ajutau pe Lăpușneanu. Ca să adoarmă bănuielile domnului, Despot a difuzat știrea că ar fi murit ca urmare a încercării de suprimare. Cu ajutorul lui Ferdinand și al lui Laski, Despot a revenit în Moldova. Lupta s-a dat la Verbia (pe râul Jijia) lângă Botoșani, la 18 noiembrie 1561. Lăpușneanu trădat de comandantul armatei Ion Moțoc, a trebuit să fugă și după o nouă încercare de rezistență a fugit în Turcia. Și astfel, după spusele lui Alexandru D. Xenopol (1847-1920) „era primul grec care a ocupat un scaun domnesc în Țările Române”. Bătălia de la Verbia a fost obținută de armele de foc ale mercenarilor lui Despot. Interesant este faptul că protestanții poloni au luptat în armata lui Despot împotriva catolicilor poloni care erau în armata Lăpușneanului. Despot se autonumea Ioan Voievod. Adoptase denumirea voievodală românească a domnului, de la apelativul IO din titulatura domnească. A luat numele domnesc de Ioan. Titulatura în scrisorile către habsburgi în 1562 era „Heraclides Iacobus Basilicus Dei Gratia Despotos Sami ac Regni Moldoviae Princeps”, titlu recunoscut de împăratul Ferdinand. În 1560, într-o scrisoare către brașoveni se declara „Heraclide Basilic Iacob din mila lui Dumnezeu despot de Samos” (Peste trei secole scriitorul, memorialistul și prim-ministrul Ion Ghica a fost cinci ani bei de Samos). Despot a intrat în Suceava afirmând că s-a așezat în țara strămoșilor săi. Grecul devenise subit moldovean. Turcii nemulțumiți intenționau să facă Moldova pașalâc. Despot a trimis o epistolă sultanului în care pretindea că nu s-a ridicat împotriva lui Soliman, ci a tiranului. A fost chemat de locuitori și se oferă să mărească tributul de la 30.000 la 50.000 de galbeni. Sultanul îl considera pe Despot „acest al nostru ales cinstit și între ai săi domni egal, demn de toată demnitatea și cinstea domn Ioan voievod”. Pe Lăpușneanu sultanul îl numea „sclavul meu”. Turcii au acordat învestitura fără majorarea haraciului. În 1564 moldovenii au dublat tributul (Lăpușneanu). În același timp Despot pregătea lupta împotriva turcilor cu ajutorul lui Ferdinand. Cu diplomație Despot obținut protecția Franței și a regelui Boemiei. A ridicat în dregătorii mulți boieri loiali. Moțoc a fost răsplătit cu vornicia. Lui Laski, pentru datoria uriașă, i-a încredințat cetatea Hotin. Apoi s-a răzgândit, fapt ce i-a tras dușmănia polonului. Acesta s-a aliat cu nobilul polono-lituanian Dimitrie Wisniowiecki care dorea domnia Moldovei, mai îndreptățit decât Despot. Era înrudit cu suveranii Moldovei. Tatăl său Ivan era căsătorit cu Magdalena, sora Elenei, Doamna lui Petru Rareș. Despot a favorizat religia protestantă fapt ce a nemulțumit preoții ortodocși. La Hârlău a înființat pentru luterani o școală, celebra Schola latina care după un incendiu a fost mutată la Cotnari, unde deseori Despot își avea reședința, localitate cu numeroși sași protestanți. La școală activa umanistul german Ioan Sommer (1542-1574) secretarul domnului care a redactat o biografie a lui Despot. Domnul Moldovei era un erudit. Cândva scrisese în latinește o lucrare intitulată „De arte militari” (Despre arta militară). Cunoștea multe limbi. Intenționa să dea țării un cod de legi și pusese un grec să elaboreze textul. A bătut monede de aur și argint. Moneda din 1562 avea numele Maicii Domnului - „Patrona Moldaviae” și este o monedă mică de argint asemănătoare asprului. Tot din argint dar și din aur este moneda din 1563 în care se autointitulează „Pater patriae” și este de mărimea talerului. Despot a folosit un simbol al puterii și suveranității din Europa Apuseană: sceptrul. A fost folosit rar de domnii români (Vasile Lupu, Mihnea al III-lea). Buzduganul (cu care a fost ucis Despot) era simbolul stăpânului. Nu trebuie confundat cu schiptrul care era un steag (mare al domnului, de învestitură, steaguri turcești, leșești). Nevoia imperioasă de bani l-a determinat să pună biruri sporite. În 1563 a impus o nouă dare de un galben pentru gospodăria țăranilor fapt ce a provocat mare ură și dușmănie. La Hotin țăranii nemulțumiți l-au luat prizonier și au cerut anularea birului și dreptate împotriva boierilor care luau pământurile celor care nu plăteau și popilor (a protestanților în special, dar și a ortodocșilor) care erau pricina tuturor nenorocirilor. Ca să obțină bani Despot a topit odoarele din biserici. Despot s-a sprijinit pe armata de mercenari. În 1562 Ferdinand aprecia că Despot poate mobiliza o armată de 40.000 de călăreți și 60.000 de pedeștri, fără arme de foc. Cifra este desigur exagerată. Un diplomat italian afirma că moldovenii erau înarmați cu sulițe foarte lungi, săbii încovoiate și scuturi. Tensiunile s-au acumulat. Boieri nemulțumiți, țărani sărăciți, mercenari nesătui. S-a format un complot, apoi o coaliție împotriva lui Despot: Laski, hatmanul Ștefan Tomșa, boierii moldoveni. Tomșa, după cele scrise de cronicarul Azarie era „frumos la înfățișare, viteaz, cu inima îndrăzneață și avea dragoste caldă pentru adevărata credință”. Era apărător al Bisericii ortodoxe împotriva confesiunilor străine ale papistașilor și reformaților. Tomșa fusese proclamat domn de moldoveni încă din august 1563. Însă sufletul său nu era la fel de frumos ca fizicul. Boierii moldoveni îl cheamă în ajutor și pe cneazul Dimitrie Wisniowiecki căruia-i promit coroana Moldovei. Insistă și Tomșa care avea alte planuri. Coroana o vrea el, nu era pentru alt străin. Cneazul era organizatorul căzăcimii zaporojene (numele provenea de la cuvintele ucrainiene za poroje - la pragurile Niprului). Tomșa, Laski, Wisniowiecki intră cu oștile lor în țară. Boierii fideli solicită sultanului recunoașterea lui Tomșa ca domn. Poarta