RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A ȘASEA!

 

RĂZBOIUL DINTRE BINE ȘI RĂU! PARTEA A ȘASEA!

25. NOAPTEA LUPTEI:

 Cu toate că Iacov părăsise Padan-Aramul în deplină ascultare de sfatul divin, totuși nu fără teamă se întorcea el pe același drum pe care, cu douăzeci de ani în urmă, îl parcursese ca fugar. Păcatul lui, comis prin înșelarea tatălui său, stătea mereu înaintea sa. Era conștient de faptul că exilul său cel lung era rezultatul direct al acelui păcat și se gândea zi și noapte la aceste lucruri, iar reproșurile unei conștiințe ce-l acuza făceau foarte tristă călătoria lui. Când dealurile din țara sa natală s-au ivit în depărtare, inima patriarhului a fost profund mișcată. Tot trecutul i-a apărut în mod viu înainte. Pe lângă amintirea păcatului său, în mintea lui erau prezente favoarea acordată lui de Dumnezeu și făgăduințele divine de ajutor și călăuzire. Pe măsură ce se apropia de sfârșitul călătoriei sale, gândul la Esau i-a adus multe prevestiri îngrijorătoare. După fuga lui Iacov, Esau s-a considerat singurul moștenitor al averii tatălui său. Vestea reîntoarcerii lui Iacov putea să trezească temerea că acesta venea ca să ceară partea sa de moștenire. Acum, Esau era în stare să-i facă fratelui său un mare rău, dacă ar fi dorit, și putea să se manifeste în mod violent față de el, nu numai din dorința de răzbunare, dar și pentru a-și asigura în mod netulburat stăpânirea averii pe care de atâta timp o considera ca fiind numai a sa. Din nou Domnul i-a dat lui Iacov o dovadă a ocrotirii divine. În timp ce mergea spre sud de muntele Galaad, două oștiri de îngeri îl însoțeau mergând în fața și în spatele său, înaintând odată cu ai lui, pentru protejarea lor. Iacov își reaminti de visul avut cu mult timp în urmă la Betel și inima sa împovărată se simți mai ușurată de faptul că solii cerești, care îi aduseseră nădejde și curaj la fuga sa din Canaan, aveau să fie acum păzitorii întoarcerii sale. Și el „a zis: Aceasta este tabăra lui Dumnezeu! De aceea a pus locului aceluia numele Mahanaim (Tabără îndoită)” (Gen. 32,2). Totuși Iacov avea simțământul că și el trebuia să facă ceva pentru a fi în siguranță. De aceea el i-a trimis fratelui său soli, cu un cuvânt de împăcare. El i-a învățat cu privire la cuvintele exacte cu care trebuia să i se adreseze lui Esau. Mai înainte de nașterea celor doi frați, fusese profetizat că cel mai mare avea să slujească celui mai tânăr; și, ca nu cumva amintirea acestui lucru să-l înverșuneze, Iacov le-a spus slujitorilor că erau trimiși la „domnul meu, Esau”, iar când aveau să ajungă înaintea lui, ei trebuiau să vorbească despre stăpânul lor ca fiind „servul tău, Iacov”; iar, ca să împrăștie teama că el se întorcea ca un hoinar, fără nimic, doar ca să ceară moștenirea părintească, Iacov a fost foarte atent să spună în solia sa: „Am boi, măgari, oi, robi și roabe, și trimit să dea de știre lucrul acesta domnului meu, ca să capăt trecere înaintea ta” (vers. 5). Dar slujitorii s-au întors cu știrea că Esau se apropia cu patru sute de oameni, fără să răspundă cumva la mesajul prietenesc care îi fusese trimis. Era sigur că el venea ca să se răzbune. Tabăra fu cuprinsă de groază. „Iacov s-a înspăimântat foarte mult și l-a apucat groaza.” El nu putea să se mai întoarcă și îi era teamă să mai meargă înainte. Tabăra sa, neînarmată și lipsită de apărare, era cu totul nepregătită pentru o confruntare războinică. De aceea, ia împărțit pe ai săi în două tabere, astfel încât, dacă una dintre ele avea să fie atacată, cealaltă să aibă posibilitatea să scape. Din numeroasa sa turmă, el a trimis, în mod generos, daruri lui Esau, însoțite de o solie prietenească. El a făcut tot ceea ce stătea în puterea sa ca să ispășească răul pe care i-l făcuse fratelui său și să abată primejdia care-l amenința și apoi, în umilință și pocăință, el a cerut ocrotirea divină: „Tu … mi-ai zis: Întoarce-te în țara ta și în locul tău de naștere, și voi îngriji ca să-ți meargă bine! Eu sunt prea mic pentru toate îndurările și pentru toată credincioșia pe care ai arătat-o față de robul Tău, căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu și iată că acum fac două tabere. Izbăvește-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau, căci mă tem de el, ca să nu vină și să mă lovească pe mine, pe mame și pe copii” (Gen. 32,9-11). Ajungând la râul Iaboc, întrucât noaptea se lăsase, Iacov și-a trimis familia dincolo de râu, în timp ce el a rămas singur dincoace de râu. Se hotărâse să petreacă noaptea în rugăciune și dorea să fie singur cu Dumnezeu. Dumnezeu putea să înmoaie inima lui Esau. În El era toată nădejdea patriarhului. Era o regiune muntoasă, izolată, refugiul animalelor sălbatice și ascunzișul tâlharilor și al ucigașilor. Singur și fără apărare, Iacov s-a plecat în disperarea sa până la pământ. Era miezul nopții. Tot ceea ce făcuse ca viața sa să fie scumpă pentru el era acum departe, expus pericolului și morții. Dar cel mai amar dintre toate era gândul că păcatul său a fost acela care a adus această primejdie asupra celor nevinovați. Cu strigăte de disperare și lacrimi, el și-a înălțat rugăciunea înaintea lui Dumnezeu. Deodată, o mână puternică s-a lăsat asupra sa. El a crezut că un vrăjmaș căuta să-i ia viața și a făcut eforturi că să scape din strânsoarea celui care l-a atacat. În întunericul nopții cei doi se luptau pentru biruință. Nu s-a rostit niciun cuvânt, dar Iacov și-a pus toată puterea și n-a slăbit eforturile sale nici chiar pentru un singur moment. În timp ce se lupta astfel pe viață și pe moarte, sentimentul vinovăției apăsa asupra sufletului său; păcatele sale s-au ridicat în fața sa, despărțindu-l de Dumnezeu. Dar în teribila sa disperare și-a amintit de făgăduințele lui Dumnezeu și inima sa întreagă s-a îndreptat către El, cerând mila Sa. Lupta a continuat până aproape de ziuă, când străinul și-a pus degetul pe coapsa lui Iacov și imediat acesta a început să șchiopăteze. Patriarhul și-a dat seama cine era Cel cu care se luptase. El a văzut că fusese în luptă cu un sol ceresc și, din cauza aceasta, cu tot efortul său aproape supraomenesc, nu putuse câștiga biruința. Era Hristos, „Îngerul legământului”, care Se descoperise pe Sine lui Iacov. Patriarhul era acum neputincios, având dureri puternice, dar, cu toate acestea, nu-l slăbea din strânsoare pe Cel prins. Pocăit cu totul și zdrobit, el se agăță de înger: „a plâns și s-a rugat de el” (Osea 12,4), cerând să fie binecuvântat. El trebuia să aibă asigurarea că păcatul său a fost iertat. Durerea fizică nu era suficientă ca să abată mintea sa de la acest țel. Hotărârea sa devenea tot mai puternică, credința tot mai vie și mai stăruitoare, până la capăt. Îngerul a încercat să Se elibereze; El a zis: „Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile. Dar Iacov a răspuns: Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Gen. 32,26). Dacă atitudinea aceasta ar fi fost o încredere îngâmfată și obraznică, Iacov ar fi fost nimicit pe loc; dar din partea lui se dădu pe față încrederea unuia care își mărturisise nevrednicia și care totuși se sprijinea pe credincioșia unui Dumnezeu care Își păstra legământul. Iacov „s-a luptat cu îngerul și a fost biruitor” (Osea 12,4). Cu umilință, pocăință și predare de sine, acest om păcătos și supus greșelii a biruit în lupta cu Maiestatea cerului. El și-a întărit încrederea sa tremurândă în făgăduințele lui Dumnezeu, iar Iubirea infinită nu putea să întoarcă spatele cerinței celui păcătos. Greșeala care îl făcuse pe Iacov să păcătuiască, obținând prin înșelăciune dreptul de întâi născut, stătea acum în mod clar înaintea sa. El nu avusese încredere în făgăduințele lui Dumnezeu, ci căutase ca, prin propriile eforturi, să realizeze ceea ce Dumnezeu ar fi împlinit la timpul său și pe căile Sale. Ca o dovadă că fusese iertat, numele său a fost schimbat din unul care îi reamintea de păcatul său în altul care comemora biruința sa. „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor” (Gen. 32,28). Iacov a primit binecuvântarea după care tânjea sufletul său. Păcatul său, ca intrigant și înșelător, fusese iertat. Criza vieții sale trecuse. Îndoiala, deznădejdea și remușcarea îi amărâseră existența, dar acum totul era schimbat. Și ce dulce era pacea împăcării cu Dumnezeu! Iacov nu se mai temea nicidecum să se întâlnească cu fratele său. Dumnezeu, care îi iertase păcatul, putea de asemenea să miște inima fratelui său Esau și să primească umilința și pocăința sa. În timp ce Iacov se lupta cu îngerul, un alt sol ceresc a fost trimis la Esau. Într-un vis, Esau l-a văzut pe fratele său, care, timp de douăzeci de ani, a fost departe de casa tatălui său; el a înțeles durerea lui Iacov, când a aflat că mama sa murise; a văzut tabăra sa înconjurată de oștile lui Dumnezeu. Visul acesta a fost povestit de Esau ostașilor săi, cu porunca să nu-i facă niciun rău lui Iacov, căci Dumnezeul tatălui său era cu el. În cele din urmă, cele două cete s-au apropiat una de cealaltă - stăpânul deșertului în fruntea războinicilor săi și Iacov cu nevestele și copiii săi, însoțit de păstori și slujnice, urmați de șiruri lungi de turme de oi și cirezi de vite. Sprijinindu-se de toiagul său, patriarhul păși înainte, ca să întâlnească ceata de ostași. Era palid și slăbit din pricina luptei ce avusese loc numai cu puțin timp înainte și mergea încet și cu eforturi dureroase, oprindu-se după fiecare pas; dar fața sa strălucea de bucurie și pace. La vederea acelui suferind schilod, „Esau a alergat înaintea lui; s-au îmbrățișat, i s-a aruncat pe grumaz și l-a sărutat. Și au plâns” (Gen. 33,4). Privind această scenă, chiar și inimile acelor soldați brutali au fost mișcate. Deși el le povestise visul său, ei nu puteau înțelege schimbarea bruscă ce avusese loc cu conducătorul lor. Deși priveau infirmitatea patriarhului, puțin se gândeau ei că această slăbiciune a sa era, de fapt, chiar tăria lui. În noaptea sa de chin de lângă Iaboc, când nimicirea părea că este chiar înaintea sa, Iacov primise lecția cu privire la zădărnicia ajutorului omului, la cât de fără temei este orice încredere în puterea omenească. El a văzut că singurul său ajutor trebuia să vină de la Acela împotriva căruia el a păcătuit atât de mult. Neajutorat și nevrednic, el a făcut apel la făgăduința lui Dumnezeu de a avea milă de păcătosul pocăit. Făgăduința aceea era asigurarea că Dumnezeu îl va ierta și îl va primi. Mai degrabă vor trece cerurile și pământul decât să nu se împlinească acel cuvânt; aceasta a fost ceea ce l-a susținut în timpul acelei lupte înfricoșate.

26. ÎNTOARCEREA ÎN CANAAN:

