VIENA 1940 - ARBITRAJ, DICTAT SAU PARTAJ.

 

VIENA 1940 - ARBITRAJ, DICTAT SAU PARTAJ

 Arbitraj, dictat sau partaj sunt denumirile eufemistice ale unui jaf mișelesc hotărât de două mari puteri asupra unui stat suveran european în timpurile contemporaneității. Raptul a fost o execuție realizată de două state cu regimuri politice de extremă dreapta în favoarea altei țări cu aceeași conduită doctrinară. Amândouă erau în relații diplomatice amicale cu România. Un stat de sorginte comună, latină care îi considera pe români „gli piccoli fratelli d’Italia”. Celălalt a făcut abstracție că statul amputat avea un suveran din familia teutonă a Hohenzollernilor - un rege din ginta lor. Italia și Germania au răpit României un teritoriu de 43.492 km² locuit de 2.667.000 de locuitori (după calcule mai precise 2.628.238 - câtă precizie!) dintre care 52,5% români, 37% maghiari; 5,7% evrei; 2,8% germani. Pământul românesc strămoșesc a fost dăruit Ungariei. Cele două state au garantat noile granițe ale României ciuntite. Garanție fără efect. Peste o săptămână, România avea să fie micșorată cu încă 6.920 de km² și 425.000 de locuitori intrați în patrimoniul Bulgariei prin Tratatul de la Craiova. Afinitatea României cu cele două puteri era evidentă, de notorietate, însă a primat orientarea politică a unei entități străine fino-ugrice asupra relațiilor etnice naționale sau regale. Cauza majoră a tratatului arbitrar a fost nerecunoașterea Tratatului de pace de la Paris dintre statele aliate și asociate, cu învinșii din Primul Război Mondial. Cu 20 de ani înainte, în cadrul tratativelor s-au stabilit condițiile păcii cu Ungaria. Președintele Conferinței de Pace de la Paris, Alexandru Millerand a trimis textul tratatului de pace delegației maghiare la 6 mai 1920. Contele Albert Apponyi, șeful delegației, l-a citit și a refuzat să semneze exprimând obiecțiile sale. Peste două zile contele Teleky Pál a anunțat că Ungaria va semna. Tratatul de la Trianon a fost iscălit la 4 iunie 1920 de reprezentanții români: dr. Ion Cantacuzino și Nicolae Titulescu. Ungaria considerată responsabilă pentru declanșarea războiului, era un conglomerat artificial și forțat de rase neasemănătoare și în unele cazuri ostile după opinia unui secretar de stat britanic. Tratatul de pace de la Trianon confirmau unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat al României și prin articolul 27 fixa conturul graniței româno-maghiare. Timp de două decenii politicienii unguri n-au acceptat deciziile Conferinței de Pace de la Paris, dar au fost obligați să se supună. Instaurarea regimurilor totalitare de tip extremist în Europa a permis Ungariei să pretindă revendicări teritoriale. Situația europeană era încâlcită. Apăruse după război un stat în estul european, cu un regim politic necunoscut până atunci, de extremă stângă, care proclama comunitatea bunurilor. În centrul Europei, așa numita Mittel Europa, apăruse o ideologie de extremă dreapta. În Italia după Marșul asupra Romei din 28-29 octombrie 1922, regele Vittorio Emmanuele III (1869-1947), rege din 1900, l-a împuternicit pe Benito Mussolini, (1883-1943, prim-ministru din 1922 și conducătorul Italiei, Il Duce 1922-1943) să alcătuiască guvernul. Așa a fost instaurată dictatura fascistă (în martie 1919 la Milano au fost înființate primele fascii de luptă, grupuri militarizate de asalt). În Germania la 30 ianuarie 1933 a fost numit cancelar al Reichului (imperiului) Adolf Hitler (1889-1945) șeful Partidului Național Socialist al Muncitorilor din Germania devenit Führer (conducător) în august 1934. Partidul nazist fusese înființat la 5 ianuarie 1919. Ungaria a avut diferite forme de putere politică după Primul Război Mondial. La 21 martie 1919, muncitorii din Budapesta au proclamat Republica Ungară a Sfaturilor al cărui guvern revoluționar era condus de Bela Kun. A durat numai 133 de zile și la 1 august 1919 a fost dizolvată prin concursul marilor puteri ale Antantei. În orașul Seghedin (Szeged) se constituie un guvern