SESOSTHRIS AL III-LEA ȘI GEȚII DE ACUM 3500-3800 DE ANI!

SESOSTHRIS AL III-LEA ȘI GEȚII DE ACUM 3500-3800 DE ANI!

  Sesosthris al III-lea a fost  faraonul Egiptului antic, care, potrivit lui Herodot, a condus o misiune militară în anumite părți ale Europei. Sesosthris poate fi faraonul din dinastia a XII-a Senusret III sau oricare dintre faraonii războinici. După ultimele cercetări se pare că este al cincilea faraon al dinastiei a XII-a, și poate cel mai cunoscut faraon al Regatului Mijlociu. A fost unul dintre cei mai puternici faraoni ai acestei dinastii. A extins regatul prin includerea Egiptului superior și inferior, Elefantinul și Nubia de Jos.  La acea vreme, evreii/israeliții locuiau în Egipt. Evreii fuseseră robi de la începutul dinastiei a XII-a și forțați să lucreze câmpurile și să facă cărămizi pentru nucleul interior al piramidelor din dinastia a XII-a. Herodot susține că regele a supus Golful Arabiei și a învins fiecare popor întâlnit în calea sa într-o masivă campanie terestră. Faraonul i-ar fi supus pe sciți (lângă Marea Neagră) și pe geți (România, estul Serbiei și părți din Macedonia, nordul Greciei, Bulgaria) și ar fi lăsat o bandă de războinici la râul Phasis (acum cunoscut sub numele de râul Rioni, în republica Georgia) care s-ar fi așezat și ar fi format locuitorii Colchidei (care au protejat Lâna de Aur, conform mitologiei grecești).Valerius Flacus aminteşte și el de conflictul militar dintre geţi şi egiptenii lui Sesosthris, care era încrustat pe porţile Templului de la curtea regelui Aetes din ţinutul hiperboreenilor/geţilor. (Poemele Argonautice). Frecvent minimizat ca importanță, atunci când nu este contestat în integrum ca izvor istoric, Iordanes este totuși, prin cele două opere ale sale Getica și Romana - un reper important în istoriografie și, ca oricare alt izvor, înainte de a fi acceptat sau respins, trebuie supus analizei critice pentru fiecare dintre afirmațiile sale. Demersul de față își propune să supună lecturii una dintre informațiile furnizate de istoricul goto-roman de la jumătatea secolului VI d.H., citată adesea ca argument al invalidării calitative a acestei surse: mențiunea privitoare la o legendară confruntare dintre geți și egiptenii faraonului Vesosis.  Iată pasajul cu pricina care l-ar contrazice pe Herodot: „Hic ergo Gothis morantibus Vesosis, Aegyptiorum rex, in bellum inruit, quibus tunc Tanausis rex erat. Quod proelio ad Phasim fluvium, a quo Fasides aves exortae in totum mundum epulis potentum exuberant, Thanausis Gothorum rex Vesosi Aegyptiorum occurit, eumque graviter debellans in Aegypto usque persecutus est, et nisi Nili amnis intransmeabilis obstetissent fluenta vel munitiones, quas dudum sibi ob incursiones Aethiopum Vesosis fieri praecepisset, ibi in eius eum patria extinxisset. Sed dum eum ibi pusitum non valuisset laedere, revertens pene omnem Asiam subiugavit et sibi tunc caro amico Sorno, regi Medorum, ad persoluendum tributum cias subditos fecit.” În traducerea, nu întru-totul riguroasă, a lui Popa-Liseanu: „Pe când goții locuiau aici, sub conducerea regelui lor Tanausis, le-a declarat război Vesosis, regele Egiptului. În lupta de lângă râul Phasis, de unde provin fazanii, păsări ce strălucesc în toată lumea la mesele bogaților, Tanausis, regele goților, a ieșit întru întâmpinarea lui Vesosis al Egiptului și, bătându-l cumplit, l-a urmărit până în Egipt și, dacă n-ar fi fost împiedicat de fluviul Nil, care nu era de trecut și de fortificațiile pe care odinioară dăduse ordin să le facă împotriva incursiunilor etiopienilor, l-ar fi nimicit chiar în patria lui. Dar, fiindcă aici n-a putut să-i facă niciun rău, s-a întors înapoi și a subjugat aproape toată Asia pentru scumpul său amic, Sornus, regale mezilor.” Desigur, Iordanes a folosit formula goți în loc de geți, dar este de la sine înțeles că despre geți se pomenește la nivelul perioadei de acum 3500-3800 de ani. Senusret al III-lea s-a luptat și cu libienii și a invadat Nubia și Siria. Nu există dovezi că Marea Roșie a fost sub control egiptean până la dinastia ptolemeică, la două secole după ce Herodot și-a compus istoria. Mai mult, dovezile arheologice sugerează că civilizația Colchidei nu a apărut decât în jurul anului 800 î.H.. Herodot continuă istoria sa prin a spune că Sesosthris a fost păcălit de fratele său (pe care l-a lăsat în fruntea Egiptului în timp ce desfășura campania militară), care a organizat o serbare fastuoasă pentru rege și fiii săi și a dat imediat foc clădirii în care avea loc  serbarea.  Regina a instruit ca doi dintre fiii regelui să se întindă în foc, creând o rampă pentru ca ceilalți să scape. Ei, desigur, au ars până la moarte. Inutil să mai spunem că regale/faraonul s-a răzbunat pe conspiratori, dar Herodot ne scutește de detaliile sângeroase. Tot Herodot amintește că regele a fost venerat în Etiopia și că două statui uriașe ale sale au fost ridicate în afara templului lui Hephaistos (Ptah).  Mult mai târziu, când Egiptul se afla sub controlul perșilor, preotul lui Hephaistos a refuzat să-i permită regelui persan Darius să-și ridice propria statuie în fața celor ale lui Sesosthris. El i-a spus invadatorului că nu se poate compara cu faptele marelui faraon și că, prin urmare, nu-i poate uzurpa poziția. În mod surprinzător, persanul nu l-a pedepsit pe preot și a acceptat să nu-și instaleze propria statuie în fața templului. Sesosthris al III -lea a construit piramida în care a fost îngropat, la Dashur. A fost cea mai mare piramidă dintre piramidele dinastiei a XII-a (dar mică în comparație cu cele din Vechiul Regat). Bogăția și puterea Egiptului au atins apogeul în dinastia a XII-a sub Sesosthris al III-lea, dar, deoarece nu au avut succesori, Regatul Mijlociu a început să se destrame după moartea sa.