 Trecând Iordanul, „Iacov a ajuns cu bine în cetatea Sihem, în țara Canaan” (Gen. 33,18). Astfel, rugăciunea înălțată de patriarh la Betel, ca Dumnezeu să-l aducă iarăși în pace în țara sa, a fost ascultată. Pentru un timp, el a locuit în valea Sihem. Acolo, cu o sută de ani înainte, Avraam și-a înălțat pentru prima dată tabăra și a ridicat primul său altar în Țara Făgăduinței. Aici, Iacov a cumpărat „partea de ogor pe care-și întinsese cortul … de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita. Și acolo a ridicat un altar, pe care l-a numit El-Elohe-Israel (Domnul este Dumnezeul lui Israel)” (Gen. 33,19.20). Ca și Avraam, Iacov a înălțat lângă cortul său un altar Domnului, chemându-i pe membrii familiei sale la jertfa de dimineață și de seară. Aici a săpat el fântâna la care, șaptesprezece veacuri mai târziu, a venit Fiul lui Iacov, Mântuitorul. Aici, odihnindu-Se de căldura de la amiază, El le-a vorbit ascultătorilor Săi mirați despre acea apă „care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4,14). Rămânerea lui Iacov și a fiilor săi la Sihem s-a sfârșit cu violență și vărsare de sânge. Unica fiică din casa sa a fost dezonorată, aducându-se rușine asupra ei, doi dintre frații ei au fost vinovați de omor, o întreagă cetate a fost dată ruinei și uciderii ca răzbunare pentru fărădelegea săvârșită de un tânăr desfrânat. Începutul care a dus la un rezultat așa de teribil a fost fapta fiicei lui Iacov, care „a ieșit să vadă pe fetele țării”, avântându-se astfel într-o legătură cu cei netemători de Dumnezeu. Cel care caută plăcerea între cei ce nu se tem de Dumnezeu se așază singur pe terenul lui Satana și îi invită ispitele. Cruzimea vicleană a lui Simeon și Levi nu a fost neprovocată; și totuși, în comportarea lor față de locuitorii din Sihem, ei au făptuit un păcat foarte mare. Ei au ascuns cu grijă intențiile lor față de Iacov, iar vestea despre răzbunarea lor l-a umplut de groază. Cu inima îndurerată în fața înșelăciunii și a violenței fiilor săi, el a spus numai: „Voi m-ați nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor țării … N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate și voi fi nimicit, eu și casa mea” (Gen. 34,30). Dar durerea și neplăcerea cu care el a privit fapta lor sângeroasă se desprind din cuvintele prin care, cu aproape cincizeci de ani mai târziu, se referă la acest eveniment, atunci când se găsea pe patul său de moarte, în Egipt. „Simeon și Levi sunt frați; săbiile lor sunt niște unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor … Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, și furia lor, căci a fost prea sălbatică” (Gen. 49,5-7). Iacov considera că situația cerea o profundă umilință. Cruzimea și înșelăciunea se manifestau în caracterul fiilor săi. În tabăra lor se aflau dumnezei falși și, într-o măsură oarecare, idolatria câștigase teren chiar în casa lui. Se va purta oare Dumnezeu cu ei după cum meritau, nu-i va lăsa El oare pradă răzbunării neamurilor înconjurătoare? În timp ce Iacov era astfel apăsat de necaz, Domnul i-a poruncit să meargă spre miazăzi, la Betel. Gândul la locul acesta i-a amintit patriarhului nu doar de visul său cu îngerii și de făgăduința milei lui Dumnezeu, ci și de hotărârea pe care el a luat-o acolo, dacă Domnul avea să fie Dumnezeul său. De aceea, el a hotărât că, mai înainte de a merge la acel loc sfânt, casa sa trebuia să fie eliberată de întinarea idolatriei. De aceea, el a poruncit tuturor din tabăra sa: „Scoateți dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, cură-țiți-vă și schimbați-vă hainele, ca să ne sculăm și să ne suim la Betel; căci acolo voi ridica un altar Domnului, care m-a ascultat în ziua necazului meu și care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o” (Gen. 35,2.3). Cu profundă emoție, Iacov a repetat istoria primei sale vizite la Betel, atunci când a părăsit cortul tatălui său ca un fugar singuratic, fugind să-și scape viața, și cum Domnul i S-a descoperit noaptea, într-o viziune. În timp ce revedea modul minunat în care S-a purtat Dumnezeu cu el, inima sa a fost înmuiată, copiii săi au fost de asemenea atinși de o putere ce i-a luat în stăpânire; el a ales calea cea mai eficientă pentru a-i pregăti să i se alăture în adorarea lui Dumnezeu atunci când aveau să sosească la Betel. „Ei au dat lui Iacov toți dumnezeii străini, care erau în mâinile lor, și cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem” (vers. 4). Dumnezeu a făcut ca o groază să pună stăpânire pe locuitorii țării, astfel încât ei n-au încercat să răzbune măcelul de la Sihem. Călătorii au sosit la Betel nevătămați. Aici Dumnezeu i S-a arătat din nou lui Iacov și i-a reînnoit legământul făgăduit. „Și Iacov a ridicat un stâlp de aducere-aminte în locul unde îi vorbise Dumnezeu, un stâlp de piatră” (vers. 14). La Betel, Iacov a plâns pierderea uneia care fusese timp îndelungat un membru de cinste al familiei tatălui său, și anume doica Rebecăi, Debora, care o însoțise pe stăpâna ei din Mesopotamia în țara Canaanului. Prezența acestei femei în vârstă fusese pentru Iacov o legătură prețioasă care-l lega de viața din tinerețea sa și în mod deosebit de mama sa, a cărei dragoste pentru el fusese atât de puternică și de bună. Debora a fost îngropată cu o așa de mare jale, încât stejarul sub care i-a fost făcut mormântul a fost numit „Stejarul jalei”. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că amintirea vieții ei de credincioasă slujire și jalea la moartea acestei prietene a familiei au fost socotite vrednice să fie păstrate în Cuvântul lui Dumnezeu. De la Betel era o călătorie de numai două zile până la Hebron, dar ea i-a adus lui Iacov o mare durere, prin moartea Rahelei. El slujise de două ori câte șapte ani de dragul ei și dragostea lui a făcut ca munca să fie ușoară. Cât de profundă și de statornică a fost acea iubire s-a văzut atunci când, după mult timp, când Iacov se afla aproape de moarte în Egipt, Iosif a venit să-și viziteze tatăl, iar bătrânul patriarh, privind înapoi la viața sa, a spus: „La întoarcerea mea din Padan, Rahela a murit pe drum lângă mine, în țara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; și am îngropat-o acolo, pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem” (Gen. 48,7). Din istoria familiei, a vieții sale lungi și pline de necazuri, numai pierderea Rahelei a fost amintită. Mai înainte de moartea ei, Rahela a dat naștere celui de-al doilea fiu al său. Cu ultima sa răsuflare de viață, ea a numit copilul Ben-Oni, „fiul durerii mele”. Dar tatăl său l-a numit Beniamin, „fiul dreptei”, sau „tăria mea”. Rahela a fost îngropată acolo unde a murit și un stâlp a fost ridicat pe locul acela pentru a-i păstra amintirea. Pe drumul spre Efrata, o altă nelegiuire întunecată a mânjit familia lui Iacov, care a făcut ca lui Ruben, fiul său întâi născut, să i se refuze privilegiile și cinstea dreptului de întâi născut. În cele din urmă, Iacov a ajuns la capătul călătoriei sale, la „tatăl său Isaac, la Mamre … care este totuna cu Hebronul, unde locuiseră ca străini Avraam și Isaac” (vers. 27). Aici el a rămas până la sfârșitul anilor vieții tatălui său. Pentru Isaac, infirm și orb, atenția plină de bunătate a acestui fiu plecat de atâta timp de lângă el a fost o mângâiere în timpul anilor de singurătate și de pierderi ireparabile. Iacov și Esau s-au întâlnit la patul de moarte al tatălui lor. Cândva, fratele mai mare aștepta acest eveniment ca o ocazie de răzbunare, dar de atunci simțămintele lui se schimbaseră mult. Și Iacov, pe deplin mulțumit cu binecuvântările spirituale ale dreptului de întâi născut, a renunțat în favoarea fratelui său la moștenirea averii tatălui lor, de fapt singura moștenire pe care Esau o căuta, care avea valoare pentru el. Ei n-au mai fost deloc înstrăinați de gelozie sau ură, și totuși s-au despărțit, Esau îndreptându-se spre muntele Seir. Dumnezeu, care este bogat în binecuvântări, i-a dat lui Iacov avere pământească, pe lângă bunurile mai înalte pe care el le-a căutat. Averea celor doi frați „era prea mare ca să poată locui împreună, și ținutul în care locuiau ca străini nu le mai putea ajunge din pricina turmelor lor” (Gen. 36,7). Această despărțire era în armonie cu planurile divine cu privire la Iacov. Deoarece frații se deosebeau atât de mult în ce privește credința lor religioasă, era mai bine pentru ei să locuiască separat. Esau și Iacov au fost instruiți la fel în cunoașterea lui Dumnezeu și amândoi erau liberi să umble în calea poruncilor Sale și să se bucure de favoarea Sa; dar n-au ales să facă amândoi acest lucru. Cei doi frați au umblat pe căi diferite, iar căile lor aveau să continue să se deosebească din ce în ce mai mult. N-a fost o alegere arbitrară din partea lui Dumnezeu, prin care Esau a fost lăsat în afara binecuvântărilor mântuirii. Darurile harului Său prin Hristos sunt oferite în mod liber tuturor. Nu există predestinație, ci omul poate pieri numai prin hotărâre proprie. În Cuvântul Său, Dumnezeu a prezentat condițiile prin care fiecare suflet poate fi ales pentru viața veșnică, și anume ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, prin credința în Hristos. Dumnezeu alege un caracter în armonie cu Legea Sa și toți aceia care vor atinge standardul cerut de El vor avea intrare în Împărăția slavei. Hristos Însuși a zis: „Cine crede în Fiul are viața veșnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viața” (Ioan 3,36). „Nu orișicine-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri” (Mat. 7,21). Iar în Apocalipsa El declară: „Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate” (Apoc. 22,14). Cu privire la mântuirea finală a omului, aceasta este singura alegere prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu. Orice suflet care va lucra propria mântuire cu „frică și cutremur” va fi ales. Va fi ales acela care va lua asupra sa armura și va lupta lupta cea bună a credinței. Va fi ales acela care va veghea și se va ruga, care va cerceta Scriptura și care va fugi de ispite. Va fi ales acela care va avea mereu credință și va asculta de orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Mijloacele mântuirii sunt oferite în mod liber tuturor, dar de rezultatele mântuirii se vor bucura numai aceia care au îndeplinit condițiile. Esau a disprețuit binecuvântările legământului. El a acordat bunurilor trecătoare o valoare mai mare decât celor spirituale și a primit ceea ce a dorit. Propriei alegeri s-a datorat faptul că el a fost despărțit de poporul lui Dumnezeu. Iacov a ales moștenirea credinței. El s-a străduit s-o obțină prin iscusință, înșelăciune și fals; dar Dumnezeu a îngăduit ca păcatul său să lucreze îndreptarea lui. Deși în ultimii ani trecuse prin tot felul de experiențe amare, totuși Iacov nu se abătuse niciodată de la ținta sa și nu renunțase la alegerea sa. El a învățat faptul că, bizuindu-se pe iscusința și înțelepciunea omenească pentru a obține binecuvântarea, el se luptase de fapt împotriva lui Dumnezeu. Din noaptea aceea a luptei de lângă pârâul Iaboc, Iacov a ieșit un alt om. Încrederea în sine a fost scoasă din rădăcină. Din acel moment nu s-a mai văzut la el șiretenie. În locul uneltirii și al înșelăciunii, viața sa a fost marcată de simplitate și adevăr. El a învățat lecția sprijinirii în mod simplu pe brațul Celui Atotputernic și, în mijlocul încercărilor și al suferințelor, el s-a plecat într-o umilă supunere înaintea voinței lui Dumnezeu. Elementele josnice ale caracterului său au fost arse în cuptorul de foc, iar aurul adevărat a fost curățat, până când credința lui Avraam și a lui Isaac a apărut în toată limpezimea ei, în Iacov. Păcatul lui Iacov și lanțul evenimentelor care au urmat din cauza acestuia n-au încetat să exercite o influență spre rău - o influență ce și-a dat pe față roadele amare în caracterul și viața fiilor săi. Când acești fii au ajuns la maturitate, procesul de degenerare s-a accelerat serios. Rezultatele poligamiei s-au manifestat în cămin. Acest rău teribil tinde să sece izvoarele iubirii, iar influența lui slăbește legăturile cele mai sfinte. Gelozia dintre mame a amărât relațiile familiale, copiii crescuseră având un duh de ceartă și fără stăpânire de sine, iar viața tatălui a fost întunecată de griji și durere. Se afla totuși unul cu un caracter cu totul diferit, fiul cel mare al Rahelei, Iosif, a cărui rară frumusețe personală părea că nu este decât o reflectare a frumuseții lăuntrice a minții și a inimii. Curat, activ și plin de bucurie, tânărul dădea, de asemenea, dovadă de tărie morală și seriozitate. El asculta de sfaturile tatălui său și îi plăcea să asculte de Dumnezeu. Calitățile care l-au făcut mai târziu cunoscut în Egipt - bunătatea, credincioșia și faptul că era vrednic de încredere - se manifestau deja în viața sa zilnică. Murindu-I mama, afecțiunea lui s-a prins tot mai mult de tatăl său și inima lui Iacov s-a legat de acest copil al bătrâneților sale. El îl „iubea pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi” (Gen. 37,3). Dar tocmai această afecțiune a sa avea să devină un motiv de tulburare și întristare. Iacov, în mod neînțelept, a manifestat preferința sa pentru Iosif, iar lucrul acesta a trezit gelozia celorlalți fii ai săi. Iosif era martor la comportamentul rău al fraților săi și a fost tare întristat; el și-a permis ca, în mod delicat, să-i mustre, fapt care n-a făcut altceva decât să le trezească și mai tare ura și resentimentele. El nu putea îndura să-i vadă păcătuind împotriva lui Dumnezeu și de aceea el a făcut cunoscut lucrul acesta tatălui său, nădăjduind ca autoritatea lui să-i determine să se îndrepte. Cu grijă, Iacov a evitat să le ațâțe mânia prin severitate sau iuțeală. Cu profundă emoție, el și-a exprimat grija pentru copiii săi și i-a implorat să dea dovadă de respect față de perii săi albi și să nu aducă rușine asupra numelui său și, mai presus de toate, să nu aducă dezonoare lui Dumnezeu printr-o nesocotire a învățăturilor Sale. Rușinați de faptul că purtarea lor rea fusese dată pe față, tinerii s-au prefăcut că se pocăiseră, când de fapt ei n-au făcut decât să ascundă adevăratele lor simțăminte, care au devenit și mai înverșunate prin această dare a lor în vileag. Darul neînțelept pe care tatăl i l-a făcut lui Iosif, o haină sau o tunică scumpă, care, de obicei, era purtată de persoane distinse, a fost pentru ei o altă dovadă a atitudinii lui părtinitoare și a dat loc la bănuiala că el intenționează să treacă peste copiii săi mai mari și să-i atribuie fiului Rahelei dreptul de întâi născut. Răutatea lor a crescut și mai mult când, într-o zi, băiatul le-a povestit un vis pe care l-a avut. „Iată”, spuse el, „noi eram la legatul snopilor în mijlocul câmpului; și iată că snopul meu s-a ridicat și a stat în picioare; iar snopii voștri l-au înconjurat și s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui”. „Doar n-ai să împărățești tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuiești tu pe noi?” au spus frații săi, cu vădită mânie. Nu peste mult timp, el a avut un alt vis, la fel de important, pe care, de asemenea, l-a relatat: „Soarele, luna și unsprezece stele se aruncau cu fața la pământ înaintea mea” (Gen. 37,7-9). Acest vis a fost tot atât de repede interpretat ca și primul. Tatăl său, care era prezent, i-a spus mustrător: „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta și frații tăi să ne aruncăm cu fața la pământ înaintea ta?” (vers. 10). În ciuda severității aparente a cuvintelor sale, Iacov credea că Dumnezeu îi descoperea lui Iosif viitorul. Pe când tânărul stătea înaintea fraților săi, înfățișarea sa frumoasă strălucea de spiritul inspirației și ei nu-și puteau reține admirația; dar ei n-au ales să renunțe la căile lor rele și au urât curăția care mustra păcatele lor. Același spirit care-l stăpânise pe Cain se aprinsese și în inimile lor. Frații erau obligați să se mute din loc în loc pentru a asigura pășune pentru turmele lor și adesea erau absenți cu toții luni întregi de acasă. După întâmplările relatate mai sus, ei au mers la locul pe care îl cumpărase tatăl lor, la Sihem. A trecut un timp în care nu primise nicio veste de la ei și tatăl a început să se îngrijoreze de viața lor, din cauza comportării lor crude din trecut față de cei din Sihem. De aceea, el l-a trimis pe Iosif să-i găsească și să-I aducă vești despre ei. Dacă Iacov ar fi cunoscut adevăratele sentimente ale fiilor săi față de Iosif, nu l-ar fi lăsat singur cu ei; dar ei au ascuns cu grijă lucrul acesta de el. Cu inima plină de bucurie, Iosif s-a despărțit de tatăl său, fără ca bătrânul om sau tânărul său fiu să viseze la cele ce urmau să se întâmple până când ei aveau să se mai revadă. Când, după călătoria sa lungă și singuratică, Iosif a sosit la Sihem, frații săi și turmele lor nu mai erau de găsit. Întrebând de ei, el a fost îndreptat spre Dotan. Făcuse deja mai mult de optzeci de kilometri și acum o altă distanță de douăzeci și cinci de kilometri îi stătea înainte, dar el a pornit în grabă, uitând de oboseală, cu gândul de a alina neliniștea tatălui său și de a-și întâlni frații, pe care, în ciuda răutății lor, el îi iubea. Frații săi l-au văzut venind; dar nici gândul la călătoria cea lungă pe care el o făcuse ca să-i întâlnească, la oboseala și la faptul că era flămând, nici apelurile lui la ospitalitatea și la iubirea lor frățească, nimic nu a înmuiat asprimea urii lor. Vederea hainei, dovadă a iubirii tatălui său, i-a făcut să-și iasă din minți. „Iată că vine făuritorul de vise”, au strigat ei în batjocură. Mânia și răzbunarea, nutrite de mult timp în ascuns, au pus acum stăpânire pe ei. „Veniți acum să-l omorâm”, au spus ei, „și să-l aruncăm într-una din aceste gropi; vom spune că l-a mâncat o fiară sălbatică și vom vedea ce se va alege de visurile lui” (vers. 19.20). Ei ar fi adus la îndeplinire planul lor dacă nu era acolo Ruben. El n-a vrut să ia parte la uciderea fratelui său și a propus ca Iosif să fie aruncat de viu într-o groapă și lăsat să moară acolo, intenționând totuși, în taină, să-l salveze și să-l redea tatălui său. Convingându-i pe toți să fie de acord cu acest plan, Ruben a părăsit grupul fraților săi, temându-se ca nu cumva să nu-și poată controla sentimentele și, astfel, adevăratele lui intenții să fie date pe față. Fără să bănuiască primejdia, Iosif vedea bucuros că ținta lungii sale căutări a fost atinsă; dar, în loc de salutul la care se aștepta, el s-a îngrozit de privirile mânioase și răzbunătoare care l-au întâmpinat. A fost înșfăcat, și haina i-a fost smulsă de pe el. Amenințările și batjocurile au dat pe față un plan ucigaș. Rugămințile lui au rămas neauzite. El se afla cu totul în puterea acelor oameni ieșiți din minți. Trăgându-l în mod barbar spre o groapă adâncă, l-au aruncat în ea și, după ce s-au asigurat că nu există nicio posibilitate de scăpare, l-au lăsat acolo, să moară de foame, în timp ce ei „s-au așezat să mănânce”. Dar unii dintre ei nu se simțeau bine; ei nu simțeau satisfacția pe care se așteptau să le-o aducă răzbunarea. În curând, o ceată de călători se văzu apropiindu-se. Era o caravană de ismaeliți de dincolo de Iordan, aflați în drum spre Egipt, cu mirodenii și alte mărfuri. Imediat Iuda le-a propus ca, în loc să-l lase să moară, să-l vândă pe fratele lor acestor negustori păgâni. Și astfel, în timp ce el era înlăturat din drumul lor, ei aveau să rămână curați de sângele lui; „căci”, spunea el, „este fratele nostru, carne din carnea noastră”. Toți au fost de acord cu această propunere și Iosif a fost repede scos afară din groapă. Când i-a văzut pe negustori, adevărul cel groaznic l-a străfulgerat. A devein sclav era o soartă cu mult mai de temut decât moartea. În agonia groazei, el a apelat la unul și la altul dintre frații săi, dar în zadar. Unii au fost mișcați de milă, dar, temându-se să nu se facă de râs, au tăcut; toți aveau sentimentul că au mers prea departe ca să mai dea înapoi. Dacă Iosif ar fi fost cruțat, fără îndoială că el i-ar fi spus tatălui lor, care nu avea să treacă cu vederea cruzimea lor față de fiul său favorit. Făcându-și inimile cremene la rugămințile lui, ei l-au vândut în mâinile negustorilor păgâni. Caravana s-a pus în mișcare și, în curând, s-a pierdut din vedere. Ruben s-a întors la groapă, dar Iosif nu mai era acolo. Alarmat de faptul acesta și făcându-și reproșuri, el și-a smuls hainele și i-a căutat pe frații săi, spunând: „Băiatul nu mai este! Ce mă voi face eu?” (vers. 30). Luând cunoștință de soarta lui Iosif și de faptul că acum era imposibil să-l mai recapete, Ruben a fost convins să se unească cu ceilalți în încercarea de a acoperi vina lor. Junghiind un țap, ei au înmuiat haina lui Iosif în sângele lui și au dus-o tatălui lor, spunându-i că au găsit-o pe câmp și că se temeau că este a fratelui lor. „Vezi”, au spus ei, „dacă este haina fiului tău sau nu”. Ei își imaginaseră cu groază scena aceasta, dar nu erau pregătiți pentru durerea sfâșietoare de inimă, pentru jalea de nedescris, pe care erau obligați să o vadă acum. „Este haina fiului meu”, a spus Iacov; „o fiară sălbatică l-a mâncat. Da, Iosif a fost făcut bucăți” (vers. 33). Zadarnic încercau fiii și fiicele sale să-l mângâie. El „și-a rupt hainele, și-a pus un sac pe coapse și a jelit multă vreme pe fiul său” (vers. 34). Timpul părea că nu aduce nicio alinare durerii sale. „Plângând mă voi coborî la fiul meu în locuința morților”, era plânsul său disperat. Tinerii, îngroziți de ceea ce făcuseră, și totuși temându-se de reproșurile tatălui lor, și-au reprimat vinovăția, care acum le părea, chiar și lor, ca fiind foarte mare.