condus de amiralul Miclos Horthy (amiral peste forțele navale riverane ale Dunării, Tisei și ale lacului Balaton). Amiralul a intrat în noiembrie 1919 în Budapesta (după desființarea sfaturilor/sovietelor). Alegerile parlamentare din martie 1920 au proclamat Ungaria monarhie și l-au desemnat regent pe Horthy. Grupările fasciste au început să capete pondere. Guvernul din 1932 a început cooperarea cu Italia fascistă. La 16 octombrie 1937 asociațiile și grupurile fasciste s-au unit și au întemeiat Partidul Național Socialist Ungar luând ca model Nazional Sozialistische Deutsche Arbeiterpartei (Partidul Național Socialist Muncitoresc German prescurtat NSDAP, numit după primele patru litere ale primului cuvânt). Noua formațiune politică era condusă de Ferenc Szálasi. Așa a apărut comuniunea doctrinară și de interese între Italia, Germania și Ungaria care avea să impună forțat Tratatul de la Viena. La 1 septembrie 1939 a izbucnit uriașul măcel mondial care a durat 5 ani și 8 luni. Consiliul de Coroană a hotărât la 6 septembrie 1939 neutralitatea României. În noiembrie 1939 ministrul de externe al Ungariei Istvan Csáky a lansat în Parlament un impulsiv atac asupra României și solicita satisfacerea revendicărilor teritoriale. Condiționa participarea Ungariei la Blocul Neutrilor (inițiativa guvernului Argetoianu pentru crearea unui bloc al statelor neutre) prin cedarea Ardealului. Încă din 2 septembrie, 21 de divizii maghiare erau gata de acțiune la granița cu Transilvania. Joachim von Ribbentrop, ministrul afacerilor externe al Germaniei a avertizat reprezentanții Ungariei la Berlin că Ungaria nu trebuie să atace România în nicio circumstanță. Reichul avea nevoie de petrolul românesc în liniște, fără trupe de ocupație. Și a sosit anul 1940, an catastrofal, în care teritoriul României a fost sever amputat. Au fost răpiți de vecini cca. 100.000 km² (50.000 la ruși/sovietici, 43.000 la unguri, 7.000 la bulgari) și cca. 7 milioane de locuitori (3,8 milioane la ruși, 2,7 milioane la unguri, 0.5 milioane la bulgari). La 6 ianuarie în Chișinău (atunci teritoriu românesc) regele Carol al II-lea a declarat cu emfază: Nicio brazdă de pământ nu vom ceda. Afirmația preluată de camarila parazitară a dictaturii regale (10 februarie 1938-5 septembrie 1940) a fost reprodusă în presa românească și străină. În februarie, Conferința Înțelegerii Balcanice la Belgrad (România, Iugoslavia, Grecia, Turcia) a prelungit pactul cu încă șapte ani. Înțelegerea Balcanică fusese întemeiată prin adeziunea participanților la 9 februarie 1934 la Atena. Era garantată mutual (simultan și reciproc) securitatea frontierelor balcanice. În 17 mai a fost semnat acordul economic româno-german Olwaffen Pakt (petrol pentru arme). România vindea petrol la prețul din 1938 și cumpăra armament la cursul zilei. Halal înțelegere reciproc avantajoasă! Cu tot acordul petrol-arme, Statul Major german a elaborat planul de atac comun germano-maghiar asupra României de ocupare a țării pentru petrol. Totuși, președintele Consiliului de Miniștri maghiar, contele Pál Teleki n-a fost de acord. Nu dorea ca Ungaria să intre în război, voia neutralitatea. În aprilie, planurile Wehrmachtului pentru ocuparea României erau gata. Erau necesare circa 28 de zile pentru ocuparea regiunilor petrolifere. Hitler nu mai dorea ocuparea României care își respecta obligațiile. Führerul voia liniște și nu hărțuieli sau războaie mici care disipau forțele militare germane. Din mai 1940 România începe apropierea de Germania și Italia. Reichul condiționează strângerea relațiilor dacă România va lua în considerare cererile de revizuire ale străinilor. La 4 iulie este instituit guvernul condus de Ion Gigurtu care are la Afaceri Străine pe Mihail Manoilescu, filogerman și filoitalian. La cererea regelui Carol, Manoilescu a declarat ministrului german (ambasadorul) în România Wilhelm Fabricius că va începe convorbiri cu Ungaria, după cum sugerase, de fapt, ceruse imperativ Hitler. La 11 iulie România s-a retras