  Existența lui Sesosthris al III-lea a fost confirmată de egiptologi, care au stabilit că el a fost un faraon puternic al Regatului de Mijloc, și unul dintre conducătorii dinastiei a XII-a. Cei mai mulți specialiști consideră că Sesosthris este de fapt faraonul Khakaure Senusret al III-lea, cel care a condus Egiptul în perioada 1878-1839 î.H.. Există însă și unele voci care afirmă că Sesosthris ar fi de fapt Kheperkare Senusret I (1971-1926 î.H.). Controversa nu a fost pe deplin rezolvată, dar ambele tabere sunt de acord că Sesosthris este numele elenizat (și folosit de istoricii eleni), pentru a-l desemna pe faraonul Egiptului, fie el Senusret I-ul sau al III-lea. De fapt, lucrurile ar putea fi și mai simple, în sensul că legendarul Sesosthris ar fi categoric Senusret al III-lea, care însă în descrierea faptelor sale își aroga uneori și succese realizate de către strămoșul său Senusret I-ul. O astfel de practică era la modă în acea vreme, cu precădere în Regatul Egiptului. Vom merge pe ipotezele unu și trei și putem concluziona că expediția de la  Marea Neagră a avut loc sub Senusret al III-lea. Acesta a avut numeroase campanii militare și expediții de cucerire. Numele său era celebru în antichitate și mari conducători de mai târziu precum persanii Darius cel Mare (sec.VI î.H) sau Cyrus cel Mare (tot din sec.VI î.H), încercau, fără succes, să se compare cu el. Ne spune Heorodot următoarele: „Sesostris, regele egiptean, a supus pe locuitorii de pe coastele Golfului Arabic. Reîntors în Egipt, a strâns oaste și a supus toate popoarele ce îi ieșeau în cale ... Acest rege a fost singurul egiptean care a domnit și peste etiopieni. El a lăsat ca amintire, în fața templului lui Hefaistos, două statui de câte 30 de coți, a sa și a soției sale, și statuile celor patru copii ai lor, de câte 20 de coți fiecare. Multă vreme după aceea, preotul lui Hefaistos nu l-a lăsat pe Darius persanul să își înalțe statuia în față acestuia, zicând că el nu a săvârșit fapte atât de mari precum Sesosthris egipteanul. Căci Sesosthris, printre multe alte popoare la fel de mari cucerite de Darius, i-a supus și pe sciți, pe când Darius pe sciți nu i-a putut înfrânge”. Să nu uităm că în 514-512 î.H, Darius a condus campania contra sciților, campanie ce s-a încheiat rușinos pentru marele conducător al Persiei Ahemenide. Sesostris /Senusret al III-lea este văzut așadar ca învingător al sciților, succes neegalat ulterior de mari regi ai lumii. Marii egiptologi ai ultimelor două secole explică astfel motivul expediției egiptene în Marea Neagră: aici se găseau materiale prețioase și resurse deosebite, de care supușii lui Sesosthris aveau nevoie. Campaniile lui Senusret al III-lea erau extrem de costisitoare astfel că acesta a explorat zone  mai puțin cunoscute ale lumii, tocmai pentru a pune mâna pe noi resurse necesare finanțării armatei sale. Așa se face că Sesosthris/Senusret a ajuns și în Europa și s-a războit cu tracii și cu sciții. Faraonul apare, așadar, în scrierile lui Herodot dar și la mulți alți autori ai antichității (Plinius, Aristotel, Flavius Iosephus, Tacitus, Salustius etc). Strabon, de exemplu, îl menționa pe lista unor regi ai lumii, care ordonaseră masive strămutări de populații: „Dar migrațiile carilor, trerilor, galaților, cum și strămutările cele mari făcute de unii comandanți cum ar fi Madys scitul, Tearco etiopianul, Cobos trerul, egiptenii Sesosthris și Psamethicos sau regii perși de la Cirus la Xerxe, nu sunt cunoscute la fel de toți”. 

  Anticii și contemporanii au stabilit, în concluzie, că Sesosthris/Senusret a existat, a fost un mare conducător, că s-a luptat cu sciții și că a condus în premieră, o expediție maritimă egipteană în Marea Neagră, cu mai bine de 1000 de ani înaintea coloniștilor greci. Din păcate nu se cunosc mai multe detalii și probe legate de prezența sa și a oamenilor săi în Dobrogea antică. Nu se știe nici cât a durat expediția sa maritimă. Istoria însă este plină de surprize iar dovezi ale prezenței egiptene pot apărea oricând. Apele bătrânului Pont rămân până atunci mute, dar în adâncuri stau poate ascunse urmele vreunei epave de pe vremea marelui Sesosthris.

CE FEL DE IMPERII AR PUTEA EXISTA ÎN SECOLUL XXI?

 CE FEL DE IMPERII AR PUTEA EXISTA ÎN SECOLUL XXI?