27. IOSIF ÎN EGIPT:

 Între timp, Iosif și cei ce l-au cumpărat se aflau pe drumul spre Egipt. Pe când caravana călătorea spre miazăzi, către hotarele Canaanului, băiatul a putut zări în depărtare colinele printre care se aflau și corturile tatălui său. El a plâns amar, gândindu-se la tatăl său iubitor, în singurătatea și durerea lui. Din nou i-a venit în minte scena de la Dotan. El i-a văzut pe frații săi plini de mânie și a simțit privirile lor furioase ațintite asupra lui. Cuvintele înțepătoare și insultătoare, cu care ei au răspuns rugăminților lui disperate, răsunau în urechile lui. Cu inima tremurândă, privi înainte, spre viitor. Ce schimbare avusese loc în situația lui - de la poziția sa de fiu preaiubit la aceea de sclav disprețuit și neajutorat! Singur și fără prieteni, care avea să fie soarta sa în țara străină în care era dus? Pentru un timp, Iosif căzu pradă unei dureri și unei groaze nestăpânite. Dar, în providența lui Dumnezeu, chiar această experiență avea să fie o binecuvântare pentru el. În câteva ore, el a învățat ceea ce ani de zile n-ar fi putut să învețe. Tatăl său, puternic și duios, cum fusese și iubirea lui, îi făcuse rău prin comportarea lui părtinitoare și indulgentă. Această neînțeleaptă preferință i-a mâniat pe frații lui și i-a provocat la fapta lor crudă, care l-a despărțit de căminul său. Efectele ei s-au manifestat de asemenea în propriul caracter. Au fost încurajate greșeli care acum trebuiau să fie corectate. El devenise încrezător în sine și pretențios. Obișnuit să fie slăbiciunea tatălui său, și-a dat seama că este nepregătit să facă față greutăților din fața sa, vieții aspre și lipsite de ocrotire a unui străin și a unui sclav. În situația aceasta, gândul i s-a îndreptat spre Dumnezeul tatălui său. În copilărie, el fusese învățat să-L iubească și să se teamă de El. Adesea, în cortul tatălui său, el ascultase istorisirea visului pe care Iacov îl avusese când fugise în exil. I se povestise despre făgăduințele lui Dumnezeu făcute lui Iacov și cum fuseseră ele împlinite - cum, atunci când a fost nevoie, îngerii lui Dumnezeu au venit să-l învețe, să-l mângâie și să-l ocrotească. El fusese învățat despre iubirea lui Dumnezeu manifestată în faptul că le-a dat oamenilor un Răscumpărător. Toate aceste lecții prețioase îi veneau acum cu putere în minte. Iosif credea că Dumnezeul părinților săi va fi și Dumnezeul lui. Atunci și acolo el s-a consacrat pe deplin lui Dumnezeu și s-a rugat ca Păzitorul lui Israel să fie cu el în țara exilului său. Sufletul său a tresăltat când a luat hotărârea supremă de a se dovedi credincios față de Dumnezeu - în toate împrejurările să se comporte așa cum se cuvine unui supus al Împăratului cerului. El avea să-I slujească lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărțită; el avea să dea piept cu încercările și să îndeplinească cu credincioșie orice îndatorire. Experiența unei singure zile a fost punctul de cotitură în viața lui Iosif. Nenorocirea ei îngrozitoare l-a schimbat dintr-un copil răsfățat într-un bărbat stăpân pe sine, curajos și serios. Sosind în Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, mai-marele gărzilor împăratului, în a cărui slujbă a rămas zece ani. Aici el a fost expus unor ispite de un caracter cu totul ieșit din comun. Se afla aici în mijlocul idolatriei. Închinarea la zei era însoțită de întreaga pompă împărătească, susținută de bogăția și cultura celei mai civilizate națiuni din vremea aceea. Cu toate acestea, Iosif și-a păstrat simplitatea și credincioșia față de Dumnezeu. Pretutindeni în jurul său erau priveliștile și chemările viciului, dar el era ca unul care nu auzea și nu vedea nimic. El nu le îngăduia gândurilor lui să zăbovească asupra subiectelor interzise. Dorința de a le câștiga bunăvoința egiptenilor nu l-a putut determina să renunțe la principiile lui. Dacă ar fi încercat să facă acest lucru, atunci el ar fi fost biruit de ispite; dar el nu se rușina de religia părinților săi și n-a făcut niciun efort pentru a ascunde faptul că era un adorator al lui Iehova. „Domnul a fost cu Iosif, așa că toate îi mergeau bine … Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el și că Domnul făcea să-i meargă bine ori de ce se apuca” (Gen. 39,2.3). Încrederea lui Potifar în Iosif creștea zi după zi și, în cele din urmă, l-a ridicat la rangul de administrator, dându-i controlul deplin asupra tuturor averilor sale. „Egipteanul a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea și n-avea altă grijă decât să mănânce și să bea” (vers. 6). Prosperitatea vizibilă a tot ceea ce se afla în grija sa nu era rezultatul direct al unei minuni, ci hărnicia, grija și implicarea sa erau încununate de binecuvântarea divină. Iosif atribuia succesul său bunăvoinței lui Dumnezeu și chiar idolatrul său stăpân accepta aceasta ca fiind secretul prosperității sale fără precedent. Totuși această prosperitate n-ar fi putut să fie obținută fără eforturi statornice și bine chibzuite. Dumnezeu a fost proslăvit prin credincioșia slujitorului Său. Scopul Său a fost acela ca, în curăție și cinste, cel ce credea în Dumnezeu să fie într-un contrast izbitor cu închinătorii la idoli - pentru ca astfel lumina harului ceresc să poată străluci în mijlocul întunericului păgânismului. Purtarea cuviincioasă și credincioșia lui Iosif au câștigat inima dregătorului faraonului, care ajunsese să-l privească mai degrabă ca pe un fiu decât ca pe un sclav. Tânărul a fost adus în legătură cu oameni de vază, învățați, și astfel a ajuns să aibă o cunoaștere a științei, a limbilor și a afacerilor, o educație necesară viitorului prim-ministru al Egiptului. Dar credința și integritatea lui Iosif aveau să fie puse la probă prin încercări teribile. Soția stăpânului său căuta să-l ademenească pe tânăr să calce Legea lui Dumnezeu. Până aici, el rămăsese neatins de stricăciunea care domnea în țara aceea păgână; dar aceste ispite erau atât de neașteptate, atât de puternice și de seducătoare - cum avea oare să facă față? Iosif știa foarte bine care aveau să fie consecințele împotrivirii sale. Pe de o parte erau tăinuirea, favorurile și răsplătirile; pe de altă parte, dizgrația, închisoarea și poate … moartea. Întreaga sa viață viitoare depindea de hotărârea unui moment. Va triumfa oare principiul? Îi va rămâne Iosif totuși credincios lui Dumnezeu? Cu o îngrijorare ce nu se poate exprima în cuvinte, îngerii priveau la scena aceasta. Răspunsul lui Iosif a dat pe față puterea principiului religios. El nu va trăda încrederea stăpânului său de pe pământ și, indiferent de consecințe, el Îi va fi credincios Stăpânului său din ceruri. Sub privirile cercetătoare ale lui Dumnezeu și ale sfinților îngeri, mulți își iau libertatea de a face fapte de care n-ar vrea să se facă vinovați în prezența semenilor lor, dar primul gând al lui Iosif a fost la Dumnezeu: „Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (vers. 9). Dacă am avea mereu simțământul că Dumnezeu vede și aude tot ceea ce facem și spunem, că înregistrează cu credincioșie cuvintele și faptele noastre și că va trebui să stăm față în față cu toate acestea, atunci ne-ar fi teamă să păcătuim.  Niciun amănunt din comportamentul nostru nu scapă neobservat. Nu ne putem ascunde căile de Cel Preaînalt. Legile omenești, uneori destul de severe, sunt adesea călcate fără ca acest lucru să se descopere și deci fără să se pedepsească. Dar nu așa stau lucrurile și cu Legea lui Dumnezeu. Întunericul cel mai adânc din miez de noapte nu poate fi acoperământ pentru cel vinovat. Acesta se poate gândi că este singur, dar pentru orice faptă există un martor nevăzut. Chiar și motivele inimii sale sunt deschise cercetării divine. Orice faptă, orice cuvânt și orice gând sunt atât de clar înregistrate, ca și când în întreaga lume n-ar exista decât o singură persoană și atenția cerului ar fi îndreptată numai asupra acesteia. Iosif a suferit pentru integritatea sa, căci cea care l-a ispitit s-a răzbunat, acuzându-l de o faptă murdară și făcând ca el să fie aruncat în închisoare. Dacă Potifar ar fi crezut învinuirile soției sale aduse împotriva lui Iosif, atunci tânărul evreu și-ar fi pierdut viața; dar modestia și cinstea care au caracterizat întotdeauna comportamentul său au fost dovada nevinovăției sale; și totuși, pentru a salva reputația familiei stăpânului său, el a fost lăsat pradă ocării și robiei. La început, Iosif a fost tratat cu mare severitate de către temnicerii săi. Psalmistul spune: „I-au strâns picioarele în lanțuri, l-au pus în fiare, până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el, și până când l-a încercat Cuvântul Domnului” (Ps. 105,18.19 - T.M.). Dar adevăratul caracter al lui Iosif a strălucit chiar și în întunericul închisorii. El și-a păstrat cu strășnicie credința și răbdarea; anii săi de slujire credincioasă au fost răsplătiți cum nu se poate mai crud, și totuși aceasta nu l-a amărât și nu l-a descurajat. El avea pacea care venea dintr-o conștiință curată și și-a încredințat situația în mâna lui Dumnezeu. El nu s-a mai gândit la nedreptățile care i se făcuseră, ci a uitat durerea sa, căutând să ușureze necazurile altora. Chiar și în închisoare, el a găsit ceva de făcut. Dumnezeu îl pregătea în școala durerilor pentru a fi mai mult de folos, iar el nu s-a dat înapoi de la disciplina care-i era necesară. În închisoare, văzând roadele opresiunii și ale tiraniei, precum și efectele crimei, el a învățat lecția dreptății, a împreunei-simțiri și a îndurării, care l-a pregătit să folosească puterea cu înțelepciune și milă. Încetul cu încetul, Iosif a câștigat încrederea mai-marelui temniței și, în cele din urmă, i s-au dat în grijă toți deținuții. Comportarea sa în închisoare, și anume cinstea în viața sa de fiecare zi și simpatia manifestată față de aceia care se aflau în necaz și deznădejde, i-a deschis calea pentru prosperitatea și onoarea sa viitoare. Fiecare rază de lumină pe care o revărsăm asupra altora se întoarce asupra noastră. Fiecare cuvânt bun și plin de amabilitate adresat celor întristați, fiecare faptă pe care o facem ca să-i ușurăm pe cei apăsați și fiecare dar pe care-l oferim celor în nevoi, dacă motivele care le generează sunt sfinte, vor avea ca rezultat binecuvântări pentru dătător. Mai-marele pitarilor și mai-marele paharnicilor împăratului fuseseră aruncați în închisoare pentru o vină oarecare și au ajuns sub mâna lui Iosif. Într-o dimineață, observând că aceștia sunt foarte triști, s-a interesat cu bunătate de motivele întristării lor și i s-a spus că fiecare dintre ei avusese câte un vis deosebit, a cărui semnificație erau foarte doritori s-o cunoască. Nu aparțin oare „tălmăcirile … lui Dumnezeu?”, spuse Iosif. „Istorisiți-mi dar visele voastre” (Gen. 40,8). După ce fiecare și-a povestit visul, Iosif le-a descoperit tâlcuirea lor. După trei zile, paharnicul avea să fie așezat din nou în slujba sa și să pună paharul în mâna faraonului, ca și mai înainte, dar mai-marele pitarilor avea să fie dat morții din porunca împăratului. În amândouă cazurile, lucrurile s-au petrecut așa cum au fost prezise. Purtătorul paharului împărătesc i-a făgăduit lui Iosif o profundă recunoștință, atât pentru tălmăcirea pozitivă a visului său, cât și pentru multele fapte de bunăvoință de care se bucurase; acesta, amintindu-i în modul cel mai mișcător că era ținut în închisoare pe nedrept, l-a rugat să intervină și să aducă înaintea împăratului cazul său. „Adu-ți aminte și de mine”, a spus el, „când vei fi fericit și arată, rogu-te, bunătate față de mine; pune o vorbă bună pentru mine la faraon și scoate-mă din casa aceasta. Căci am fost luat cu sila din țara evreilor și chiar aici n-am făcut nimic ca să fiu aruncat în temniță” (vers. 14-15). Mai-marele paharnicilor a trăit să vadă împlinirea visului în toate amănuntele lui; dar atunci când a ajuns să se bucure iarăși de bunăvoința împăratului, nu s-a mai gândit deloc la binefăcătorul lui. Iosif a mai rămas încă doi ani în închisoare. Speranța ce se aprinsese în inima sa se stinse cu timpul și, la toate celelalte încercări, s-a adăugat și mușcătura amarnică a nerecunoștinței. Dar o mână dumnezeiască se pregătea să deschidă porțile temniței. Împăratul Egiptului a avut într-o noapte două vise, care păreau că se referă la același eveniment și că prevestesc o mare nenorocire. El nu putea să stabilească însemnătatea lor, dar ele continuau să-i chinuiască mintea. Magii și înțelepții împărăției sale n-au fost în stare să i le tălmăcească. Tulburarea și neliniștea împăratului creșteau mereu și groaza a pus stăpânire pe tot palatul. Agitația aceasta generală i-a reamintit mai-marelui paharnicilor de împrejurările propriului vis; odată cu aceasta, și-a adus aminte de Iosif și a fost străpuns de remușcări pentru uitarea și nerecunoștința sa. De îndată, el ia făcut cunoscut împăratului cum visul său și al mai-marelui pitarilor fuseseră tălmăcite de un deținut evreu și cum s-au împlinit cele prezise. A fost umilitor pentru faraon să se întoarcă de la magii și înțelepții împărăției sale și să ceară sfat de la un străin, și acesta un sclav, dar era gata să facă lucrul cel mai umilitor dacă prin aceasta ființa sa tulburată putea găsi odihnă. S-a trimis imediat după Iosif; el s-a dezbrăcat de hainele sale de închisoare, s-a ras deoarece părul îi crescuse mult în timpul cât a fost în dizgrație, ținut în temniță. Apoi a fost dus înaintea împăratului. „Faraonul a zis lui Iosif: Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci; și-am aflat că tu tălmăcești un vis, îndată ce l-ai auzit. Iosif a răpuns faraonului: Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răpuns faraonului.” (Gen. 41,15.16). Răpunsul pe care Iosif i l-a dat împăratului dă pe față umilința și credința sa în Dumnezeu. Cu modestie a respins onoarea - că ar avea în el însuși o înțelepciune deosebită - „nu eu”, numai Dumnezeu poate explica tainele acestea. Faraonul a început apoi să-și povestească visele: „Se făcea că stăteam pe malul râlui. Și deodată șapte vaci grase la trup și frumoase la chip s-au suit din râu și-au început să pască prin mlașini. După ele s-au suit alte șapte vaci, slabe, foarte urâte la chip și sfrijite. N-am mai văzut altele așa de urâte în toată țara Egiptului. Vacile cele sfrijite și slabe au mâncat pe cele șapte vaci dintâi, care erau grase. Le-au înghițit, fără să se poată cunoaște că intraseră în pântecele lor; ba încă înfățișarea lor era tot așa de urâtă ca mai înainte. Și m-am deșteptat. Am mai văzut în vis șapte spice pline și frumoase, care creșteau pe același pai. Ș după ele au răsărit șapte spice goale, slabe, arse de vântul de răsărit. Spicele slabe au înghițit pe cele șapte spice frumoase. Am spus aceste lucruri magilor, dar nimeni nu mi le-a putut tălmăci.” „Ce a visat faraonul”, a spus Iosif, „ înseamnă un singur lucru: Dumnezeu a arătat mai dinainte faraonului ce are să facă”. Aveau să vină șapte ani de mare belșug. Ogoarele și livezile aveau să rodească mai mult ca oricând. Iar această perioadă avea să fie urmată de șapte ani de foamete. „Foametea aceasta care va urma va fi așa de mare, că nu se va mai cunoaște belșugul din țară.” Repetarea visului era o dovadă atât a faptului că lucrul acesta era hotărât, cât și a faptului că avea să se împlinească foarte curând. „Acum”, continuă el, „faraonul să aleagă un om priceput și înțelept și să-l pună în fruntea țării Egiptului. Faraonul să pună prefecți în țară, ca să ridice o cincime din roadele Egiptului în timpul celor șapte ani de belșug. Să se strângă toate bucatele din acești ani buni care au să vină; să se facă, la îndemnul faraonului, grămezi de grâu, provizii în cetăți, și să le păzească. Bucatele acestea vor fi provizia țării, pentru cei șapte ani de foamete, care vor veni în țara Egiptului, pentru ca țara să nu fie prăpădită de foamete” (Gen. 41,17-36). Tălmăcirea era atât de rezonabilă și atât de bine închegată, iar planul pe care el l-a recomandat era atât de bun și de iscusit, încât corectitudinea lui nu mai putea fi pusă la îndoială. Dar cui i se putea încredința executarea unui asemenea plan? De înțeleapta alegere depindea chiar scăparea neamului de pieire. Împăratul era tulburat. Pentru un timp, problema numirii a fost încă în studiu. Prin mijlocirea mai-marelui paharnicilor, monarhul aflase despre înțelepciunea și iscusința de care dăduse dovadă Iosif în administrarea închisorii; era evident faptul că el poseda talente administrative excepționale. Paharnicul, cuprins acum de remușcări, se strădui să ispășească vechea lui nerecunoștință, recomandându-l cu cea mai mare căldură pe binefăcătorul său; iar cercetările pe care împăratul le-a făcut în continuare au dovedit corectitudinea raportului său. În toată împărăția, Iosif era singurul om dotat cu înțelepciunea care să arate primejdia ce amenința împărăția și cu pregătirea necesară pentru a-i face față; iar împăratul era convins că el era cel mai bine calificat să execute planurile pe care le propusese. Era clar faptul că o putere divină era cu el și că nu era nimeni printre slujbașii de stat ai împărăției atât de bine calificat ca să conducă problemele neamului în acest timp de criză. Faptul că era evreu și sclav era de mică importanță, când în cumpănă era pusă înțelepciunea evidentă și judecata lui sănătoasă. „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?” (vers. 38), le spuse împăratul sfetnicilor săi. S-a hotărât atunci numirea, și lui Iosif i s-a adus la cunoștință vestea uimitoare: „Fiindcă Dumnezeu ți-a făcut cunoscute toate aceste lucruri, nu este nimeni atât de priceput și atât de înțelept ca tine. Te pun mai-mare peste casa mea și tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine” (vers. 39.40). Împăratul a procedat apoi la învestirea lui Iosif cu însemnele înaltei sale slujbe. „Faraonul și-a scos inelul din deget și l-a pus în degetul lui Iosif; l-a îmbrăcat cu haine de in subțire și i-a pus un lanț de aur la gât. L-a suit în carul care venea după al lui și strigau înaintea lui: În genunchi!” (vers. 42.43). „L-a pus domn peste casa lui și dregătorul tuturor averilor lui, ca să lege după plac pe domnitorii lui, și să învețe pe bătrânii lui înțelepciunea” (Ps. 105,21.22 - T.M.). Din închisoare, Iosif a fost înălțat domn peste toată țara Egiptului. Era o poziție de cea mai înaltă cinste, și totuși înconjurată de greutăți și pericole. Nimeni nu poate să stea pe înălțime și să nu se afle în pericol. După cum furtuna lasă neatinsă floarea umilă din vale, în timp ce dezrădăcinează copacul falnic din vârful muntelui, tot astfel aceia care și-au păstrat integritatea atunci când au trăit o viață umilă pot fi târâți până în adâncul prăpastiei de către ispitele care însoțesc succesul și onorurile lumești. Dar caracterul lui Iosif a trecut cu bine încercarea, atât în vreme de necazuri, cât și în timp de prosperitate. Aceeași credincioșie față de Dumnezeu a manifestat-o atât atunci când a stat în palatul faraonului, cât și atunci când se afla ca deținut în temniță. El era și acum un străin într-o țară păgână, despărțit de rudeniile sale, de închinătorii viului Dumnezeu; dar el credea din toată inima că mâna divină îi călăuzise pașii. Sprijinindu-se mereu pe Dumnezeu, el își îndeplinea cu credincioșie răspunderile slujbei sale. Prin Iosif atenția împăratului și a marilor bărbați ai Egiptului era îndreptată spre adevăratul Dumnezeu și, cu toate că au rămas mai departe legați de idolatria lor, au învățat totuși să respecte principiile descoperite în viața și caracterul adoratorului lui Iehova. Cum a putut fi Iosif în stare să aibă o asemenea tărie de caracter, cinste și înțelepciune? În anii tinereții sale, el se lăsa condus de datorie mai degrabă decât de înclinații; integritatea, încrederea simplă, firea sa aleasă, nobilă, au adus roade în faptele maturității sale. O viață curată și simplă înlesnise dezvoltarea puternică atât a capacităților fizice, cât și a celor intelectuale. Relația cu Dumnezeu, intervenția divină, contemplarea și însușirea marilor adevăruri încredințate înaintașilor săi credincioși au contribuit la creșterea lui spirituală și la dezvoltarea intelectuală mai mult decât ar fi putut să o facă orice altceva. Atenția plină de credincioșie acordată datoriei în orice împrejurare, de la poziția cea mai umilă până la cea mai onorată, îi educase toate puterile în vederea celor mai înalte funcții. Acela care trăiește în armonie cu voința Creatorului își asigură dezvoltarea de caracter cea mai reală și cea mai nobilă. „Frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea; depărtarea de rău este pricepere” (Iov 28,28). Puțini sunt aceia care își dau seama de influența lucrurilor mici ale vieții asupra dezvoltării caracterului. De fapt, nimic dintre lucrurile cu care noi avem de-a face nu este într-adevăr mic. Diferitele împrejurări pe care le întâmpinăm zi de zi sunt destinate să ne pună la încercare credința și să ne califice pentru răspunderi mai mari. Prin rămânerea la principii în acțiunile obișnuite ale vieții, mintea se deprinde să considere cerințele datoriei mai presus de acelea ale plăcerilor și înclinațiilor firii. Astfel disciplinate, mințile nu vor mai oscila între bine și rău, asemenea unei trestii bătute de vânt; astfel de oameni sunt credincioși față de datorie pentru că și-au format deprinderea credincioșiei și a adevărului. Prin credincioșie în lucrurile mărunte, ei își adună puteri pentru a fi credincioși în cele mari. Un caracter drept este de o mai mare valoare decât aurul din Ofir. Fără el, nimeni nu va putea ajunge pe culmile onoarei. Caracterul însă nu se moștenește. El nu poate fi cumpărat. O înaltă viață morală și calitățile deosebite ale minții nu sunt rezultatele întâmplării. Cele mai prețioase daruri sunt fără valoare dacă nu sunt cultivate. Formarea unui caracter nobil este lucrarea unei vieți întregi și trebuie să fie rezultatul unei neobosite sârguințe. Dumnezeu ne dă ocaziile; succesul însă depinde de felul în care ne-am folosit de ele.