l-a numit domn tot pe Lăpușneanu. Tomșa cel cu două fețe, care intrase în țară pentru a-i lua locul lui Despot, își anunță domnul că Wisniowiecki a chemat în ajutor tătarii pentru a-l înfrânge pe Despot. Îi cere domnului să-i trimită cavaleria formată din mercenari spre a-i înfrânge pe tătari. Despot de bună credință îi trimite cavaleria de unguri, germani, poloni care sunt îmbătați și masacrați de oștenii lui Tomșa. După această trădare a suveranului, urmează cea asupra aliatului. Îl cheamă pe cneaz cu cazacii să pornească asupra lui Despot. Însă în cursa întinsă sunt măcelăriți cazacii, iar cneazul prizonier este trimis la Stambul, unde torturat a murit în cârlige după trei zile. Despot se închide în Suceava. Asediul cetății a început la 8 august 1563. „A fost război ziua și noaptea și vărsare de sânge și pieire de ostași”, susțin cronicile. Trei luni artileria lui Tomșa lovește zidurile Sucevei. La Târgu Neamț ocupat de oștenii lui Tomșa sunt măcelăriți soldați și muncitori străini. Este ucisă văduva episcopului protestant. Este dărâmată școala de la Cotnari. Fugar, Johannes/Ioan Sommer rătăcește trei luni prin păduri. O fiică a lui Despot este ucisă iar maică-sa grecoaica, trimisă la mănăstire. Sunt masacrați soțiile și copii oștenilor lui Despot din Suceava. Tomșa, „omul cu mare inimă” cum îl numea Grigore Ureche, n-are inimă deloc. Nu reușește să cucerească și atunci recurge la tactica obișnuită, trădarea. Cumpără comandantul garnizoanei pentru a preda cetatea. Despot a aflat și cu mâna lui execută pe trădător, fapt ce a iscat ura oștenilor garnizoanei. Tomșa jură că oștenii garnizoanei vor fi lăsați liberi dacă predau cetatea și de nume de viclenie să se curățească (nu vor fi considerați trădători). Oștenii lui Despot deschid porțile. Tomșa se afla în satul Areni. Despot singur, fără oșteni și suită, s-a îmbrăcat în straie de domn, cu coroana pe cap și s-a dus la Areni să se închine lui Tomșa. Acesta l-a mustrat pentru jefuirea bisericilor și alte fărădelegi. L-a lovit cu buzduganul. Ca de obicei, mulțimea lașă și servilă, l-a ucis cu numeroase răni. Capul i-a fost tăiat de călăul tătar și dus în Turcia în divanul stambuliot. Coroana de aur a fost spartă în bucăți și alte bijuterii au fost furate de unguri, care în trecere jefuiau și mănăstirea Putna. Așa a fost sfârșitul lui Despot Vodă la 25 noiembrie 1563. Nicolae Iorga l-a considerat reprezentant al Renașterii europene. Boierimea moldavă îl susținea pe Tomșa pe care îl consideră că este os de domn, fiul lui Ștefan cel Tânăr (Ștefăniță 1517-1527). Sultanul a poruncit beglerbegului Rumeliei să-l repună pe Lăpușneanu în scaun. Lăpușneanu plătise scaunul Moldovei cu peste 200.000 de galbeni și primise steagul de învestitură. Tomșa a domnit toată iarna 1653-1654 în Moldova. Armatele turco-tătare nu reușeau să treacă Dunărea înghețată, iar țăranii din oștirea lui Tomșa ar fi murit bucuroși pentru domnul lor. Lăpușneanu cheltuise mult și nu renunța la domnie. Grigore Ureche amintea cuvintele sale: „De nu mă iubesc ei, eu îi iubesc pre dânșii și de nu mă vrea țara, eu o vreau pe dânsa, și voiu tot merge, ori cu voie, ori fără voie.” După izvoare săsești Tomșa a fost alungat din Moldova la 20 februarie 1564. Oștirea sultanală a turcilor și tătarilor au acoperit țara ca un roi prădând și arzând. Tomșa a fugit în Polonia care sprijinise militar domnia lui. Și-a luat ca amintire întreg tezaurul țării care număra vreo 300.000 de ducați (un ducat=un florin de aur=galben austriac). În martie-aprilie sultanul cere regelui Poloniei Sigismund al II-lea August (1548-1572) „să-l aresteze pe acest vagabond, dacă vrea să se refugieze la voi și să-l trimită viu sau mort sultanului că a făcut mult rău și necazuri țării sale.” La solicitările imperioase ale turcilor Tomșa și boierii lui (vornicul Ion Moțoc marele vătaf al Iașilor, vornicul Drăghici/Petru Spancioc, postelnicul Iosif Veveriță) au fost executați la Lvov/Liov prin decapitare la 26 aprilie 1564. Tomșa a suferit moarte de lotru. La 1 mai Lăpușneanu mulțumea regelui Poloniei pentru omorârea trădătorilor și dușmanilor săi. Trupurile trebuiau înhumate la biserica grecească a Maicii Domnului, dar au fost duse la biserica Sfeti Onufrie (Sfântul Onofrei) din Liov, afară din târg. Mormintele lor nu mai există. După ocupare abuzivă a Bucovinei de Sus de către ocupația sovietică în 1940 multe cimitire românești au fost distruse, biserici, instituții și clădiri de către ucrainieni, dușmanii ereditari ai românilor. La judecata regală au fost condamnați la moarte patru vinovați și alți 17 boieri refugiați au fost absolviți de vină. În timpul domniei, Tomșa și-a atribuit o titulatură ciudată: „Wayvoda moldaviensis, princeps Walachiae et caetera.” Tezaurul Moldovei răpit de Tomșa a rămas în Polonia. A fost primul domn moldovean care a fost jefuit de regele Poloniei. Tezaurul Moldovei cuprindea și birul pentru sultan care fusese strâns din plânsul, sudoarea și sângele oamenilor sărmani. În aprilie 1567, la trei ani de la execuția lui Tomșa, Lăpușneanu reproșa regelui Sigismund August faptul că „tot tezaurul nostru împreună cu odoarele răpite de Despot din bisericile și mănăstirile Moldovei se aflau încă în vistieria din Liov.” Nu fuseseră restituite moldovenilor. După revenirea în țară în a doua domnie, Lăpușneanu s-a răzbunat pe cei care au complotat și participat la înlocuirea lui. La un festin se spune că a ucis 47 de boieri (după alte izvoare, 60). Doar câțiva s-au salvat cu picioarele rupte, după saltul de la ferestre în curte. Răzbunarea divină nu a întârziat. A murit (posibil otrăvit) la 11 martie 1568 și înmormântat trei zile mai târziu.