din Societatea Națiunilor care nu mai exista decât cu numele și îngăduise ciopârțirea României de sovietici. Peste patru zile, la 15 iulie Hitler a trimis o scrisoare regelui Carol în care îl soma să facă concesii teritoriale Ungariei și Bulgariei (în iunie Bulgaria ceruse Germaniei să recunoască dreptul asupra Dobrogei și să ofere sprijin, concomitent cu pretențiile maghiare pentru satisfacerea revendicărilor prin cedarea teritoriilor solicitate). România trebuia să se alieze la noua ordine. Hitler a avertizat că se poate ajunge la distrugerea României. România a încercat o mediere prin premierul Gigurtu și ministrul afacerilor străine Manoilescu care s-au dus în Germania și Italia în iulie 1940. La 26 iulie au fost primiți la Castelul Fuschl, reședința ministrului de Externe german Joachim von Ribbentrop. Gazda i-a criticat sever pentru politica pro-britanică a României. După-amiază, la Berghof i-a primit Hitler care a insistat ca România să trateze direct cu vecinii revizioniști. A declarat că Germania va lupta pentru interesele ei vitale. Aluzie era clară iar România trebuia să cedeze. Ziua următoare, 27 iulie, reprezentanții României s-au întâlnit la Roma cu Mussolini și ginerele său contele Ciano ministrul italian al Externelor. Criticile și ostilitatea gazdelor erau evidente. Ungurii promovau slugarnic politica Reichului. Reveniți în țară, emisari românii au hotărât inițierea tratativelor cu Ungaria. La 6 august diplomatul român Raul Bossy a prezentat la Budapesta disponibilitatea României de a începe negocierile în vederea unui tratat. Discuțiile preliminare au fost încordate. La 16 august au debutat la Turnu-Severin tratativele delegațiilor, română condusă de Valer Pop și maghiară a lui András Hory. Pretențiile maghiare erau exorbitante. Solicitau 69.000 km² (mai mult de jumătate din Transilvania) cu 3,9 milioane locuitori (2,2 milioane români, 1,2 milioane unguri, 0,5 milioane germani). Din Transilvania, România păstra numai județele Făgăraș și Sibiu, o parte din Târnava, Alba (fără Alba Iulia), Hunedoara și Banatul. Harta elaborată de maghiari permitea cucerirea facilă a Banatului și a Țării Făgărașului în situația unui conflict armat. Guvernul român propunea schimb de populație: românii din Ungaria și ungurii din România și modificări de graniță în favoarea Ungariei. Delegația maghiară a cerut propuneri concrete cu subiect teritorial. Românii au afirmat că scopul tratativelor este schimbul de populație. Ungurii intenționau întreruperea tratativelor dar germanii și italienii au intervenit la Budapesta. Șefii delegațiilor Valer Pop și András Hory au hotărât împreună să revină la guvernele lor pentru instrucțiuni. La București, după informațiile făcute de delegația română s-a hotărât convocarea Consiliului de Coroană pentru 23 august (alt 23 august) orele 17:00. Consiliul de Coroană a avut loc la Palatul Regal din București, prezidat de regele Carol al II-lea. Au participat 16 personalități: Ion Gigurtu, președintele Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Străine din partea Guvernului, trei înalte fețe bisericești ÎPS Nicodim Munteanu Patriarhul României, consilier regal ÎPS Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului, consilier regal și ÎPS Alexandru Niculescu Mitropolitul greco-catolic al Blajului, consilier regal, alți unsprezece consilieri regali dintre care amintesc pe: generalul Arthur Văitoianu, profesorul Nicolae Iorga, Gheorghe Tătărescu, fost președinte al Consiliului de Miniștri, Constantin Argetoianu, Alexandru VaidaVoievod. Consiliul de coroană a hotărât instrucțiunile: să primească adeziunea maghiară pentru schimbul de populație, să hotărască în comun cu partea adversă numărul locuitorilor maghiari care vor fi transferați în Ungaria și eventualele concesii teritoriale făcute de România. În timpul tratativelor de la Turnu-Severin, populația din zonele de graniță cu Ungaria și-au exprimat temerile pentru pericolul unei eventuale ocupații maghiare. Românii din comuna Doba, județul