  Problematica imperiilor este una dintre cele mai importante ale geopoliticii, deoarece ele au existat în aproape întreaga istorie articulată a umanităţii, iar mulţi politicieni au visat să creeze unul - ori să îl extindă, de regulă dacă aveau cetăţenia etniei-matrice a unei astfel de construcţii politico-statale. Imperiile pot fi definite ca fiind acele construcţii politice pornite dintr-un stat şi care înglobează prin forţă teritorii aparţinând altor ţări, urmând a fi întărită politico-administrativ prin deplasarea de populaţii şi militari în noile spaţii dobândite. În cadrul acestei colonizări administrativ-demografice etnia-matrice a statului care a creat imperiul obţine cvasi-totalitatea poziţiilor de conducere în sfera politică, economică, militară şi administrativă, impunându-şi limba la nivelul documentelor din sfera administrativă şi economică. Trebuie remarcat că ideea de imperiu nu aparţine doar sferei politice, ea având conotaţii importante dacă se explică comportamentul anumitor bănci şi/sau companii - dintre care cele din sfera tehnologiei şi social-media sunt ultimele care au atras atenţia. De fapt, imperiul în sfera economică se manifestă sub forma monopolului pe o piaţă naţională sau internaţională, fiind întotdeauna un aspect negativ, ce trebuie combătut cu fermitate, prin folosirea tuturor instrumentelor legale - care pot ajunge până la adoptarea de legi care să desfiinţeze forma juridică de existenţă a acelor companii, după modelul legilor anti-trust adoptate în SUA la începutul secolului XX. În sfera econonomică există o particularitate, pe care eveniemntele începutului de an 2021 o readuc în amintire: patronii nu au imunitate penală, iar în orice clipă ei pot fi arestaţi de către orice ţară nemulţumită de rolul acestora, dacă respectivii se află pe teritoriul acelei ţări. Indiferent de consecinţe, un actor privat poate fi strivit de către mecanismele administrative ale unei ţări, dacă voinţa politică este în acest sens. Comparativ cu această situaţie, încercarea de a aresta un preşedinte/rege aflat la vreun eveniment politic sau în vacanţă în altă ţară este echivalent cu un act de război împotriva acelui stat, cu consecinţe politico-juridice diferite, care pot conduce la conflicte militare desschise şi de durată. În sfera politică însă imperiul joacă un rol mult mai vast şi în acelaşi timp mai atractiv, deoarece imperiile găsesc sprijin şi în afara propriilor graniţe din partea diferitelor persoane - cu sau fără potenţial politic major în ţările lor. Astfel, identificăm o altă trăsătură reală a unui imperiu, anume capacitatea de a găsi sprijin peste propriile frontiere. În momentul în care această atractivitate dispare, imperiul este sortit pieirii, şi sunt numeroase imperiile care s-au prăbuşit rapid, tocmai pentru că nu mai puteau găsi „suporteri” în străinătate. Ca rezultat, construcţia politică imperială se dezmembrează, iar graniţele anterioare se modifică substanţial, cu costuri majore pentru etnia care a constituit matricea acelei entităţi politice. Literatura de specialitate din ultimele decenii analizează situaţia etniilor-matrice a fostelor imperii inclusiv din perspectiva unor traume psihice care îi afectează în diferite forme pe mulţi dintre cetăţenii acestora. Practic, se identifică un adevărat sindrom post-imperial, care este sursa multor acţiuni ulterioare de reînviere a vechii construcţii politice, ce se realizează nu o dată cu costuri foarte mari, inutile noii societăţi-stat fost-imperiale. Ar fi mult mai bine ca sumele mari ce se cheltuie pentru reînvierea unor imperii să fie redirecţionate pentru îmbunătăţirea situaţiei socio-economice din statele etniilor-matrice, deoarece restrângerea vechilor construcţii politice reduce perspectivele de dezvoltare a multora dintre cei care se bazau pe existenţa dominaţiei asupra altor naţiuni şi ţări. Dispariţia unui imperiu mai înseamnă şi că rutele de extracţie de bunuri şi bani din ţările cucerite se blochează, iar elitele politico-economice ale etniei-matrice nu mai beneficiază de fluxurile care fuseseră construite ca urmare a acţiunilor imperiale. În consecinţă, adaptarea la noile graniţe este dificilă mental şi complicată din perspectiva veniturilor pe care etnia-matrice le dobândeşte de pe teritoriul care îi este cu adevărat al său, iar o redimensionare articulată a fostului imperiu - redus la spaţialitatea sa cât mai aproape de realitatea istorică - poate dura decenii, în raport de capacităţile intelectuale ale guvernelor post-imperiale din statul etniei-nucleu. Din timp în timp, istoria ne arată că imperiile au jucat un rol fundamental pentru multe milioane de oameni, iar urmele pe care aceste construcţii politice le-au lăsat în urma lor au fost durabile - atât în sens pozitiv, dar mai ales preponderent negative. De regulă, imperiile au lăsat o moştenire negativă atât etniei-matrice, cât mai ales naţiunilor cucerite - chiar dacă muzeele şi palatele din capitala imperială au beneficiat pe scară largă de aceste cuceriri. Trebuie menţionat că au existat mai multe imperii care au avut pentru o perioadă de timp - precum şi pentru un areal destul de extins - o organizare eficientă, care a adus prosperitatea pentru o sferă mai largă de persoane, iar dintre acestea se remarcă imperiul persan şi cel arab. Totuşi, la scara globală şi atemporală - aspecte cumulative - au existat doar două imperii considerate a fi „civilizaţionale”, care au lăsat în urma lor o dimensiune lingvistică, culturală şi tehnologică atât de puternică, încât nu a putut fi eludată în niciun fel atât de către urmaşi, cât şi de contemporanii zilelor noastre. Cele două imperii sunt cel al Romei, precum şi cel britanic. Orice analiză articulată a statelor lumii de azi va identifica moştenirea romană în conceptele juridice şi politice, în artă şi tehnologia construcţiilor civile, în ligvistică şi alfabete, iar pe aceea britanică în aceleaşi sfere: aşa cum sute de ani limba latină a fost limba universală a diplomaţiei şi culturii, aşa este astăzi limba engleză în ştiinţă, diplomaţie, economie, tehnică - aspect avut în vedere inclusiv de către Comisia Europeană. Din acest motiv, întrebarea prezentului text: „ce fel de imperii ne-am putea dori în secolul XXI?” nu poate ocoli acest aspect civilizaţional-lingvistic. Aceasta, pentru că rezistenţa celor învinşi la un moment-dat de către un imperiu se va obiectiva în primul rând prin apărarea propriei limbi, în acest fel respingându-se instinctiv contactele prea frecvente şi prea amicale cu reprezentanţii administraţiei imperiale. În secolul internetului problematica rezistenţei lingvistice are conotaţii extraordinare, inclusiv prin prisma faptului că accesarea site-urilor care sunt scrise într-o altă limbă decât cea oficială a imperiului se poate face mult mai uşor decât le-a fost în secolele XVIII–XX celor care au luptat contra asupririi să îşi răspândească în format tipărit ideile şi proiectele de eliberare naţională. Faptul că astăzi anumite browsere traduc majoritatea limbilor vorbit de cel puţin 5 milioane de persoane în limba engleză aduce o nuanţă în plus întrebării prezentului text. Începutul secolului XXI a adus cu sine o premieră: după 25 de secole, pe planetă nu mai existau imperii. Dacă la începutul secolului trecut mai existau imperii - care au fost capabile să pornească două războaie mondiale - cumpăna veacului XXI a fost marcată de această unică situaţie istorică. Practic, acest secol a debutat doar prin perspectiva marilor puteri şi a alianţelor acestora, ceea ce a permis pentru prima dată naţiunilor să aibă o minimă siguranţă civilizaţională. Această securitizare civilizaţională nu este însă augmentată şi de siguranţa regimurilor politice, deoarece regimuri dictatoriale sau autoritare există încă în proporţie masivă - iar în fiecare din ultimii 14 ani nivelul democraţiei a regresat la scară globală - numărul statelor deloc libere sau doar parţial libere depăşindu-l pe cel al ţărilor libere, existând un raport de 112 la 83.  Nu aducem pe larg în discuţie dimensiunea demografică a acelor statelor cu libertate restrânsă, care este în anumite cazuri impresionantă, dar o menţionăm, pentru că are importanţa sa în calculele geopolitice ale acestui secol. Marile imperii coloniale au dispărut aproape complet în anul 1960 - deşi au mai fost câteva state care au dobândit independenţa în anii 1970. Harta lumii a fost fixată în cea mai mare parte în anii 1960, desăvârşindu-se aproape complet în anii 1990. Din anii 1960 putem fixa momentul de început al luptei statelor pentru maximizarea propriilor poziţii pe plan regional, continental sau internaţional, folosindu-se în acest scop preponderent instrumentele economiei şi propagandei media. Pentru a înţelege mai bine contextul acelor ani, să menţionăm că populaţia planetei era în anul 1960 de 3,034 miliarde locuitori, iar în anul 2020 erau înregistraţi 7,794 miliarde persoane; între aceştia 1,43 miliarde au astăzi între 18 şi 35 de ani, din care tineri bărbaţi sunt cel puţin 45% - iar avorturile selective din ultimii ani au făcut ca în unele ţări proporţia fetelor născute să fie mai mică decât aceea a băieţilor. Acest aspect demografic sugerează nu doar tinereţea majorităţii locuitorilor Terrei, cât mai ales forma fizică bună pe care o au, prin prisma vârstei, şi care poate conta foarte mult atât în cazul protestelor politice interne, dar şi ca potenţial de recrutare în cazul unor confruntări armate. Datele cu caracter economic sunt la fel de interesante: în anul 1960 PIB-ul nominal al plantei era de 1,370 trilioane dolari, dintre care SUA producea aproape 40%; având un PIB/nominal per capita al Terrei de 452 de dolari. În anul 2019 cele trei niveluri erau: 87,751 trilioane dolari la scară globală, SUA producea aproape 25% din această sumă, iar PIB/nominal planetar per capita era de 11,436 dolari. Împărţind valorile respective, vom nota că PIB-ul global a crescut de peste 64 de ori, iar cel per capita de peste 24 de ori, în raport de o sporire a populaţiei de 2,57 de ori - astfel, regăsim astăzi aproximativ 5 miliarde de persoane sub 62 de ani, considerate în sfera muncii drept persoane active sau potenţial active. Pentru anul 2020 nivelul PIB/global per capita a scăzut la 10.914 dolari, atins doar de 65 de state. În raport de aceste cifre reapare întrebarea textului: ar mai putea fi posibil un imperiu - sau mai multe - în secolul XXI? Dacă răspunsul este afirmativ, este necesar să identificăm care ar fi cauzele reapariţiei acestui tip de construcţie politică. Este evident că un răspuns afirmativ ar obliga la o minimă descriere a caracteristicilor imperiului în secolul XXI. Cel mai probabil răspunsul este afirmativ, însă o integralitate a certitudinii nu ne este posibilă, oricâte cursuri de numerologie sau divinaţie am urma în şcoli sau universităţi. Împotriva acestei afirmaţii ar sta câteva consideraţii, legate în principal de profesionalizarea armatelor în acest secol, care ar face aproape imposibile confruntările de masă. Acceptând acest argument, ne gândim totuşi că ne aflăm în momentul în care economiile tuturor ţărilor sunt afectate de o combinaţie complexă de factori economici şi medicali, iar aproape jumătate din cele 1,45 miliarde de tineri - ameninţaţi şi ei de şomaj în aceşti ani - sunt bărbaţi cu vârsta standard de recrutare, adică peste 700 milioane de persoane la nivel global. De asemenea, mai există două motive pentru care aceste construcţii politice ar putea să reapară în acest secol. Primul este legat de faptul că numărul statelor cu restrângeri importante ale libertăţii este mai mare decât al ţărilor cu adevărat libere. Mai mult, printre aceste state care restrâng libertăţile întâlnim ţări care au populaţii de peste 30 de milioane de locuitori, fiind astfel capabile să influenţeze în diferite forme soarta vecinilor proprii - iar în cazul ţărilor care au peste 50 de milioane de persoane în interiorul propriilor graniţe posibilităţile de acţiune pe plan extern sunt chiar mai largi. Evident, voinţa politică a ţărilor mai puţin libere nu depinde de cetăţeanul obişnuit, care de regulă are în acest tip de ţări o redusă putere de influenţare a deciziilor în stat. Din acest motiv, este necesar a observa ca voinţa liderilor politici este supra-ordinară standardelor normale, iar deciziile prin care vrerea conducătorilor se obiectivează trebuie să îndeplinească întotdeauna şi un scop subînţeles, anume menţinerea/conservarea puterii în interiorul ţării. În această paradigmă, orice criză majoră care afectează pe scară largă populaţia va