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a treisprezecea).

 

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a treisprezecea)

61. IIsus îl vindecă pe un băiat demonizat:

MATEI 17:14-20 MARCU 9:14-29 LUCA 9:37-43;

DISCIPOLII AU NEVOIE DE O CREDINŢĂ PUTERNICĂ PENTRU A-L VINDECA PE UN BĂIAT DEMONIZAT:

 Când coboară de pe munte, Iisus, Petru, Iacov şi Ioan sunt întâmpinaţi de o mare mulţime. Ceva nu este în regulă. Nişte scribi s-au strâns în jurul discipolilor şi poartă o discuţie aprinsă cu ei. Oamenii sunt foarte surprinşi să-l vadă pe Iisus şi aleargă spre El ca să-l salute. „Despre ce discutaţi atât de aprins cu ei?”, îi întreabă El (Marcu 9:16). Un om din mulţime îngenunchează înaintea lui Iisus şi îi explică: „Învăţătorule, l-am adus la tine pe fiul meu pentru că are un spirit care l-a lăsat mut. Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ, iar el face spume la gură, scrâşneşte din dinţi şi îşi pierde puterile. Le-am spus discipolilor tăi să-l scoată, dar n-au putut” (Marcu 9:17, 18). Din câte se pare, scribii îi critică pe discipoli pentru că nu au reuşit să-l vindece pe băiat, poate luând în râs încercările lor. De aceea, în loc să-i răspundă acelui tată deznădăjduit, Iisus se adresează mulţimii: „O, generaţie necredincioasă şi denaturată! Până când va trebui să rămân cu voi? Până când va trebui să vă suport?”. Aceste cuvinte aspre le sunt, fără îndoială, adresate scribilor, care i-au pus pe discipoli în dificultate cât timp a lipsit El. Întorcându-se către tatăl copilului demonizat, Iisus spune: „Adu-l pe fiul tău aici!” (Luca 9:41). În timp ce băiatul se apropie de Iisus, demonul care îl stăpâneşte îl trânteşte la pământ, provocându-i convulsii violente. Băiatul se tăvăleşte pe jos făcând spume la gură. „De când i se întâmplă aşa?”, îl întreabă Iisus pe tatăl băiatului. „Din copilărie”, îi răspunde acesta. „De multe ori a vrut să-l arunce şi în foc, şi în apă ca să-l omoare.” Bărbatul îl imploră pe Iisus: „Dacă poţi să faci ceva, ai milă de noi şi ajută-ne!” (Marcu 9:21, 22). Tatăl este disperat, deoarece nici măcar discipolii lui Iisus nu l-au putut ajuta. Cum reacţionează Iisus la implorarea omului? El îl asigură: „Aceste cuvinte: Dacă poţi! Totul este posibil pentru cel care are credinţă”. Imediat, tatăl copilului strigă: „Am credinţă Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:23, 24). Iisus observă că o mulţime vine în fugă spre El. În timp ce toţi îl privesc, Iisus mustră demonul: „Spirit care îi faci pe oameni muţi şi surzi, îţi poruncesc să ieşi din el şi să nu mai intri în el!”. După ce îl face pe băiat să ţipe şi îi provoacă multe convulsii, spiritul iese. Apoi, băiatul rămâne întins pe jos, nemişcat. Văzând aceasta, mulţi spun: „Este mort!” (Marcu 9:25, 26). Dar, când Iisus îl ia de mână, băiatul se ridică şi „chiar din ceasul acela” este vindecat (Matei 17:18). Fireşte, oamenii sunt uluiţi de ceea ce face Iisus. Cu câtva timp în urmă, când au fost trimişi de Iisus să predice, discipolii puteau să scoată demoni. De aceea, acum, când sunt doar ei cu Iisus într-o casă, îl întreabă: „Noi de ce n-am putut să-l scoatem?”. Iisus le arată că nu au putut face aceasta din cauza lipsei lor de credinţă. El le spune: „Felul acesta de demoni nu poate ieşi decât cu rugăciune” (Marcu 9:28, 29). Era necesar ca discipolii să aibă o mare credinţă şi să-i ceară lui Dumnezeu putere în rugăciune pentru a scoate acest demon puternic. Iisus concluzionează: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo şi se va muta; şi nimic nu vă va fi imposibil” (Matei 17:20). Câtă putere poate avea credinţa! Obstacolele şi dificultăţile care stau în calea progresului nostru în serviciul pentru Domnul pot părea insurmontabile, imposibil de înlăturat asemenea unor munţi. Totuşi, dacă avem credinţă, putem depăşi astfel de obstacole şi dificultăţi.

62. O lecţie importantă despre umilinţă:

MATEI 17:22-18:5 MARCU 9:30-37 LUCA 9:43-48;

IISUS PREZICE DIN NOU CĂ VA MURI; EL PLĂTEŞTE IMPOZITUL CU O MONEDĂ DIN GURA UNUI PEŞTE; CINE VA FI CEL MAI MARE ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR?

 După ce este transfigurat/schimbat la față şi după ce vindecă un băiat demonizat în zona Cezareii lui Filip, Iisus se îndreaptă spre Capernaum. Călătoreşte doar El cu discipolii pentru că nu vrea ca mulţimile să afle lucrul acesta (Marcu 9:30). Astfel, Iisus are din nou ocazia de a-şi pregăti discipolii pentru moartea sa şi pentru lucrarea pe care o vor face ei apoi. „Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor şi îl vor omorî, iar a treia zi va fi sculat din morţi”, le explică El (Matei 17:22, 23). Discipolii n-ar trebui să fie surprinşi de cuvintele lui Iisus. El le-a mai spus că va fi omorât, deşi Petru nu a vrut să creadă că se va întâmpla aşa (Matei 16:21, 22). În plus, trei dintre apostoli au văzut transfigurarea şi au auzit discuţia despre „plecarea” lui Isus (Luca 9:31). Continuatorii săi se mâhnesc acum foarte mult din cauza a ceea ce le spune El, chiar dacă nu înţeleg în totalitate semnificaţia cuvintelor sale (Matei 17:23). Însă le este teamă să-i pună întrebări referitoare la acest lucru. După un timp, ei ajung la Capernaum, centrul activităţii lui Iisus şi oraşul de unde sunt unii dintre apostoli. Acolo, bărbaţii care încasează impozitul pentru templu se apropie de Petru. Încercând, poate, să-l acuze pe Iisus că se sustrage de la plata impozitelor, ei întreabă: „Învăţătorul vostru nu plăteşte impozitul (pentru temple) de două drahme?” (Matei 17:24). „Ba da”, răspunde Petru. Iisus ştie ce s-a întâmplat. Când ei sunt din nou acasă, în loc să aştepte ca Petru să aducă vorba despre impozit, Iisus îl întreabă: „Ce crezi, Simon? De la cine primesc regii pământului taxe sau impozite? De la fiii lor sau de la străini?”. Petru răspunde: „De la străini”. „Atunci fiii sunt scutiţi de impozite”, îi spune Iisus (Matei 17:25, 26). Tatăl lui Iisus este Împăratul Universului şi Cel căruia i se aduce închinare la templu. Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu nu este obligat prin lege să plătească impozitul pentru templu. „Dar, ca să nu-i poticnim”, spune Iisus, „du-te la mare, aruncă undiţa şi ia primul peşte care va veni. Când îi vei deschide gura, vei găsi o monedă de un stater (sau o tetradrahmă). Ia-o şi dă-le-o pentru Mine şi pentru tine” (Matei 17:27). La câtva timp după aceea, când sunt din nou împreună, discipolii îl întreabă pe Iisus cine va fi cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Aceşti bărbaţi, care mai devreme se temeau să-i pună întrebări lui Iisus despre moartea Sa, nu se tem acum să-l întrebe despre viitorul lor. Iisus ştie ce gândesc. Ei au discutat deja despre aceasta când au rămas în urma Lui în timp ce se întorceau la Capernaum. De aceea, El îi întreabă: „Despre ce aţi vorbit atât de aprins pe drum?” (Marcu 9:33). Fiindu-le ruşine, discipolii tac, întrucât s-au certat cu privire la cine este cel mai mare. În cele din urmă, apostolii îi pun lui Iisus întrebarea care a stârnit discuţia aprinsă dintre ei: „Cine este cel mai mare în Împărăția Cerurilor?” (Matei 18:1). Pare incredibil că discipolii au avut o asemenea discuţie după ce, de aproape trei ani, îl însoţesc pe Iisus şi îl ascultă predând. Totuşi, ei sunt imperfecţi/păcătoși. În plus, au crescut într-un climat religios în care se pune accent pe poziţie şi pe rang. Mai mult, Iisus i-a promis de curând lui Petru că va primi anumite „chei” ale Împărăției. Ar putea fi acesta un motiv pentru care să se simtă superior celorlalţi? Este posibil ca şi Iacov şi Ioan să se simtă superiori, având în vedere că au asistat la transfigurarea lui Iisus. Indiferent cum ar sta lucrurile, Iisus le corectează atitudinea. El cheamă un copilaş, îl pune în mijlocul lor şi le spune: „Dacă nu vă întoarceţi şi nu deveniţi ca nişte copilaşi, nicidecum nu veţi intra în Împărăția Cerurilor. Aşadar, cine se va umili ca acest copilaş, acela este cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Şi cine primeşte un copilaş ca acesta în numele Meu Mă primeşte şi pe Mine” (Matei 18:3-5). Ce metodă extraordinară de învățare! Iisus nu se înfurie pe discipoli şi nu le reproşează că sunt lacomi sau ambiţioşi. El le dă o lecţie îndreptându-le atenţia spre un copil. Copilaşii nu au nicio poziţie socială şi niciun rang. Iisus arată astfel că discipolii trebuie să adopte acest punct de vedere referitor la ei înşişi. În încheiere, Iisus subliniază lecţia pe care vrea să le-o transmită continuatorilor săi, spunând: „Cel ce se poartă ca unul mic printre voi toţi, acela este mare” (Luca 9:48).

