DESCOPERIREA LUI IISUS
HRISTOS! - COMENTARIU BIBLIC LA CARTEA „APOCALIPSA”
- O
PERSPECTIVA PREMILENISTA PRIVIND RĂPIREA BISERICII ÎNAINTEA MÂNIEI
LUI DUMNEZEU -
Bun venit la studiul cărții Apocalipsa!
Sper ca acest comentariu dinamic să vă fie o unealtă benefică de studiu în
cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu.
INTRODUCERE:
Odată cu răspândirea perspectivei
premileniste/răpirea înaintea mâniei, se pune tot mai pregnant problema nevoii
de mai multe resurse care să arate felul în care întreaga Scriptură susține
momentul revenirii Domnului Iisus înainte de mânia lui Dumnezeu. Dar cererea de
comentarii asupra cărții Apocalipsa care să o explice din perspectiva răpirii
înaintea mâniei a rămas, în mare măsură, fără răspuns. În consecință, am decis
să ofer acest comentariu dinamic ca o unealtă temporară, până se vor realiza
materiale mai comprehensive pe această temă.
PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA
CĂRȚII APOCALIPSA:
Cartea Apocalipsa are de-a face, în principal, cu cea de-a doua venire a
Domnului Iisus. El va veni a doua oară ca Judecător al lumii, spre deosebire de
prima oară, când a venit să moară pentru păcatele oamenilor. Cu câteva sute de
ani înainte ca Domnul să vină pe Pământ pentru a muri pe cruce, El a transmis proorocului Daniel printr-un mesager
îngeresc informații esențiale cu privire la sfârșitul vremurilor. Însuși
Domnul, după cum citim în discursul de pe Muntele Măslinilor, din Noul
Testament, le-a descoperit ucenicilor mai multe adevăruri cu privire la ordinea
evenimentelor care vor duce la vremurile de pe urmă și la revenirea Lui. La mai
bine de cincizeci de ani după discursul de pe Muntele Măslinilor, tot Iisus Hristos, și tot printr-un înger,
i-a descoperit apostolului Ioan mai
multe detalii legate de sfârșitul vremurilor, informații vitale pentru
înțelegerea zilelor din urmă. În ultimă instanță, adevărurile profetice
prezentate în cartea Daniel, în discursul de pe Muntele Măslinilor și în cartea
Apocalipsa au aceeași sursă: Domnul Iisus. Cartea Apocalipsa vorbește despre Iisus
Hristos ca Judecător suprem, prezentând o privire sintetică asupra proorociilor
lui Daniel și a discursului de pe Muntele Măslinilor.
În primul verset - Apocalipsa 1:1 ni se spune că mesajul acestei cărți este adresat
slujitorilor lui Hristos, adică aleșilor lui Dumnezeu, care, prin definiție,
reprezintă biserica adevărată. Mai mult, Hristos îi spune lui Ioan că este
important ca toți credincioșii să citească și să asculte mesajul acestei cărți,
deoarece evenimentele viitoare au un rol important pentru fiecare copil al lui
Dumnezeu care va fi în viață în zilele de pe urmă. Lui Ioan i se poruncește, de
asemenea, să relateze avertizările adresate celor șapte biserici locale ce
existau în vremea în care a fost scrisă cartea Apocalipsa. Aceste avertizări au
atât consecințe imediate, cât și consecințe viitoare, ce se vor împlini la cea
de-a doua venire a lui Hristos. Astfel, în zilele de pe urmă descrise în
Apocalipsa, Hristos va împleti cele trei programe adresate celor trei grupări
de oameni ce reprezintă omenirea în zilele de pe urmă: credincioșii ascultători
și neascultători ce compun biserica, Israelul necredincios și omenirea, în
general.
Cinci din avertizările adresate celor
șapte biserici au consecințe directe legate de zilele de pe urmă. Este posibil
ca o întrebare din mintea lui Ioan, în lumina acestor avertizări, să se refere
la ce se va întâmpla în zilele de pe urmă cu cei ce vor continua în neascultare
și necredință. Începând cu capitolul 4, Ioan este răpit în Cer, de unde noi,
cititorii, împreună cu el, primim o perspectivă minunată asupra tronului lui
Dumnezeu și a activităților ce au loc în zilele de pe urmă ale istoriei
umanității. Pe lângă slava incredibilă a Cerului, punctul central îl reprezintă
o carte sigilată, ce se află în mâna Celui ce șade pe tron, pecetluită cu 7
peceți. Se pune întrebarea „Cine este
vrednic să rupă pecețile?” și, astfel, să dea curs condițiilor necesare
pentru a pune în aplicare conținutul acelei cărți. Indicându-L pe Mielul lui
Dumnezeu, unul din cei 24 de bătrâni îi spune lui Ioan că numai „Leul din seminția lui Iuda” este
vrednic să deschidă cartea. Această afirmație este susținută mult mai devreme
în Noul Testament, în Fapte 13:31.
Numai Hristos are dreptul să judece lumea în zilele de pe urmă, datorită morții
și învierii Lui, ca Miel desăvârșit al lui Dumnezeu, îndeplinită la prima Sa
venire.
Cartea Apocalipsa începe să relateze
evenimentele ce vor avea loc odată cu ruperea celor 7 peceți. Pecețile
reprezintă condiții care trebuie îndeplinite, înainte ca Dumnezeu să aducă
judecata Sa finală asupra lumii. Hristos le-a descoperit deja ucenicilor Săi și
lui Daniel că vremea judecății finale va avea loc în contextul celei de-a
șaptezecea săptămâni profetice a lui Daniel. Atunci când toate condițiile vor
fi îndeplinite, El Își va lua sfinții, înainte de a-Și dezlănțui mânia peste
cei ce rămân pe Pământ, în timpul evenimentului de care se leagă cele mai multe
proorocii în Scriptură, și anume Ziua
Domnului. Această judecată este descrisă de către Mântuitorul Hristos ca
fiind asemenea judecății făcute de Dumnezeu în zilele lui Noe, însă, de data
aceasta, așa cum spune apostolul Petru,
va fi o judecată prin foc, nu prin apă!
Primele 6 peceți sunt deschise de către
Leul din seminția lui Iuda, pregătind scena pentru judecata finală făcută de
Hristos. Odată cu ruperea celei de a patra peceți, mânia lui Satan, prin intermediul lui Anticrist, testează întreaga omenire,
printr-o încercare finală de a-i controla pe toți locuitorii pământului. Cea
de-a șasea pecete este ruptă și, odată cu ea, apare semnul Zilei Domnului,
prezis în repetate rânduri în Scriptură. Soarele, luna și stelele se vor
întuneca, prin acest semn oamenii fiind avertizați că mânia lui Dumnezeu este
gata să înceapă. În acest moment, credincioșii din sânul bisericii care s-au
împotrivit atacurilor lui Satan și ale lui Anticrist sunt luați de pe Pământ la
Cer. O protecție specială este oferită rămășiței lui Israel, care trebuie să
treacă prin mânia lui Dumnezeu, care va urma. Ruperea celei de a șaptea peceți
dezlănțuie Ziua Domnului, acea zi de groază și adeseori prezisă în Scriptură,
în care se va revărsa mânia lui Dumnezeu. La finalul judecății celei de a
șaptea trâmbițe, se va încheia cea de-a șaptezecea săptămână profetică,
anunțată de Hristos în cartea lui Daniel. Mai rămân doar 75 zile până când va
începe domnia lui Hristos pe pământ peste poporul lui Israel, care după cele 70
săptămâni profetice, va intra într-o relație corectă cu Mesia.