28. IOSIF ȘI FRAȚII SĂI:

 Chiar de la începutul anilor de belșug, au început pregătirile pentru foametea care se apropia. Sub supravegherea lui Iosif, au fost înălțate depozite imense în principalele locuri din țara Egiptului și au fost făcute ample aranjamente pentru punerea la adăpost a surplusului de cereale din recoltele așteptate. Aceleași măsuri s-au aplicat în tot timpul celor șapte ani de belșug, până când cantitatea de grâu depozitată nu mai putea fi socotită. Apoi, au început să vină cei șapte ani de secetă, după cum prevestise Iosif. „În toate țările era foamete; dar în toată țara Egiptului era pâine. Când a flămânzit, în sfârșit, toată țara Egiptului, poporul a strigat la Faraon să-i dea pâine. Faraonul a spus tuturor egiptenilor: Duceți-vă la Iosif și faceți ce vă va spune el. Foametea bântuia în toată țara. Iosif a deschis toate locurile cu provizii și a vândut grâu egiptenilor” (Gen. 41,54-56). Foametea s-a extins și în țara Canaanului și a fost simțită în mod deosebit în acea parte a țării unde locuia Iacov. Auzind de rezervele abundente făcute de împăratul Egiptului, zece dintre fiii lui Iacov au plecat într-acolo ca să cumpere grâu. La sosirea lor, au fost îndreptați spre reprezentantul împăratului și, împreună cu alte persoane care voiau să cumpere grâu, au venit să se prezinte înaintea cârmuitorului țării. Și ei „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui” (Gen. 42,6). „Iosif a cunoscut pe frații săi, dar ei nu l-au cunoscut” (Gen. 42,8). Numele său evreiesc fusese schimbat cu unul dat de împărat și nu mai era nicio asemănare între prim-ministrul Egiptului și tânărul pe care ei îl vânduseră ismaeliților. Când i-a văzut pe frații săi plecându-se și închinându-se înaintea lui, Iosif și-a adus aminte de visele sale și scenele din trecut i-au apărut înainte. Cercetând grupul, ochiul său ager a descoperit că Beniamin nu era cu ei. Să fi căzut oare și el victimă cruzimii acestor oameni sălbatici? El s-a hotărât să afle adevărul. „Voi sunteți iscoade”, le-a spus el aspru, „ați venit numai ca să cercetați locurile slabe ale țării” (vers. 9). „Nu, domnul meu”, au răspuns ei, „robii tăi au venit să cumpere hrană. Noi toți suntem fiii aceluiași om; suntem oameni de treabă, robii tăi nu sunt iscoade” (vers. 10.11). El dorea să afle dacă ei mai au același spirit îngâmfat ca pe vremuri, când era cu ei; și, de asemenea, să obțină de la ei informații cu privire la căminul lor; el mai știa însă cât de neadevărate ar fi putut fi declarațiile lor. El a repetat acuzația și ei au răspuns: „Noi, robii tăi, suntem doisprezece frați, fii ai aceluiași om, din țara Canaan; și iată, cel mai tânăr este azi cu tatăl nostru, iar unul nu mai este în viață” (vers. 13). Prefăcându-se că se îndoiește de faptul că ce spun ei este vrednic de încredere și că îi consideră încă niște iscoade, guvernatorul declară că-i va pune la încercare, cerându-le să rămână în Egipt, până când unul dintre ei se va duce să-l aducă pe fratele lor mai tânăr. Dacă nu erau de acord cu acest lucru, atunci aveau să fie tratați ca iscoade. Dar fiii lui Iacov nu puteau consimți la un astfel de aranjament, deoarece timpul necesar pentru a-l aduce la îndeplinire ar fi făcut ca familiile lor să sufere din lipsă de hrană; și care dintre ei ar fi pornit singur la drum, lăsându-i pe frații săi în închisoare? Cum ar fi putut acesta să dea ochii cu tatăl său, în astfel de împrejurări? Se părea că ei aveau ori să fie dați morții, ori să fie făcuți sclavi; iar dacă Beniamin avea să fie adus, era adus numai ca să împărtășească soarta lor. De aceea, ei au hotărât să rămână și să sufere mai degrabă împreună decât să aducă un necaz în plus tatălui lor, prin pierderea și a singurului fiu care îi mai rămăsese. Astfel, ei au fost aruncați în temniță, unde au rămas trei zile. În timpul anilor care au trecut de la data când Iosif a fost despărțit de frații săi, caracterul acestor fii ai lui Iacov se schimbase. Ei fuseseră invidioși, turbulenți, înșelători, cruzi și răzbunători; dar acum, când au dat de necaz, sau dovedit a fi neegoiști, strâns uniți și devotați tatălui lor și, deși erau și ei bărbați în puterea vârstei, supuși autorității lui. Cele trei zile petrecute în temnița egipteană au fost zile de amărăciune și necaz, când frații au meditat îndelung asupra păcatelor lor din trecut. Dacă Beniamin nu putea fi adus, atunci devenea o certitudine faptul că erau iscoade, dar ei nu aveau nădejde că vor putea câștiga consimțământul tatălui lor ca Beniamin să plece de lângă el. În cea de-a treia zi, Iosif a poruncit ca frații să fie aduși înaintea lui. El n-a vrut să-i țină mai mult. Tatăl său și familiile care erau împreună cu el poate că sufereau deja de foame. „Faceți lucrul acesta și veți trăi”, a spus el. „Eu mă tem de Dumnezeu! Dacă sunteți oameni de treabă, să rămână unul din frații voștri închis în temnița voastră; iar ceilalți plecați, luați grâu ca să vă hrăniți familiile și aduceți-mi pe fratele vostru cel tânăr, pentru ca vorbele voastre să fie puse astfel la încercare și să scăpați de moarte” (vers. 18-20). Ei s-au învoit să accepte această propunere, deși aveau puțină speranță că tatăl lor avea să-l lase pe Beniamin să vină împreună cu ei. Iosif comunica cu ei prin intermediul unui translator, iar ei nu bănuiau că mai-marele țării îi înțelegea, de aceea vorbeau deschis unul cu altul în prezența sa. Ei se condamnau pe ei înșiși pentru modul în care se purtaseră cu Iosif: „Da; am fost vinovați față de fratele nostru; căci am văzut neliniștea sufletului lui, când ne ruga, și nu l-am ascultat. Pentru aceea vine peste noi necazul acesta” (vers. 21,22). Ruben, care făcuse planul să-l elibereze la Dotan, adăugă: „Nu vă spuneam eu să nu faceți o astfel de nelegiuire față de băiatul acesta? Dar n-ați ascultat. Acum, iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui” (vers. 22). Ascultând, Iosif nu și-a mai putut controla emoțiile, de aceea a ieșit afară și a plâns. Întorcându-se, a poruncit ca Simeon să fie legat în lanțuri în fața lor și să fie dus din nou în temniță. În comportamentul lor crud față de fratele lor, Simeon fusese instigatorul, jucând rolul principal, și din cauza aceasta alegerea a căzut asupra lui. Înainte însă de a îngădui ca frații săi să plece, Iosif a dat poruncă să li se dea grâu și banii fiecăruia să fie puși în secret la gura sacului său. Li s-a dat, de asemenea, nutreț pentru animale, ca să aibă pe drumul de întoarcere spre casă. Pe drum, unul dintre ei, deschizându-și sacul, a fost surprins să găsească punga cu arginți acolo. Făcând cunoscut și celorlalți acest lucru, aceștia s-au alarmat și, plini de spaimă, au zis unul altuia: „Ce ne-a făcut Dumnezeu?” Să fie oare faptul acesta ca un semn bun din partea lui Dumnezeu sau El a îngăduit să se întâmple astfel, ca să-i pedepsească pentru păcatele lor și să-I afunde mai mult în necazuri? Ei au recunoscut faptul că Dumnezeu a văzut păcatele lor și acum îi pedepsea pentru ele. Iacov aștepta cu nerăbdare întoarcerea fiilor săi și, la sosirea lor, toată tabăra s-a adunat în jurul lor, când îi povesteau tatălui toate cele întâmplate. Neliniștea și teama au umplut fiecare inimă. Purtarea mai-marelui Egiptului părea a cuprinde în sine unele planuri rele, iar temerile lor s-au confirmat atunci când, deschizându-și sacii, au găsit argintul fiecăruia în sacul lui. În disperarea sa, bătrânul exclamă: „Voi mă lipsiți de copii; Iosif nu mai este, Simeon nu mai este și voiți să luați și pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc.” La aceasta, Ruben a răspuns: „Să-mi omori pe amândoi fiii mei, dacă nu-ți voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea și ți-l voi aduce înapoi.” Această vorbire aspră n-a avut darul să-l liniștească pe Iacov. Răspunsul său a fost: „Fiul meu nu se poate pogorî împreună cu voi; căci fratele lui a murit, și el a rămas singur; dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire în călătoria pe care o faceți, cu durere îmi veți pogorî perii mei cei albi în locuința morților.” Dar seceta continua și, cu trecerea timpului, provizia de grâu care fusese adusă din Egipt aproape că se isprăvise. Fiii lui Iacov știau foarte bine că ar fi zadarnic să se întoarcă în Egipt fără Beniamin. Ei aveau puțină speranță în schimbarea hotărârii tatălui lor și așteptau în tăcere deznodământul acestei situații. Umbra foamei care se apropia devenea din ce în ce mai întunecată; pe fețele îngrijorate ale tuturor celor din tabără bătrânul citi nevoia lor și, în cele din urmă, spuse: „Duceți-vă iarăși și cumpărați-ne ceva merinde.” Iuda a răspuns: „Omul acela ne-a spus curat: Să nu-mi mai vedeți fața, dacă fratele vostru nu va fi cu voi. Dacă vrei deci să trimiți pe fratele nostru cu noi, ne vom pogorî și-ți vom cumpăra merinde. Dar dacă nu vrei să-l trimiți, nu ne vom pogorî, căci omul acela ne-a spus: Să nu-mi mai vedeți fața, dacă fratele vostru nu va fi cu voi.” Văzând că hotărârea tatălui său începe să se clatine, el mai adăugă: „Trimite copilul cu mine, ca să ne sculăm și să plecăm, și vom trăi și nu vom muri, noi, tu și copiii noștri” și s-a oferit ca zălog pentru fratele său, fiind pentru totdeauna vinovat dacă nu va izbuti să-l redea pe Beniamin tatălui său. Iacov nu a mai putut să nu-și dea consimțământul și a poruncit fiilor săi să se pregătească de călătorie. El le-a poruncit, de asemenea, să ia niște daruri pentru cârmuitor, din acele lucruri pe care le mai putea da pământul acela lovit de secetă, și anume „puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale”, precum și o dublă cantitate de argint. „Luați și pe fratele vostru”, spuse el, „sculați-vă și întoarceți-vă la omul acela”. Când fiii săi erau gata de plecare în călătoria lor nesigură, bătrânul tată se sculă și, ridicându-și mâinile spre ceruri, rosti rugăciunea: „Dumnezeul Cel Atotputernic să vă facă să căpătați trecere înaintea omului aceluia și să lase să se întoarcă împreună cu voi pe celălalt frate al vostru și pe Beniamin! Iar eu, dacă trebuie să fiu lipsit de copiii mei, lipsit să fiu!” Și ei au călătorit din nou până în Egipt și s-au prezentat înaintea lui Iosif. Când privirea lui a căzut asupra lui Beniamin, fiul propriei sale mame, a fost profund mișcat. El și-a ascuns totuși emoția și a poruncit să fie duși în casa sa și să se facă pregătiri ca să ia masa împreună cu el. Când erau conduși la palatul guvernatorului, frații s-au îngrijorat foarte mult, temându-se de faptul că erau chemați să dea socoteală pentru argintul aflat în sacii lor. Ei gândeau că intenționat fusese pus acolo pentru a-i da prilejul să-i facă sclavi. În îngrijorarea lor s-au sfătuit cu administratorul casei, istorisind împrejurările vizitei lor în Egipt; și, ca dovadă a nevinovăției lor, l-au informat că au adus înapoi argintul găsit în sacii lor, de asemenea i-au spus că au adus alți arginți pentru a cumpăra hrană; și au adăugat: „Nu știm cine a pus argintul în sacii noștri” (Gen. 43,22). Omul a răspuns: „Fiți pe pace! Nu vă temeți de nimic. Dumnezeul vostru, Dumnezeul tatălui vostru, v-a pus pe ascuns o comoară în saci. Argintul vostru a trecut prin mâinile mele” (vers. 23). Neliniștea lor pieri și, când Simeon, care fusese eliberat din temniță, li se alătură, ei și-au dat seama că Dumnezeu era în adevăr milostiv față de ei. Când guvernatorul se întâlni iarăși cu ei, aceștia i-au prezentat darurile și, cu umilință, „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui” (vers. 26). Din nou i-au venit în minte visele pe care le avusese și, după ce și-a salutat oaspeții, se grăbi să-i întrebe: „Bătrânul vostru tată, de care ați vorbit, este sănătos? Mai trăiește?” (vers. 27). „Robul tău, tatăl nostru, este sănătos; trăiește încă” (vers. 28), a fost răspunsul, însoțit de plecăciuni până la pământ. Apoi privirea i se opri asupra lui Beniamin și spuse: „Acesta este fratele vostru cel tânăr, despre care mi-ați vorbit? … Dumnezeu să aibă milă de tine, fiule!” (vers. 29), dar, copleșit de sentimente de gingășie, n-a mai putut spune nimic. „A intrat degrabă într-o odaie și a plâns acolo” (vers. 30). Recăpătându-și stăpânirea de sine, el s-a întors și toți au luat parte la ospăț. După legile castei lor, egiptenilor le era interzis să stea la masă și să mănânce cu oameni de o altă nație. De aceea, fiii lui Iacov aveau o masă a lor la o parte, în timp ce guvernatorul, datorită rangului său înalt, mânca singur, iar egiptenii aveau și ei mesele lor separate. După ce toți s-au așezat, frații au fost surprinși să constate că erau așezați într-o ordine desăvârșită, după vârsta lor. Iosif „a pus să le dea din bucatele care erau înaintea lui; iar Beniamin a căpătat de cinci ori mai mult decât ceilalți” (vers. 34). Prin acest semn de favoare manifestat față de Beniamin, el nădăjduia să se convingă dacă fratele mai mic era cumva privit cu invidia și ura care fuseseră manifestate față de el. Închipuindu-și încă faptul că Iosif nu le înțelegea limba, frații vorbeau între ei fără sfială; astfel, el a avut un bun prilej să le cunoască adevăratele sentimente. El dorea să-i mai pună la probă și, înainte de plecarea lor, a poruncit ca paharul său de argint din care bea să fie ascuns în sacul celui mai tânăr. Plini de bucurie, ei au pornit pe drumul de întoarcere spre casă. Simeon și Beniamin erau cu ei, animalele erau încărcate cu grâu și toți aveau simțământul că au scăpat cu bine din primejdiile care păreau că îi înconjoară. Dar de-abia au ajuns la periferia orașului că au fost opriți de administratorul guvernatorului, care le-a pus mustrătoarea întrebare: „Pentru ce ați răsplătit binele cu rău? De ce ați furat paharul din care bea domnul meu și de care se slujește pentru ghicit? Rău ați făcut că v-ați purtat astfel” (Gen. 44,4.5). Se presupunea că acest pahar avea puterea de a descoperi orice substanță otrăvitoare care ar fi fost pusă în el. Pe vremea aceea, astfel de pahare aveau o foarte mare valoare, fiind considerate ca o apărare împotriva uciderii prin otrăvire. La acuzația administratorului, călătorii au răspuns: „Domnule, pentru ce vorbești astfel? Să ferească Dumnezeu pe robii tăi să fi săvârșit o asemenea faptă! Iată, noi ți-am adus din țara Canaanului argintul pe care l-am găsit la gura sacilor noștri; cum am fi putut să furăm argint sau aur din casa domnului tău? Să moară acela dintre robii tăi la care se va găsi paharul, și noi înșine să fim robi ai domnului nostru” (vers. 7-9). „Fie după cuvintele voastre”, a spus administratorul. „Acela la care se va găsi paharul să fie robul meu; iar voi veți fi nevinovați” (vers. 10). Căutarea a început imediat. „Îndată și-a pogorât fiecare sacul la pământ. Fiecare și-a deschis sacul” (vers. 11) și administratorul a cercetat fiecare sac, începând cu cel al lui Ruben și luându-i pe fiecare la rând, până la cel mai tânăr. Paharul a fost găsit în sacul lui Beniamin. Frații și-au sfâșiat hainele în semn de mare nenorocire și s-au întors cu pas încet în oraș. După jurământul lor, Beniamin era sortit unei vieți de rob. Ei l-au urmat pe administrator la palat și, găsindu-l pe guvernator încă acolo, „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui”. „Ce faptă ați făcut?” zise el. „Nu știți că un om ca mine are putere să ghicească?” (vers. 15). Iosif urmărea să scoată de la ei o recunoaștere a păcatului lor. El nu pretinsese niciodată că are putere să ghicească, dar voia să-i facă să creadă că el putea citi tainele vieții lor. Iuda a răspuns: „Ce să mai spunem domnului nostru? Cum să mai vorbim? Cum să ne mai îndreptățim? Dumnezeu a dat pe față nelegiuirea robilor tăi. Iată-ne robi ai domnului nostru, noi și acela la care s-a găsit paharul” (vers. 16). „Să mă ferească Dumnezeu să fac așa ceva!”, a fost răspunsul. „Omul la care s-a găsit paharul va fi robul meu; dar voi suiți-vă înapoi în pace la tatăl vostru” (vers. 17). În marea lui disperare, Iuda s-a apropiat de guvernator și a spus: „Te rog, domnul meu, dă voie robului tău să spună o vorbă domnului meu și să nu te mânii pe robul tău! Căci tu ești ca Faraonul” (vers. 18). În cuvinte de o elocvență mișcătoare, el a descris durerea tatălui său din pricina pierderii lui Iosif, precum și ezitarea lui atunci când a fost să-l lase pe Beniamin să vină cu ei în Egipt, întrucât el era singurul fiu care îi mai rămăsese de la mama lui, Rahela, pe care Iacov a iubit-o atât de mult. „Acum”, spuse el, „dacă mă voi întoarce la robul tău, tatăl meu, fără să avem cu noi băiatul de sufletul căruia este nedezlipit sufletul lui, el are să moară, când va vedea că băiatul nu este; și robii tăi vor coborî cu durere în locuința morților bătrânețile robului tău, tatăl nostru. Căci robul tău s-a pus chezaș pentru copil și a zis tatălui meu: Dacă nu-l voi aduce înapoi la tine, vinovat să fiu pentru totdeauna față  de tatăl meu. Îngăduie dar, te rog, robului tă să rămână în locul băiatului, ca rob al domnului meu; iar băiatul să se suie înapoi cu frații săi. Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă băiatul nu este cu mine? Ah, să nu văd mâhnirea tatălui meu!” (vers. 18-34). Iosif era mulțmit. El a văzut în frații săi roadele unei adevărate pocăințe. Auzind nobila hotărâre a lui Iuda, a poruncit ca toți ceilali, în afară de oamenii aceștia, să iasă afară apoi, plângând tare, el a strigat: „Eu sunt Iosif! Mai trăiește tatăl meu?” (Gen. 45,3). Frații săi au rămas încremeniți, muți de spaimă și de uimire. Cârmuitorul Egiptului era fratele lor, Iosif, pe care ei îl invidiaseră și voiseră să-l ucidă și pe care, în cele din urmă îl vânduseră ca rob! Tot comportamentul lor rău față de el a trecut pe dinaintea lor. Ei și-au amintit cum îi  disprețuiseră visele și cum se străduiseră ca acestea să nu se împlinească. Și, cu toate acestea, ei ș-au jucat rolul în împlinirea acestor vise; iar acum, pentru că se aflau cu totul în puterea lui, fără îndoială că el avea să  răzbune tot răul pe care îl suferise. Văzâdu-le tulburarea, el le spuse cu duioșie: „Apropiați-vă de mine”, și, în timp ce ei se apropiau, el a continuat: „Eu sunt fratele vostru, Iosif, pe care l-ați vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristați și nu fiți mâhnițu că m-ați vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viața m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră” (vers. 4.5). Dându-și seama că au suferit destul pentru cruzimea cu care s-au purtat față de el, plin de noblețe, el a căutat să le alunge temerile și să ușureze amărăciunea mustrărilor de conștiință pe care și le făceau. „Iată”, continuă el, „sunt doi ani de când bântuie foametea în țară; și încă cinci ani nu va fi nici arătură, nici seceriș. Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânța vie în țară și ca să vă păstreze viața printr-o mare izbăvire. Așa că nu voi m-ați trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al faraonului, stăpân peste toată casa lui și cârmuitorul întregii țări a Egiptului. Grăbiți-vă de vă suiți la tatăl meu, și spuneți-i: Așa a vorbit fiul tău Iosif: Dumnezeu m-a pus domn peste tot Egiptul; pogoară-te la mine și nu zăbovi! Vei locui în ținutul Gosen și vei fi lângă mine, tu, fiii tăi și fiii fiilor tăi, oile tale și boii tăi și tot ce este al tău. Acolo te voi hrăni, căci vor mai fi încă cinci ani de foamete; și astfel nu vei pieri, tu, casa ta și tot ce este al tău. Voi vedeți cu ochii voștri și fratele meu, Beniamin, vede cu ochii lui că eu însumi vă vorbesc.” „El s-a aruncat de gâtul fratelui său, Beniamin, și a plâns; și Beniamin a plâns și el pe gâtul lui. A îmbrățișat, de asemenea, pe toți frații lui, plângând. După aceea, frații lui au stat de vorbă cu el” (vers. 6-15). Plini de umilință, ei și-au mărturisit păcatul și i-au cerut iertare. De multă vreme erau chinuiți de grijă și remușcări, iar acum se bucurau că el era încă în viață. Vestea despre ceea ce avusese loc a fost dusă în grabă la împărat, care, doritor să-și manifeste recunoștința față de Iosif, a confirmat invitația făcută de guvernator familiei sale, zicând: „Tot ce este mai bun în țara Egiptului va fi pentru voi” (vers. 20). Frații au fost apoi lăsați să plece, după ce au fost din abundență încărcați cu merinde și care, precum și cu tot ceea ce le era de trebuință pentru mutarea tuturor familiilor lor și a slujitorilor lor în Egipt. Iosif i-a dat lui Beniamin daruri mult mai valoroase decât le-a dat celorlalți. Apoi, temându-se că se va isca vreo ceartă între ei pe drumul spre casă, în clipa în care erau gata să plece, le-a dat porunca: „Să nu vă certați pe drum” (vers. 24). Fiii lui Iacov s-au întors la tatăl lor cu vestea aducătoare de bucurie: „Iosif tot mai trăiește și chiar el cârmuiește toată țara Egiptului” (vers. 26). La început, bătrânul a fost copleșit de vestea aceasta; nu putea să creadă ceea ce auzise; dar, când a văzut șirul cel lung de care și de animale încărcate și că Beniamin era din nou cu el, a fost convins și, în plinătatea bucuriei sale, exclamă: „Destul! Fiul meu Iosif tot mai trăiește! Vreau să mă duc să-l văd înainte de moarte” (vers. 28). Mai rămânea de făcut încă un act de umilință din partea celor zece frați. Ei i-au mărturisit acum tatălui lor înșelăciunea și fapta lor crudă, care atâția ani amărâse viața lui și a lor. Iacov nu-i bănuise de un păcat atât de josnic, dar, văzând că totul luase o întorsătură în bine, i-a iertat și i-a binecuvântat pe greșiții săi copii. Tatăl și fiii săi, cu familiile lor, cu turmele și cirezile lor, cu numeroșii lor slujitori, au pornit curând spre Egipt. Cu inima plină de bucurie, ei și-au continuat călătoria și, când au ajuns la Beer-Șeba, patriarhul a adus jertfe de mulțumire și L-a rugat pe Dumnezeu să le dea asigurarea că va merge cu ei. Într-o viziune de noapte, Cuvântul divin i-a vorbit: „Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt și Eu Însumi te voi scoate iarăși de acolo” (Gen. 46,3.4). Asigurarea: „Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare” era plină de însemnătate; lui Avraam îi fusese dată făgăduința că va avea urmași la fel de numeroși ca stelele cerului, dar până atunci poporul ales crescuse foarte încet. Iar țara Canaanului nu oferea acum condițiile pentru dezvoltarea unui astfel de neam, după cum fusese profetizat. Țara se afla în stăpânirea unor triburi păgâne puternice, care nu aveau să fie deposedate și nimicite decât după „al patrulea neam”. Dacă urmașii lui Israel aveau să ajungă aici un popor numeros, atunci ei ar fi trebuit fie să-i alunge pe locuitorii țării, fie să se împrăștie printre ei. Lucrul dintâi, după planul divin, nu-l puteau face; iar dacă s-ar fi amestecat cu canaaniții, ar fi fost în pericol să fie amăgiți și să cadă în idolatrie. Egiptul, însă, oferea condițiile necesare împlinirii scopului divin. O parte a țării, bine udată și fertilă, le era pusă la dispoziție, oferindu-le toate posibilitățile pentru creșterea lor rapidă. Iar antipatia pe care aveau să o întâlnească în Egipt din cauza ocupației lor, deoarece toți păstorii erau „o urâciune pentru egipteni”, avea să-i facă în stare să rămână un popor deosebit, aparte, ajutându-i astfel să rămână departe de idolatria Egiptului. Ajungând în Egipt, grupul s-a dus direct în ținutul Gosen. Acolo a venit Iosif în carul său oficial, însoțit de o suită princiară. Strălucirea din jurul său și demnitatea poziției sale au fost uitate; un singur gând îi umplea mintea, o singură dorință îi mișca inima. Privind la călătorii care se apropiau, iubirea, ale cărei daruri fuseseră reprimate atât de mulți și îndelungați ani, nu a mai putut fi nicidecum controlată. El a sărit din carul său și a alergat înainte pentru a-i ura tatălui său bun venit. „Cum l-a văzut, s-a aruncat pe gâtul lui și a plâns multă vreme pe gâtul lui. Israel a zis lui Iosif: Acum pot să mor, fiindcă ți-am văzut fața, și tu tot mai trăiești.” (vers. 29.30). Iosif i-a luat pe cinci dintre frații săi ca să-i prezinte împăratului și să primească de la el în dar pământul unde să-și așeze locuința. Recunoștința față de prim-ministrul său l-ar fi putut face pe monarh să-i onoreze dându-le slujbe de stat, dar Iosif, credincios adorării lui Iehova, a căutat să-i salveze pe frații lui de ispitele la care ar fi fost supuși la curtea păgână; de aceea i-a sfătuit ca, atunci când vor fi întrebați de împărat, să-i spună în mod deschis adevărata lor ocupație. Fiii lui Iacov au urmat acest sfat, având grijă, de asemenea, să spună că ei au venit să locuiască o vreme în țară, nu să rămână acolo, rezervându-și astfel dreptul să plece atunci când hotărau să facă lucrul acesta. Împăratul le-a hotărât un loc de locuit, așa cum le-a făgăduit, în „cea mai bună parte a țării”, în ținutul Gosen. Nu mult după sosirea lor, Iosif l-a dus și pe tatăl său ca să fie prezentat împăratului. Patriarhul era străin în ceea ce privește comportarea la curțile împărătești; dar, în mijlocul scenelor mărețe ale naturii, el comunicase cu un Monarh mult mai puternic; iar acum, conștient de superioritatea lui, ridică mâinile și îl binecuvântă pe faraon. În cele dintâi cuvinte adresate lui Iosif, Iacov vorbise ca și cum, odată cu sfârșitul acesta fericit al îndelungatei lui îngrijorări și amărăciuni, el era gata să moară. Dar încă șaptesprezece ani aveau să-i mai fie dăruiți în locul acela pașnic din Gosen. Acești ani au fost într-un contrast fericit cu aceia de dinaintea lor. În fiii săi, el a văzut dovada unei adevărate pocăințe; el și-a văzut familia înconjurată de toate condițiile necesare dezvoltării unui mare neam; și credința sa a înțeles făgăduința cea sigură a așezării lor viitoare în Canaan. El însuși era înconjurat de toate semnele iubirii și ale favorii pe care prim-ministrul Egiptului le putea oferi și, fericit fiind în compania fiului său pierdut de atâta vreme, se îndrepta încetișor, liniștit și împăcat, către mormânt. Simțind că se apropie moartea, el a trimis după Iosif. Crezând fără urmă de îndoială în făgăduința lui Dumnezeu cu privire la luarea în stăpânire a Canaanului, el zise: „Să nu mă îngropi în Egipt. Ci, când mă voi culca lângă părinții mei, să mă scoți afară din Egipt și să mă îngropi în mormântul lor” (Gen. 47,29.30). Iosif a promis că așa va face, dar Iacov nu s-a mulțumit numai cu atât; el a cerut de la Iosif cu jurământ solemn să îl așeze alături de părinții săi, în peștera de la Macpela. O altă problemă importantă se impunea atenției; fiii lui Iosif trebuiau să fie așezați în mod oficial printre copiii lui Israel. Iosif, venind pentru o ultimă întâlnire cu tatăl său, i-a adus cu sine pe Efraim și Manase. Prin mama lor, acești copii erau legați de cea mai înaltă ierarhie preoțească a Egiptului, iar poziția tatălui le deschidea căile bogăției și ale locurilor înalte, dacă ei ar fi ales să se unească cu egiptenii. Cu toate acestea, dorința lui Iosif a fost ca ei să se unească cu poporul lor. El și-a manifestat credința în făgăduința legământului, renunțând, în numele fiilor săi, la toate onorurile pe care le oferea curtea Egiptului pentru un loc printre desconsideratele seminții de păstori cărora le fuseseră încredințate cuvintele lui Dumnezeu. Iacov a spus: „Cei doi fii, care ți s-au născut în țara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim și Manase vor fi ai mei, ca și Ruben și Simeon” (Gen. 48,5). Ei trebuiau să fie adoptați ca fii ai săi și să devină căpetenii ale unor seminții separate. Astfel, unul dintre privilegiile dreptului de întâi născut, pe care Ruben îl nesocotise și îl pierduse, avea să îi revină lui Iosif, ca o îndoită măsură, în Israel. Ochii lui Iacov se întunecaseră din cauza vârstei și el nu-și dăduse seama de prezența tinerilor; dar acum, deslușind formele lor, el a spus: „Cine sunt aceștia?” După ce i s-a răspuns, el adăugă: „Apropie-i, te rog, de mine, ca să-I binecuvântez.” Când aceștia s-au apropiat, patriarhul i-a îmbrățișat și i-a sărutat, punând în mod solemn mâinile asupra capetelor lor, pentru binecuvântare. Apoi a rostit rugăciunea: „Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinții mei, Avraam și Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău să binecuvânteze pe copiii aceștia” (vers. 15.16). Nu mai era acum niciun spirit de încredere în sine, nicio sprijinire pe puterea sau iscusința omenească. Dumnezeu fusese păstrătorul și sprijinul său. Nu mai era nicio plângere cu privire la zilele grele din trecut. Încercările și necazurile acelor zile nu mai erau considerate lucruri care erau „împotriva” lui. Își amintea decât de mila și bunătatea Sa plină de iubire, care fuseseră cu el în tot timpul peregrinajului său. Odată lucrarea binecuvântării încheiată, Iacov i-a dat fiului său o asigurare - lăsând generațiilor care aveau să vină, prin lungi ani de robie și de necazuri, această mărturie a credinței sale: „Iată că în curând am să mor! Dar Dumnezeu va fi cu voi și vă va aduce înapoi în țara părinților voștri” (vers. 21). În cele din urmă, toți fiii lui Iacov s-au strâns în jurul patului său de moarte. Iacov i-a chemat pe fiii săi și le-a zis: „Strângeți-vă și ascultați, fii ai lui Iacov! Ascultați pe tatăl vostru Israel! … și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni” (Gen. 49,1.2). Adesea, foarte îngrijorat, el se gândise la viitorul lor și se străduise să-și zugrăvească sieși istoria diferitelor seminții. Acum, când copiii săi așteptau să primească ultima sa binecuvântare, Spiritul Inspirației a venit asupra sa și înaintea lui se desfășura, într-o viziune profetică, viitorul urmașilor săi. Unul după altul, au fost amintite numele fiilor săi, a fost descris caracterul fiecăruia dintre ei, iar istoria viitoare a seminției a fost înfățișată pe scurt: „Ruben, tu, întâiul meu născut,/ Puterea mea și pârga tăriei mele,/ Întâiul în vrednicie și întâiul în putere” (vers. 3). Astfel a zugrăvit tatăl ceea ce ar fi trebuit să fie poziția lui Ruben, fiul său întâi născut; dar păcatul său dureros de neplăcut de la Migdal-Eder l-a făcut nevrednic de binecuvântarea dreptului de întâi născut. Și Iacov continuă: „Năvalnic ca apele,/ Tu nu vei mai avea întâietatea” (vers. 4). Preoția a fost partea care i-a fost dată lui Levi; împărăția și făgăduința mesianică, lui Iuda și o dublă parte din moștenire, lui Iosif. Seminția lui Ruben nu s-a ridicat niciodată la o poziție mai înaltă în Israel, ea nu a fost atât de numeroasă ca cea a lui Iuda sau Dan și a fost cea dintâi care a fost dusă în captivitate. Imediat după Ruben, ca vârstă, veneau Simeon și Levi. Ei fuseseră uniți în cruzimea lor față de sihemiți și fuseseră, de asemenea, cei mai vinovați în vinderea lui Iosif. Cu privire la ei, Iacov a declarat: „Îi voi împărți în Iacov/ Și-i voi risipi în Israel” (vers. 7). Cu prilejul numărătorii din Israel, chiar înainte de intrarea în Canaan, Simeon era seminția cea mai puțin numeroasă. Moise, în binecuvântarea lui de pe urmă, nu a făcut nicio referire la Simeon. În planul așezării în Canaan, această seminție a primit numai o mică parte din ceea ce i-a revenit lui Iuda, iar familiile care au devenit puternice mai târziu au format diferite colonii și s-au așezat în locuri care se aflau în afara hotarelor țării sfinte. De asemenea, Levi n-a primit nicio moștenire, cu excepția a patruzeci și opt de cetăți, împrăștiate în diferite părți ale țării. În cazul acestei seminții, totuși credincioșia față de Iehova, atunci când celelalte seminții au apostat, i-a asigurat numirea în serviciile cele sfinte de la sanctuar și, în acest fel, blestemul a fost schimbat în binecuvântare. Binecuvântările cele mai de seamă ale dreptului de întâi născut au fost transferate asupra lui Iuda. Semnificația numelui - care înseamnă laudă – este înfățișată în istoria profetică a acestei seminții: „Iudo, tu vei primi laudele fraților tăi;/ Mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmașii tăi./ Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta./ Iuda este un pui de leu./ Tu te-ai întors de la măcel, fiule!/ Iuda își pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu,/ Ca o leoaică: cine-l va scula?/ Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda,/ Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui,/ Până va veni Șilo,/ Și de El vor asculta popoarele” (vers. 8-10). Leul, regele pădurii, este un simbol potrivit al acestei seminții din care au ieșit David și Fiul lui David, Șilo, adevăratul „Leu din seminția lui Iuda”, căruia I se vor închina, în cele din urmă, toate puterile și Îi vor aduce închinare toate popoarele. Pentru cea mai mare parte dintre fiii săi, Iacov a profetizat un viitor prosper. În cele din urmă, a ajuns la Iosif, și inima tatălui s-a revărsat, cerând binecuvântări peste „capul domnului fraților săi”: „Iosif este vlăstarul unui pom roditor,/ Vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor;/ Ramurile lui se înalță deasupra zidului./ Arcașii l-au ațâțat, au aruncat săgeți/ Și l-au urmărit cu ura lor./ Dar arcul lui a rămas tare,/Și mâinile lui au fost întărite/De mâinile Puternicului lui Iacov;/  Și a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel./ Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, care te va ajuta;/ Aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, care te va binecuvânta/ Cu binecuvântările cerurilor de sus,/ Cu binecuvântările apelor de jos,/ Cu binecuvântările țâțelor și ale pântecelui mamei./ Binecuvântările tatălui tău/ Întrec binecuvântările părinților mei și se înalță/ Până în creștetul dealurilor veșnice;/ Ele să vină peste capul lui Iosif,/ Peste creștetul capului domnului fraților săi!” (vers. 22-26). Iacov a fost întotdeauna un om de o profundă și înflăcărată afecțiune; iubirea sa pentru fiii săi era puternică și gingașă, iar mărturia sa de pe patul de moarte, pentru ei, nu a fost expresia părtinirii sau a resentimentelor. El îi iertase pe toți și i-a iubit până la sfârșit. Gingășia sa părintească n-a putut găsi expresie decât în cuvinte de încurajare și de speranță; dar puterea lui Dumnezeu se odihnea asupra lui și, sub influența Inspirației, el a fost constrâns să declare adevărul, oricât de dureros ar fi fost lucrul acesta. Odată pronunțată ultima binecuvântare, Iacov a repetat însărcinarea cu privire la locul îngropării sale: „Eu am să fiu adăugat la poporul meu; deci să mă îngropați împreună cu părinții mei … în peștera din ogorul Macpela”. „Acolo au îngropat pe Avraam și pe Sara, nevasta lui; acolo au îngropat pe Isaac și Rebeca, nevasta lui; și acolo am îngropat eu pe Lea” (vers. 29-31). Astfel, ultimul act al vieții sale a fost acela de a mărturisi credința sa în făgăduința lui Dumnezeu. Cei din urmă ani ai lui Iacov au venit ca un amurg de liniște și odihnă după o zi de zbucium și oboseală. Norii se adunaseră întunecoși deasupra cărării sale, și totuși soarele lui a apus în seni-nătate și strălucirea cerului i-a iluminat ceasul despărțirii. Scriptura spune: „Spre seară se va arăta lumina” (Zah. 14,7). „Uită-te bine la cel fără prihană și privește pe cel fără vicleșug; căci sfârșitul omului acestuia este pacea” (Ps. 37,37 - T.M.). Iacov păcătuise și a suferit mult. Mulți ani de trudă, de griji și de necazuri fuseseră partea lui, din ziua când marele lui păcat l-a forțat să fugă din corturile tatălui său. Un fugar fără casă, despărțit de mama sa, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată; muncind din greu șapte ani pentru aceea pe care o iubea, numai pentru a fi înșelat în mod josnic; trudind douăzeci de ani în slujba unei rude lacome și apucătoare; văzând cum îi sporește averea și îi cresc copiii în jurul său, dar aflând puțină bucurie în familia sa, mereu în ceartă și dezbinată; amărât din cauza ocării suferite de fiica sa și a răzbunării fraților ei, de moartea Rahelei, de nelegiuirea împotriva firii săvârșite de Ruben, de păcatul lui Iuda, de cruda înșelăciune și de răutatea date pe față în dreptul lui Iosif. Cât de lungă și de întunecată este lista relelor date la iveală! Astfel, el a cules unul după altul roadele acelei dintâi fapte rele. Mereu și mereu a văzut repetându-se printre fiii săi păcatele de care el însuși se făcuse vinovat. Dar, oricât de amară fusese lecția, ea și-a atins scopul. Mustrarea, deși dureroasă, adusese totuși „roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evr. 12,11 u.p.). Inspirația a înregistrat cu credincioșie greșelile oamenilor buni, ale acelora care au fost distinși prin favoarea făcută lor de Dumnezeu; într-adevăr, greșelile lor sunt prezentate mai amănunțit decât virtuțile lor. Acesta a fost și a rămas un subiect de uimire pentru mulți și a dat și mai dă încă celor necredincioși ocazia de a lua Biblia în derâdere. Dar lucrul acesta este una dintre dovezile cele mai puternice în favoarea adevărului prezentat în Scripturi, și anume că faptele nu sunt acoperite și păcatele personajelor de seamă ale ei nu sunt trecute cu vederea. Mintea oamenilor este atât de mult stăpânită de prejudecăți, încât nu este cu putință ca istoria scrisă de oameni să fie cu totul imparțială. Dacă Biblia ar fi fost scrisă de persoane neinspirate, atunci fără îndoială că ea ar fi înfățișat caracterul persoanelor onorate de ea într-o lumină mult mai elogioasă. Dar așa cum este, noi avem în ea un raport corect al experiențelor lor. Oamenii care au fost onorați de Dumnezeu și cărora El le-a încredințat mari răspunderi au fost adesea biruiți de ispite și au păcătuit, la fel cum și noi astăzi ne luptăm, ne clătinăm și adesea cădem în greșeli. Viața lor, cu toate greșelile și faptele lor nevrednice, este descoperită înaintea noastră, atât pentru încurajarea noastră, cât și pentru avertizarea noastră. Dacă ei ar fi fost înfățișați fără nicio greșeală, noi, cu natura noastră păcătoasă, am fi ajuns la disperare cu greșelile și abaterile noastre. Dar, văzând cum alții s-au luptat și au trecut prin descurajări la fel ca ale noastre, cum au fost înfrânți de ispite ca și noi, și totuși s-au îmbărbătat iarăși și au biruit prin harul lui Dumnezeu, și noi suntem încurajați în alergarea noastră după neprihănire. După cum și ei, deși uneori erau dați înapoi, au recâștigat locul unde fuseseră mai înainte și au fost binecuvântați de Dumnezeu, tot astfel și noi putem fi biruitori în puterea lui Hristos. Pe de altă parte, raportul vieții lor poate sluji ca o avertizare pentru noi. El arată că Dumnezeu nu îl va socoti nevinovat pe cel vinovat. El vede păcatul chiar și în oamenii privilegiați și se poartă cu ei chiar mai sever decât cu aceia care au mai puțină lumină și răspundere. După înmormântarea lui Iacov, teama a pus din nou stăpânire pe inimile fraților lui Iosif. Cu toată bunătatea pe care el a manifestat-o față de ei, conștiența vinovăției i-a făcut neîncrezători și bănuitori. Poate că el nu făcuse altceva decât să-și amâne răzbunarea, din considerație pentru tatăl lor și acum avea să le aplice pedeapsa mult amânată pentru fărădelegea lor. Ei n-au îndrăznit să vină personal înaintea lui, dar i-au trimis un mesaj: „Tatăl tău a dat porunca aceasta înainte de moarte: Așa să vorbiți lui Iosif: Oh! Iartă nelegiuirea fraților tăi și păcatul lor, căci ți-au făcut rău! Iartă acum păcatul robilor Dumnezeului tatălui tău!” (Gen. 50,16.17). Acest mesaj l-a mișcat până la lacrimi pe Iosif și, încurajați de lucrul acesta, frații săi au venit și s-au aruncat la pământ înaintea lui și au zis: „Suntem robii tăi.” Iubirea lui Iosif față de frații săi era profundă și neegoistă și a fost îndurerat la gândul că ei îl considerau capabil să nutrească un spirit de răzbunare. „Fiți fără teamă”, a spus el, „căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede astăzi, și anume să scape viața unui popor în mare număr. Fiți dar fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi și pe copiii voștri” (vers. 19-21). Viața lui Iosif este o ilustrare a vieții lui Hristos. Invidia a fost aceea care i-a determinat pe frații lui Iosif să-l vândă ca sclav; ei nădăjduiau să-l împiedice astfel să ajungă mai mare decât ei. Și când a fost dus în Egipt, lor le plăcea să creadă că nu aveau să mai fie necăjiți cu visele lui și că au înlăturat toate posibilitățile ca ele să se împlinească. Dar acțiunile lor au fost anihilate de Dumnezeu, făcând să aibă loc chiar lucrul pe care ei doreau să-l împiedice. Tot astfel, și preoții și mai-marii iudeilor erau invidioși pe Hristos, temânduse de faptul că El va îndepărta atenția poporului de la ei. L-au omorât pentru a-L împiedica să devină împărat, dar, în felul acesta, ei au făcut să aibă loc tocmai ceea ce nu doreau. Iosif, din rob al Egiptului, a devenit un salvator pentru familia tatălui său, și totuși faptul acesta nu i-a absolvit de vină pe frații săi. La fel, crucificarea lui Hristos de către vrăjmașii Săi L-a făcut Răscumpărătorul omenirii, Mântuitorul neamului omenesc căzut, Cârmuitorul întregii lumi; dar crima ucigașilor Săi a fost tot atât de urâtă ca și când mâna providenței lui Dumnezeu nu ar fi avut sub control evenimentele, ca ele să fie spre slava Sa și binele omului. După cum Iosif a fost vândut păgânilor de către propriii frați, la fel și Hristos a fot vândut în mâinile celor mai înverșunați vrăjmași ai Săi de către unul dintre ucenicii Săi. Lui Iosif i-au fost aduse acuzații neadevărate și a fost aruncat în temniță datorită virtuții sale; tot așa și Hristos a fost disprețuit și respins pentru că viața Lui neprihănită și plină de lepădare de sine a fost o mustrare pentru păcat. Cu toate că nu se făcea vinovat de niciun rău, el a fost condamnat pe temeiul unor mărturii mincinoase. Iar răbdarea și blândețea lui Iosif, date pe față în timp de nedreptate și de opresiune, bucuria lui de a ierta și nobila bunăvoință față de comportarea nenaturală a fraților săi reprezintă răbdarea Mântuitorului, care nu S-a plâns în fața răutății și a necuviinței oamenilor răi, și iertarea Sa, acordată nu numai ucigașilor Săi, ci tuturor acelora care vin la El, mărturisindu-și păcatele și căutând iertare. Iosif a mai trăit cincizeci și cinci de ani după moartea tatălui său. El a trăit să-i vadă „pe fiii lui Efraim până la al treilea neam; și fiii lui Machir, fiul lui Manase, s-au născut pe genunchii lui” (vers. 22-23). El a fost martor la creșterea și prosperitatea poporului său și, în toți acești ani, credința sa în faptul că Dumnezeu va readuce pe Israel în Țara Făgăduinței a fost nezdruncinată. Când a simțit că i se apropie sfârșitul, el și-a chemat rudele în jurul său. Oricât de onorat fusese în țara faraonului, Egiptul nu era pentru el decât locul exilului său; ultimul act al vieții sale urma să arate că el și-a legat soarta de Israel. Ultimele lui cuvinte au fost: „Dumnezeu vă va cerceta și vă va face să vă suiți din țara aceasta în țara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov” (vers. 24). Și el luă un jurământ solemn din partea copiilor lui Israel că îi vor duce oasele cu ei, în țara Canaanului. „Iosif a murit în vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat și l-au pus într-un sicriu în Egipt” (vers. 26). Iar în decursul veacurilor de trudă care au urmat, acel sicriu, un aducător aminte al cuvintelor rostite de Iosif pe patul de moarte, a stat ca mărturie pentru Israel că ei erau numai călători în Egipt și i-a îndemnat să-și păstreze nădejdea ațintită asupra Țării Făgăduinței, pentru că timpul eliberării avea să vină cu siguranță.