63. Iisus dă sfaturi cu privire la poticnire şi la păcat;

MATEI 18:6-20 MARCU 9:38-50 LUCA 9:49, 50;

SFATURI CU PRIVIRE LA POTICNIRE; DACĂ UN FRATE COMITE UN PĂCAT:

 Iisus tocmai a ilustrat ce atitudine ar trebui să aibă continuatorii săi. Ei ar trebui să fie asemenea copiilor, altfel spus, să fie umili şi să nu aibă pretenţia de a li se acorda importanţă. Discipolii ar trebui să-i primească pe astfel de copilaşi în numele lui Iisus, ceea ce înseamnă că-l primesc şi pe El (Matei 18:5). Apostolii au avut recent o discuţie aprinsă cu privire la cine este cel mai mare. Aşadar, ei ar putea considera că Iisus îi mustră prin aceste cuvinte. Însă acum apostolul Ioan menţionează un alt lucru care s-a întâmplat cu puţin timp înainte: „Am văzut un om care scotea demoni folosindu-se de numele Tău şi am încercat să-l oprim, pentru că nu este unul dintre ai noştri” (Luca 9:49). Consideră Ioan că doar apostolii au autoritatea să facă vindecări şi să scoată demoni? Dacă ar fi aşa, cum se face că acest evreu reuşeşte să scoată spiritele rele din oameni? Din câte se pare, Ioan crede că bărbatul nu ar trebui să înfăptuiască lucrări de putere deoarece nu îi însoţeşte pe Iisus şi pe apostoli. Spre mirarea lui Ioan, Iisus spune: „Nu încercaţi să-l opriţi, căci nimeni nu face o lucrare de putere în numele Meu şi imediat după aceea să Mă insulte. Fiindcă cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Pentru că cine vă dă să beţi un pahar de apă fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde nicidecum răsplata” (Marcu 9:39-41). Deocamdată, nu este necesar ca bărbatul să-l însoţească pe Hristos pentru a fi de partea sa. Biserica creştină nu este încă formată, prin urmare, faptul că acest bărbat nu călătoreşte alături de Iisus nu înseamnă că este un împotrivitor sau că promovează o religie falsă. Omul are cu siguranţă credinţă în numele lui Iisus, iar ceea ce spune Iisus arată că el nu-şi va pierde răsplata. În schimb, ar fi foarte grav dacă bărbatul s-ar poticni din cauza cuvintelor sau a faptelor apostolilor. Iisus spune: „Pentru cine îl poticneşte pe unul dintre aceşti micuţi care cred, ar fi mai bine dacă i s-ar pune în jurul gâtului o piatră de moară ca aceea învârtită de un măgar şi ar fi aruncat în mare” (Marcu 9:42). Apoi Iisus le spune continuatorilor săi că, dacă o mână, un picior sau un ochi îi fac să se poticnească, trebuie să renunţe la acestea, deşi sunt preţioase. Mai bine ar fi să rămână fără o parte a corpului şi să intre în Împărăția lui Dumnezeu decât să o aibă şi să fie aruncaţi în Gheenă (Valea lui Hinom). Probabil că apostolii au văzut această vale de lângă Ierusalim, unde se ardeau gunoaie. De aceea, ei pot înţelege că Gheena simbolizează chinul veșnic. Iisus dă un alt avertisment: „Vedeţi să nu-l dispreţuiţi pe niciunul dintre aceşti micuţi, căci vă spun că îngerii lor, în cer, văd întotdeauna faţa Tatălui Meu”. Pentru a arăta cât de preţioşi sunt „aceşti micuţi” pentru Tatăl Său, Iisus face o ilustrare despre un om care are o sută de oi, dar pierde una. Omul le lasă pe cele 99 pentru a o căuta pe cea pierdută, iar când o găseşte, se bucură mai mult de ea decât de cele 99. Iisus adaugă: „Nu este voia Tatălui Meu care este în cer ca unul dintre aceşti micuţi să piară” (Matei 18:10, 14). Gândindu-se, poate, la discuţia apostolilor cu privire la cine este cel mai mare, Iisus îi îndeamnă: „Să aveţi sare în voi înşivă şi să păstraţi pacea între voi” (Marcu 9:50). Sarea dă gust alimentelor. Tot aşa, sarea figurativă face ca ceea ce spune cineva să fie mai uşor de acceptat, contribuind la păstrarea păcii. Disputele însă nu promovează pacea (Coloseni 4:6). Uneori se vor ivi situaţii grave, iar Iisus le spune discipolilor cum să le rezolve: „Dacă fratele tău comite un păcat, du-te şi dezvăluie-i greşeala numai între tine şi el. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău”. Dar dacă nu ascultă? Iisus dă următorul sfat: „Mai ia cu tine unu sau doi, pentru ca orice lucru să fie stabilit prin gura a doi sau trei martori”. Dacă nici aşa nu se obţin rezultate, ei trebuie să vorbească „cu biserica/adunarea”, adică cu bătrânii/prezbiterii, care au autoritatea de a lua o decizie. Dar dacă cel care a păcătuit nu ascultă nici de această dată? „Să fie pentru tine ca un om al neamurilor şi ca un încasator de impozite”, oameni cu care evreii nu s-ar întovărăşi (Matei 18:15-17). Păstorii bisericii trebuie să acţioneze în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă o persoană care a păcătuit este găsită vinovată şi are nevoie de disciplinare, hotărârea lor „va fi deja legată în cer”. Dar, dacă o persoană este găsită nevinovată, hotărârea va fi deja „dezlegată în cer”. Aceste îndrumări se vor dovedi utile odată ce se va forma Biserica creştină. Când se iau astfel de hotărâri importante, se aplică ceea ce spune Iisus: „Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu, în mijlocul lor” (Matei 18:18-20).