Satu Mare erau hotărâți să lupte cu prețul vieții pentru pământurile lor. Soldații erau îndemnați de populație să nu respecte ordinele în situația unui ordin de retragere din Ardeal în Vechiul Regat. Au fost manifestații puternice. S-au redactat petiții de protest adresate Casei Regale, Guvernului, oficialităților. Surprinzător, etnicii maghiari și germani se împotriveau strămutărilor sau cedărilor teritoriale. Secuii din Odorhei și Trei Scaune afirmau că nici nu se gândesc să părăsească locurile unde au fost împroprietăriți toți țăranii fără deosebire de origine etnică. Sașii din Transilvania au redactat un memoriu pe care l-au înaintat Führerului în care precizau voința minorității germane de a rămâne în cadrul statului român. Alți locuitori germani din județele Satu Mare, Bihor, Sălaj (nord-vestul țării) intenționau să se mute în centrul României preferând autoritățile române în locul ocupației honvezilor. S-au adresat în scris Legației Germane din București. La 22 august 1940, o mare manifestație la Oradea a votat moțiunea românilor din Bihor care sublinia hotărârea locuitorilor de a nu ceda Ungariei niciun lot de pământ strămoșesc. Desigur, au avut loc declarații și acțiuni revendicative și revizioniste cu pretenții și cereri exagerate ale maghiarilor transilvăneni. După întreruperea negocierilor de la Turnu Severin, guvernul maghiar al lui Pál Teleki a decis că va da drumul armatei dacă Guvernul român nu va accepta cererile. În consecință, concediile soldaților au fost anulate și trei corpuri de armată au fost mobilizate formând Armata a III-a care a fost relocată la granițele României. Provocările maghiare de la frontieră s-au amplificat, aerodromul civil din Satu Mare a fost bombardat și mitraliat. Ca replică, antiaeriana română a doborât două avioane ostile. Armata maghiară a primit ordin să fie gata de atac pentru 28 august. Tratativele româno-maghiare au fost reluate la 24 august. András Hory l-a informat pe Valeriu Pop că guvernul maghiar nu acceptă ca bază de discuție principiul etnic și schimbul de populație. Diplomatul român a declarat că Guvernul regal român nu aprobă criteriul retrocedării de teritorii fără a ține cont de realitatea etnică. S-a încheiat un protocol care preciza: deoarece nu s-a găsit o bază comună pentru tratative, la dorința delegaților unguri au fost considerate de închise. Luni 26 august miniștrii Germaniei și Italiei la Budapesta au fost invitați la Ministerul de Externe unde ministrul Istvan Csáky i-a anunțat că Guvernul ungur este hotărât să înceapă războiul. În aceeași zi ministrul de Externe al Germaniei von Ribbentrop a telefonat contelui Ciano, ministrul italian de Externe. A sugerat să fie invitați la Viena miniștrii de resort ai României și Ungariei pentru a primi sfaturile amicale ale Axei, cu atenționarea asupra repercusiunilor în situația neacceptării. Hitler era conștient că pretențiile maghiare nu erau întemeiate. Știa că în Transilvania locuiau 3 milioane de români, 1,5 milioane maghiari, 600.000 de germani. Dar Ungaria era aliat, iar România considerată inamică a Puterilor Axei. Hitler, cu conducerea Wehrmachtului și consilierilor săi au fixat granițele româno-ungare la 27 august. A avut grijă să protejeze zonele petrolifere ale României de care avea mare nevoie în economia de război. Hitler nu dorea extinderea războiului în Balcani dar preciza că Germania va avea grijă să primească petrolul necesar, în orice condiții. Puterile Axei vor garanta integritatea teritorială a României ciopârțite. Tot la 27 august seara, ministrul de externe al României Manoilescu a fost invitat la Viena cu depline puteri pentru tratative cu delegația ungară. Putea fi însoțit de al doilea delegat președintele Consiliului de Miniștri. Carol al II-lea l-a numit pe ministrul Valeriu Pop ca secund. Maghiarii fuseseră convocați și ei. Delegația lor alcătuită din Istvan Csáky ministrul Externelor și Pál Tekely premierul Ungariei. Delegația română a ajuns la Viena la 29 august orele 13:30. Peste