fi văzută de către liderii politici ca o ameninţare la adresa puterii lor în interiorul statului, iar în raport de natura crizei, apar două posibile perspective pentru decidenţi. Prima este aceea în care mecanismele administrative şi economice ale statului şi puterii fac faţă acelei crize, indiferent cât de mari sunt costurile de suportat pe termen scurt. În această situaţia, liderii politici vor acţiona în forţă, şi nu o dată prin această conduită izbutesc să diminueze o bună parte a problemelor. Există însă şi a doua variantă, anume aceea a forţei extraordinare a crizei, care nu poate fi învinsă de către statul în care libertatea nu este la parametrii normali. În această situaţie, oricâte resurse ar fi puse la dispoziţia mecanismelor administrative statale, nu se poate soluţiona rapid criza, ceea ce înseamnă că nemulţumirea populaţiei nu va scădea, ci se va accentua. În acel moment liderii politici sunt puşi în faţa unei întrebări majore: cât sunt dispuşi să cheltuie pentru a-şi conserva puterea în stat? În funcţie de acest răspuns, se pot regăsi fie atitudini umane, fie atitudini tranşante - acestea din urmă subliniind importanţa fundamentală a conservării puterii în stat. În această a doua variantă, resursele administrative vor fi cheltuite mai puţin pentru soluţionarea crizei, şi mai mult pentru plata celor care pot ajuta la menţinerea în funcţiile de conducere a liderilor momentului: poliţişti, jandarmi, structuri speciale, lideri ai partidelor de opoziţie - pentru a slăbi alternativele politice interne etc.. Totul va fi făcut pentru a preîntâmpina pierderea puterii în stat, iar în această situaţie trebuie supravegheate două direcţii: cetăţenii propriei ţări, pe de o parte - iar pe de altă parte posibilele intervenţii externe, deoarece dictonul latin „homo homini lupus” se aplică şi între state. În situaţia în care intervenţiile altor state se dovedesc principala ameninţare, este destul de simplu de a se obţine coeziunea naţională, dacă se speculează cu inteligenţă ideea de unitate în faţa pericolului extern. Mult mai problematică este situaţia în care liderii politici ai statelor cu libertate restrânsă sunt confruntaţi cu nemulţumirea propriului popor, deoarece libertatea este întotdeauna dorită de fiinţele vii, iar momentele de criză relevă foarte repede carenţele construcţiei politice, administrative şi economice dintr-un stat. În această situaţie, unii lideri se pot gândi că ar fi totuşi mai util să preîntâmpine destul de posibilele proteste de pe străzile marilor oraşe prin crearea unui inamic extern, în vederea obținerii unui grad de coeziune naţionale care să absoarbă o parte a tensiunii. În acel moment, Rubiconul apare în faţa liderilor politici din acele state cu libertate restrânsă, iar unii dintre ei îl pot trece fie în direcţia unei confruntări mai aspre cu proprii cetăţeni - dar fără a aduce în discuţie prea mult un inamic extern. Totuşi, în raport de forţa politică, economică şi militară proprie, se poate regăsi şi a doua direcţie de trecere a râului, anume chiar angajarea sau crearea unei confruntări cu un inamic extern, deoarece există mult mai multe posibilităţi de acţiune, iar o parte din societate va crede unele dintre justificările folosite de liderii momentului pentru o acţiune externă. Astfel, o ciocnire de frontieră poate fi foarte folositoare unui lider autoritar, iar dacă ea afectează un teritoriu mai extins poate însemna un avantaj şi mai mare, deoarece calmarea situaţiei poate lua săptămâni sau luni, foarte utile în deturnarea atenţiei unei părţi a populaţiei de la nemulţumirea generală. Or, în raport de această posibilă variantă, raptul teritorial poate fi şi mai util unui lider dintr-un stat autoritar, confruntat cu o criză pe care nu poate învinge pe plan intern cu mijloacele economice şi administrative disponibile. Iar raptul teritorial este primul pas al creării unui imperiu. Având în vedere că nu există niciun organism global funcţional care să pedepsească încălcările dreptului internaţional public, lipsind de asemeni şi un „poliţist global” - care să poate interveni oriunde şi la timp - posibilitatea ca diferiţii lideri autoritari să se comporte şi în acest sens nu este infimă. De fapt, odată ce aceşti lideri depăşesc limitele înaltelor principii morale ale umanităţii în vederea acaparării puterii pe plan intern, le este aproape imposibil să se întoarcă pe linia corectă, deoarece acest gest anti-moral este făcut întotdeauna alături de un grup de susţinători, care nu va dori să piardă avantajele dobândite în baza actului nelegal săvârşit mai demult. Al doilea argument este cel legat de tehnologiile prezentului secol, care se pot dovedi foarte folositoare în cazul îndeplinirii dorinţelor imperiale. Democraţiile nu creează imperii, deoarece controlul cetăţenesc împiedică ambiţiile extra-teritoriale, însă dictaturile au înfiinţat nu o dată astfel de construcţii politice agresive. Înainte de a crea un imperiu, liderul care declanşează această acţiune trebuie să aibă în vedere câteva lucruri. Mai întâi, un imperiu nu se poate crea sau menţine dacă propria populaţie este în stare de revoltă sau are nemulţumiri substanţiale. De aceea, este necesară supravegherea lui permanentă şi retezarea rapidă a oricăror forme de protest. În acest sens se folosesc poliţişti şi jandarmi, precum şi diferite metode tehnice de creare a unor avantaje asupra omului obişnuit - arme de diferite tipuri, câini, cai, iar de peste un secol se poartă cu succes şi supravegherea comunicaţiilor efectuate prin fir şi aer. Pe lângă acestea, apariţia camerelor de supraveghere în localităţi a dat un atu în plus oricărei grupări politice care doreşte să îşi impune la voinţa asupra întregului stat. Topul ţărilor care au cele mai multe camere de supraveghere este acesta: SUA are 15.28 CCTV camere la 100 de locuitori, urmată de China  - 14.36, iar apoi apare Marea Britanie cu 7.5. Clasamentul este completat de Germania - 6.27 camere; Olanda - 5.8, Australia - 4, Japonia - 2.72, Franţa - 2.46 şi Coreea de Sud - 1.99.  Aceste date trebuie coroborate atât cu gradul de libertate al cetăţeanului mediu, cât şi cu costurile necesare susţinerii acestor sisteme, deoarece o ţară cu PIB/capita de peste 30.000 dolari le suportă mai uşor decât o ţară în care această valoare este de 15.000 dolari sau mai puţin. De asemenea, el trebuie coroborat şi cu numărul de camere de supraveghere din capitalele ţărilor, pentru că acolo este presiunea politică cea mai mare pe care un lider autoritar sau dictatorial o poate întâmpina. Trebuie menţionat că la nivel global din cele mai supravegheate 15 oraşe, 14 sunt din China. Secolul XXI a adus cu sine nu doar posibilitatea oamenilor fără pretenţii la funcţiile de conducere de a se agrega contra liderilor politici şi economici interni, ci şi capacitatea guvernelor de a supraveghea mai strâns propriile popoare. În acest al doilea scop, apariţia Inteligenţei Artificiale este un atu major pentru orice guvern dintr-o ţară condusă autoritar, pentru că această nouă tehnologie este foarte puternică şi acţionează non-stop, potrivit scopurilor pentru care este folosită. Să credem că un guvern autoritar nu va folosi această tehnologie nouă relativ la propriul popor? Iar în raport de aceste noi dezvoltări tehnologice, de ce să nu credem că ele nu ar putea fi folosite împotriva unor populaţii aduse prin rapt teritorial în alte graniţe? În fond, a doua mare problemă a unui imperiu este aceea a supravegherii teritoriilor şi populaţiilor cucerite, iar în acest sens istoria este plină de exemple care au relevat duritatea confruntării dintre cei care au luptat pentru propria libertate naţională şi agenţii imperiali care au căutat mereu să o strivească. Noile tehnologii electronice inteligente permit unui potenţial imperiu o activitate mult mai bună în ceea ce priveşte politicile de supraveghere, propagandă şi deznaţionalizare. Chiar dacă spaţiul internetului este preponderent liber, sunt ţări care încearcă să îl controleze în mod strict. În această perspectivă, acţiunile de propagandă vor avea ca scop eliminarea accesului la produse informatice din alte limbi, instalându-se şi diferite aplicaţii utile guvernelor în telefoanele mobile şi computere. De aici şi până la crearea de lagăre cu persoane nemulţumite - formate din persoane încarcerate care aparţin preponderent etniilor din teritoriile cucerite - nu mai este decât un pas, iar de regulă dictaturile îl fac destul de rapid. De aceea, combinaţia dintre tehnologiile acestui secol, situaţia demografică complexă, crizele economice şi alimentare în care ne aflăm, precum şi reducerea numărului de ţări libere pot crea premisele reapariţiei construcţiei politice imperiale. Evident, mai există şi alţi factori care pot anunţa mai devreme că există tendinţe imperiale în diferite capitale, cum ar fi o mărire substanţială a remuneraţiilor soldaţilor, chemaţi în baza beneficiilor oferite să joace un rol pe plan extern mult mai riscant - iar în acest sens anunţul Beijingului că în acest an toţi militarii APE vor beneficia de o creştere a soldelor cu 40% a produs îngrijorare în mai multe ţări. Este la fel de adevărat şi faptul că într-o ţară cu restrângeri importante ale libertăţii creşterea cuantumului soldelor militarilor din diferitele categorii de arme poate însemna şi securizarea poziţiei grupării conducătoare, deoarece aşa se creează  rivalităţi în interiorul structurilor de forţă, limitând posibilităţile de constituire a unei alianţe conjuncturale a generalilor contra puterii politice. Construcţiile imperiale nu se confundă cu „politica de mare putere” pe care unele state o exercită în diferite spaţii. Diferenţa este de ordin calitativ, deoarece o mare putere poate fi consistentă prin rezultatele sale din sfera economiei, ştiinţei, educaţiei, tehnicii etc., fără a fi interesată de schimbarea graniţele ţărilor în care îţi exercită influenţa. Imperiile acţionează direct pentru modificarea frontierelor altor state, accentuând disproporţia forţei militare, în dauna oricăror altor factori; istoria ne învaţă însă că pe termen lung acei factori declasaţi de către paradigma imperială ajung să o macine şi să îi readucă graniţele la dimensiunea reală a etniei-matrice. Decizia de a se crea un imperiu este una dificilă, pentru că ea presupune costuri mult superioare celor necesare atingerii nivelului de putere regională. Aceasta, pentru că un imperiu în formare va întâmpina nu doar rezistenţa înverşunată a celor care îşi apără teritoriul - aceasta putând produce efecte chiar şi la mai mulţi ani după realizarea rapturilor teritoriale - dar şi acţiunile altor state care nu îşi doresc să aibă în apropiere astfel de state agresive. De fapt, dorinţa de a crea un imperiu poate conduce la crearea de coaliţii care pot produce rezultate foarte diferite de estimările realizate la un moment-dat de liderul care dă comanda de atac soldaţilor. În istorie sunt destule exemplele în care crearea unui imperiu a fost finalizată de ocuparea capitalei statului-matrice de către soldaţii coaliţiilor care s-au opus împăraţilor respectivi. În contextul tehnologic şi de politică internaţională de astăzi am putea spune că este foarte posibil ca imperii să nu mai existe, iar statele să se rezume doar la politici de tipul marilor puteri regionale/continentale/globale. Cu toate acestea, faptul că există un număr atât de mare de ţări în care libertatea cunoaşte restângeri substanţiale produce îngrijorare, deoarece istoria ne-a învăţat că nu toţi liderii autoritari sau dictatoriali îşi pot elimina vulnerabilităţile doar prin măsuri adoptate pe plan intern. Ne-am dori ca etica, morala, legalitatea, educaţia, arta elegantă şi sportul să îşi creeze instantaneu imperii globale, dar se pare că aceiaşi lideri ai statelor cu libertate restrânsă ar sta în calea acestor mari valori ale umanităţii. Opoziţia lor se pare că este suficient de puternică pentru a produce mai ales sărăcia propriilor ţări - pentru că din cele aproximativ 200 de state ale lumii, doar 65 ating acel prag al PIB/capita global de 10.954 dolari, iar majoritatea celor entităţilor politice care au depăşit acest prag sunt ţări în care libertatea are o existenţă reală, articulată. Or, sărăcia creează frustări şi probleme interne de lungă durată, care pot fi uneori deturnate prin atragerea atenţiei asupra unui inamic extern. Tocmai din aceste motive suntem obligaţi să căutăm răspunsul la întrebarea: dacă pot exista imperii ale marilor valori ale umanităţii, ar mai putea exista imperii politico-teritoriale în secolul XXI?