64. Continuatorii lui Iisus trebuie să fie iertători:

MATEI 18:21-35;

DE CÂTE ORI TREBUIE SĂ IERTĂM? ILUSTRAREA DESPRE SCLAVUL NEÎNDURĂTOR:

 Petru a auzit sfatul lui Iisus cu privire la modul în care un frate trebuie să rezolve o problemă dintre el şi un alt frate, şi anume să o discute direct cu cel care i-a greşit. Dar se pare că Petru vrea să ştie exact de câte ori trebuie cineva să facă aceasta. El întreabă: „Doamne, de câte ori poate să păcătuiască fratele meu împotriva mea şi eu să-l iert? Până la şapte ori?”. Unii conducători religioşi îi învaţă pe oameni că trebuie să ierte de trei ori. Prin urmare, poate că Petru crede că ar da dovadă de multă mărinimie dacă şi-ar ierta fratele „până la şapte ori” (Matei 18:21). Însă a ţine o evidenţă a greşelilor cuiva nu este în armonie cu învăţătura lui Iisus. De aceea, Iisus îl corectează pe Petru: „Eu îţi spun: Nu până la şapte ori, ci până la şaptezeci şi şapte de ori” (Matei 18:22). Altfel spus, nu există o limită în ce priveşte iertarea. Petru nu trebuie să stabilească de câte ori trebuie să-şi ierte fratele. Apoi, pentru a evidenţia că au obligaţia de a fi iertători, Iisus le spune lui Petru şi celorlalţi o ilustrare despre un sclav care nu se dovedeşte la fel de îndurător ca stăpânul lui. Regele vrea să-şi încheie socotelile cu sclavii săi. Îi este adus unul dintre ei, care are o datorie imensă de zece mii de talanţi (60 000 000 de dinari). Pentru că acesta nu are de unde să o plătească, regele porunceşte să fie vânduţi el, soţia lui şi copiii lui şi să se plătească datoria. Atunci, sclavul cade la picioarele stăpânului său şi-l imploră: „Fii răbdător cu mine şi îţi voi plăti totul” (Matei 18:26). Regelui i se face milă de sclav şi, arătându-i îndurare, îi anulează imensa datorie. După aceea, sclavul iese şi-l găseşte pe unul dintre tovarăşii lui de sclavie, care îi datorează o sută de dinari. Pune mâna pe el şi începe să-l strângă de gât, zicându-i: „Plăteşte ce datorezi!”. Tovarăşul lui de sclavie îi cade la picioare şi-l imploră: „Fii răbdător cu mine şi îţi voi plăti” (Matei 18:28, 29). Însă sclavul a cărui datorie a fost anulată de rege nu arată îndurare asemenea stăpânului său. El îl aruncă pe tovarăşul lui în închisoare, unde va rămâne până îi va plăti ceea ce-i datorează, deşi suma datorată este mult mai mică. Iisus spune apoi că alţi sclavi care au văzut cât de neîndurător a fost tovarăşul lor de sclavie merg şi îi relatează stăpânului cele întâmplate. Mâniindu-se, stăpânul îl cheamă pe sclav şi îi spune: „Sclav rău, eu ţi-am anulat toată datoria când m-ai implorat. Nu trebuia să te înduri şi tu de tovarăşul tău de sclavie, aşa cum m-am îndurat şi eu de tine?”. Furios, regele îl dă pe sclavul neîndurător pe mâna temnicerilor până îi va plăti tot ce-i datorează. Iisus spune în încheiere: „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare, din toată inima, pe fratele vostru” (Matei 18:32-35). Ce lecţie extraordinară despre iertare! Dumnezeu ne-a iertat o datorie imensă, păcatul. Prin comparaţie, orice lucru cu care ne-ar greşi un frate al nostru ar fi neînsemnat. În plus, Dumnezeu nu ne iartă doar o dată, ci de mii de ori. Nu putem şi noi să ne iertăm fratele, poate de mai multe ori, chiar dacă am fi îndreptăţiţi să ne plângem împotriva lui? Iisus ne-a învăţat în Predica de pe munte că Dumnezeu ne va ierta păcatele/greșelile, „aşa cum şi noi le iertăm greșiților noştri” (Matei 6:12).

65. Îi învaţă pe oameni în timp ce călătoreşte spre Ierusalim:

MATEI 8:19-22 LUCA 9:51-62 IOAN 7:2-10;

CE CRED FRAŢII/VERIȘORII LUI IISUS DESPRE EL? CE LOC TREBUIE SĂ OCUPE ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR ÎN VIAŢA CONTINUATORILOR LUI IISUS?

 O vreme, IIsus şi-a desfăşurat activitatea îndeosebi în Galileea, unde oamenii au fost mai receptivi decât în Iudeea. În plus, când a fost în Ierusalim şi a vindecat un om în sabat, „iudeii au căutat să-l omoare” (Ioan 5:18; 7:1). Este toamna anului 32 (după unii comentatori) şi Sărbătoarea Tabernacolelor, sau a Colibelor, se apropie. Această sărbătoare durează şapte zile, fiind urmată în a opta zi de o adunare solemnă. Sărbătoarea marchează sfârşitul anului agricol şi este un timp de mare bucurie, în care israeliţii îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Fraţii/verișorii lui Iisus - Iacov, Simon, Iosif şi Iuda - îl îndeamnă: „Pleacă de aici şi du-te în Iudeea”. Ierusalimul este centrul religios al ţării. În timpul celor trei sărbători anuale, oraşul este aglomerat. Fraţii lui Iisus îi zic: „Nimeni nu face ceva pe ascuns când caută să fie cunoscut public. Dacă faci lucrurile acestea, arată-te lumii!” (Ioan 7:3, 4). În realitate, aceşti patru fraţi ai lui Isus „nu manifestă credinţă în El”; ei nu cred că Iisus este Mesia. Totuşi, vor ca oamenii adunaţi în Ierusalim cu ocazia sărbătorii să-l vadă înfăptuind miracole. Conştient de pericol, Iisus le spune: „Lumea n-are de ce să vă urască pe voi, dar pe Mine Mă urăşte pentru că mărturisesc despre ea că faptele ei sunt rele. Urcaţi voi la sărbătoare; Eu încă nu urc la sărbătoarea aceasta, pentru că nu Mi s-a împlinit încă vremea” (Ioan 7:5-8). La câteva zile după ce fraţii lui Iisus pornesc la drum cu grupul de călători, Iisus şi discipolii săi pleacă în ascuns, fără să atragă atenţia oamenilor. Ei o iau pe drumul mai direct, prin Samaria, nu pe cel obişnuit, de-a lungul râului Iordan. Iisus şi discipolii săi vor avea nevoie de găzduire în Samaria, de aceea, Iisus trimite mesageri înaintea Lui ca să facă pregătiri. Oamenii dintr-un anumit sat nu vor să-l primească sau să-i arate ospitalitate, aşa cum se obişnuieşte, deoarece Iisus se îndreaptă spre Ierusalim pentru Sărbătoarea Tabernacolelor, o sărbătoare evreiască. Furioşi, Iacov şi Ioan îl întreabă pe Iisus: „Doamne, vrei să spunem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie?” (Luca 9:54). Iisus îi mustră chiar şi pentru că s-au gândit la aşa ceva. Apoi pornesc din nou la drum. În timpul călătoriei, un scrib vine la Iisus şi îi spune: „Învăţătorule, te voi urma oriunde vei merge”. Iisus îi răspunde: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-şi pună capul” (Matei 8:19, 20). Iisus vrea să-i dea de înţeles scribului că, dacă va deveni continuatorul său, se va confrunta cu greutăţi. Şi se pare că scribul este prea mândru pentru a accepta acest mod de viaţă. Prin urmare, fiecare dintre noi se poate întreba: Sunt cu adevărat dispus să-l urmez pe Iisus? Unui alt om, Iisus îi spune: „Urmează-Mă!”. Acesta îi răspunde: „Lasă-mă mai întâi să mă duc şi să-mi îngrop tatăl”. Cunoscându-i situaţia, Iisus îi zice: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, iar tu du-te şi anunţă pretutindeni Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 9:59, 60). Evident, tatăl acestui om încă nu a murit. Dacă ar fi murit, foarte probabil că fiul său n-ar fi aici, vorbind cu Iisus. Bărbatul nu este pregătit să pună Împărăția lui Dumnezeu pe primul loc în viaţă. În timp ce îşi continuă drumul spre Ierusalim, Iisus întâlneşte un alt bărbat care îi spune: „Te voi urma, Doamne, dar lasă-Mă mai întâi să-mi iau rămas-bun de la cei din casa mea”. Iisus îi răspunde: „Niciun om care a pus mâna pe plug şi priveşte la lucrurile din urmă nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 9:61, 62). Cei care vor să fie discipoli ai lui Iisus trebuie să se concentreze asupra serviciului pentru Împărăție. Dacă un agricultor nu se uită drept înainte când ară, probabil că brazda va ieşi strâmbă. Dacă va lăsa plugul jos pentru a privi înapoi, va rămâne în urmă cu lucrul la câmp. În mod asemănător, oricine priveşte în urmă la această lume păcătoasă nu va rămâne pe drumul care duce la viaţă veşnică.