VENIREA LUI ANTIHRIST.

 VENIREA LUI ANTIHRIST

 „Copilașilor, este ceasul cel de pe urmă. Și, după cum ați auzit că are să vină antihristul, să știți că acum s-au ridicat mulți antihriști - prin aceasta cunoaștem că este ceasul de pe urmă.” 1Ioan 2:18. Ne aflăm în veacul Antihristului? Biblia arată că în zilele din urmă, acest om care va depăși cu mult în răutate dictatorii secolului XX Hitler, Stalin și Mao, va veni la putere și va institui ultima dictatură mondială. Toate problemele din ultima vreme sunt motiv de îngrijorare cu privire la viitor. Trebuie să vină cineva capabil să rezolve toate aceste crize. Biblia ne spune că la finalul veacurilor va fi o criză globală fără precedent. Vestea bună este că există Cineva pe cale să vină să rezolve toate problemele: Domnul Iisus, Mesia. El va veni a doua oară investit cu toată puterea lui Dumnezeu să judece lumea cu dreptate și să întemeieze Împărăția Mesianică unde credincioșii vor trăi în liniște și pace. Până atunci, El aduce pace și linște tuturor celor care primesc mesajul Evangheliei: Hristos/Mesia a murit pentru păcatele noastre și a înviat din morți ca să aducă tuturor celor care cred viața veșnică. Vestea rea este că înainte de revenirea Domnului pe pământ va fi o vreme de mari încercări, când Antihrist, personaj carismatic, înșelător, va veni la putere. El va organiza un guvern mondial și va pune bazele unui nou sistem de control  prin care doar cei care se vor supune condițiilor impuse de el vor face parte din societate. Realitatea curentă reflectă această tendință. Ce spune Biblia despre Antihrist? Antihrist/Fiara din Apocalipsa 13 va fi un conducător mondial care va ajunge la putere pe fondul celor șapte ani de Necaz, înainte de revenirea fizică a Domnului Iisus pe pământ. Antihrist este un om care va trăi în preajma celei de a doua veniri a Domnului pe pământ, când își va afla sfârșitul și va fi aruncat în iad.  (Apocalipsa 19). Așadar, Antihrist este pe drum? Evident că vedem numeroși antihriști activi în lume care îi netezesc calea. Sisteme politice și religioase antihristice în dictaturile comuniste din China și Coreea de Nord și teritoriile controlate de islam persecută credincioșii creștini. În țările vestice, creștinismul biblic este suprimat și observăm cum prinde teren duhul antihrist care neagă dumnezeirea Domnului Iisus Hristos (islamul, New Age, yoga, teologia liberală și tendința unirii tuturor credințelor promovată în biserici, secte ca Martorii lui Iehova și Mormonii etc.). Mai vedem și toate tendintele actuale care pregătesc calea venirii lui Antihrist proorocită în Apocalipsa 13.  Singurul loc din Biblie unde este menționat numele „Antihrist” se află în Epistolele lui Ioan. În alt loc este numit ,,corn mic” (Daniel 7), „domnul care vine” (Daniel 9), „omul păcatului” (2 Tesaloniceni 2) și „fiara” (Apocalipsa 13). Iată succint, trăsăturile caracteristice ale lui Antihrist din Sfânta Scriptură. El iese din a patra fiară. Daniel 7 localizează această fiară ca Imperiul Roman, care va exista într-o formă reactivată, în zilele din urmă. Posibilii candidați sunt Uniunea Europeană, Națiunile Unite sau o organizație globală înființată pentru rezolvarea problemelor umanității. De aici se trag cei „zece regi” care își vor ceda puterea Fiarei. El primește puterea Satanei, vorbește împotriva Domnului și a credincioșilor. El persecută pe sfinți. Daniel 7, Apocalipsa 13. El aspiră la puterea mondială și aproape reușește (cei șapte ani de necaz, împărțiți în două jumătăți). El organizează semnul fiarei/666 Apocalipsa 13: 3. El este „un domn care va veni” - va încheia tratatul de șapte ani cu Israel pe care îl va încălca la mijloc - Daniel 9:26-27. El are puteri supranaturale pri­mite de la Satan, este extrem de abil, viclean, va izbândi prin dibăcie. (Daniel 8). Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase - 2 Tesaloniceni 2:9. Minunile lui vor face ca populația lumii să creadă o minciună și oamenii să fie orbiți de o lucrare de rătăcire. 2Tesaloniceni 2. El aduce urâciunea pustiirii prin care va fi venerat ca  Dumnezeu. Daniel 11, Matei 24, 2 Tesaloniceni 2. Apocalipsa 13: 6. Puterea lui își găsește sfârșitul la a doua venire a Domnului, când va fi aruncat în iazul de foc și de pucioasă. Apocalipsa 19.11-21 Daniel 7, Isaia 11.4, Habacuc 3.13, 2 Tesaloniceni 2.8. Ascensiunea la putere a lui Antihrist: Iată trei pasaje profetice care descriu cum va ajunge Antihrist/Fiara în poziția de a conduce lumea: Apocalipsa 13: „Apoi am stat pe nisipul mării. Și am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne și șapte capete; pe coarne avea zece cununi împărătești și pe capete avea nume de hulă. Fiara pe care am văzut-o semăna cu un leopard, avea labe ca de urs și gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie și o stăpânire mare. Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Și tot pământul se mira după fiară. Și au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Și au început să se închine fiarei, zicând: Cine se poate asemăna cu fiara și cine se poate lupta cu ea? I s-a dat o gură care rostea vorbe mari și hule. Și i s-a dat putere să lucreze patruzeci și două de luni. Ea și-a deschis gura și a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul și pe cei ce locuiesc în cer. I s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască. Și i s-a dat stăpânire peste orice seminție, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam. Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieții Mielului, care a fost înjunghiat. Cine are urechi, să audă! Apocalipsa 13:1-9; Daniel 7: „El mi-a vorbit așa: Fiara a patra este o a patra împărăție care va fi pe pământ. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâșia tot pământul, îl va călca în picioare și-l va zdrobi. Cele zece coarne înseamnă că din împărăția aceasta se vor ridica zece împărați. Iar după ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintașii lui și va doborî trei împărați. El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile și legea, și sfinții vor fi dați în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri și o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata și i se va lua stăpânirea, care va fi prăbușită și nimicită pentru totdeauna. Dar domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt. Împărăția Lui este o împărăție veșnică și toate puterile Îi vor sluji și-L vor asculta!” Daniel 7.23-27; Apocalipsa 17:12-13: „Cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împărați care n-au primit încă împărăția, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toți au același gând și dau fiarei puterea și stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor și Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.” Apocalipsa 17:12-13. Aceste profeții descriu cum Fiara va prelua conducerea unui  tip de guvern mondial înființat după crizele zilelor din urmă. Versetele din Apocalipsa 13:1-2 se referă la vechile imperii care au  cotropit Israel (Babilon, Persia, Grecia și Roma). Puterea spirituală din spatele acestor imperii își are originea în Babilon/Turnul Babel (Geneza 11), în răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu și închinarea idolatră la dumnezei înșelători. Aceasta va fi puterea din spatele sistemului lui Antihrist al zilelor din urmă. Se specifică că fiara va ieși din mare, ceea ce are ca semnificații, în primul rând faptul că Babilonul, Persia, Grecia și  Roma au pus stăpânire pe teritoriile din jurul Mării Mediterane și mai exact peste micuța țară de pe coasta de est, Israel. La fel va proceda și Antihrist. În al doilea rând, în Biblie, marea tumultuoasă simbolizează omenirea păcătoasă: „Dar cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate liniști și ale cărei ape aruncă afară noroi și mâl.” (Isaia 57:20). Ascensiunea lui Antihrist este înlesnită de națiunile răzvrătite împotriva Domnului. În Apocalipsa 13 citim: „tot pământul s-a minunat mergând după fiară.” Când vor merge după Fiară de fapt îl vor urma pe Satan: „Și s-au închinat balaurului(Satan), fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea.” (Apocalipsa 13:4). În Daniel 7:7-8 citim despre a patra fiară, care este Imperiul Roman. Această profeție, împreună cu Apocalipsa 17.9-11 indică faptul că va exista un fel de revenire a Imperiului Roman, din care „cornul mic” (Antihrist) din Daniel 7 va rosti cuvinte pompoase împotriva Cel Preaînalt (Dumnezeu) și va prigoni pe sfinți. Imperiul Roman conducea Ierusalimul și țara Israel în momentul primei veniri a lui Iisus. Profeția indică restaurarea Israelului, o întoarcere a poporului evreu în patrie și cum toate națiunile lumii se vor implica în acest conflict (Zaharia 12-14). La începutul perioadei de necaz, domnul care va veni (Antihrist) va încheia un tratat de pace înșelător de șapte ani cu Israel (Daniel 9.26-27), permițând reconstruirea Templului din Ierusalim. El va trăda apoi pe Israel și își va așeza chipul (urâciunea pustiirii) în locul sfânt (Daniel 11 și Matei 24). Aceasta va declanșa Necazul lui Iacov (Ieremia 30) din care rămășița lui Israel va fi mântuită la a doua venire a lui Yeshua/Iisus ca Mesia (Zaharia 12.10 și 14.3-9). Antihrist va primi putere de la diavol. El va vorbi împotriva lui Dumnezeu și a poporului Său și va persecuta pe credincioșii adevărați care îl urmează pe Domnul. El va veni cu soluția salvatoare la criza care amenință omenirea și viitorul rasei umane, va promite „pace și liniște”, dar va aduce numai suferință, o situație rea fără precedent în toată istoria umanității (1Tesaloniceni 5:3, Matei 24:21-22). El va primi puterea din partea a „zece regi”, fie liderii a zece teritorii importante, fie zece personalități influente implicate în procesul de globalizare. În cursul evenimentelor, trei dintre acești regi se vor întoarce împotriva lui - Daniel 7:24, Apocalipsa 17:12-13. Alte scripturi, inclusiv Daniel 8 și 2 Tesaloniceni 2, indică faptul că el va avea o putere supranaturală dată de Satana, care va convinge oamenii să creadă o minciună, iar el va avea profilul unui erou, salvator al omenirii, de mesia, aclamat ca un dumnezeu: „Căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credință și nu se va da pe față omul nelegiuirii, fiul pierzării, Potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu … Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoțită de tot felul de puteri și de semne și de minuni mincinoase, Și de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă ei n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască. Și de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciuni, Ca să fie osândiți toți cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea.” 2Tesaloniceni 2:3-12. Această înșelăciune va include o moarte și o înviere contrafăcută: „Unul din capetele ei părea rănit de moarte, dar rana de moarte fusese vindecată. Și tot pământul s-a minunat mergând după fiară. Și amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în fața fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie și trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească și să facă să fie omorâți toți cei ce nu se vor închina icoanei fiarei.” Apocalipsa 13:3 și 14. Antihrist împreună cu acolitul său fidel, profetul mincinos, vor determina oamenii să se închine la o imagine care poate vorbi. De reținut că împărații romani și marii dictatori au postat imagini cu ei înșiși spre a fi adorate și la care să se plece/închine oamenii, însă nicio imagine nu putea vorbi, ca în textul din Apocalipsa. Acum, datorită televiziunii,  computerelor, a telefoanelor mobile și a inteligenței artificiale, suntem înconjurați de imagini care pot vorbi. Semnul fiarei: Cea mai cunoscută trăsătură a domniei lui Antihrist este impunerea Semnului Fiarei. Apocalipsa 13:16-18: „Și ea îi silește pe toți, pe cei mici și pe cei mari, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe cei slobozi și pe cei robi, ca să-și pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înțelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Și numărul ei este 666.” Au existat numeroase încercări de a descifra care este Semnul Fiarei/666. Acest pasaj vorbește despre impunerea unui fel de semn prin care oamenii să poată  cumpăra și vinde. Cuvântul grecesc folosit pentru semn este „charagma”, care denotă ideea unei gravuri sau a unui tip de tatuaj. Pasajul din Apocalipsa implică faptul că acesta va fi aplicat pe sau sub pielea unei persoane pentru ca ea să poată cumpăra și vinde. Va fi și un semn de loialitate față de Antihrist, dat celor care se închină chipului Fiarei.Una din trăsăturile de bază ale societății este capacitatea de a vinde și cumpăra, prin care se acoperă o gamă largă de activități umane, de la munca pentru traiul obișnuit, acoperirea nevoilor de bază, hrană, haine, un cămin, transport și așa mai departe. O persoană care nu este capabilă să facă aceste lucruri poate fi exclusă din societate și lăsată fără lucru, adăpost și înfometată. Pe vremea când Ioan a scris Apocalipsa, tranzacțiile se făceau prin monede sau troc. Ioan nu ar fi avut cum să cunoască sistemul actual în care putem face tranzacții de bani fără numerar vizibil, prin carduri și computere. El nu ar fi avut de unde ști că pentru a putea face parte din acest sistem, trebuie să ți se atribuie un anumit număr. Dar Dumnezeu știa ce avea să urmeze și i-a dat lui Ioan această profeție care nu putea fi împlinită decât literalmente în timpul nostru, cu tehnologia noastră. Realitatea este că anumite forțe accelerează organizarea unei societăți fără numerar, printr-un  sistem de Identificare Digitală, cum este Scorul de Credit în China și sistemul Aadhaar din India. Toți oamenii sunt înscriși într-o aplicație prin care pot cumpăra și  vinde. Aplicația se conectează la un sistem informatic controlat de guvern care aduce cu el o formă de control social, mai ales în China. Aici, autoritatea centrală poate să dezactiveze sau să activeze capacitatea de a cumpăra și de a vinde în funcție de conformarea la cerințele guvernului. Există teama că green-passul de vaccinare conectat la un ID digital este prima etapă către un sistem similar în națiunile occidentale. Încă nu am ajuns acolo, dar după cum evoluează evenimentele, nu pare deloc greu de imaginat cât de ușor ar putea prelua Antihrist controlul și impune semnul fiarei, obligând oamenii la supunere, condiționându-i cu excluderea socială,  fără să mai poată vinde sau cumpăra. Potrivit Apocalipsei 14.9-12, acceptarea Semnului Fiarei va face ca o persoană să-și piardă sufletul pentru totdeauna în osânda veșnică, așa că, orice s-ar întâmpla, nu accepta semnul. Cine este el? Persoanele interesate de subiect