IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a treisprezecea).

 

IISUS - CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA! (Partea a treisprezecea)

61. IIsus îl vindecă pe un băiat demonizat:

MATEI 17:14-20 MARCU 9:14-29 LUCA 9:37-43;

DISCIPOLII AU NEVOIE DE O CREDINŢĂ PUTERNICĂ PENTRU A-L VINDECA PE UN BĂIAT DEMONIZAT:

 Când coboară de pe munte, Iisus, Petru, Iacov şi Ioan sunt întâmpinaţi de o mare mulţime. Ceva nu este în regulă. Nişte scribi s-au strâns în jurul discipolilor şi poartă o discuţie aprinsă cu ei. Oamenii sunt foarte surprinşi să-l vadă pe Iisus şi aleargă spre El ca să-l salute. „Despre ce discutaţi atât de aprins cu ei?”, îi întreabă El (Marcu 9:16). Un om din mulţime îngenunchează înaintea lui Iisus şi îi explică: „Învăţătorule, l-am adus la tine pe fiul meu pentru că are un spirit care l-a lăsat mut. Oriunde îl apucă, îl trânteşte la pământ, iar el face spume la gură, scrâşneşte din dinţi şi îşi pierde puterile. Le-am spus discipolilor tăi să-l scoată, dar n-au putut” (Marcu 9:17, 18). Din câte se pare, scribii îi critică pe discipoli pentru că nu au reuşit să-l vindece pe băiat, poate luând în râs încercările lor. De aceea, în loc să-i răspundă acelui tată deznădăjduit, Iisus se adresează mulţimii: „O, generaţie necredincioasă şi denaturată! Până când va trebui să rămân cu voi? Până când va trebui să vă suport?”. Aceste cuvinte aspre le sunt, fără îndoială, adresate scribilor, care i-au pus pe discipoli în dificultate cât timp a lipsit El. Întorcându-se către tatăl copilului demonizat, Iisus spune: „Adu-l pe fiul tău aici!” (Luca 9:41). În timp ce băiatul se apropie de Iisus, demonul care îl stăpâneşte îl trânteşte la pământ, provocându-i convulsii violente. Băiatul se tăvăleşte pe jos făcând spume la gură. „De când i se întâmplă aşa?”, îl întreabă Iisus pe tatăl băiatului. „Din copilărie”, îi răspunde acesta. „De multe ori a vrut să-l arunce şi în foc, şi în apă ca să-l omoare.” Bărbatul îl imploră pe Iisus: „Dacă poţi să faci ceva, ai milă de noi şi ajută-ne!” (Marcu 9:21, 22). Tatăl este disperat, deoarece nici măcar discipolii lui Iisus nu l-au putut ajuta. Cum reacţionează Iisus la implorarea omului? El îl asigură: „Aceste cuvinte: Dacă poţi! Totul este posibil pentru cel care are credinţă”. Imediat, tatăl copilului strigă: „Am credinţă Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9:23, 24). Iisus observă că o mulţime vine în fugă spre El. În timp ce toţi îl privesc, Iisus mustră demonul: „Spirit care îi faci pe oameni muţi şi surzi, îţi poruncesc să ieşi din el şi să nu mai intri în el!”. După ce îl face pe băiat să ţipe şi îi provoacă multe convulsii, spiritul iese. Apoi, băiatul rămâne întins pe jos, nemişcat. Văzând aceasta, mulţi spun: „Este mort!” (Marcu 9:25, 26). Dar, când Iisus îl ia de mână, băiatul se ridică şi „chiar din ceasul acela” este vindecat (Matei 17:18). Fireşte, oamenii sunt uluiţi de ceea ce face Iisus. Cu câtva timp în urmă, când au fost trimişi de Iisus să predice, discipolii puteau să scoată demoni. De aceea, acum, când sunt doar ei cu Iisus într-o casă, îl întreabă: „Noi de ce n-am putut să-l scoatem?”. Iisus le arată că nu au putut face aceasta din cauza lipsei lor de credinţă. El le spune: „Felul acesta de demoni nu poate ieşi decât cu rugăciune” (Marcu 9:28, 29). Era necesar ca discipolii să aibă o mare credinţă şi să-i ceară lui Dumnezeu putere în rugăciune pentru a scoate acest demon puternic. Iisus concluzionează: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo şi se va muta; şi nimic nu vă va fi imposibil” (Matei 17:20). Câtă putere poate avea credinţa! Obstacolele şi dificultăţile care stau în calea progresului nostru în serviciul pentru Domnul pot părea insurmontabile, imposibil de înlăturat asemenea unor munţi. Totuşi, dacă avem credinţă, putem depăşi astfel de obstacole şi dificultăţi.