VIENA 1940 - ARBITRAJ, DICTAT SAU PARTAJ.

 

VIENA 1940 - ARBITRAJ, DICTAT SAU PARTAJ

 Arbitraj, dictat sau partaj sunt denumirile eufemistice ale unui jaf mișelesc hotărât de două mari puteri asupra unui stat suveran european în timpurile contemporaneității. Raptul a fost o execuție realizată de două state cu regimuri politice de extremă dreapta în favoarea altei țări cu aceeași conduită doctrinară. Amândouă erau în relații diplomatice amicale cu România. Un stat de sorginte comună, latină care îi considera pe români „gli piccoli fratelli d’Italia”. Celălalt a făcut abstracție că statul amputat avea un suveran din familia teutonă a Hohenzollernilor - un rege din ginta lor. Italia și Germania au răpit României un teritoriu de 43.492 km² locuit de 2.667.000 de locuitori (după calcule mai precise 2.628.238 - câtă precizie!) dintre care 52,5% români, 37% maghiari; 5,7% evrei; 2,8% germani. Pământul românesc strămoșesc a fost dăruit Ungariei. Cele două state au garantat noile granițe ale României ciuntite. Garanție fără efect. Peste o săptămână, România avea să fie micșorată cu încă 6.920 de km² și 425.000 de locuitori intrați în patrimoniul Bulgariei prin Tratatul de la Craiova. Afinitatea României cu cele două puteri era evidentă, de notorietate, însă a primat orientarea politică a unei entități străine fino-ugrice asupra relațiilor etnice naționale sau regale. Cauza majoră a tratatului arbitrar a fost nerecunoașterea Tratatului de pace de la Paris dintre statele aliate și asociate, cu învinșii din Primul Război Mondial. Cu 20 de ani înainte, în cadrul tratativelor s-au stabilit condițiile păcii cu Ungaria. Președintele Conferinței de Pace de la Paris, Alexandru Millerand a trimis textul tratatului de pace delegației maghiare la 6 mai 1920. Contele Albert Apponyi, șeful delegației, l-a citit și a refuzat să semneze exprimând obiecțiile sale. Peste două zile contele Teleky Pál a anunțat că Ungaria va semna. Tratatul de la Trianon a fost iscălit la 4 iunie 1920 de reprezentanții români: dr. Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu. Ungaria considerată responsabilă pentru declanșarea războiului, era un conglomerat artificial și forțat de rase neasemănătoare și în unele cazuri ostile după opinia unui secretar de stat britanic. Tratatul de pace de la Trianon confirmau unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat al României și prin articolul 27 fixa conturul graniței româno-maghiare. Timp de două decenii politicienii unguri n-au acceptat deciziile Conferinței de Pace de la Paris, dar au fost obligați să se supună. Instaurarea regimurilor totalitare de tip extremist în Europa a permis Ungariei să pretindă revendicări teritoriale. Situația europeană era încâlcită. Apăruse după război un stat în estul european, cu un regim politic necunoscut până atunci, de extremă stângă, care proclama comunitatea bunurilor. În centrul Europei, așa numita Mittel Europa, apăruse o ideologie de extremă dreapta. În Italia după Marșul asupra Romei din 28-29 octombrie 1922, regele Vittorio Emmanuele III (1869-1947), rege din 1900, l-a împuternicit pe Benito Mussolini, (1883-1943, prim-ministru din 1922 și conducătorul Italiei, Il Duce 1922-1943) să alcătuiască guvernul. Așa a fost instaurată dictatura fascistă (în martie 1919 la Milano au fost înființate primele fascii de luptă, grupuri militarizate de asalt). În Germania la 30 ianuarie 1933 a fost numit cancelar al Reichului (imperiului) Adolf Hitler (1889-1945) șeful Partidului Național Socialist al Muncitorilor din Germania devenit Führer (conducător) în august 1934. Partidul nazist fusese înființat la 5 ianuarie 1919. Ungaria a avut diferite forme de putere politică după Primul Război Mondial. La 21 martie 1919, muncitorii din Budapesta au proclamat Republica Ungară a Sfaturilor al cărui guvern revoluționar era condus de Bela Kun. A durat numai 133 de zile și la 1 august 1919 a fost dizolvată prin concursul marilor puteri ale Antantei. În orașul Seghedin (Szeged) se constituie un guvern condus de amiralul Miclos Horthy (amiral peste forțele navale riverane ale Dunării, Tisei și ale lacului Balaton). Amiralul a intrat în noiembrie 1919 în Budapesta (după desființarea sfaturilor/sovietelor). Alegerile parlamentare din martie 1920 au proclamat Ungaria monarhie și l-au desemnat regent pe Horthy. Grupările fasciste au început să capete pondere. Guvernul din 1932 a început cooperarea cu Italia fascistă. La 16 octombrie 1937 asociațiile și grupurile fasciste s-au unit și au întemeiat Partidul Național Socialist Ungar luând ca model Nazional Sozialistische Deutsche Arbeiterpartei (Partidul Național Socialist Muncitoresc German prescurtat NSDAP, numit după primele patru litere ale primului cuvânt). Noua formațiune politică era condusă de Ferenc Szálasi. Așa a apărut comuniunea doctrinară și de interese între Italia, Germania și Ungaria care avea să impună forțat Tratatul de la Viena. La 1 septembrie 1939 a izbucnit uriașul măcel mondial care a durat 5 ani și 8 luni. Consiliul de Coroană a hotărât la 6 septembrie 1939 neutralitatea României. În noiembrie 1939 ministrul de externe al Ungariei Istvan Csáky a lansat în Parlament un impulsiv atac asupra României și solicita satisfacerea revendicărilor teritoriale. Condiționa participarea Ungariei la Blocul Neutrilor (inițiativa guvernului Argetoianu pentru crearea unui bloc al statelor neutre) prin cedarea Ardealului. Încă din 2 septembrie, 21 de divizii maghiare erau gata de acțiune la granița cu Transilvania. Joachim von Ribbentrop, ministrul afacerilor externe al Germaniei a avertizat reprezentanții Ungariei la Berlin că Ungaria nu trebuie să atace România în nicio circumstanță. Reichul avea nevoie de petrolul românesc în liniște, fără trupe de ocupație. Și a sosit anul 1940, an catastrofal, în care teritoriul României a fost sever amputat. Au fost răpiți de vecini cca. 100.000 km² (50.000 la ruși/sovietici, 43.000 la unguri, 7.000 la bulgari) și cca. 7 milioane de locuitori (3,8 milioane la ruși, 2,7 milioane la unguri, 0.5 milioane la bulgari). La 6 ianuarie în Chișinău (atunci teritoriu românesc) regele Carol al II-lea a declarat cu emfază: Nicio brazdă de pământ nu vom ceda. Afirmația preluată de camarila parazitară a dictaturii regale (10 februarie 1938-5 septembrie 1940) a fost reprodusă în presa românească și străină. În februarie, Conferința Înțelegerii Balcanice la Belgrad (România, Iugoslavia, Grecia, Turcia) a prelungit pactul cu încă șapte ani. Înțelegerea Balcanică fusese întemeiată prin adeziunea participanților la 9 februarie 1934 la Atena. Era garantată mutual (simultan și reciproc) securitatea frontierelor balcanice. În 17 mai a