RUSIFICAREA!

 

RUSIFICAREA!

  Rusificarea reprezintă fenomenul de  adoptare voluntară sau silită a limbii ruse sau a altor atribute ale culturii rusești de către comunitățile neruse. Într-un sens mai larg, rusificarea este folosită pentru a denumirea influența limbii ruse asupra limbilor slave, baltice sau a altor limbi vorbite în regiunile care au fost fie direct controlate de Imperiul rus sau de Uniunea Sovietică, fie indirect de Rusia modernă, care au dus la apariția importurilor lingvistice masive în unele limbi, așa cum este limba bielorusă sau limba ucrainiană. În sens istoric, termenul se referă la politicile oficiale sau neoficiale din Imperiul Rus și Uniunea Sovietică cu privire națiunile constituente ale țării și la minoritățile naționale supuse dominației imperiale. Principalele zone de interes ale rusificării sunt cele ale politicii și culturii. În politică, principalul element al rusificării a fost și rămâne în continuare practica numirea rușilor în poziții administrative importante în instituțiile naționale ale altor popoare componente ale fostului Imperiu Rus sau ale Federației Ruse. În cultură, rusificarea se manifestă în primul rând prin dominația limbii ruse în afacerile oficiale și prin puternica influență a limbii ruse asupra limbilor naționale. Modificarea compoziției etnice a regiunilor dominate de Imperiul Rus sau Federația Rusă în favoarea rușilor este de asemenea considerată o acțiune de rusificare. Unii cercetători fac o distincție între rusianizare: anume diseminarea neconstrânsă a limbii și culturii ruse și a rușilor în regiunile și culturile neruse, și rusificare: anume procesul de schimbare prin constrângere a identității naționale a unei persoane neruse într-una rusă. Din acest punct de vedere, răspândirea limbii și culturii ruse și a etnicilor ruși (rusianizare) nu este echivalentă nici cu asimilarea culturală a nerușilor (rusificare) nici cu comunizarea societății și economiei (sovietizare) chiar dacă cele trei procese sunt compatibile și se pot desfășura concomitent.

Istoric:

 Exemplul cel mai vechi de rusificare a avut loc în secolul al XVI-lea în Hanatul Kazanului după cucerirea acestuia de către ruși. Cel mai important element al acestui proces a fost creștinarea unei părți dintre tătari și impunerea limbii ruse ca singură limbă folosită în administrație și biserică.