Cartea Apocalipsa prezintă acum un înger
puternic, care coboară din Cer cu o carte mică. Această carte mică descrie
evenimentele cruciale ce vor avea loc în cele 75 zile de după cei 7 ani,
imediat după încheierea evenimentelor descrise în cartea mai mare. Exact cum a
proorocit Daniel, după încheierea acestei perioade de 7 ani, întreaga națiune a
lui Israel va fi mântuită – toți cei ce vor supraviețui mâniei lui Dumnezeu în
timpul judecăților primelor 6 trâmbițe. Apoi, Apocalipsa ne spune că
autoritatea de a domni asupra Pământului va fi luată de la Satan și oferită
Dumnezeului atotputernic, care va începe să domnească exact cum a fost descris
în cartea lui Daniel. Apoi, cea de a șaptea trâmbiță a judecății dezlănțuie
ultimele 7 judecăți ale lui Dumnezeu, reprezentate prin cele 7 potire, care
înseamnă mânia finală a lui Dumnezeu. La finalul primelor 30 zile care vor urma
celor 7 ani, mânia lui Dumnezeu se va sfârși, odată cu bătălia Armaghedonului. În această bătălie finală, Anticrist și
armatele lui vor fi înfrânte într-o clipă de Hristos și de oastea cerească a
lui Dumnezeu. Anticrist și proorocul
mincinos vor fi aruncați direct în iazul cu foc.
În ultimele capitole ale cărții,
Hristos îi arată lui Ioan evenimentele ce vor avea loc pe Pământ după revenirea
Domnului. Apocalipsa 19 se încheie
cu aruncarea lui Anticrist și a proorocului mincinos în iazul de foc. Armatele
lui Anticrist sunt nimicite prin Cuvântul Domnului și sunt sfâșiate de păsări.
După bătălia de la Armaghedon, capitolul
20 începe cu o descriere a soartei finale a lui Satan, care va fi legat și
izolat în adânc timp de 1000 ani (Apocalipsa 20:1-3). În acest moment îi
vedem pe sfinții lui Dumnezeu din totată istoria omenirii care au fost răpiți
și care stau pe tronuri. Abia acum sfinții care au refuzat să se închine lui
Anticrist sau să primească semnul fiarei și au fost uciși pentru aceasta, sunt
înviați pentru a domni cu Hristos o mie de ani (Apocalipsa 20:4-6). După încheierea celor o mie de ani, Satan va fi
eliberat pentru a amăgi națiunile pentru ultima dată și pentru a lupta
împotriva lui Hristos, când va fi din nou învins, ca la începutul celor o mie
de ani (Apocalipsa 20:7-10).
Nelegiuiții care au murit și toți cei ce vor muri în timpul Împărăției de o mie
de ani a lui Hristos vor învia pentru a fi judecați (Apocalipsa 20:11-17). Apocalipsa
21 ne descrie un Cer nou și un Pământ nou, precum și noul Ierusalim care se coboară din Cer (Apocalipsa 21:1-8). Ioan vede noul Ierusalim coborând din Cer pe Pământ
și îl descrie în detaliu (Apocalipsa
21:9-27). Cartea se încheie printr-o chemare ca toți să asculte mesajul
acestei cărți și printr-o avertizare pentru cei ce refuză să accepte învățătura
ei. De 3 ori, în momente critice legate de ordinea evenimentelor descrise în
Apocalipsa, Hristos îi dă lui Ioan mai multe detalii de clarificare. Primul
interludiu are de-a face cu salvarea credincioșilor lui Dumnezeu care nu se
supun lui Anticrist (Apocalipsa 7:1-17). Cel de al doilea interludiu
oferă o explicație a lucrării Satanei și a lui Anticrist în timpul ceasului
încercării, când el va cere loialitatea întregii omeniri, înainte să înceapă
mânia lui Dumnezeu (Apocalipsa 12-17).
Cel de al treilea și ultimul interludiu descrie în detaliu distrugerea
sistemului religios și a orașului care îl susține (Apocalipsa 17-18).
Pentru a ajunge la această ordine clară
a evenimentelor descrisă în cartea Apocalipsa, cititorul trebuie să
interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu în mod simplu, literal. Aici se nasc
problemele pentru cei mai mulți și de aceea există atâta confuzie cu privire la
zilele de pe urmă. Mulți nu acceptă învățătura clară a Scripturii, așa că
interpretează scrierile profetice conform unui sistem omenesc sau după gustul
lor, nu așa cum au avut intenția autorii Scripturii. Pentru a ajuta cititorul
să aibă o înțelegere mai clară asupra a ceea ce numim o interpretare normală,
literală, a Scripturii, secțiunea care urmează prezintă câteva indicatoare care
vor face ca „hermeneutica” (arta de
a studia Scriptura) să fie o practică mai ușor de înțeles și de folosit.
STRUCTURA
CĂRȚII APOCALIPSA:
Probabil nicio altă chestiune nu
împiedică mai mult interpretarea corectă a cărții Apocalipsa decât înțelegerea
structurii ei. Perspectiva premilenistă/răpirea înaintea mâniei asupra cărții
Apocalipsa necesită o discuție mai amplă decât schema simplă oferită în
introducere. Schița cărții este redată mai jos:
Începutul descoperirii:
Capitolul 1 – Prolog
Capitolele 2-3 – Cele
șapte biserici
Capitolul 4 – Cerul
Capitolul 5 – Sulul
cel mare
Capitolul 6 – Primele
șase peceți
Paranteza unu –
detalierea izbăvirii
Capitolul 7 –
Izbăvirea
Ziua Domnului:
Capitolul 8 –
Evenimentele celei de-a șaptea peceți (judecățile trâmbițelor 1-4)
Capitolul 9 – Finalul
celei de-a 70-a săptămâni profetice (judecățile trâmbițelor 5-6)
Evenimente după finalul celei de-a 70-a
săptămâni profetice:
Capitolul 10 – Sulul
cel mic
Capitolul 11 –
Sfârșitul proorociei din Daniel 9:24 (judecata trâmbiței a șaptea)
Paranteza doi (detalierea conflictului
cosmic):
Capitolul 12 –
Începutul
Capitolul 13 –
Începutul sfârșitului
Capitolul 14 –
Sfârșitul începutului
A. Izbăvirea aleșilor
B. Anunțul pentru cei
nelegiuiți
C. Distrugerea celor
nelegiuiți
Nimicirea lui Anticrist – Mânia finală
a lui Dumnezeu:
Capitolul 15 –
Preludiu la judecățile celor șapte potire
Capitolul 16 –
Judecățile celor șapte potire
Paranteza trei –
Detalierea distrugerii
Capitolul 17 – Curva
cea mare
Capitolul 18 – Orașul
cel mare
Capitolul 19 – Armata
cea mare
Domnia de o mie de ani a lui Hristos:
Capitolul 20:1-6 –
Începutul Mileniului
Capitolul 20:7-15 –
Finalul Mileniului
Concluzia:
Capitolul 21 – Ceruri
noi, un pământ nou, Noul Ierusalim
Capitolul 22 – Epilog
Cheia înțelegerii structurii cărții
Apocalipsa se găsește în capitolul 7
al proorociei lui Daniel și în Matei 24. Aici există paralele
conceptuale, tematice, lingvistice și teologice, care nu vor lăsa un cercetător
serios al Scripturii să ajungă la altă concluzie. Pentru început vom analiza
aceste două capitole menționate mai devreme.