fost semnat acordul economic româno-german Olwaffen Pakt (petrol pentru arme). România vindea petrol la prețul din 1938 și cumpăra armament la cursul zilei. Halal înțelegere reciproc avantajoasă! Cu tot acordul petrol-arme, Statul Major german a elaborat planul de atac comun germano-maghiar asupra României de ocupare a țării pentru petrol. Totuși, președintele Consiliului de Miniștri maghiar, contele Pál Teleki n-a fost de acord. Nu dorea ca Ungaria să intre în război, voia neutralitatea. În aprilie, planurile Wehrmachtului pentru ocuparea României erau gata. Erau necesare circa 28 de zile pentru ocuparea regiunilor petrolifere. Hitler nu mai dorea ocuparea României care își respecta obligațiile. Führerul voia liniște și nu hărțuieli sau războaie mici care disipau forțele militare germane. Din mai 1940 România începe apropierea de Germania și Italia. Reichul condiționează strângerea relațiilor dacă România va lua în considerare cererile de revizuire ale străinilor. La 4 iulie este instituit guvernul condus de Ion Gigurtu care are la Afaceri Străine pe Mihail Manoilescu, filogerman și filoitalian. La cererea regelui Carol, Manoilescu a declarat ministrului german (ambasadorul) în România Wilhelm Fabricius că va începe convorbiri cu Ungaria, după cum sugerase, de fapt, ceruse imperativ Hitler. La 11 iulie România s-a retras din Societatea Națiunilor care nu mai exista decât cu numele și îngăduise ciopârțirea României de sovietici. Peste patru zile, la 15 iulie Hitler a trimis o scrisoare regelui Carol în care îl soma să facă concesii teritoriale Ungariei și Bulgariei (în iunie Bulgaria ceruse Germaniei să recunoască dreptul asupra Dobrogei și să ofere sprijin, concomitent cu pretențiile maghiare pentru satisfacerea revendicărilor prin cedarea teritoriilor solicitate). România trebuia să se alieze la noua ordine. Hitler a avertizat că se poate ajunge la distrugerea României. România a încercat o mediere prin premierul Gigurtu și ministrul afacerilor străine Manoilescu care s-au dus în Germania și Italia în iulie 1940. La 26 iulie au fost primiți la Castelul Fuschl, reședința ministrului de Externe german Joachim von Ribbentrop. Gazda i-a criticat sever pentru politica pro-britanică a României. După-amiază, la Berghof i-a primit Hitler care a insistat ca România să trateze direct cu vecinii revizioniști. A declarat că Germania va lupta pentru interesele ei vitale. Aluzie era clară iar România trebuia să cedeze. Ziua următoare, 27 iulie, reprezentanții României s-au întâlnit la Roma cu Mussolini și ginerele său contele Ciano ministrul italian al Externelor. Criticile și ostilitatea gazdelor erau evidente. Ungurii promovau slugarnic politica Reichului. Reveniți în țară, emisari românii au hotărât inițierea tratativelor cu Ungaria. La 6 august diplomatul român Raul Bossy a prezentat la Budapesta disponibilitatea României de a începe negocierile în vederea unui tratat. Discuțiile preliminare au fost încordate. La 16 august au debutat la Turnu-Severin tratativele delegațiilor, română condusă de Valer Pop și maghiară a lui András Hory. Pretențiile maghiare erau exorbitante. Solicitau 69.000 km² (mai mult de jumătate din Transilvania) cu 3,9 milioane locuitori (2,2 milioane români, 1,2 milioane unguri, 0,5 milioane germani). Din Transilvania, România păstra numai județele Făgăraș și Sibiu, o parte din Târnava, Alba (fără Alba Iulia), Hunedoara și Banatul. Harta elaborată de maghiari permitea cucerirea facilă a Banatului și a Țării Făgărașului în situația unui conflict armat. Guvernul român propunea schimb de populație: românii din Ungaria și ungurii din România și modificări de graniță în favoarea Ungariei. Delegația maghiară a cerut propuneri concrete cu subiect teritorial. Românii au afirmat că scopul tratativelor este schimbul de populație. Ungurii intenționau întreruperea tratativelor dar germanii și italienii au intervenit la Budapesta. Șefii delegațiilor Valer Pop și András Hory au hotărât împreună să revină la guvernele lor pentru instrucțiuni. La București, după informațiile făcute de delegația română s-a hotărât convocarea Consiliului de Coroană pentru 23 august (alt 23 august) orele 17:00. Consiliul de Coroană a avut loc la Palatul Regal din București, prezidat de regele Carol al II-lea. Au participat 16 personalități: Ion Gigurtu, președintele Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Străine din partea Guvernului, trei înalte fețe bisericești ÎPS Nicodim Munteanu Patriarhul României, consilier regal ÎPS Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului, consilier regal și ÎPS Alexandru Niculescu Mitropolitul greco-catolic al Blajului, consilier regal, alți unsprezece consilieri regali dintre care amintesc pe: generalul Arthur Văitoianu, profesorul Nicolae Iorga, Gheorghe Tătărescu, fost președinte al Consiliului de Miniștri, Constantin Argetoianu, Alexandru VaidaVoievod. Consiliul de coroană a hotărât instrucțiunile: să primească adeziunea maghiară pentru schimbul de populație, să hotărască în comun cu partea adversă numărul locuitorilor maghiari care vor fi transferați în Ungaria și eventualele concesii teritoriale făcute de România. În timpul tratativelor de la Turnu-Severin, populația din zonele de graniță cu Ungaria și-au exprimat temerile pentru pericolul unei eventuale ocupații maghiare. Românii din comuna Doba, județul Satu Mare erau hotărâți să lupte cu prețul vieții pentru pământurile lor. Soldații erau îndemnați de populație să nu respecte ordinele în situația unui ordin de retragere din Ardeal în Vechiul Regat. Au fost manifestații puternice. S-au redactat petiții de protest adresate Casei Regale, Guvernului, oficialităților. Surprinzător, etnicii maghiari și germani se împotriveau strămutărilor sau cedărilor teritoriale. Secuii din Odorhei și Trei Scaune afirmau că nici nu se gândesc să părăsească locurile unde au fost împroprietăriți toți țăranii fără deosebire de origine etnică. Sașii din Transilvania au redactat un memoriu pe care l-au înaintat Führerului în care precizau voința minorității germane de a rămâne în cadrul statului român. Alți locuitori germani din județele Satu Mare, Bihor, Sălaj (nord-vestul țării) intenționau să se mute în centrul României preferând autoritățile române în locul ocupației honvezilor. S-au adresat în scris Legației Germane din București. La 22 august 1940, o mare manifestație la Oradea a votat moțiunea românilor din Bihor care sublinia hotărârea locuitorilor de a nu ceda Ungariei niciun lot de pământ strămoșesc. Desigur, au avut loc declarații și acțiuni revendicative și revizioniste cu pretenții și cereri exagerate ale maghiarilor transilvăneni. După întreruperea negocierilor