62. O lecţie importantă despre umilinţă:

MATEI 17:22-18:5 MARCU 9:30-37 LUCA 9:43-48;

IISUS PREZICE DIN NOU CĂ VA MURI; EL PLĂTEŞTE IMPOZITUL CU O MONEDĂ DIN GURA UNUI PEŞTE; CINE VA FI CEL MAI MARE ÎN ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR?

 După ce este transfigurat/schimbat la față şi după ce vindecă un băiat demonizat în zona Cezareii lui Filip, Iisus se îndreaptă spre Capernaum. Călătoreşte doar El cu discipolii pentru că nu vrea ca mulţimile să afle lucrul acesta (Marcu 9:30). Astfel, Iisus are din nou ocazia de a-şi pregăti discipolii pentru moartea sa şi pentru lucrarea pe care o vor face ei apoi. „Fiul omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor şi îl vor omorî, iar a treia zi va fi sculat din morţi”, le explică El (Matei 17:22, 23). Discipolii n-ar trebui să fie surprinşi de cuvintele lui Iisus. El le-a mai spus că va fi omorât, deşi Petru nu a vrut să creadă că se va întâmpla aşa (Matei 16:21, 22). În plus, trei dintre apostoli au văzut transfigurarea şi au auzit discuţia despre „plecarea” lui Isus (Luca 9:31). Continuatorii săi se mâhnesc acum foarte mult din cauza a ceea ce le spune El, chiar dacă nu înţeleg în totalitate semnificaţia cuvintelor sale (Matei 17:23). Însă le este teamă să-i pună întrebări referitoare la acest lucru. După un timp, ei ajung la Capernaum, centrul activităţii lui Iisus şi oraşul de unde sunt unii dintre apostoli. Acolo, bărbaţii care încasează impozitul pentru templu se apropie de Petru. Încercând, poate, să-l acuze pe Iisus că se sustrage de la plata impozitelor, ei întreabă: „Învăţătorul vostru nu plăteşte impozitul (pentru temple) de două drahme?” (Matei 17:24). „Ba da”, răspunde Petru. Iisus ştie ce s-a întâmplat. Când ei sunt din nou acasă, în loc să aştepte ca Petru să aducă vorba despre impozit, Iisus îl întreabă: „Ce crezi, Simon? De la cine primesc regii pământului taxe sau impozite? De la fiii lor sau de la străini?”. Petru răspunde: „De la străini”. „Atunci fiii sunt scutiţi de impozite”, îi spune Iisus (Matei 17:25, 26). Tatăl lui Iisus este Împăratul Universului şi Cel căruia i se aduce închinare la templu. Prin urmare, Fiul lui Dumnezeu nu este obligat prin lege să plătească impozitul pentru templu. „Dar, ca să nu-i poticnim”, spune Iisus, „du-te la mare, aruncă undiţa şi ia primul peşte care va veni. Când îi vei deschide gura, vei găsi o monedă de un stater (sau o tetradrahmă). Ia-o şi dă-le-o pentru Mine şi pentru tine” (Matei 17:27). La câtva timp după aceea, când sunt din nou împreună, discipolii îl întreabă pe Iisus cine va fi cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Aceşti bărbaţi, care mai devreme se temeau să-i pună întrebări lui Iisus despre moartea Sa, nu se tem acum să-l întrebe despre viitorul lor. Iisus ştie ce gândesc. Ei au discutat deja despre aceasta când au rămas în urma Lui în timp ce se întorceau la Capernaum. De aceea, El îi întreabă: „Despre ce aţi vorbit atât de aprins pe drum?” (Marcu 9:33). Fiindu-le ruşine, discipolii tac, întrucât s-au certat cu privire la cine este cel mai mare. În cele din urmă, apostolii îi pun lui Iisus întrebarea care a stârnit discuţia aprinsă dintre ei: „Cine este cel mai mare în Împărăția Cerurilor?” (Matei 18:1). Pare incredibil că discipolii au avut o asemenea discuţie după ce, de aproape trei ani, îl însoţesc pe Iisus şi îl ascultă predând. Totuşi, ei sunt imperfecţi/păcătoși. În plus, au crescut într-un climat religios în care se pune accent pe poziţie şi pe rang. Mai mult, Iisus i-a promis de curând lui Petru că va primi anumite „chei” ale Împărăției. Ar putea fi acesta un motiv pentru care să se simtă superior celorlalţi? Este posibil ca şi Iacov şi Ioan să se simtă superiori, având în vedere că au asistat la transfigurarea lui Iisus. Indiferent cum ar sta lucrurile, Iisus le corectează atitudinea. El cheamă un copilaş, îl pune în mijlocul lor şi le spune: „Dacă nu vă întoarceţi şi nu deveniţi ca nişte copilaşi, nicidecum nu veţi intra în Împărăția Cerurilor. Aşadar, cine se va umili ca acest copilaş, acela este cel mai mare în Împărăția Cerurilor. Şi cine primeşte un copilaş ca acesta în numele Meu Mă primeşte şi pe Mine” (Matei 18:3-5). Ce metodă extraordinară de învățare! Iisus nu se înfurie pe discipoli şi nu le reproşează că sunt lacomi sau ambiţioşi. El le dă o lecţie îndreptându-le atenţia spre un copil. Copilaşii nu au nicio poziţie socială şi niciun rang. Iisus arată astfel că discipolii trebuie să adopte acest punct de vedere referitor la ei înşişi. În încheiere, Iisus subliniază lecţia pe care vrea să le-o transmită continuatorilor săi, spunând: „Cel ce se poartă ca unul mic printre voi toţi, acela este mare” (Luca 9:48).