o oră, reprezentanții României au fost convocați de Ribbentrop și Ciano. Aceștia au cerut ultimativ să accepte fără obiecții arbitrajul puterilor Axei. Alternative: primesc arbitrajul sau a doua zi va urma atacul Ungariei și Rusiei care însemna sfârșitul României (telegrama trimisă de la Viena de Mihail Manoilescu). Carol al II-lea și șeful Guvernului Ion Gigurtu în urma amenințărilor și presiunile germano-italiene au convocat Consiliul de Coroană. Acesta a durat o oră (de la 3 la 4) în dimineața zilei de 30 august. A fost un consiliu lărgit în care au fost invitați membri ai Guvernului, consilieri regali, reprezentanți ai partidelor politice (care fuseseră desființate în februarie 1938 la începutul dictaturii regale). La Consiliul prezidat de regele Carol al II-lea au participat 33 de persoane. S-au conturat două opinii. Cea pentru acceptarea ultimatumului puterilor Axei care a fost majoritar (21 de voturi) și cea a rezistenței armate (10 voturi). Deliberările consilierilor au durat puțin, influențate de telegramele de presiune venite de la Viena de la membrii delegației care reproduceau amenințările voalate ale Axei. În urma declarațiilor generalului Gheorghe Mihail, șeful marelui Stat Major al Armatei României referitoare la posibilitățile României de a rezista, Consiliul a concluzionat că este necesară acceptarea arbitrajului puterilor Axei, România găsindu-se în acest moment absolut între dușmani. Generalul afirmase: spiritul oștirii este pentru a se bate, însă față de situația materială a oștirii și față de numărul celor cu care vom avea de luptat nu este oportun să folosim armele în interesul păstrării ființei statului român. Întrebat de rege dacă România va reuși să reziste armat în cazul refuzului de a primi arbitrajul, generalul Mihail a pronosticat: în caz de conflict militar cu Germania, nu vom rezista decât cel mult două săptămâni, adică timpul cât va veni armata germană să ne ocupe. În dimineața zilei de 30 august a fost remis delegației române programul manifestațiilor politice. Manoilescu și Pop pregătiseră o expunere asupra Transilvaniei cu subiect etnic, economic, istoric. Neputând să o prezinte au redactat un protest, că nu li s-a permis să declare punctul de vedere al guvernului român. Întrunirea delegațiilor și gazdelor (germani și italieni) a avut loc în salonul de aur al Palatului Belvedere din Viena. Când Manoilescu a văzut harta cu mutilarea României, cu înstrăinarea teritoriilor cu populație majoritar românească, a căzut leșinat pe masă. Au venit rapid medicii și a fost resuscitat. Așa a semnat (singur din partea română) actele dictatului de la Viena. Au intrat ziariștii. Miniștrii de externe ai Germaniei și Italiei au ținut o mică alocuțiune. Valeriu Pop scria: totul s-a petrecut fulgerător. Delegația maghiară exulta. Au primit mai mult decât au pretins. După alte măsurători 42.243 km² și 2,6 milioane locuitori, în majoritate români. Linia frontierei fusese trasată cu creion albastru a cărei lățime pe hartă reprezenta un spațiu de circa 6 km.. Granița avea să fie stabilită de o comisie româno-maghiară. Pământul românesc devenit teritoriu maghiar prin câteva semnături impuse prin amenințare urma să fie evacuat în 15 zile de trupele române, etapele fiind hotărâte de aceeași comisie mixtă. Românii din locurile natale, devenite străine, aveau dreptul de a alege dacă rămân sau emigrează în propria țară a cărei limbă o vorbesc și a cărei Istorie au făurit-o strămoșii lor. Trebuiau să se repatrieze într-un an, vânzându-și bunurile imobile. Cetățeni maghiari care optau pentru mutarea în Ungaria aveau aceleași drepturi ca românii. Garanția de integritatea teritoriului s-a acordat numai României nu și Ungariei. Din momentul semnării arbitrajului, Germania era obligată să trimită României misiune militară, tancuri, artilerie antiaeriană și escadrile de avioane. Așa a fost consumat un jaf de proporții asupra României, stat european, suveran și independent de două state central-europene cu regim totalitar.