de la Turnu Severin, guvernul maghiar al lui Pál Teleki a decis că va da drumul armatei dacă Guvernul român nu va accepta cererile. În consecință, concediile soldaților au fost anulate și trei corpuri de armată au fost mobilizate formând Armata a III-a care a fost relocată la granițele României. Provocările maghiare de la frontieră s-au amplificat, aerodromul civil din Satu Mare a fost bombardat și mitraliat. Ca replică, antiaeriana română a doborât două avioane ostile. Armata maghiară a primit ordin să fie gata de atac pentru 28 august. Tratativele româno-maghiare au fost reluate la 24 august. András Hory l-a informat pe Valeriu Pop că guvernul maghiar nu acceptă ca bază de discuție principiul etnic și schimbul de populație. Diplomatul român a declarat că Guvernul regal român nu aprobă criteriul retrocedării de teritorii fără a ține cont de realitatea etnică. S-a încheiat un protocol care preciza: deoarece nu s-a găsit o bază comună pentru tratative, la dorința delegaților unguri au fost considerate de închise. Luni 26 august miniștrii Germaniei și Italiei la Budapesta au fost invitați la Ministerul de Externe unde ministrul Istvan Csáky i-a anunțat că Guvernul ungur este hotărât să înceapă războiul. În aceeași zi ministrul de Externe al Germaniei von Ribbentrop a telefonat contelui Ciano, ministrul italian de Externe. A sugerat să fie invitați la Viena miniștrii de resort ai României și Ungariei pentru a primi sfaturile amicale ale Axei, cu atenționarea asupra repercusiunilor în situația neacceptării. Hitler era conștient că pretențiile maghiare nu erau întemeiate. Știa că în Transilvania locuiau 3 milioane de români, 1,5 milioane maghiari, 600.000 de germani. Dar Ungaria era aliat, iar România considerată inamică a Puterilor Axei. Hitler, cu conducerea Wehrmachtului și consilierilor săi au fixat granițele româno-ungare la 27 august. A avut grijă să protejeze zonele petrolifere ale României de care avea mare nevoie în economia de război. Hitler nu dorea extinderea războiului în Balcani dar preciza că Germania va avea grijă să primească petrolul necesar, în orice condiții. Puterile Axei vor garanta integritatea teritorială a României ciopârțite. Tot la 27 august seara, ministrul de externe al României Manoilescu a fost invitat la Viena cu depline puteri pentru tratative cu delegația ungară. Putea fi însoțit de al doilea delegat președintele Consiliului de Miniștri. Carol al II-lea l-a numit pe ministrul Valeriu Pop ca secund. Maghiarii fuseseră convocați și ei. Delegația lor alcătuită din Istvan Csáky ministrul Externelor și Pál Tekely premierul Ungariei. Delegația română a ajuns la Viena la 29 august orele 13:30. Peste o oră, reprezentanții României au fost convocați de Ribbentrop și Ciano. Aceștia au cerut ultimativ să accepte fără obiecții arbitrajul puterilor Axei. Alternative: primesc arbitrajul sau a doua zi va urma atacul Ungariei și Rusiei care însemna sfârșitul României (telegrama trimisă de la Viena de Mihail Manoilescu). Carol al II-lea și șeful Guvernului Ion Gigurtu în urma amenințărilor și presiunile germano-italiene au convocat Consiliul de Coroană. Acesta a durat o oră (de la 3 la 4) în dimineața zilei de 30 august. A fost un consiliu lărgit în care au fost invitați membri ai Guvernului, consilieri regali, reprezentanți ai partidelor politice (care fuseseră desființate în februarie 1938 la începutul dictaturii regale). La Consiliul prezidat de regele Carol al II-lea au participat 33 de persoane. S-au conturat două opinii. Cea pentru acceptarea ultimatumului puterilor Axei care a fost majoritar (21 de voturi) și cea a rezistenței armate (10 voturi). Deliberările consilierilor au durat puțin, influențate de telegramele de presiune venite de la Viena de la membrii delegației care reproduceau amenințările voalate ale Axei. În urma declarațiilor generalului Gheorghe Mihail, șeful marelui Stat Major al Armatei României referitoare la posibilitățile României de a rezista, Consiliul a concluzionat că este necesară acceptarea arbitrajului puterilor Axei, România găsindu-se în acest moment absolut între dușmani. Generalul afirmase: spiritul oștirii este pentru a se bate, însă față de situația materială a oștirii și față de numărul celor cu care vom avea de luptat nu este oportun să folosim armele în interesul păstrării ființei statului român. Întrebat de rege dacă România va reuși să reziste armat în cazul refuzului de a primi arbitrajul, generalul Mihail a pronosticat: în caz de conflict militar cu Germania, nu vom rezista decât cel mult două săptămâni, adică timpul cât va veni armata germană să ne ocupe. În dimineața zilei de 30 august a fost remis delegației române programul manifestațiilor politice. Manoilescu și Pop pregătiseră o expunere asupra Transilvaniei cu subiect etnic, economic, istoric. Neputând să o prezinte au redactat un protest, că nu li s-a permis să declare punctul de vedere al guvernului român. Întrunirea delegațiilor și gazdelor (germani și italieni) a avut loc în salonul de aur al Palatului Belvedere din Viena. Când Manoilescu a văzut harta cu mutilarea României, cu înstrăinarea teritoriilor cu populație majoritar românească, a căzut leșinat pe masă. Au venit rapid medicii și a fost resuscitat. Așa a semnat (singur din partea română) actele dictatului de la Viena. Au intrat ziariștii. Miniștrii de externe ai Germaniei și Italiei au ținut o mică alocuțiune. Valeriu Pop scria: totul s-a petrecut fulgerător. Delegația maghiară exulta. Au primit mai mult decât au pretins. După alte măsurători 42.243 km² și 2,6 milioane locuitori, în majoritate români. Linia frontierei fusese trasată cu creion albastru a cărei lățime pe hartă reprezenta un spațiu de circa 6 km.. Granița avea să fie stabilită de o comisie româno-maghiară. Pământul românesc devenit teritoriu maghiar prin câteva semnături impuse prin amenințare urma să fie evacuat în 15 zile de trupele române, etapele fiind hotărâte de aceeași comisie mixtă. Românii din locurile natale, devenite străine, aveau dreptul de a alege dacă rămân sau emigrează în propria țară a cărei limbă o vorbesc și a cărei Istorie au făurit-o strămoșii lor. Trebuiau să se repatrieze într-un an, vânzându-și bunurile imobile. Cetățeni maghiari care optau pentru mutarea în Ungaria aveau aceleași drepturi ca românii. Garanția de integritatea teritoriului s-a acordat numai României nu și Ungariei. Din momentul semnării arbitrajului, Germania era obligată să trimită României misiune militară, tancuri, artilerie antiaeriană și escadrile de avioane. Așa a fost consumat un jaf de proporții asupra României, stat european, suveran și independent de două state central-europene cu regim totalitar.