obișnuiesc să facă speculații cu privire la identitatea lui Antihrist; să fie papa, un lider musulman sau cineva care organizează o nouă formă de religie și guvernare? O serie de versete indică faptul că el se va „înălța mai presus de orice dumnezeu” (Daniel 11.36-37). În 2 Tesaloniceni 2.4 citim că el se opune și se înalță mai presus de tot ceea ce se numește Dumnezeu, astfel încât, să stea ca Dumnezeu în templul lui Dumnezeu, arătându-se că este Dumnezeu. Biblia arată că pentru a ajunge la putere se va folosi de religiile actuale, deși scopul lui final este desființarea lor totală, ca să determine oamenii să i se închine lui și diavolului care îl controlează. În Apocalipsa 17 citim despre „Femeia” care călărește fiara. Aceasta reprezintă religiile mondiale existente conduse de Roma: „Apoi unul din cei șapte îngeri care țineau cele șapte potire a venit de a vorbit cu mine și mi-a zis: Vino să-ți arăt judecata curvei celei mari, care șade pe ape mari. Cu ea au curvit împărații pământului și locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei! Și m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Și am văzut o femeie șezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, și avea șapte capete și zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură și stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare. Ținea în mână un potir de aur plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: Babilonul cel mare, mama curvelor și spurcăciunilor pământului. Și am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele ucenicilor lui Iisus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Apocalipsa 17: 1-6. Femeia reprezintă sistemul religios, în frunte cu papalitatea, care își are originea în Babilon (Turnul Babel) și cuprinde toată religia înșelătoare din lume. Acest sistem religios este perceput ca antihristic (beat de sângele martirilor lui Iisus), chiar dacă o parte din acesta se declară creștin (numai cu numele). Odată ajuns la putere, Antihrist se folosește de sprijinul acestui sistem religios, pentru ca în final să îl nimicească: „Apoi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut, pe care șade curva, sunt noroade, gloate, neamuri și limbi. Cele zece coarne pe care le-ai văzut și fiara vor urî pe curvă, o vor pustii și o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca și o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin și să dea fiarei stăpânirea lor împărătească până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu. Și femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului.” Apocalipsa 17: 15-18. Merită subliniat că Hitler, atunci când a vrut să ajungă la putere s-a folosit de religie, de biserică, de formele corupte de creștinism catolic și protestant, deși Hitler disprețuia profund biserica, iar naziștii urmăreau înlocuirea creștinismului cu o nouă formă ocultă ariană de păgânism. În mod asemănător, Antihrist se poate folosi de sistemul religios mondial reprezentat de femeia în stacojiu din Apocalipsa 17, dar scopul său final va fi să-l distrugă. Din acest motiv, eu nu cred că Antihrist este  papa sau un musulman. Se află pe undeva pe aproape? Nu cred că suntem la mare depărtare de împlinirea acestor profeții și probabil că există pe undeva în lume. Posibil să fie un star aflat în ascensiune într-o organizație globalistă cum este UE sau ONU. El se folosește de puterea ocultă și demonică pentru a ajunge la cea mai înaltă funcție din sistemul mondial actual. Nu voi încerca să-l identific, dar descoperirea lui nu este departe. Potrivit pasajului biblic din 2 Tesaloniceni 2, înainte ca el să ajungă la putere trebuie să se întâmple CEVA. Acum este reținut de cel ce îl oprește, dar când acesta va fi îndepărtat, Antihristul va fi descoperit: „Și acum știți bine ce-l oprește ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a și început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o oprește acum să fie luat din drumul ei. Și atunci se va arăta acel nelegiuit, pe care Domnul Iisus îl va nimici cu suflarea gurii Sale și-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.” 2 Tesaloniceni 2:6-8. Ce îl reține? De-a lungul istoriei bisericii, răspunsul a fost: guvernul roman, predicarea Evangheliei, biserica Noului Testament, Duhul Sfânt și arhanghelul Mihail. Iată un  răspuns posibil la această întrebare: ideea că Duhul Sfânt din biserică este ceea ce îl reține este susținută de faptul că referința biblică pentru ACELA este fie un lucru (gen neutru, versetul 6), cât și o persoană (genul masculin, versetul 7). De asemenea, puterea care întârzie planul principal al lui Satan de a-l descoperi pe înșelător este puterea lui Dumnezeu. Este mult mai logic să credem că Duhul Sfânt îl frânează pe diavol, nu  o forță politică sau chiar un înger. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este singura Persoană cu suficientă putere (supranaturală) pentru a face aceasta. Duhul lucrează prin credincioși pentru a realiza acest lucru. Biserica, locuită de Duhul lui Dumnezeu, dintotdeauna a apărat societatea de nelegiuire. Pavel relatează că, la un moment dat, Duhul se va „depărta” de lucrarea Sa de frânare,și atunci păcatul va pune stăpânire pe omenire. 2 Tesaloniceni 2:7 poate fi redat literal: „Căci taina fărădelegii a și început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o oprește acum să fie luat din drumul ei.” (2 Tesaloniceni 2:7). Noi credem că acest „să fie luat din drumul ei” se va întâmpla la Răpirea bisericii, când Biserica va părăsi pământul.  Desigur că Duhul Sfânt va fi încă prezent pe pământ, dar El va fi scos din cale, în sensul că slujirea Sa unică de frânare a păcatului - prin poporul lui Dumnezeu, biserica - va fi înlăturată. În 2 Tesaloniceni 2 este clar că  înlăturarea stăvilirii nelegiuirii precede descoperirea lui Antihrist. În timpul Necazului, fără nicio frână în calea păcatului, cel fărădelege se va „folosi tot felul de demonstrații de putere prin semne și minuni” să  înșele oamenii pământului (versetele 9-10). Când se va împlini vremea lui Antihrist, Domnul Iisus se va întoarce și va doborî pe omul păcatului prin „suflarea gurii sale și îl va nimici prin splendoarea venirii Sale” (versetul 8). Chiar acum răul este stăvilit, dar când epoca bisericii se va sfârși, nu va mai exista niciun obstacol în calea răului și răzvrătirea va părea învingătoare; cu toate acestea, condamnarea supremă a răului este o certitudine. Dacă răspunsul este biserica, iată un alt verset care arată că biserică va fi luată la Răpire înainte de venirea Antihristului. Pavel a descris acest eveniment: „Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte.” 1 Tesaloniceni 4:15-18. Este posibil ca Răpirea Bisericii să ducă la ascensiunea lui Antihrist, deoarece el va explica printr-o minciună dispariția bruscă a milioane de oameni de pe fața pământului.  Acest eveniment poate explica numărul mare de oameni care se întorc la Hristos, descriși ca ieșind  „din necazul cel mare”. Apocalipsa 7.9-14. Noii credincioși vor înțelege că a avut loc Răpirea Bisericii și se vor întoarce la Hristos și vor plăti prețul credinței lor devind martirii uciși de Antihrist. Pe de altă parte, mulți consideră că Răpirea nu va fi decât la mijlocul sau la sfârșitul necazului și de aceea credincioșii trebuie să fie pregătiți să înfrunte persecuția și martiriul pentru credința lor sub Antihrist. Adevărul va fi descoperit la vremea lui, iar creștinii nu trebuie să se poticnească în aceste temporizări, cel mai important acum este ca oamenii să se întoarcă la Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor, să fie pregătiți pentru ceea ce urmează. Când știi că ești al Domnului, ai un viitor și o nădejde, indiferent de întunericul din jur: „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toți oamenii, a fost arătat și ne învață s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești și să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate și evlavie, așteptând fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Iisus Hristos.” Tit 2: 11-13.

TOP 10 LUCRURI DESPRE VLADIMIR PUTIN.

TOP 10 LUCRURI DESPRE VLADIMIR PUTIN

 Vladimir Putin este actualul președinte al Rusiei și fost prim-ministru. De asemenea, a fost președinte pentru două mandate, care s-au încheiat în 2008. Vladimir Putin a cunoscut un mare succes în cariera sa politică încă de la început și a reușit să devină cel mai longeviv lider rus de la Iosif Stalin încoace. Istoria sa politică a fost documentată și examinată de-a lungul anilor, arată „History Colored”.

10. Vladimir Putin a urmat cursurile Facultății de Drept: Vladimir Putin s-a născut în 1952 în Leningrad, Rusia, cunoscut în prezent drept Sankt Petersburg. El și părinții săi au locuit într-un apartament cu o altă familie și a frecventat școala primară și liceul local. După liceu, Vladimir s-a înscris la Universitatea de Stat din Leningrad și a început să studieze pentru o diplomă în Drept. După ce a absolvit Facultatea de Drept, Vladimir și-a căutat un loc de muncă în industria serviciilor de informații și a decis să-și servească țara în același timp.

9. A fost membru al KGB: Imediat după ce a absolvit Facultatea de Drept, Putin s-a alăturat KGB într-o poziție administrativă. Vladimir a activat în KGB timp de 15 ani și a călătorit în toată Rusia, ajungând chiar și în Germania pentru câțiva ani. A avansat în rândurile KGB-ului și a ajuns în cele din urmă locotenent-colonel înainte ca țara să înceapă să aibă probleme. După prăbușirea Uniunii Sovietice, Vladimir a părăsit KGB-ul și a decis să își înceapă cariera politică.

8. Putin și-a început cariera politică lucrând pentru mentorul său: După ce s-a retras din KGB, Vladimir Putin a ocupat un post la Universitatea de Stat din Leningrad pentru o scurtă perioadă de timp, înainte de a-și începe cariera în politică. În perioada în care a fost atât student, cât și angajat la Universitatea de Stat din Leningrad, Vladimir a legat o prietenie cu mentorul Anatoly Sobchak. Sobchak a fost primul primar ales în mod democratic al orașului Leningrad, în prezent numit Sankt Petersburg. Vladimir a devenit rapid consilier oficial al lui Sobchak și și-a făcut un nume, pregătind în acest fel terenul pentru ascensiunea sa politică la putere.

7. Putin a urcat rapid pe scara politică: Până în 1994, Vladimir și-a câștigat titlul de viceprimar sub conducerea lui Anatoli Sobchak. După ce Sobchak și-a încheiat mandatul de primar, Putin s-a mutat la Moscova și s-a alăturat personalului prezidențial. Putin a început ca șef adjunct al conducerii în 1998, a trecut la conducerea Serviciului Federal de Securitate, iar în 1999 a fost promovat în funcția de prim-ministru. La sfârșitul anului 1999, președintele Boris Elțân a demisionat și l-a numit pe Vladimir în funcția de președinte interimar. Din acel moment, Putin a rămas la putere până în prezent.

6. Vladimir Putin a deținut în mod constant un loc la putere: Odată ajuns în fotoliul prezidențial, Vladimir Putin a rămas în acel loc de putere până în prezent. Începând ca președinte interimar în 1999, el a fost ales în calitate de președinte oficial câteva luni mai târziu, în 2000. A fost apoi reales în 2004 pentru un al doilea mandat, dar nu a putut face campanie pentru un al treilea mandat din cauza limitelor constituționale. Putin și-a păstrat scaunul de putere ajutat de discipolul său, Dmitri Medvedev, care i-a succedat și apoi l-a desemnat din nou prim-ministru. După ce mandatul lui Medvedev a expirat, Vladimir Putin a fost reales președinte în 2012 și a rămas în această funcție până în prezent.

5. A oferit ajutor SUA după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001: În timpul mandatului său de președinte, Vladimir Putin a avut o relație complicată cu Statele Unite. După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, Putin a oferit asistența Rusiei pentru SUA, permițând țării să folosească spațiul aerian și, de asemenea, s-a alăturat SUA în misiuni de căutare și salvare. Cu toate acestea, sprijinul s-a transformat în opoziție atunci când Statele Unite și-au schimbat obiectivul în eliminarea lui Saddam Hussein, Rusia, Germania și Franța nefiind de acord cu acest plan.

4. Vladimir Putin l-a protejat pe Edward Snowden: Vladimir Putin a tensionat și mai mult relația cu SUA după ce a ajutat un avertizor de integritate (whistleblower) dat în urmărire de Statele Unite să se sustragă autorităților americane. În 2013, un angajat IT, pe nume Edward Snowden, a divulgat informații clasificate despre detalii personale ale clienților, colectate de guvernul american. După ce a fugit din SUA, Snowden a călătorit din țară în țară în căutare de azil, până când Statele Unite i-au anulat pașaportul în timp ce se afla în Rusia. Vladimir Putin i-a acordat azil lui Snowden și i-a oferit opțiunea de a solicita cetățenia în viitor.

3. Vladimir Putin are o nominalizare la Premiul Nobel pentru Pace: O altă legătură pe care Vladimir Putin și Edward Snowden o au este nominalizarea lor la Premiul Nobel pentru Pace în 2014. Snowden a fost nominalizat pentru divulgarea de informații clasificate, iar Putin a fost nominalizat pentru soluția pașnică la utilizarea armelor chimice de către Siria. Prietenia lui Vladimir Putin cu președintele Siriei, Bashar al-Assad, a fost motivul probabil al succesului său. Putin l-a convins pe Assad să predea armele siriene pe cale pașnică, spre deosebire de cealaltă opțiune, cea a unei intervenții agresive.

2. Putin este un susținător al drepturilor animalelor: O latură mai blândă a lui Vladimir Putin arată dragostea și grija sa pentru animale. El are mai mulți câini acasă și face un efort puternic pentru a ajuta la cercetarea diferitelor specii de animale, cum ar fi tigrii, urșii polari, delfinii și cocorii. De asemenea, el face presiuni pentru legi care să asigure un tratament mai bun al animalelor. Legea privind tratamentul responsabil al animalelor interzice magazinele care au animale de companie din interiorul centrelor comerciale și restaurantelor, interzice uciderea animalelor fără stăpân și impune îngrijirea adecvată a animalelor de companie.

1. „Pasiunea” pentru muncă i-a adus divorțul: Toate realizările lui Vladimir Putin nu sunt lipsite de costuri. În cele din urmă, acestea au dus la divorțul dintre el și soția sa în 2013. Putin s-a căsătorit în 1983, iar soția lui, Lyudmila, i-a fost alături încă de la începuturile sale în politică. Lyudmila a declarat pur și simplu că nu se văd frecvent și că Vladimir este consumat de munca sa. În acord cu declarația ei, Vladimir Putin a declarat că ea l-a susținut timp de aproape nouă ani și că, într-un final, nu a mai putut suporta să-i fie soție.