63. Iisus dă sfaturi cu privire la poticnire şi la păcat;

MATEI 18:6-20 MARCU 9:38-50 LUCA 9:49, 50;

SFATURI CU PRIVIRE LA POTICNIRE; DACĂ UN FRATE COMITE UN PĂCAT:

 Iisus tocmai a ilustrat ce atitudine ar trebui să aibă continuatorii săi. Ei ar trebui să fie asemenea copiilor, altfel spus, să fie umili şi să nu aibă pretenţia de a li se acorda importanţă. Discipolii ar trebui să-i primească pe astfel de copilaşi în numele lui Iisus, ceea ce înseamnă că-l primesc şi pe El (Matei 18:5). Apostolii au avut recent o discuţie aprinsă cu privire la cine este cel mai mare. Aşadar, ei ar putea considera că Iisus îi mustră prin aceste cuvinte. Însă acum apostolul Ioan menţionează un alt lucru care s-a întâmplat cu puţin timp înainte: „Am văzut un om care scotea demoni folosindu-se de numele Tău şi am încercat să-l oprim, pentru că nu este unul dintre ai noştri” (Luca 9:49). Consideră Ioan că doar apostolii au autoritatea să facă vindecări şi să scoată demoni? Dacă ar fi aşa, cum se face că acest evreu reuşeşte să scoată spiritele rele din oameni? Din câte se pare, Ioan crede că bărbatul nu ar trebui să înfăptuiască lucrări de putere deoarece nu îi însoţeşte pe Iisus şi pe apostoli. Spre mirarea lui Ioan, Iisus spune: „Nu încercaţi să-l opriţi, căci nimeni nu face o lucrare de putere în numele Meu şi imediat după aceea să Mă insulte. Fiindcă cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Pentru că cine vă dă să beţi un pahar de apă fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat vă spun că nu-şi va pierde nicidecum răsplata” (Marcu 9:39-41). Deocamdată, nu este necesar ca bărbatul să-l însoţească pe Hristos pentru a fi de partea sa. Biserica creştină nu este încă formată, prin urmare, faptul că acest bărbat nu călătoreşte alături de Iisus nu înseamnă că este un împotrivitor sau că promovează o religie falsă. Omul are cu siguranţă credinţă în numele lui Iisus, iar ceea ce spune Iisus arată că el nu-şi va pierde răsplata. În schimb, ar fi foarte grav dacă bărbatul s-ar poticni din cauza cuvintelor sau a faptelor apostolilor. Iisus spune: „Pentru cine îl poticneşte pe unul dintre aceşti micuţi care cred, ar fi mai bine dacă i s-ar pune în jurul gâtului o piatră de moară ca aceea învârtită de un măgar şi ar fi aruncat în mare” (Marcu 9:42). Apoi Iisus le spune continuatorilor săi că, dacă o mână, un picior sau un ochi îi fac să se poticnească, trebuie să renunţe la acestea, deşi sunt preţioase. Mai bine ar fi să rămână fără o parte a corpului şi să intre în Împărăția lui Dumnezeu decât să o