Polonia și Lituania:

 După dezmembrarea Uniunii statale polono-lituaniană și ocuparea a unei părți a Poloniei, Lituaniei, Bielorusiei și Ucrainei în secolul al XIX-lea, s-a început înlocuirea limbilor poloneză, lituaniană, belaruse și ucrainiene cu limba rusă în comerț și în administrația de stat. După revolta polonezilor din 1831, procesul de rusificare s-a intensificat, și a ajuns la apogeu după răscoala din ianuarie 1863 a polonezilor și lituanienilor^.  În 1864, limbile poloneză și belarusă au fost interzise în locurile publice. În penultimul deceniu al secolului al XIX-lea, limba poloneză a fost interzisă în școlile poloneze; deasemenea studierea și predarea limbii și istoriei poloneze sau a catolicismului au fost interzise. Aceste măsuri au dus la crearea unei rețele clandestine de învățământ, care a inclus și o vestită universitate clandestină („Universitatea zburătoare/plutitoare”). Un proces asemănător a avut loc și în Lituania. Guvernatorul general al Lituaniei, Mihail Muraviov, a interzis folosirea limbii lituaniene și a închis școlile cu predare în lituaniană și polonă, iar în regiune au fost aduși profesori vorbitori doar de limbă rusă, care să predea în școlile lituaniene. Muraviov a interzis folosirea alfabetului latin sau a celui gotic în publicații. Lui i se atribuie spusele: „Ceea ce nu au realizat baionetele rusești va desăvârși școala rusă”. Împotriva acestei interdicții, care a fost ridicată doar în 1904, au luptat așa numiții „knygnešiai” - contrabandiștii lituanieni de carte. Campania de rusificare a promovat ortodoxismul rus în defavoarea catolicismului. S-au luat măsuri pentru închiderea unor mănăstiri catolice, s-a interzis în mod oficial construirea de noi biserici catolice, iar unele dintre cele vechi au fost transferate bisericii ortodoxe. Au fost interzise școlile catolice, în schimb au fiind înființate școli de stat în care se învăța numai dogma ortodoxă. Preoților catolici li s-a impus să slujească numai în cadrul unor ceremonii aprobate oficial, iar catolicilor care doreau să se căsătorească cu ortodocși li se impunea convertirea. Nobilii catolici erau obligați să plătească o taxă suplimentară de 10% din profiturile lor, iar țăranilor catolici li s-a impus o limită a suprafeței de teren agricol deținut. S-a impus trecerea de la calendarul gregorian (folosit de catolici) la cel iulian (folosit de membrii bisericii ortodoxe ruse). După răscoalele din 1861 și 1863, au fost confiscate un mare număr de moșii și proprietăți agricole mari ale nobililor polonezi sau lituanieni, acuzați că ar fi sprijinit rebeliunile. Aceste proprietăți au fost oferite sau vândute nobililor ruși. Sătenii care au sprijinit rebeliunile au fost deportați, iar în locul lor au fost colonizați ruși. Universitatea din Vilnius a fost închisă în 1832. Lituanienilor și polonezilor li s-a interzis să ocupe funcții publice (plus cele de profesor sau de doctor) în Lituania. În acest fel, intelectualii lituanieni au fost forțați să se mute în alte regiuni ale Imperiului Rus.

Ucraina:

 În 1876, prin Ucazul din Ems s-a interzis folosirea limbii ucrainiene.

Marele Ducat al Finlandei:

 Rusificarea Finlandei (1899-1905, 1908-1917, „sortokaudet” - timpul opresiuni în limba finlandeză) a fost o politică guvernamentală în Imperiul Rus prin care s-a încercat eliminarea autonomiei Marelui Ducat al Finlandei.

Basarabia:

În Basarabia, procesul de rusificare s-a desfășurat în trei etape cu durate diferite :

·    prima, de 105 ani, începe cu anexarea în 1812 a părții dintre Prut și Nistru a principatului Moldovei odată cu raialele otomane ale Hotinului și Bugeacului, formând împreună gubernia Basarabiei a Imperiului Țarist. În 1816 Basarabia a obținut un statut de autonomie, dar numai până în 1828. În 1829, utilizarea limbii române a fost interzisă în administrație de către ocupanții ruși. În 1833 utilizarea limbii române a fost interzisă în biserici. În 1842 predarea în limba română a fost interzisă în școlile secundare; apoi a fost interzisă și în școlile primare începând cu 1860;

·   a doua etapă este cea sovietică, de o durată de 48 de ani, care începe prin anexarea Basarabiei de către URSS în urma pactului Hitler-Stalin și a ocupației de către Armata Roșie în 1940, se întrerupe timp de trei ani între 1941 și 1944, apoi este reluată după prima și a doua ofensivă Iași-Chișinău în 1944 care readuc Basarabia în cadrul stăpânirii sovietice (până în 1991): autoritățile sovietice au proclamat limba română, rebotezată „moldovenească” (româna scrisă cu alfabetul chirilic) ca fiind limba „poporului locuitor al RSS Moldovenești diferit de cel român”; apărătorii alfabetului chirilic ocultau faptul că din punct de vedere istoric româna/moldoveneasca a fost scrisă cu alfabetul chirilic român, nu cu cel „moldovenesc” adaptat din cel rus. În școli, limba principală de predare a fost cea rusă, „limbă de comunicare interetnică” iar numele de locuri au fost cu toatele rusificate (ceea ce nu a fost cazul în țările baltice, ale căror limbi, alfabet și toponime au fost respectate). Acestea au dus la o rusificare a elitelor și după aceea a altor categorii sociale, cu atât mai ușor, cu cât în perioada sovietică, deportarea românilor moldoveni a fost însoțită de colonizarea slavilor în Basarabia, în special a rușilor și ucrainenilor;

·     a treia etapă, de 27 de ani (în 2019) începe prin transformarea Uniunii Sovietice în CSI, în cadrul zonei de influență a Federației Ruse, cadru care a împiedicat unirea Republicii Moldova cu România și a favorizat declanșarea războiului de la Nistru, renașterea și creșterea partidului comunist, abandonarea doctrinei „un popor, două state” promovată de Mircea Snegur, reapariția „moldovenismului” ca doctrină constituțională și oficială, și federalizarea Republicii Moldova.

Blocul răsăritean:

  În toate țările blocului răsăritean au existat perioade mai lungi sau mai scurte în care limba rusă a fost limbă obligatorie de studiu, iar cultura rusă a fost puternic promovată în noile state socialiste. După 1965, numai în România nu mai erau obligatorii lecțiile în limba rusă.

Perioada Uniunii Sovietice:

 După revoluția bolșevică, autoritățile sovietice au hotărât să interzică folosirea alfabetului arab în republicile vorbitoare de limbi turcice sau persană din Asia Centrală, Caucaz și zona fluviului Volga, (inclusiv în Tatarstan). Noul alfabet al acestor limbi a fost bazat pe cel latin și a fost inspirat de alfabetul turc. O hotărâre asemănătoare a fost luată și pentru RSSA Moldovenească. Această inițiativă avea la bază teoria lingvistului Nicolai Iakovlevici Marr, care postula că limbile moderne au tendința să se unească într-o singură limbă a societății comuniste. Totuși, la sfârșitul deceniului al patrulea, politica în această privință a fost schimbată, guvernul sovietic reînființând anumite instituții ale Imperiului Țarist. În perioada 1939-1940, guvernul central sovietic a hotărât ca anumite limbi - limba tătară, limba kazahă, limba uzbecă, limba turkmenă, limba tadjică, limba kîrgîză, limba azeră și limba bașkiră și limba moldovenească - să folosească din acel moment diferite variante ale alfabetului chirilic rus. S-a afirmat că această schimbare a fost făcută „ca urmare a cererilor oamenilor muncii” din republicile respective. Se pare că a fost vorba doar de o asprire a politicii de rusificare, în 1938 trecându-se de altfel la impunerea în toate școlile a limbii ruse ca materie obligatorie de studiu.