Structura
Daniel 7:
Al
șaptelea capitol din cartea lui Daniel reprezintă începutul acestei a doua
secțiuni majore a acestei cărți profetice. Primele șase capitole sunt, în
principal, istorice și cronologice, în timp ce ultimele șase sunt, în
principal, profetice. Prin urmare, capitolul șapte este pivotal, introducând
conținutul profetic al capitolelor 8-12.
Capitolul 7
începe prin vedenia celor patru fiare. În Daniel
7:1 citim, „În anul dintâi al lui Belșațar, împăratul Babilonului, Daniel a
visat un vis și a avut vedenii în mintea lui, pe când era în pat. În urmă a
scris visul și a istorisit lucrurile de căpetenie”.
În traducerea New American Standard apare următoarea afirmație, „El a notat visul
și l-a rezumat în felul următor”. Acest aspect este surprins și de traducerea Cornilescu în care ni se
spune că Daniel a povestit doar lucrurile mai importante, sau de căpetenie. Din
moment ce Daniel ne oferă un rezumat, asta înseamnă că, mai târziu, se vor
adăuga și alte detalii, lucru realizat atât în Matei 24 cât și în Apocalipsa
4-21. Daniel continuă în versetele
2-14: Daniel a început și a zis, „În vedenia mea de noapte am văzut cum
cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare. Și patru fiare
mari au ieșit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu, și avea
aripi de vultur. M-am uitat la ea până în clipa când i s-au smuls aripile; și,
sculându-se de pe pământ, a stat drept în picioare ca un om, și i s-a dat o
inimă de om. Și iată că a doua fiară era ca un urs, și stătea într-o rână; avea
trei coaste în gură, între dinți, și i s-a zis: „Scoală-te și mănâncă multă
carne!” După aceea m-am uitat mai departe, și iată o alta ca un pardos, care
avea pe spate patru aripi, ca o pasăre; fiara aceasta avea și patru capete, și
i s-a dat stăpânire. După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, și iată
că era o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare și de puternică;
avea niște dinți mari de fier, mânca, sfărâma și călca în picioare ce mai
rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai înainte, și avea zece
coarne. M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, și iată că un alt corn mic a
ieșit din mijlocul lor, și dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele
dintâi coarne. Și cornul acesta avea niște ochi ca ochii de om, și o gură care
vorbea cu trufie. Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au așezat niște
scaune de domnie. Și un Îmbătrânit de zile a șezut jos. Haina Lui era albă ca
zăpada, și părul capului Lui era ca niște lână curată; scaunul Lui de domnie
era ca niște flăcări de foc, și roatele lui ca un foc aprins. Un râu de foc
curgea și ieșea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, și de zece
mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis
cărțile. Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie pe care le
rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, și trupul ei a
fost nimicit și aruncat în foc, ca să fie ars. Și celelalte fiare au fost
dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieții până la o
vreme și un ceas anumit. M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, și
iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre
Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă
și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și
oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va
trece nicidecum, și împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată. În acest citat
ceva mai lung avem o schemă a ordinii evenimentelor din zilele de pe urmă, care
devine cadrul pentru discursul Domnului Iisus din Matei 24 și pentru Apocalipsa
4-21. În rezumat, Daniel vorbește despre patru fiare care se ridică din
mare. Cea de-a patra fiară va avea zece coarne. În timpul domniei celor zece
coarne, un corn mai mic se va ridica și va distruge trei din primele zece
coarne. După o vreme se vor așeza scaunele de judecată. Cel Îmbătrânit de zile
Își va lua locul și curtea se va așeza la judecată. Vor fi deschise niște
cărți. Fiara care a rostit cuvinte de trufie va fi distrusă, iar autoritatea
celor ce au ajutat-o va fi suspendată. Unul ca un Fiu al Omului va primi
autoritatea, slava și împărăția. Cititorul trebuie să înțeleagă detaliul
important că, la început, Daniel ne oferă o perspectivă de ansamblu asupra
evenimentelor sfârșitului. Această privire de ansamblu este urmată, apoi, de o
analiză detaliată a celei de-a patra fiare și a prigoanei nemaipomenite pe care
o va declanșa împotriva sfinților, ceea ce va duce la distrugerea ei finală.
Observați ce scrie în Daniel 7:15-28:
Eu, Daniel, m-am tulburat cu duhul, și vedeniile din capul meu m-au
înspăimântat. M-am apropiat de unul din cei ce stăteau acolo, și l-am rugat
să-mi dea lămuriri temeinice cu privire la toate aceste lucruri. El mi-a vorbit
și mi le-a tâlcuit astfel: „Aceste patru fiare mari sunt patru împărați care se
vor ridica pe pământ. Dar sfinții Celui Prea Înalt vor primi împărăția și vor
stăpâni împărăția în veci, din veșnicie în veșnicie”. În urmă am dorit să știu
adevărul asupra fiarei a patra, care se deosebea de toate celelalte, și era
nespus de grozavă: avea dinți de fier și gheare de aramă; mânca, sfărâma și
călca în picioare ce rămânea; și asupra celor zece coarne pe care le avea în
cap, și asupra celuilalt corn care ieșise, și înaintea căruia căzuseră trei:
asupra cornului acestuia care avea ochi, o gură care vorbea cu trufie, și avea
o înfățișare mai mare decât celelalte coarne. Am văzut de asemenea cum cornul
acesta a făcut război sfinților, și i-a biruit, până când a venit Cel Îmbătrânit
de zile și a făcut dreptate sfinților Celui Prea Înalt, și a venit vremea când
sfinții au luat în stăpânire împărăția. El mi-a vorbit așa: „Fiara a patra este
o a patra împărăție care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte,
va sfâșia tot pământul, îl va călca în picioare și-l va zdrobi. Cele zece
coarne înseamnă că din împărăția aceasta se vor ridica zece împărați. Iar după
ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintașii lui, și va doborî
trei împărați. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri
pe sfinții Celui Prea Înalt și se va încumeta să schimbe vremile și legea; și
sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremi, și o jumătate
de vreme. Apoi va veni judecata și i se va lua stăpânirea, care va fi prăbușită
și nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea și puterea tuturor
împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinților
Celui Prea Înalt. Împărăția Lui este o împărăție veșnică, și toate puterile Îi
vor sluji și-L vor asculta!” Aici s-au sfârșit cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au
tulburat nespus de mult gândurile mele, și mi s-a schimbat culoarea feței, dar
am păstrat cuvintele acestea în inima mea. Restul capitolului 7 din cartea
Daniel se ocupă de descrierea celei de-a patra fiare, prigoana împotriva
sfinților și împărăția pe care aceștia o vor primi după ce această fiară va fi
distrusă. Din Daniel 7 reiese un tipar clar. Mai întâi, ni se oferă o privire
de ansamblu asupra vremurilor de pe urmă și apoi este descrisă prigoana
nemaipomenită împotriva sfinților, urmată de promisiunea că fiara va fi
nimicită. Capitolul se încheie cu făgăduința că sfinții vor primi împărăția
peste care domnește Cel Prea Înalt.