aibă şi să fie aruncaţi în Gheenă (Valea lui Hinom). Probabil că apostolii au văzut această vale de lângă Ierusalim, unde se ardeau gunoaie. De aceea, ei pot înţelege că Gheena simbolizează chinul veșnic. Iisus dă un alt avertisment: „Vedeţi să nu-l dispreţuiţi pe niciunul dintre aceşti micuţi, căci vă spun că îngerii lor, în cer, văd întotdeauna faţa Tatălui Meu”. Pentru a arăta cât de preţioşi sunt „aceşti micuţi” pentru Tatăl Său, Iisus face o ilustrare despre un om care are o sută de oi, dar pierde una. Omul le lasă pe cele 99 pentru a o căuta pe cea pierdută, iar când o găseşte, se bucură mai mult de ea decât de cele 99. Iisus adaugă: „Nu este voia Tatălui Meu care este în cer ca unul dintre aceşti micuţi să piară” (Matei 18:10, 14). Gândindu-se, poate, la discuţia apostolilor cu privire la cine este cel mai mare, Iisus îi îndeamnă: „Să aveţi sare în voi înşivă şi să păstraţi pacea între voi” (Marcu 9:50). Sarea dă gust alimentelor. Tot aşa, sarea figurativă face ca ceea ce spune cineva să fie mai uşor de acceptat, contribuind la păstrarea păcii. Disputele însă nu promovează pacea (Coloseni 4:6). Uneori se vor ivi situaţii grave, iar Iisus le spune discipolilor cum să le rezolve: „Dacă fratele tău comite un păcat, du-te şi dezvăluie-i greşeala numai între tine şi el. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău”. Dar dacă nu ascultă? Iisus dă următorul sfat: „Mai ia cu tine unu sau doi, pentru ca orice lucru să fie stabilit prin gura a doi sau trei martori”. Dacă nici aşa nu se obţin rezultate, ei trebuie să vorbească „cu biserica/adunarea”, adică cu bătrânii/prezbiterii, care au autoritatea de a lua o decizie. Dar dacă cel care a păcătuit nu ascultă nici de această dată? „Să fie pentru tine ca un om al neamurilor şi ca un încasator de impozite”, oameni cu care evreii nu s-ar întovărăşi (Matei 18:15-17). Păstorii bisericii trebuie să acţioneze în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă o persoană care a păcătuit este găsită vinovată şi are nevoie de disciplinare, hotărârea lor „va fi deja legată în cer”. Dar, dacă o persoană este găsită nevinovată, hotărârea va fi deja „dezlegată în cer”. Aceste îndrumări se vor dovedi utile odată ce se va forma Biserica creştină. Când se iau astfel de hotărâri importante, se aplică ceea ce spune Iisus: „Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu, în mijlocul lor” (Matei 18:18-20).

64. Continuatorii lui Iisus trebuie să fie iertători:

MATEI 18:21-35;

DE CÂTE ORI TREBUIE SĂ IERTĂM? ILUSTRAREA DESPRE SCLAVUL NEÎNDURĂTOR:

 Petru a auzit sfatul lui Iisus cu privire la modul în care un frate trebuie să rezolve o problemă dintre el şi un alt frate, şi anume să o discute direct cu cel care i-a greşit. Dar se pare că Petru vrea să ştie exact de câte ori trebuie cineva să facă aceasta. El întreabă: „Doamne, de câte ori poate să păcătuiască fratele meu împotriva mea şi eu să-l iert? Până la şapte ori?”. Unii conducători religioşi îi învaţă pe oameni că trebuie să ierte de trei ori. Prin urmare, poate că Petru crede că ar da dovadă de multă mărinimie dacă şi-ar ierta fratele „până la şapte ori” (Matei 18:21). Însă a ţine o evidenţă a greşelilor cuiva nu este în armonie cu învăţătura lui Iisus. De aceea, Iisus îl corectează pe Petru: „Eu îţi spun: Nu până la şapte ori, ci până la şaptezeci şi şapte de ori” (Matei 18:22). Altfel spus, nu există o limită în ce priveşte iertarea. Petru nu trebuie să stabilească de câte ori trebuie să-şi ierte fratele. Apoi, pentru a evidenţia că au obligaţia de a fi iertători, Iisus le spune lui Petru şi celorlalţi o ilustrare despre un sclav care nu se dovedeşte la fel de îndurător ca stăpânul lui. Regele vrea să-şi încheie socotelile cu sclavii săi. Îi este adus unul dintre ei, care are o datorie imensă de zece mii de talanţi (60 000 000 de dinari). Pentru că acesta nu are de unde să o plătească, regele porunceşte să fie vânduţi el, soţia lui şi copiii lui şi să se plătească datoria. Atunci, sclavul cade la picioarele stăpânului său şi-l imploră: „Fii răbdător cu mine şi îţi voi plăti totul” (Matei 18:26). Regelui i se face milă de sclav şi, arătându-i îndurare, îi anulează imensa datorie. După aceea, sclavul iese şi-l găseşte pe unul dintre tovarăşii lui de sclavie, care îi datorează o sută de dinari. Pune mâna pe el şi începe să-l strângă de gât, zicându-i: „Plăteşte ce datorezi!”. Tovarăşul lui de sclavie îi cade la picioare şi-l imploră: „Fii răbdător cu mine şi îţi voi plăti” (Matei 18:28, 29). Însă sclavul a cărui datorie a fost anulată de rege nu arată îndurare asemenea stăpânului său. El îl aruncă pe tovarăşul lui în închisoare, unde va rămâne până îi va plăti ceea ce-i datorează, deşi suma datorată este mult mai mică. Iisus spune apoi că alţi sclavi care au văzut cât de neîndurător a fost tovarăşul lor de sclavie merg şi îi relatează stăpânului cele întâmplate. Mâniindu-se, stăpânul îl cheamă pe sclav şi îi spune: „Sclav rău, eu ţi-am anulat toată datoria când m-ai implorat. Nu trebuia să te înduri şi tu de tovarăşul tău de sclavie, aşa cum m-am îndurat şi eu de tine?”. Furios, regele îl dă pe sclavul neîndurător pe mâna temnicerilor până îi va plăti tot ce-i datorează. Iisus spune în încheiere: „Tot aşa vă va face şi Tatăl Meu ceresc dacă nu veţi ierta fiecare, din toată inima, pe fratele vostru” (Matei 18:32-35). Ce lecţie extraordinară despre iertare! Dumnezeu ne-a iertat o datorie imensă, păcatul. Prin comparaţie, orice lucru cu care ne-ar greşi un frate al nostru ar fi neînsemnat. În plus, Dumnezeu nu ne iartă doar o dată, ci de mii de ori. Nu putem şi noi să ne iertăm fratele, poate de mai multe ori, chiar dacă am fi îndreptăţiţi să ne plângem împotriva lui? Iisus ne-a învăţat în Predica de pe munte că Dumnezeu ne va ierta păcatele/greșelile, „aşa cum şi noi le iertăm greșiților noştri” (Matei 6:12).

65. Îi învaţă pe oameni în timp ce călătoreşte spre Ierusalim:

MATEI 8:19-22 LUCA 9:51-62 IOAN 7:2-10;

CE CRED FRAŢII/VERIȘORII LUI IISUS DESPRE EL? CE LOC TREBUIE SĂ OCUPE ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR ÎN VIAŢA CONTINUATORILOR LUI IISUS?