Indigenizarea - începutul deceniului al treilea - mijlocul deceniului al patrulea:

 În anii de început a puterii sovietice, politica în domeniul naționalităților a fost ghidată de politica indigenizării în timpul căreia noul regim a încercat să oprească și să vindece efectele pe termen lung ale politicii țariste de rusificare a populațiilor neruse din imperiu. Noul regim se străduia să-i fie recunoscută puterea legitimă pe întinsul întregului fost imperiu, și a aprobat constituirea unor unități administrative regionale, conduse de lideri ai naționalităților dominante din respectivele zone. În sus-numitele unități administrative, limbile locale au fost promovate în administrația de stat locală, în justiție, în învățământ și în mass-media. Guvernul promova ideea unor culturi locale „socialiste în conținut și naționale în formă”. Din acest motiv, culturile naționale trebuiau să fie remodelate pentru a se conforma proiectelor Partidului Comunist de creare a societății sovietice ca un tot, în condițiile în care naționalitățile urmau să participe în mod activ, conducerea acestora urmând să fie asigurată de lideri locali în limbile naționale.

Reînvierea politicii de rusificare - sfârșitul deceniului al patrulea și perioada războiului:

 Politica națională timpurie trebuia să asigure controlul Partidului Comunist asupra tuturor aspectelor vieții în URSS - politică, economie și viața socială. Politica timpurie sovietică de promovare a ceea ce a fost numită „particularism etnic” sau „multinaționalism instituționalizat”, avea un obiectiv dublu. Pe de-o parte, era un efort de contracarare a șovinismului rusesc prin asigurarea unui loc bine definit a culturilor și limbilor neruse în nou formata uniune. Pe de altă parte, era un efort de prevenire a formării unor mișcări politice alternative bazate pe etnicitate sau religie, sau panturcism. Una dintre căile prin care se putea ajunge la rezultatul dorit de autoritățile centrale sovietice era promovare  diferențelor dintre diferitele grupuri etnice și dintre limbile și dialectele vorbite de aceste în defavoarea promovării amalgămării acestor grupuri și a folosirii unei limbi comune din regiune. Politica sovietică a naționalităților din primii ani a cătat să asigure un anumit grad de autonomie culturală a naționalităților neruse, cu păstrarea lor în sistemul federal al puterii, prin păstrarea puterii mololitice a Partidului Comunist. Sistemul federal oferea un statut superior naționalităților titulare ale republicilor unionale, un statut inferior naționalităților titulare ale republicilor, regiunilor și okrugurilor autonome. În total, 50 de naționalități au avut republici, regiuni sau okruguri în care dețineau controlul nominal, în cadrul sistemului federal. Federalismul și asigurarea învățământului în limbile materne au asigurat educația a numeroși neruși în limbile grupurilor lor etnice și a ajutat la identificare unor „patrii” în cadrul teritoriului Uniunii Sovietice. Pe la sfârșitul deceniului al patrulea însă s-a petrecut o schimbare importantă. Epurările din anumite regiuni și republici se manifestaseră încă de la începutul deceniului, așa cum a fost cazul în Ucraina. Mai înainte de schimbarea de politică cu privire la ucrainizare din 1933, eupurarea din 1939 a lui Veli Ibrahimov și a apropiaților lui din conducerea RSSA Crimeeană pentru „deviații naționale” a dus la treptata rusificare a conducerii republicii autonome, a învățământului și a mass-mediei cât și la crearea unui alfabet special pentru tătari, care să înlocuiască alfabetul latin. Dintre cele două pericole pe care le identificase Stalin în 1923, naționalismul burghez (naționalismul local) era considerat ca fiind mai actual decât șovinismul Rusiei Mari (șovinismul marii puteri). În 1937, Faizulla Hodjaev și Akmal Ikramov au fost îndepărtați de la conducerea RSS Uzbekă în 1938, și în timpul celui de-al treilea proces-spectacol de la Moscova din 1938 au fost condamnați la moarte pentru presupuse activități antisovietice și naționaliste.Treptat, limba rusă a câștigata o tot mai mare importanță. În 1938, limba rusă a devenit obiect obligatoriu de studiu în toate școlile sovietice, inclusiv în cele în care limbile naționale erau folosite pentru studierea restului materiilor, așa cum era matematica, științele naturale sau cele sociale. În 1939, toate limbile pentru care partidul hotărâse în deceniul al treilea să se folosească alfabetul latin au trebuit să treacă la alfabetul chirilic. Una dintre explicațiile date la acea vreme a fost că Uniunea Sovietică trebuie să se pregătească pentru războiul care părea că se apropie și că singura limbă de comandă în Armata Roșie era rusa. În perioada interbelică și în timpul celui de-al doilea război mondial, Stalin a deportat în Asia Centrală și în Siberia mai multe grupuri etnice importante pentru presupusa lor colaborare cu invadatorii germani: germanii din regiunea Volgii, tătarii din Crimeea, cecenii, ingușii, balkarii, calmâcii și alții. După încheierea războiului, Stalin a ordonat deportarea a numeroși ucrainieni și baltici. După încheierea războiului, rolul conducător al poporului rus în familia sovietică de națiuni și naționalități a fost puternic promovat de Stalin și urmașii lui. Această schimbare de atitudine a fost clar subliniată în timpul discursului cu ocazia celebrării victoriei împotriva Germanie din mai 1945: „Doresc să ridic un pahar în sănătatea poporului nostru sovietic și, mai înainte de orice, a poporului rus. Beau, mai înainte de toate, în sănătatea poporului rus, deoarece în acest război a câștigat aprecierea generală ca forță conducătoare a Uniunii Sovietice printre toate naționalitățile patriei noastre.” Desemnarea națiunii ruse ca „prima între egali” a fost o schimbare radicală pentru Stalin, care cu 20 de ani mai înainte fusese promotorul politicii „korenizația/indigenizare”, (prin care se considera că „sarcina imediată a Partidului este combaterea cu vigoare a supraviețuitorilor șovinismului Rusiei Mari”). Deși în documentele oficiale cu privire la naționalități și limbi a continuat să se vorbească în anii care au urmat despre 130 de limbi egale în URSS, în realitate se crease o ierahie, prin care unor naționalități și limbi li s-a acordat un statut special sau au fost văzute ca având un viitor pe termen lung.

Sfârșitul deceniului al șaselea până în deceniul al nouălea - rusificarea avansată:

 La o analiză a cărților de școală se remarcă că învățământul era cel puțin în clasa I diversificat în 67 de limbi între 1934-1940. Reformele învățământului întreprinse după ce Nikita Hrușciov a devenit Prim secretar al CC al PCUS la sfâșitul deceniului al șaselea a dus la înlocuirea școlilor neruse cu unele cu predare în limba rusă pentru naționalitățile care aveau un statut inferior în sistemul federal sau ale căror membri erau deja bilingvii. În mod oficial, acest proces era ghidat de principiul „alegere voluntară de către părinți”. În fapt erau luați în considerație și alți factori, printre care mărimea și statutul politic de până atunci a grupului respectiv în ierarhia federală sovietică și gradul de bilingvism printre adulții naționalității. La începutul deceniului al optulea, școlile în care limbile neruse serveau ca principală limbă de predare funcționau pentru 45 de limbi, în vreme ce încă șapte limbi erau folosite pentru predare pentru cel puțin un an. În deceniul următor, școlile cu predare în limbile neruse se reduseseră pentru 35 de limbi ale popoarelor URSS, aproape jumate față de situația din deceniul al patrulea. Mai mult, în cele mai multe dintre aceste limbi, școlarizarea nu se făcea complet în limba națională pentru întreaga perioadă de 10 ani de studiu. De exemplu în cadrul RSFS Rusă, în 1959, școlarizarea se făcea în limbile popoarelor federației pentru ciclul complet de 10 ani în numai trei limbi: limba rusă, limba tătară și limba bașkiră. Mai multe naționalități se bucurau de o școlarizare limitată în limba națională sau erau obligate să se instruiască exclusiv în limba rusă. În 1962-1963, în rândurile naționalităților neruse din RSFS Rusă, studiau exclusiv în limba rusă 27% dintre copii cursul primar (clasele I-IV), 53% dintre cei din cursul gimnazial (clasele V-VIII) și 66% dintre cei din calsele IX-X. Deși exista un mare număr de limbi neruse oferite ca obiect de studiu în clasele din cursul superior, modelul folosirii limbii ruse ca limbă principală de studiu s-a accelerat după programul de reforme al lui Hrușciov. Presiunile care se făceau pentru schimbarea limbii de predare în favoarea rusei era mai puternice în zonele urbane. De exemplu, în 1961-1962, doar 6% dintre copii tătari care locuiau în orașe frecventau școli în care limba de predare era tătară. În Daghestan, în 1965, școlile în care se preda în limba indigenilor funcționau doar în mediul rural. Situația era asemănătoare în restul republicilor sovietice, cu o notă specială pentru Ucraina și Belarus, unde proporția școlilor din zonele urbane cu predare în limba rusă era mult mai ridicată decât în restul uniunii. Promovarea federalismului și limbilor neruse a fost tot timpul o decizie strategică care avea ca obiectiv menținerea și extinderea controlului Partidului Comunist. Pe plan teroretic, doctrina oficială a PC al URSS afirma că în cele din urmă diferențele naționale și naționalitățile aveau să dispară în cele din urmă. În cadrul doctrinei oficiale a partidului, așa cum a fost formulată documentele Congresului al XXII-lea al PC al URSS din 1961, se afirma că deși distincțiile etnice vor dispărea în cele din urmă, iar naționalitățile din Uniunea Sovietică vor adopta o singură „lingua franca”, dispariția diferențelor naționale, și în mod special a diferențelor de limbă, este un proces considerabil mai lung decât dispariția diferențelor de clasă. În acel moment se aprecia că națiunile și naționalitățile sovietice duceau la îndeplinire un proces dual de înflorire a propiilor culturi și de apropiere într-o uniune mai puternică. În raportul la Programul Congresului, Hrușciov a folosit expresii chiar mai puternice: în procesul de apropiere și de mai strânsă unitate a națiunilor se va ajunge la fuziunea naționalităților. Formula lui Hrușciov apropiere-fuziune a fost ușor îndulcită după venirea la putere a lui Leonid Brejnev în 1964. Brejnev a afirmat că apropierea va duce în cele din urmă la „unitatea” completă a naționalităților. „Unitate” era un termen ambiguu, deoarece implica atât menținerea identităților naționale separate, în condițiile unei mai ridicate atracții mutuale, dar în aceiași măsură implica și dispariția diferențelor etnice. În contextul politic al acelui moment, lansarea noului concept „apropiere-unitate” a fost considerată o îndulcire a presiunii rusificatoare promovată de Hrușciov. La cel de-al 24-lea Congres al Partidului, s-a lansat însă ideea unui nou „popor sovietic” în curs de formare pe teritoriul URSS, care urma să aibă ca limbă comună limba rusă, în conformitate cu rolul pe care îl jucau rușii pentru națiunile și naționalitățile frățești de pe teritoriul uniunii. Această noua comunitate era etichetată ca popor nu ca națiune numai că „poporul” implica o comunitate „etnică”, nu doar o comunitate civică sau politică. Astfel, până la prăbușirea Uniunii Sovietice, au fost întreprinsă o raționalizare doctrinală a pașilor practici în domeniile învățământului și mass-mediei. Astfel, procesul de transformare a numeroase „școli naționale” în școli cu predare în limba rusă inițiat în vremea lui Hrușciov a continuat până în deceniul al nouălea. Mai apoi, noua doctrină era folosită pentru justificarea locului special de care se bucura limba rusă ca „limba de comunicare internațională” în URSS.. Folosirea termenului „internațional” era îndreptată în mod special spre rolul „intern” al limbii ruse, mai degrabă decât spre rolul de limbă a discursului între popoarele lumii. Pentru a justifica rolul special de care se bucura limba rusă în guvernare, învățământ și mass-media era aminti faptul că rusa era limba care era vorbită de cel mai numeros popor al Uniunii Sovietice și era înțeleasă de majoritatea populației țării. La Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist din 1986, Mihail Gorbaciov, a reiterat formulările programului anterior: „Caracteristic pentru relațiile naționale în țara noastră sunt atât înflorirea continuă a națiunilor și naționalităților și a faptului că ele se apropie continuu și voluntar pe bazele egalității și cooperării frățești. Niciun indemn artificial, nicio reținere a tendințelor obiective ale dezvoltării nu sunt admisibile aici. Din perspectiva istorică pe termen lung, această dezvoltare va duce la unitatea completă a națiunilor. Dreptul egal al tuturor cetățenilor URSS la folosirea limbilor lor materne și dezvoltarea liberă a acestor limbi vor fi asigurate de asemenea în viitor. În același timp, învățarea limbii ruse, care a fost acceptată în mod voluntar de poporul sovietic ca agent de comunicare între diferitele naționalități, în afară de limba unei singure naționalități, lărgește accesul individual la realizările științei și tehnologiei și la cultura sovietică și mondială.”

În prezent:

 Numeroși cercetători declară că politicile rusificatoare continuă în republicile postsovietice, în special în Belarus în timpul guvernării lui Alexandr Lukașenko. Organizațiile neguvernamentale internaționale susțin că politicile rusificatoare continuă să se manifeste cu putere în republicile componente ale Federației Ruse precum Mari El, dar administrația lui Putin a negat cu tărie astfel de acuzații, mai mult, a acuzat ONG-urile că încearcă să destabilizeze republicile din regiunea râului Volga, tot așa cum au făcut, după opinia președintelui rus, și în cazul Ceceniei. Mai trebuie spus că anumite republici componente ale Federației Ruse ar fi dorit să schimbe alfabetul chirilic cu cel latin, dar o asemenea reformă a fost interzisă în mod oficial pentru limbile oficiale ale federației. O asemenea poziție oficială a fost explicată prin două motive: „o asemenea schimbare ar presupune resurse financiare, resurse care sunt limitate” și,  „este dificil să faci oamenii din generațiile mai vechi să se obișnuiască cu noul alfabet.” Criticii președintelui Putin afirmă că acestea sunt în mod evident rămășițe ale politicii de rusificare. Limba rusă a rămas limba principală sau secundară a multor persoane cu educație superioară, a oamenilor de afaceri din toate regiunile Rusiei. În republici precum Kazahstanul, Belarusul, Kârgâztanul, rusa a fost declarată limbă oficială, (în Kazahstan rusa este considerată în mod oficial „limbă de comunicare interetnică”). În Ucraina, în ciuda politicilor oficiale ucrainiene, limba rusă este folosită pe scară largă în televiziune iar circulația ziarelor de limbă rusă este foarte ridicată în toată țara. În estul și sudul Ucrainei, limba rusă este de altfel limba dominantă. O situație similară este prezentă în Kazahstan. Atât în Ucraina, și într-o măsură mai mică în Kazahstan, s-au făcut încercări pentru transformarea limbii oficiale în principala limbă a presei (încercare proclamată drept derusificare), dar succesul acestor măsuri a fost limitat. În Belarus, orice încercare de derusificare a fost stopată în 1994, odată cu venirea la putere a lui Lukașenko și, ca urmare, cea mai mare parte a proceselor administrative, educațional, legislativ și a afacerilor se desfășoară în limba rusă în prezent.