Structura
Matei 24:4-31:
Același tipar este vizibil și în Matei 24:4-31. Mai întâi ni se oferă o
perspectivă de ansamblu, după care este relatată în detaliu prigoana împotriva
sfinților. Persecuția va fi scurtată prin distrugerea fiarei. Această secțiune
din evanghelia lui Matei se încheie cu promisiunea revenirii Domnului.
Mai întâi ni se oferă o privire de
ansamblu, relatată în Matei 24:4-14:
Drept răspuns, Iisus le-a zis,: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva.
Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: „Eu sunt Hristosul!” și vor
înșela pe mulți. Veți auzi de războaie și vești de războaie: vedeți să nu vă
înspăimântați, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul
tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, și o împărăție
împotriva altei împărății; și pe alocurea vor fi cutremure de pământ, foamete
și ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci
vă vor da să fiți chinuiți, și vă vor omorî; și veți fi urâți de toate
neamurile pentru Numele Meu. Atunci mulți vor cădea, se vor vinde unii pe
alții, și se vor urî unii pe alții. Se vor scula mulți prooroci mincinoși și
vor înșela pe mulți; și, din pricina înmulțirii fărdelegii, dragostea celor mai
mulți se va răci. Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit. Evanghelia
aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de
mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul”.
Din următoarele motive ne dăm seama că
Matei 24:4-14 reprezintă o privire de ansamblu asupra zilelor sfârșitului. Mai
întâi, întrebarea inițială a ucenicilor stabilește agenda. Matei 24:3 arată că
ucenicii au întrebat „Când se vor întâmpla aceste lucruri și care va fi semnul
venirii Tale și al sfârșitul veacului acesta?” Sunt două întrebări, iar cea de
a doua dintre ele are de-a face cu două aspecte. Prima întrebare este legată de
distrugerea Ierusalimului, iar cea de-a doua cu revenirea Domnului și sfârșitul
veacului. La fel de important este să înțelegem că Domnul răspunde acestor
întrebări în ordine inversă. Cu alte cuvinte, Mântuitorul răspunde mai întâi
întrebării „Care va fi semnul sfârșitului veacului?” Prezența termenului
„sfârșit” în Matei 24:6, 13 și 14 dovedește în mod clar că așa stau lucrurile.
Cronologia etapelor nașterii,
prezentată de Mântuitorul, subliniază accentul pus în Matei 24:4-14 pe
sfârșitul veacului. În Matei 24:4-8 este subliniat începutul durerilor, ceea ce
vine în sprijinul concluziei noastre că Domnul nu oferă o privire de ansamblu
asupra istoriei între înălțarea Sa și cea de a doua Sa venire, ci are în vedere
ultimii ani, care precedă revenirea Sa. „Începutul durerilor” este asociat cu
nașterea unui copil și nu cu cele 9 luni de sarcină. Matei 24:9-14 se
focalizează asupra durerilor nașterii care urmează începutului durerilor.
Cuvântul grecesc thlipsis (necaz)
este folosit pentru a descrie suferințele unei femei gata să dea naștere (Ioan 16:21). Asemeni pruncului, „cine
va răbda până la sfârșit (sfârșitul veacului) va fi mântuit (eliberat)”.
Ultimul factor care susține concluzia
că Matei 24:4-14 se referă la ordinea evenimentelor sfârșitului vremurilor este
legat de expresia „Evanghelia aceasta a Împărăției”. Expresia a fost
interpretată greșit, ca făcând referire la Evanghelia lui Hristos, adică la
moartea, îngroparea și învierea lui Iisus Hristos, descrise de apostolul Pavel în 1 Corinteni 15:1-11. Totuși,
Mântuitorul nu a început să proclame vestea bună a morții, îngropării și
învierii Sale decât după ce au trecut 2 ani de slujire (Matei 16:21-23). Prin contrast, Matei ne spune că Domnul Iisus a
început să predice „Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu” încă din primele zile
ale slujirii Sale (Matei 4:23).
Evanghelia Împărăției are în vedere domnia fizică a lui Dumnezeu pe pământ,
precum și pedepsirea celor nelegiuiți, etapă care a început odată cu lucrarea
Domnului Iisus pe Pământ (Marcu 1:15,
Luca 8:21, Luca 11:20). Proclamarea globală a acestui mesaj indică
sfârșitul veacului (Apocalipsa 14:6-7).
Privirea de ansamblu asupra
sfârșitului vremurilor (Matei 24:4-14) este urmată de o focalizare asupra
prigoanei împotriva sfinților, relatată în
Matei 24:15-24: „De aceea, când
veți vedea „urâciunea pustiiri” despre care a vorbit prorocul Daniel, „așezată
în Locul Sfânt”- cine citește să înțeleagă!- atunci cei ce vor fi în Iudeea să
fugă la munți; cine va fi pe acoperișul casei să nu se pogoare să-și ia
lucrurile din casă; și cine va fi la câmp să nu se întoarcă să-și ia haina. Vai
de femeile ce vor fi însărcinate și de cele ce vor da țâță în ziua aceea!
Rugați-vă ca fuga voastră să nu fie iarna, nici într-o zi de Sabat. Pentru că
atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii
până acum, și nici nu va mai fi. Și dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate,
nimeni n-ar scăpa; dar din pricina celor aleși, zilele acelea vor fi scurtate.
Atunci, dacă vă va spune cineva: „Iată Hristosul este aici sau acolo” să nu-l
credeți, căci se vor scula hristoși mincinoși, și proroci mincinoși; vor face
semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putință, chiar
și pe cei aleși”.
Matei 24:15-24 se referă la aceeași
perioadă de timp ca Matei 24:9-14,
și este foarte important să reținem acest aspect. Același tipar îl regăsim în
capitolul 7 din cartea Daniel. Mai întâi este prezentată o perspectivă de
ansamblu, după care atenția se focalizează asupra prigoanei. Ceea ce în Matei
24:9 este numit necaz (chin), în Matei 24:21 este numit „mare necaz”. Totuși,
Matei 24:15-24 se focalizează mai mult asupra prigoanei fără seamăn ce va veni
împotriva sfinților în acea vreme. Cea de a treia etapă a ordinii evenimentelor
sfârșitului are de-a face cu distrugerea fiarei. Domnul Iisus afirmă că zilele
de necaz vor fi scurtate (Matei 24:22).
El nu elaborează asupra acestei idei, dar un necaz scurtat înseamnă că s-a pus
capăt oportunității fiarei de-ai prigoni pe credincioși.