 O vreme, IIsus şi-a desfăşurat activitatea îndeosebi în Galileea, unde oamenii au fost mai receptivi decât în Iudeea. În plus, când a fost în Ierusalim şi a vindecat un om în sabat, „iudeii au căutat să-l omoare” (Ioan 5:18; 7:1). Este toamna anului 32 (după unii comentatori) şi Sărbătoarea Tabernacolelor, sau a Colibelor, se apropie. Această sărbătoare durează şapte zile, fiind urmată în a opta zi de o adunare solemnă. Sărbătoarea marchează sfârşitul anului agricol şi este un timp de mare bucurie, în care israeliţii îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Fraţii/verișorii lui Iisus - Iacov, Simon, Iosif şi Iuda - îl îndeamnă: „Pleacă de aici şi du-te în Iudeea”. Ierusalimul este centrul religios al ţării. În timpul celor trei sărbători anuale, oraşul este aglomerat. Fraţii lui Iisus îi zic: „Nimeni nu face ceva pe ascuns când caută să fie cunoscut public. Dacă faci lucrurile acestea, arată-te lumii!” (Ioan 7:3, 4). În realitate, aceşti patru fraţi ai lui Isus „nu manifestă credinţă în El”; ei nu cred că Iisus este Mesia. Totuşi, vor ca oamenii adunaţi în Ierusalim cu ocazia sărbătorii să-l vadă înfăptuind miracole. Conştient de pericol, Iisus le spune: „Lumea n-are de ce să vă urască pe voi, dar pe Mine Mă urăşte pentru că mărturisesc despre ea că faptele ei sunt rele. Urcaţi voi la sărbătoare; Eu încă nu urc la sărbătoarea aceasta, pentru că nu Mi s-a împlinit încă vremea” (Ioan 7:5-8). La câteva zile după ce fraţii lui Iisus pornesc la drum cu grupul de călători, Iisus şi discipolii săi pleacă în ascuns, fără să atragă atenţia oamenilor. Ei o iau pe drumul mai direct, prin Samaria, nu pe cel obişnuit, de-a lungul râului Iordan. Iisus şi discipolii săi vor avea nevoie de găzduire în Samaria, de aceea, Iisus trimite mesageri înaintea Lui ca să facă pregătiri. Oamenii dintr-un anumit sat nu vor să-l primească sau să-i arate ospitalitate, aşa cum se obişnuieşte, deoarece Iisus se îndreaptă spre Ierusalim pentru Sărbătoarea Tabernacolelor, o sărbătoare evreiască. Furioşi, Iacov şi Ioan îl întreabă pe Iisus: „Doamne, vrei să spunem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie?” (Luca 9:54). Iisus îi mustră chiar şi pentru că s-au gândit la aşa ceva. Apoi pornesc din nou la drum. În timpul călătoriei, un scrib vine la Iisus şi îi spune: „Învăţătorule, te voi urma oriunde vei merge”. Iisus îi răspunde: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde să-şi pună capul” (Matei 8:19, 20). Iisus vrea să-i dea de înţeles scribului că, dacă va deveni continuatorul său, se va confrunta cu greutăţi. Şi se pare că scribul este prea mândru pentru a accepta acest mod de viaţă. Prin urmare, fiecare dintre noi se poate întreba: Sunt cu adevărat dispus să-l urmez pe Iisus? Unui alt om, Iisus îi spune: „Urmează-Mă!”. Acesta îi răspunde: „Lasă-mă mai întâi să mă duc şi să-mi îngrop tatăl”. Cunoscându-i situaţia, Iisus îi zice: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, iar tu du-te şi anunţă pretutindeni Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 9:59, 60). Evident, tatăl acestui om încă nu a murit. Dacă ar fi murit, foarte probabil că fiul său n-ar fi aici, vorbind cu Iisus. Bărbatul nu este pregătit să pună Împărăția lui Dumnezeu pe primul loc în viaţă. În timp ce îşi continuă drumul spre Ierusalim, Iisus întâlneşte un alt bărbat care îi spune: „Te voi urma, Doamne, dar lasă-Mă mai întâi să-mi iau rămas-bun de la cei din casa mea”. Iisus îi răspunde: „Niciun om care a pus mâna pe plug şi priveşte la lucrurile din urmă nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 9:61, 62). Cei care vor să fie discipoli ai lui Iisus trebuie să se concentreze asupra serviciului pentru Împărăție. Dacă un agricultor nu se uită drept înainte când ară, probabil că brazda va ieşi strâmbă. Dacă va lăsa plugul jos pentru a privi înapoi, va rămâne în urmă cu lucrul la câmp. În mod asemănător, oricine priveşte în urmă la această lume păcătoasă nu va rămâne pe drumul care duce la viaţă veşnică.