Ultima porțiune din Matei 24:4-31, și anume versetele 25-31, are de-a face cu revenirea lui
Hristos, ca răspuns la întrebarea „care va fi semnul revenirii Tale”, pusă de
ucenici: „Iată că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: „Iată-L în
pustie” să nu vă duceți acolo! Iată-l în odăițe ascunse” să nu credeți. Căci
cum iese fulgerul de la răsărit și se vede până la apus, așa va fi și venirea
Fiului Omului. Oriunde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. Îndată după
acele zile de necaz, „soarele se va întuneca, luna nu-și va mai da lumina ei,
stelele vor cădea din cer, și puterile cerurilor vor fi clătinate”. Atunci se
va arăta în cer semnul Fiului Omului, toate semințiile pământului se vor boci,
și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu mare slavă.
El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui
din cele 4 vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă”. Așa cum am
văzut și în Daniel 7, aceste ultime versete din pasajul din Matei promit
izbăvirea sfinților. În mod concret, Domnul va reveni și Își va aduna sfinții
laolaltă, în vederea instaurării Împărăției Sale pe pământ. Legătura dintre
spusele Mântuitorului și profeția din Daniel este evidentă (Matei 24:15).
Structura
cărții Apocalipsa:
Același model de prezentare a zilelor
sfârșitului pe care-l observăm în Daniel 7 este folosit de Mântuitorul în
discursul de pe Muntele Măslinilor relatat în Matei 24:4-31 și se repetă și în cartea Apocalipsa. Cercetătorii Scripturii sunt, în general, de acord că Apocalipsa 1:19 oferă o schemă
temporală a cărții Apocalipsa. Ioan afirmă că a primit următoarea instrucțiune
din partea Domnului, „Scrie dar lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care
sunt și cele care au să fie după ele”. Cadrul acesta ne oferă următoarea
organizare structurală a cărții. Primul capitol reprezintă „lucrurile pe care
le-ai văzut”, capitolele 2 și 3 relatează „lucrurile care sunt”, iar capitolele
4-21 lucrurile „care au să fie după acestea”. Atenția disproporționată oferită
„lucrurilor care vor fi după acestea” (cap. 4-21) sugerează că schema temporală
a cărții nu reprezintă cheia înțelegerii structurii ei. Acest lucru este
evident atunci când observăm că cele șapte biserici primesc avertizări și
promisiuni care au de-a face atât cu veacul de acum, cât și cu cel viitor. Cu
alte cuvinte, în aceste capitole avem o suprapunere a „lucrurilor care sunt” și
a „lucrurilor care vor fi după aceste lucruri”. Această observație dărâmă orice
încercare de a forța o interpretare strictă a Apocalipsa 1:19 ca fiind o schemă
dogmatică a cărții.
Capitolele
4-20 reprezintă subiectul central al discuției noastre. Poziția prezentată
de noi afirmă că, în capitolele 4-11,
avem o privire de ansamblu asupra evenimentelor sfârșitului. Apocalipsa 12-13 prezintă o focalizare
specifică asupra persecuției sfinților. În cele din urmă, capitolele 14-21 redau în detaliu distrugerea fiarei, venirea lui
Hristos și împărăția ce va urma. Asemenea textului din Matei 24:4-31, cartea
Apocalipsa completează multe detalii rămase pe dinafară în rezumatul oferit de
Daniel în capitolul 7, dar structura fundamentală rămâne aceeași.
Privire
de ansamblu:
Apocalipsa 4-11 oferă o perspectivă de ansamblu asupra zilelor sfârșitului.
Apocalipsa 4 începe cu scena din sala tronului. Dumnezeu Tatăl este așezat pe tron, fiind înconjurat de cei 24 bătrâni, de făpturile vii și de îngeri. În Apocalipsa 5 este redată încoronarea Mielului, ca înfăptuitor al
voinței Tatălui. Apocalipsa 6
detaliază „începutul durerilor” și „necazul sfinților”. În Apocalipsa 7 este prezentată izbăvirea celor dintâi roade pentru
Dumnezeu, din Israelul nemântuit și ridicarea la Cer a celor neprihăniți din
toate veacurile. Apocalipsa 8-9
descrie începutul mâniei lui Dumnezeu. Apocalipsa
10 subliniază sfârșitul dominării
pământului de către Neamuri, iar Apocalipsa
11 relatează preluarea domniei asupra pământului de către Dumnezeu.
Deși nu putem fi categorici cu privire
la momentul declanșării evenimentelor descrise în Apocalipsa 4-11, finalul acestor evenimente poate fi dedus cu mai
multă certitudine. Majoritatea cercetătorilor biblici recunosc o diferență
între primele 4 și ultimele 3 peceți. Trăsătura comună a ultimelor 3 o
reprezintă mânia lui Dumnezeu. Martirii din cea de a cincea pecete Îi cer lui
Dumnezeu să-Și reverse mânia peste locuitorii Pământului. Cea de-a șasea pecete
anunță dezlănțuirea iminentă a mâniei lui Dumnezeu. Cea de-a șaptea și ultima
pecete inițiază revărsarea mâniei lui Dumnezeu prin cele 7 trâmbițe. În cele 7
trâmbițe observăm un tipar similar peceților, adică primele 4 trâmbițe sunt
diferite de ultimele 3 trâmbițe. Ultimele 3 trâmbițe sunt caracterizate prin „3
vai-uri”. Acestea reprezintă expresia cea mai înfocată a mâniei lui Dumnezeu,
pe care o vor simți cei nelegiuiți de pe pământ. Totuși, între trâmbița a șasea
și a șaptea intervine o pauză în derularea evenimentelor. Această pauză îi
oferă lui Ioan posibilitatea de a anunța sfârșitul „tainei lui Dumnezeu”. El
descrie, „în zilele în care îngerul al șaptelea va suna din trâmbița lui, se va
sfârși taina lui Dumnezeu…” (Apocalipsa
10:7). Apostolul Pavel definea
taina lui Dumnezeu ca fiind lucrarea specială a lui Dumnezeu prin Hristos de-a
aduce Neamurile la slavă (Coloseni
1:24-2:5). Sfârșitul tainei lui Dumnezeu se leagă de sfârșitul „vremii
Neamurilor” (Daniel 9:24; Luca 21:24;
Apocalipsa 11:2). Aceste evenimente coincid cu încheierea slujirii celor
doi martori (Apocalipsa 11:4-13).
Odată cu sunetul celei de-a șaptea trâmbițe, Dumnezeu Tatăl Își preia domnia
fizică de drept asupra Pământului. Ioan spune că „Împărăția lumii a trecut în
mâinile Domnului nostru și ale Hristosului Său. Și El va împărăți în vecii
vecilor” (Apocalipsa 11:15b). Primul
lucru pe ordinea de zi a noului Împărat va fi îndepărtarea celor nelegiuiți (atât
oameni cât și demoni) de pe Pământ.
Persecutarea
sfinților:
La fel ca în Daniel 7 și în Matei
24:4-31, după ce s-a prezentat o privire de ansamblu asupra vremii sfârșitului,
urmează o privire amănunțită asupra prigoanei împotriva sfinților. Cartea
Apocalipsa este unică prin faptul că redă o prezentare detaliată a cauzei
principale pentru care credincioșii sunt prigoniți. Un război care se dă în Cer
rezultă în alungarea lui Satan și restricționarea lui pe Pământ pentru scurtă
vreme (Apocalipsa 12:7-17). Aceasta
este cauza prigoanei fără seamăn: moartea va domni pe Pământ în timpul
prigoanei împotriva sfinților lui Dumnezeu. Cele 3 surse principale ale morții
vor fi fiara (Apocalipsa 13:7), prorocul
mincinos (Apocalipsa 13:12) și icoana fiarei (Apocalipsa 13:15). Țintele acestor atacuri ale morții vor fi femeia (poporul evreu) și sămânța ei (Biserica) (Apocalipsa 12:17).
Distrugerea
fiarei și a împărăției ei:
Cel de-al treilea aspect al ordinii
evenimentelor sfârșitului care apare atât în Daniel 7 cât și în Matei 24 are
de-a face cu distrugerea fiarei. După ce Apocalipsa
12-13 a scos în evidență prigonitorii, capitolele
14-19 se focalizează asupra nimicirii fiarei și a împărăției ei. Capitolul 14 deschide această secțiune
importantă cu o imagine a Domnului și a celor 144.000 de evrei, stând pe
Muntele Sionului. Aceasta este prima ocazie când Mielul lui Dumnezeu este văzut
fizic pe Pământ în cartea Apocalipsa. Trei îngeri anunță nenorocirile ce se vor
abate asupra Pământului. Capitolul se încheie cu o descriere sumară a mâniei
lui Dumnezeu împotriva celor nelegiuiți de pe pământ. Capitolele 14 și 16 detaliază judecățile potirelor împotriva
fiarei, a împărăției ei și a celor ce primesc semnul împărăției ei. În Apocalipsa 17-18 este descrisă
distrugerea orașului central al fiarei, iar
19 descrie distrugerea armatelor fiarei.
Instaurarea
Împărăției:
Aspectul final al ordinii
evenimentelor sfârșitului este legat de Împărăția Dumnezeului Prea Înalt. Apocalipsa 20 arată că, după
distrugerea fiarei, Domnul Iisus va instaura o Împărăție temporară pe Pământ, timp de o mie de ani. Toți cei nelegiuiți de pe Pământ,
Satan și demonii lui, sunt îndepărtați de pe fața Pământului. Hristos împreună
cu martirii vor domni pe Pământ o mie de ani, după care urmează răzvrătirea
finală a Satanei și istoria omenirii se încheie cu judecata veșnică.
Concluzia:
Daniel 7, Matei 24 și Apocalipsa
prezintă un tipar structural observabil cu privire la ordinea evenimentelor
legate de sfârșitul vremurilor. Mai întâi, ni se oferă o perspectivă de
ansamblu, apoi este prezentată în detaliu prigoana fără seamăn împotriva
sfinților. Elementul final în cele 3 relatări are de-a face cu distrugerea
celui ce a stârnit prigoana împotriva sfinților și instaurarea Împărăției lui
Dumnezeu. Daniel 7 și Matei 24 ne pregătesc pentru a înțelege cartea
Apocalipsa. Pe parcursul acestui comentariu sperăm să putem evidenția tot mai
clar legătura strânsă între aceste minunate pasaje.
O
ÎNTELEGERE SIMPLĂ, NORMALĂ A PASAJELOR PROFETICE:
Concluziile la care ajunge cel ce
cercetează Cuvântul lui Dumnezeu se bazează pe tipul de proces interpretativ
folosit. Deoarece acest studiu asupra cărții Apocalipsa folosește în mod
consecvent un procedeu specific de interpretare, în cele ce urmează vom explica
metoda de studiu biblic pe care o recomandăm cititorului.
Pentru a fi valabilă, metoda noastră de
interpretare (hermeneutica noastră) trebuie să fie consecventă și fără
contradicții, fără a fi guvernată de ideile preconcepute ale unei anumite școli
de gândire teologică. Cu alte cuvinte, dacă hermeneutica noastră este
controlată de un sistem teologic preconceput, atunci Biblia poate fi
manipulată, pentru a spune ceea ce reclamă sistemul nostru teologic – ceea ce,
din păcate, se întâmplă destul de des în studierea evenimentelor sfârșitului.
Metoda folosită în interpretarea
Scripturii va avea un efect profund asupra concluziilor teologice la care se
ajunge. Astfel, este demonstrat că cei ce folosesc metode de interpretare
diferite (hermeneutică diferită) vor ajunge la concluzii teologice diferite.
Rezultă că este foarte important să știm clar ce hermeneutică folosim și, chiar
mai important, să fim siguri că folosim principii corecte de interpretare
pentru a discerne în mod just adevărul Cuvântului lui Dumnezeu.
Înainte de a încerca să aplice
principiile de interpretare asupra textului Scripturii, cititorul trebuie să
știe care-i sunt convingerile cu privire la două chestiuni importante. Mai
întâi, trebuie să aibă o convingere clară în ce privește contradicțiile din
Scriptură. Natura Bibliei interzice orice fel de contradicție internă. Autorii
Scripturii declară că scrierile lor sunt inspirate de Dumnezeu (2 Tim.
3:16, 2 Pet. 1:20) și că sunt întru totul adevărate (Ps. 119:160 – T.M.). Prin urmare, concluziile contradictorii
trebuie studiate și corectate până se găsește numitorul comun care le
armonizează pe toate.
Cea de-a doua convingere pe care
cercetătorul Scripturii trebuie s-o aibă are de-a face cu varianta traducerii
pe care o folosește. În discuția ce urmează cu privire la interpretarea
Scripturii, noi limităm dezbaterea doar la traducerea în limba engleză a
Vechiului și a Noului Testament. În versiunea New American Standard,
traducătorii s-au străduit să ofere cititorului un limbaj cât mai apropiat de
cel al manuscriselor originale în limba greacă și ebraică. Înțelegem că fiecare
traducere reflectă abilitățile interpretative ale traducătorilor. Traducătorii
au luat deja decizii interpretative foarte importante, de aceea cei care nu pot
studia textul în limbile originale trebuie să aibă încredere în traducerea
folosită. De asemenea, trebuie să avem mare grijă când interpretăm Scriptura
folosind o singură versiune în limba pe care o vorbim. Deși abilitățile de a
înțelege și interpreta textul original în greacă sau ebraică îi vor oferi
cercetătorului o perspectivă mai clară în ce privește înțelesul original, putem
înțelege foarte multe folosind o traducere bună. Vă invit să fiți precauți și
să comparați Scriptura cu Scriptura, pentru a evita greșelile nedorite.
Înainte
de a privi la principiile de interpretare, trebuie să mai abordăm un ultim
aspect. Hermeneutica directă și normală
caută să ajungă la înțelesul intenționat de autor, nu la înțelesul cel mai
simplu. Recunoaștem că anumite versete, luate în sensul cel mai simplu, ar
putea să transmită un înțeles care n-a făcut parte din intenția autorului. Un
exemplu elocvent în acest sens este Ioan
6:53, unde se afirmă, „Adevărat,
adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele
Lui, nu aveți viață în voi înșivă”. Din context reiese clar că ascultătorii
Domnului Iisus se gândeau că va trebui literalmente să-I mănânce trupul și să-I
bea sângele; acesta este înțelesul simplu. În realitate, Iisus a vrut ca
ascultătorii Lui să înțeleagă că au nevoie de credință (Ioan 6:47).
Pentru a ajuta
cercetătorul să aibă succes în procesul de interpretare a Scripturii, prezint
mai jos o trecere în revistă a principiilor. Aceste principii de interpretare au
fost îmbrățișate de cercetătorii serioși ai Scripturii de-a lungul istoriei și
au fost și vor fi urmate cât mai onest și mai consecvent cu putință.
(1)
Primul principiu este căutarea înțelesului intenționat de autorul textului. Pavel, Petru, Iacov sau Ioan, precum și
alți autori ai Scripturii, au decis înțelesul textului atunci când l-au scris.
Deci, misiunea noastră de cercetători ai Scripturii în zilele noastre este să
descoperim acel înțeles original. Pentru aceasta, trebuie să studiem întreaga
Scriptură în sensul ei cel mai normal, natural și obișnuit (sensul literal).
Cuvintele și expresiile din Scriptură
au avut un înțeles anume în vremurile biblice. Astfel, va trebui să descoperim
ce au însemnat respectivele cuvinte și expresii și cum se combină ele pentru a
comunica un înțeles specific. Evident că aceasta nu exclude utilizarea
figurilor de stil (care sunt adesea explicate în context sau în alt pasaj din
Scriptură; vezi Gen. 3:1 comparat cu Ap.
12:9). Dacă înțelesul simplu are sens, este o probabilitate foarte mare că
ai descoperit înțelesul adevărat. Martin
Luther a numit acest principiu al interpretării literale „sensus literalis”. Multe din
descoperirile cercetării biblice din timpul Reformei au rezultat din aplicarea
acestui principiu. În forma și aplicația sa cea mai simplă, principiul spune că
trebuie să citim și să interpretăm Scriptura cu aceeași înțelegere normală a
cuvintelor cu care citim orice altă carte serioasă sau cu care purtăm o
conversație serioasă. Acest principiu are o relevanță deosebită în studierea
profețiilor și își găsește o confirmare puternică în felul în care profețiile
din Vechiul Testament s-au împlinit în viața Domnului Iisus. De exemplu,
Vechiul Testament conține câteva sute de profeții cu privire la cea dintâi
venire a lui Hristos. Deși multe din ele se repetă, cel puțin 50 fațete
diferite ale vieții și lucrării lui Hristos au fost prezise concret și, fără
excepție, s-au împlinit literal, așa cum au fost scrise. Nu este doar o
chestiune de credință, ci chiar un principiu biblic să ne așteptăm ca
profețiile referitoare la cea de-a doua venire să se împlinească tot în mod
literal și complet.
Profeția
care nu se împlinește literal nu este profeție, ci speculație omenească greșit
direcționată. Un model biblic care arată cum ar trebui să evaluăm proorociile
se găsește în Deuteronom 18:20-22.
Poporului Israel i s-a spus cum să determine dacă spusele unui proroc
reprezentau un mesaj din partea lui Dumnezeu sau erau doar speculație
omenească. Concluzia acestui pasaj este că, atunci când un proroc pretinde a
vorbi în numele Domnului, dacă lucrul vestit de el nu se întâmplă, acel mesaj
nu vine de la Domnul. În versetul 20, Dumnezeu spune poporului că, dacă
previziunea unui proroc nu se adeverește, „acel proroc trebuie să moară”. Numai
o înțelegere literală și directă a mesajului profețit poate trece un astfel de
test, iar proorociile referitoare la prima venire a lui Hristos mărturisesc cu
prisosință acest lucru. Când folosim acest principiu de a interpreta Scriptura
în mod direct și așa cum a fost scrisă, deodată Biblia prinde viață. Avem o
nouă încredere în temeinicia Cuvântului lui Dumnezeu, că este cu totul
adevărat, un mesaj pe care oricine îl poate înțelege. Evenimentele descrise pe
paginile Bibliei se vor întâmpla cu adevărat, conform planului și calendarului
suveran al lui Dumnezeu. Noi nu abordăm Scriptura căutând vreun înțeles obscur
sau spiritualizat, ci încercăm să înțelegem literal evenimente care deja au
avut loc sau care se vor întâmpla în viitor.
(2)
Cel de-al doilea principiu are de-a face cu contextul în care apare un cuvânt,
o frază sau un pasaj mai lung. Uneori, aceasta implică o cercetare
minuțioasă a întregii cărți din Scriptură pe care o studiem, interpretând cu
meticulozitate ideea sau principiul în lumina mesajului și a naturii întregii
cărți, precum și a contextului imediat. Contextul are de-a face cu persoanele
cărora le este adresat mesajul și cu cadrul istoric și cu circumstanțele în
care pasajul este primit. Un dicton simplu dar meritoriu spune așa: „Un text
scos din context nu este altceva decât un pretext”.
(3)
Al treilea principiu, la fel de important ca primele două, este cel al
comparării Scripturii cu Scriptura. Un cuvânt, o expresie sau un
concept trebuie studiat mai întâi în contextul pasajului în care apare, apoi în
lumina utilizării sale în alte pasaje din Scriptură. Atunci când un text nu
prezintă în mod explicit un adevăr, nu putem trage o concluzie certă cu privire
la acel adevăr, până ce nu am studiat toate pasajele relevante înrudite cu el. Desigur,
anumite pasaje nu sunt la fel de clare ca altele, iar unele adevăruri sunt mai
mult implicite decât explicite. Atunci când lucrurile stau așa, adevărurile
implicite trebuie înțelese în lumina celor explicite, niciodată invers. Tot
așa, cu cât un adevăr este mai important, cu atât mai atent va trebui să
studiem și să comparăm adevărurile înrudite cu el. Deoarece Scriptura este
întotdeauna cel mai bun interpret al Scripturii, o comparație atentă va conferi
profunzime și claritate înțelegerii noastre.
(4)
Cel de-al patrulea principiu are de-a face cu figurile de stil. Importanța
acestui principiu este capitală. Literatura profetică și
apocaliptică folosește din belșug figuri de stil. Cercetătorul Scripturii
trebuie să fie pe deplin familiarizat cu această categorie specială de
hermeneutică. Figurile de stil folosesc un limbaj foarte sugestiv, dar se
referă la un adevăr literal concret. Cercetătorul trebuie să determine care
este acel corespondent literal. O figură de stil reprezintă „orice deviere în
gând sau exprimare de la modul obișnuit și simplu de vorbire, care rezultă
într-o comunicare variată artistic, diferită de limbajul comun”. De obicei,
figurile de stil vor cuprinde o comparație, o înlocuire sau o amplificare, ca
mijloc de a realiza acea diferență artistică față de comunicarea obișnuită, cu
scopul de a clarifica pasajul.
Domnul Iisus a declarat, „Eu sunt
păstorul cel bun” (Ioan 10:11).
Evident că avem de-a face cu o figură de stil: Mântuitorul nu S-a ocupat de
oile obișnuite. Dacă nu am avea alte clarificări, afirmația Domnului l-ar face
pe cititor să înțeleagă că Iisus reprezintă pentru ucenicii Săi tot ceea ce
reprezintă un cioban pentru oile lui. Totuși, în Ioan 10:11 Mântuitorul adaugă următoarele, „Păstorul cel bun Își dă
viața pentru oile Lui”. Acum înțelegem care este sensul literal: Iisus este
păstorul cel bun pentru că El „Și-a dat viața pentru poporul Său”. Acesta este
înțelesul figurii de stil. Ori de câte ori avem de-a face cu o figură de stil,
trebuie să o analizăm în felul următor: mai întâi determinăm cu ce fel de
figură de stil avem de-a face, descoperim semnificația ei și, în fine, identificăm
sensul intenționat de autor în pasajul pe care-l studiem.
(5)
Al cincilea și ultimul principiu, legat în special de literatura profetică și
apocaliptică, recunoaște că multe preziceri profetice, în ambele Testamente, au
o caracteristică unică: implicațiile și aplicațiile lor pot fi atât apropiate cât
și îndepărtate. Cu alte cuvinte, proorocia poate avea niveluri multiple de
împlinire. La un anumit nivel, există o descoperire divină cu privire la un
eveniment ce va avea loc în curând, având astfel o împlinire „apropiată”. Totuși,
la un alt nivel, aceeași descoperire poate avea și o împlinire mai
„îndepărtată” în timp, poate chiar în evenimentele sfârșitului veacului.
Această particularitate a scrierilor
profetice a fost denumită în mai multe feluri. W. J. Beecher o numește împlinire generică. Iată ce spune el: „O
prezicere generică este cea care privește un eveniment ce se va întâmpla într-o
serie de etape, separate prin intervale de timp, și care este exprimată într-un
limbaj care se poate aplica atât etapelor apropiate cât și etapelor îndepărtate
ale întregului. Cu alte cuvinte, o prezicere care, fiind aplicabilă unui
eveniment complex în întregul lui, este aplicabilă și părților sau etapelor ce
compun acel eveniment”.
D. L. Bock,
referindu-se la același subiect, folosește terminologia împlinire profetică
tipologică pentru a descrie acest fenomen. Iată ce spune el despre împlinirea
profetică tipologică: „Aceasta se referă la un tip de promisiune prezentă
într-un text din Vechiul Testament pentru care un eveniment apropiat ilustrează
și oglindește o împlinire unică și supremă în Noul Testament”. Necunoașterea și
neaplicarea acestui principiu a produs multă confuzie chiar și celor mai
duhovnicești și mai învățați cercetători ai Scripturii. Evident, folosirea
abuzivă a acestui principiu, lucru valabil în cazul oricărui alt principiu de
interpretare, va genera confuzie și neînțelegere. Pentru ca o interpretare
apropiată sau îndepărtată să fie valabilă, ea trebuie să fie permisă în mod
clar de context și de structura textului însuși și să fie în ton cu restul
pasajelor biblice care tratează același subiect. Ori de câte ori vom întâlni
asemenea proorocii în acest comentariu, aspectele lor apropiate și îndepărtate
vor fi clarificate cu grijă și cât mai pe larg posibil.
Trebuie să facem câteva observații
generale cu privire la fundamentul hermeneuticii. În ceea ce privește un
eveniment profetic, studierea atentă a diverselor pasaje din Vechiul și din
Noul Testament va arăta că, prin vocabularul și stilul diferit al autorilor, ei
vor descrie același eveniment cu consecvență și veridicitate, deși adeseori nu
la fel de detaliat sau din aceeași perspectivă ca ceilalți. Vom observa multe
astfel de exemple în studiul asupra evenimentelor sfârșitului, atunci când vom
compara Scriptura cu Scriptura. O scurtă privire asupra celei dintâi veniri a
lui Hristos va demonstra cum se aplică practic acest principiu.
Psalmul 22 – T.M. -, scris de David, îi oferă cititorului o
perspectivă asupra răstignirii lui Hristos; Isaia 53 ne oferă o altă perspectivă asupra aceluiași eveniment;
iar Daniel 9:26 spune simplu că
„Mesia va fi stârpit și nu va avea nimic”. Fie contextul, fie similaritatea
evenimentelor descrise trebuie să facă legătura între pasajele aflate în
studiu. Acolo unde există o legătură adevărată, perspectivele diverse regăsite
în diferite pasaje vor aduce o înțelegere mai profundă asupra aceluiași
eveniment.
Înțelegerea noastră cu privire la
evenimentele sfârșitului va crește odată cu derularea evenimentelor istorice
care vor avea loc, împlinind profețiile biblice. Multe din pasajele profetice
din Vechiul Testament nu au fost clare pentru cei ce le-au rostit sau le-au
auzit la început. Poporul lui Dumnezeu nu era sigur dacă un anumit mesaj
profetic era legat de vremea lor sau de viitorul mai îndepărtat. La fel cum
stau lucrurile în cazul împlinirilor apropiate/îndepărtate, și limbajul
textului biblic lămurește anumite incertitudini. În ce privește majoritatea
pasajelor Scripturii, cercetătorul contemporan al proorociilor are marele
privilegiu de a observa împlinirea concretă a profețiilor din Vechiul
Testament, fie în evenimentele Noului Testament, fie în evenimentele istorice
care au urmat. Lui Daniel i s-a spus să țină ascunse aceste cuvinte, pecetluind
cartea până la vremea sfârșitului, căci aceste cuvinte trebuie să rămână
ascunse până la atunci (Dan. 12:4, 9).
Când vor veni zilele de pe urmă, Biserica va avea o vastă bază istorică pentru
a înțelege pasajele profetice care vor fi rămas o taină până în acel moment.
Istoria a fost și va continua să fie o sursă de înțelegere profetică pentru cei
ce studiază cu atenție Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, din momentul în care
Israel a recâștigat posesia și controlul asupra teritoriului său de stat, în
1948, avem o perspectivă asupra profețiilor care până la acel monumental
eveniment nu a putut fi înțeleasă.
În rezumat, atunci când descoperim
adevărul biblic clar, așa cum spunea A.
W. Tozer, „Nu vom îndrăzni vreodată să judecăm noi acel adevăr; dimpotrivă,
acel adevăr întotdeauna ne va judeca pe noi!” Nu vom crea excepții, nu vom
spiritualiza, nu vom alegoriza și nu vom căuta explicații pentru nimic.
Dumnezeu spune ce are de gând să facă și are de gând să facă tot ce a spus!
Singura noastră atitudine este să ne supunem, acceptând adevărul Lui, oricât de
încurajator sau de neliniștitor ar fi el!”
Note: * în acest comentariu nu am abordat chestiunea dacă „cei 1000 de ani” sunt literali sau nu!
* un comentariu amplu la Apocalipsă voi face în timp. Pe blogulluibalutescu - Analize Personale 2 am publicat un prim episod, ca să mă exprim plastic.