CARACTERUL OCULT AL ȘCOLILOR WALDORF!

 

CARACTERUL OCULT AL ȘCOLILOR WALDORF!

 „Școala Waldorf” este creația „Societății antroposofice”, întemeiată de Rudolf Steiner în anul 1913. În opinia lui Steiner, menirea acestei școli este aceea de a educa și de a forma oameni liberi, independenți de ordinea politică și socială existentă, întrucât doar un om liber are capacitatea de a conferi în permanență noi forțe ordinii sociale prezente. Prima școală de acest tip, inaugurată la data de 7 septembrie 1919, a fost construită în urma colaborării dintre Rudolf Steiner (27 februarie 1861 - 30 martie 1925) și directorul general al fabricii de țigări „Waldorf-Astoria”, din Stuttgart, Emil Molt (1876-1936), care a suportat toate cheltuielile pentru aceasta investiție. La deschidere, „Școala liberă Waldorf”, cum avea să fie numită această instituție antroposofică, avea 252 de elevi, dintre care 191 erau copii ai angajaților fabricii. Steiner a ocupat funcția de director al acestor școli până la moartea sa, în anul 1925. În acel an existau deja în Germania două asemenea școli, iar în Olanda și Anglia, câte una. În anul 1938, cele opt școli Waldorf din Germania au fost interzise. În acelasi an, în alte țări mai funcționau încă paisprezece asemenea școli. Pedagogia aplicată în școlile „Waldorf” își are rădăcinile în pretinsa știință spirituală antroposofică, deși Rudolf Steiner susținea că „Școala Waldorf” n-ar urma linia unei anumite concepții religioase sau filozofice. Pedagogia propusă de Steiner corespunde însă perfect concepției lui despre evoluția în trei etape a omului; fiecare dintre aceste etape se derulează pe parcursul a câte șapte ani. Potrivit lui Steiner, până la șapte ani se se formează trupul fizic; educația primită în familie și grădiniță în acest interval nu este altceva decât un ajutor pentru întruparea acestui element fizic al omului. În acest capitol al vieții, organele senzoriale devin funcționale. De asemenea, tot în acești ani, între forțele spirituale, se dezvoltă voința, cu ajutorul căreia copilul își formează trupul fizic în așa fel, încât acesta să devină utilizabil pentru restul vieții. Mai apoi, urmează perioada de până la 14 ani, când copilul acționează mai mult în planul sufletesc, când devine apt pentru educație. Odată cu nașterea trupului eteric, vor trebui cultivate și dezvoltate sentimentele copilului. În această fază, copilul intră sub tutela unei autorități, reprezentată de profesor, care îl va conduce până la următoarea etapa a vieții. În acești ani, elevii nu utilizează niciun fel de manuale, ci învață doar în funcție de ceea ce li se predă și dictează. Dacă este cazul, profesorul își poate impune autoritatea inclusiv prin pedepse corporale. Capacitatea de evaluare a copilului apare, în concepția lui Steiner, progresiv, abia după începutul pubertății, între 14-21 ani, adică după nașterea trupului astral. Către sfărșitul perioadei de școlarizare se dezvoltă individualitatea omului. Pe la 19 ani, tânărul trăiește o experiență interioară profundă, el începe să înțeleagă ceea ce își dorește de la viață, are o imagine clară despre destinul său profesional și începe să cultive relații de prietenie. În cadrul școlilor Waldorf, totul se fundamentează și se orientează în funcție de antroposofia lui Steiner: materiile care se predau la nivelul unei clase, metoda pedagogică utilizată, ba chiar ornamentația sălilor de clasă și coridoarelor. Este limpede că, în acest condiții, Școala Waldorf, care se autointitulează „liberă”, nu este nici pe departe liberă. Ea prescrie exact ceea ce este bine și ceea ce este rău pentru copii. Tot la fel, vacanțele de vară, în timpul cărora elevii scapă pentru câteva săptămâni de sub influența școlii și a profesorilor, sunt privite de către pedagogii școlilor Waldorf ca un real pericol! După cum se poate observa, în acest mod, copiii sunt crescuți, stigmatizați și dirijați pe baza unei cunoașteri și experiențe cu un caracter ocult, pe baza unei structuri de evaluare, de multe ori, necunoscută părinților și autorităților statului.

DE CE „TIC-TAC” ȘI NU „TAC-TIC”?

 

DE CE „TIC-TAC” ȘI NU „TAC-TIC”?

 Să fii avocat în Evul Mediu englezesc era sigur greu, observă David Crystal, unul dintre cei mai buni lingviști contemporani, în „The History of English in 100 Words”, explicând: toate cărțile juridice erau scrise în latină, apoi, în secolul al XIII-lea, au început să fie scrise în franceză. După aceea, în vocabularul legilor a pătruns engleza. Ce cuvinte dintre cele trei tipuri era mai bine să fie folosite în documente, astfel încât să nu încapă interpretări avocățești? „Dacă cineva decidea să-și lase averea unei rude, hârtiile trebuiau să se refere la goods (cuvânt din engleza veche) sau chattels (cuvânt din franceza veche)?” Avocații au decis: ambele, iar expresia goods and chattels încă mai există în engleza juridică a prezentului, desemnând toate proprietățile cuiva. În limbajul comun, cu cățel și cu purcel. O mulțime de astfel de dublete, legate prin conjuncția and („și”), au fost formate după acest tipar și au rezistat până azi: fit and proper (englez-francez), peace and quiet (francez-latin). Apoi au început să se combine cuvinte din aceeași sursă, de teama de a nu avea diferențe de sens: null and void „nul și neavenit” (francez-francez) ori each and every „absolut fiecare” (englez-englez). Engleza este plină de astfel de structuri fixe, legate sau nu prin și, care nu aparțin jargonului juridic, ci limbii comune: salt and pepper, ladies and gentlemen, male and female, rock’n’roll, ding-dong, tick-tock etc.. Toate sunt motivate cultural, dar, dincolo de întrebarea de ce sunt alăturate astfel de cuvinte, se mai poate pune una: de ce ordinea lor este aceasta și nu cea inversă? De ce „sare și piper” și nu „piper și sare”? De ce „tic-tac” și nu „tac-tic”? Legat de tic-tac sau ding-dong avem, de la Al. Rosetti, o explicație de ordin fonetic privitoare la alternanța vocalelor: ea s-ar datora „interpretării urechii noastre, întrucât pendulul, de exemplu, produce întotdeauna aceeași notă fixă, care a fost percepută ca două note diferite: când pendulul bate la stânga, percepem o notă ascuțită (i sau u), când bate la dreapta, nota este gravă (o sau a). Dubla interpretare dată zgomotului uniform al pendulului se explică prin acomodarea imperfectă a mușchilor urechii și prin oboseala provocată de tensiunea nervoasă”. Literatura de specialitate (rezumată într-o lucrare din 2003 a lingvistului american Steve Parker, din care selectez doar câteva exemple) identifică, în dublete, acțiunea unor constrîngeri semantice asupra vorbitorilor, fapt care permite formularea unor generalizări. De exemplu, în expresii ca here and there („pe ici, pe colo”), now and then („din când în când”, dar, literal, „acum și atunci”), front and back („față-spate”), singular and plural, și multe altele, principiul care se poate extrage, legea semantică ce se poate formula este: mai întâi eu. Toate au ca referință, ca punct de plecare, eul vorbitorului. Dar, pe lângă aceste constrângeri semantice, cercetătorii au identificat unele fonologice, iar pe baza lor au fost ierarhizate, în ordinea importanței, mai multe principii care iau în calcul trăsături legate de vocalele sau consoanele din cele două structuri ale expresiei fixe englezești. Astfel, legea întâi este legată de numărul de silabe (sau de vocale, din moment ce silaba este organizată în jurul unei vocale): în dublet, primul vine elementul mai scurt - salt and pepper, male and female, ladies and gentlemen. În toate aceste exemple, al doilea cuvânt este cu o silabă mai lung decît primul. Legea a doua stipulează lungimea vocalei: elementul cu vocala mai scurtă va fi primul - trick or treat, spun copiii de Halloween, când colindă pe la case, nu invers. Cele două elemente conțin sunetul i, dar în primul este i scurt, în al doilea i lung. Legea a treia se referă la numărul de consoane cu care începe fiecare element: primul element va fi acela care are mai puține consoane inițiale - fair and square, de exemplu. Legea a patra ia în calcul sonoritatea consoanei inițiale. Sonoritatea a ajuns recent să fie măsurată obiectiv în decibeli și, în funcție de valoarea acesteia, sunetele limbii engleze au fost ierarhizate cu valori ale indicilor de la 10 (vocalele) la 1 (consoanele p, t, k, și č - sunetul inițial din cuvinte românești precum ce, cine). Astfel, aparatul portabil de emisie-recepție walkie-talkie se numește așa și nu talkie-walkie pentru că aceia care l-au numit au simțit instinctiv o preferință pentru sunetul w, cu indice de sonoritate 8, față de t, cu numai 1. Legea a cincea se vede în tic-tac și ding-dong, în care contează ce parte a limbii este mai aproape de cerul gurii când articulăm o vocală, închizând astfel aerul mai mult (i) sau mai puțin (a, o). Astfel, un element vine primul dacă are o vocală posterioară, adică mai închisă. Legea a șasea ia în calcul numărul de consoane finale: primul va fi elementul cu mai multe - sink or swim („la noroc”, „ori la bal, ori la spital”). În fine, legea a șaptea explică de ce spunem rock’n’roll și nu invers: primul element va fi cel cu sonoritatea consoanei finale mai scăzută (k are indicele 1, pe când l are indicele 6). Interesant la aceste șapte legi fonologice este și faptul că ele sunt ierarhizate în ordinea importanței: în cazul unui conflict între două principii, cel cu rang superior tinde să îl anuleze pe cel de rang inferior. De exemplu, în expresia fixă bread and butter („pâine cu unt”), legea întâi (câte silabe există) bate legea a treia (câte consoane inițiale avem). Statistica confirmă și că numărul de exemple care se constituie ca excepții de la o regulă dată (pentru că există și din acestea) este direct proporțional cu rangul acelei reguli. Steve Parker descrie un interesant experiment psiholingvistic pe care l-a efectuat cu 332 de subiecți, vorbitori nativi de engleză, cărora li s-a dat o listă cu 99 de structuri expresive formate prin reduplicare (cum ar fi, în română, tura-vura, harcea-parcea, hai-hui), numai că dubletele lui Parker erau inventate, nu făceau parte din vocabularul limbii engleze (de exemplu: roshy-toshy, roly-poly). Vorbitorii au fost rugați să evalueze care secvență li se pare mai naturală, roshy-toshy sau toshy-roshy. Rezultatele obținute au invalidat două ipoteze sugerate anterior de alți cercetători, conform cărora ordinea alfabetică, respectiv frecvența lexicală, ar conta în această problemă, validând, în schimb, constrângerile de ordin fonologic expuse în cele șapte legi. Parker arată că ierarhia sonorității în limba engleză este o realitate psihologică. Experimentele care implică cuvinte sau expresii inventate scot la iveală lucruri fascinante despre relația dintre limbă și minte/creier. Menționăm, în rezumat, o altă cercetare americană, din 1958. Făcut de Jean Berko-Gleason cu subiecți de vârstă preșcolară și școlară (de la cinci ani și jumătate la șapte), și câțiva adulți (pentru referință), experimentul avea scopul de a descoperi statutul psihologic al unui anume tip de descriere lingvistică: în engleză, forma de plural -s, care se adaugă la sfârșitul substantivelor regulate, se poate citi în trei feluri diferite - s, z și iz -, în funcție de o trăsătură distinctivă a sunetului final al respectivului substantiv; similar, forma de trecut -ed, care se adaugă la sfârșitul verbelor regulate, se poate citi în trei feluri diferite - t, d și id -, în funcție de același factor. Mulți oameni care învață limba engleză au probleme cu acest tip de informație pentru că trebuie grefat pe cunoștințe anterioare de teorie fonetică; nici vorbitorii adulți nativi nu dispun explicit de acest tip de informație, decât dacă îl studiază. Întrebarea care se pune este, deci: pronunță copiii corect? Dacă da, de unde știu cum să procedeze? „Substantivele” (wug, lun, tor, heaf, cras, lass, gutch, kazh, nizz) și „verbele” (bing, gling, rick, spow, mot, bod) au fost toate inventate, ca să nu existe posibilitatea ca formele de plural sau de trecut să mai fi fost vreodată auzite și memorate. Las deoparte alte detalii referitoare la acest experiment complex și excelent documentat, sărind direct la rezultate: copiii s-au descurcat foarte bine, performanța lor îmbunătățindu-se, previzibil, cu vârsta. Gleason remarcă: „Dacă cunoașterea limbii engleze ar însemna doar acumulare de cuvinte memorate, te-ai aștepta ca măcar un copil să refuze să răspundă, pe motiv că nu a auzit niciodată de wug (...). Dar nu s-a întâmplat așa ceva. Au răspuns la întrebări (...). Nu toate răspunsurile au fost corecte, dar au fost consecvente și ordonate, demonstrând, fără niciun dubiu, că, la aceste vârste, copiii operează deja cu reguli morfologice clar delimitate”. Concluzia care se poate trage din toate acestea este că, în mintea noastră, operează legi de existența cărora nu suntem conștienți. În funcție de nivelul de analiză (fonologic, morfologic, sintactic), lingviștii extrag legile gramaticale studiind modul în care se combină elementele specifice (pe de o parte, sunetele/fonemele între ele, în fonologie; cuvintele cu diverse terminații gramaticale, în morfologie; cuvintele între ele, în sintaxă). Este clar că toate se bazează pe operațiuni care au loc la nivel mental, dar nu toate sunt la fel de ușor de scos la lumină. Regulile morfologice și sintactice sunt cele mai accesibile pentru că unitățile studiate, luate individual, au sens propriu, toate transmit informație (lexicală și/sau gramaticală). Pe când cele fonologice, nu. Fonotactica unei limbi este inaccesibilă în resorturile ei adânci. Studiem sunetele cuvintelor și constatăm că se combină doar în anumite moduri, că diverse secvențe sonore sunt nepermise (de exemplu, japoneza respinge grupurile de consoane, despărțindu-le automat prin vocale, engleza nu acceptă ca vreun cuvânt să se termine în sunetul a, i, o sau u scurt), pe când altele sunt favorite. De ce se întâmplă aceasta? Ce legi mentale acționează în ordonarea sunetelor? Experimentele de tot felul arată că, pe măsură ce învățăm limba maternă, cu ajutorul imitației, creierul extrage și formulează reguli pe care le aplică apoi, în algoritmi de învățare, fără ca noi să știm. Poate că tot așa, fără să știm, creierul găsește sens în sunete, dictându-ne comportamentul verbal. O provocare pentru foneticienii viitorului va fi să descopere dacă realitatea psihologică a sonorității este aceeași doar pentru vorbitorii aceleiași limbi. Nu cumva poate fi extinsă? Și dacă da, cât de departe?

ȘCOALA DIN ALEXANDRIA.

 

ȘCOALA DIN ALEXANDRIA

 Povestea orașului Alexandria din Egipt începe cu Alexandru cel Mare. După ce a cucerit Egiptul, acesta l-a însărcinat pe Ptolemeu Lagus să construiască Alexandria. Străzile se bazau pe planul urbanistic ideal al lui Aristotel; au fost proiectate pe o rețea dreptunghiulară și orientate pe direcția sud-vest pentru a oferi adăpost de vântul nordic și pentru a profita de briza de vest. Lângă Serapeum se afla Biblioteca Fiică. Era deschisă publicului și, potrivit poetului Callimachus, conținea 42.800 de cărți. În centrul orașului clasic se afla Muzeul, prima instituție publică de cercetare și Marea Bibliotecă, despre care se spune că conținea 700.000 de suluri. Muzeul și Biblioteca nu erau deschise publicului, ci erau rezervate cercetătorilor care întreprindeau cercetări în filologie, științe matematice și astrologie. Ambele instituții erau renumite pentru realizările lor. Școala de matematică fusese fondată de Euclid în veacul al IV-lea î.H.. Primul director al Bibliotecii, Eratostene, a fost prima persoană care a calculat circumferința pământului, cu o diferență de numai 2% față de măsurătorile moderne. Situația orașului i-a adus acestuia relații comerciale cu toate neamurile situate în jurul Mediteranei și, în același timp, a fost cea care făcea legătura cu bogăția și civilizația Orientului. Avantajele naturale de care se bucura au fost sporite într-o măsură enormă de grija suveranilor din Egipt. Ptolemeu Soter (a domnit între 323 și 285 î.H.), căruia i-a revenit Egiptul după moartea lui Alexandru, a început să atragă în jurul său din Grecia un cerc de oameni eminenți în literatură și filozofie. Acestora le-a dat ajutor pentru a-și duce munca mai departe. Sub inspirația prietenului său Demetrius din Phalerum, orator, om de stat și filosof atenian, Ptolemeu a pus bazele marii Biblioteci din Alexandria și a început căutarea tuturor operelor scrise, ceea ce a dus la o colecție cum rar mai văzuse lumea. El a construit, de asemenea, Muzeul, în care, întreținuți de stat, locuiau, studiau și predau savanți. În multe privințe, Muzeul sau academia de științe nu era diferită de o universitate modernă. Lucrarea începută de Ptolemeu Soter a fost continuată de urmașii săi, în special de cei doi succesori imediați ai săi, Ptolemeu Filadelful și Ptolemeu Evergetul. Filadelful (285-247 î.H.), al cărui bibliotecar era celebrul Callimachus, a cumpărat toată colecția de cărți a lui Aristotel și a introdus, de asemenea, o serie de lucrări evreiești și egiptene. Evergetul (247-222 î.H.) a mărit biblioteca adăugând edițiile originale ale dramaturgilor din arhivele ateniene și prin obligarea tuturor călătorilor care ajungeau în Alexandria să lase o copie a oricărei opere pe care o dețineau. Această mișcare intelectuală a acoperit o perioadă lungă de ani și poate fi împărțită în două perioade. Prima perioadă se întinde de la aproximativ 306 la 30 î.H., adică de la întemeierea dinastiei ptolemeice până la cucerirea de către romani; a doua se întinde de la 30 î.H. până la distrugerea Bibliotecii din Alexandria cu puțin timp înainte sau după capturarea Alexandriei de către Amr ibn al-As în 641 d.H.. Diferențele clare dintre aceste două perioade explică varietatea și relativitatea atașate expresiei „Școala din Alexandria”. În prima perioadă, activitatea intelectuală a fost de natură literară și științifică. A fost o încercare de a continua și dezvolta, în condiții noi, vechea cultură elenă. Acest efort a fost remarcabil sub primii Ptolemei. Pe măsură ce ne apropiem de secolul I î.H., școala alexandrină a început să se împartă și să-și piardă individualitatea. Acest lucru s-a datorat parțial stării de guvernare sub următorii Ptolemei, parțial formării de noi cercuri științifice în Rodos, Siria și în alte părți. Această dizolvare treptată a sporit atunci când Alexandria a căzut sub dominația romană. Pe măsură ce influența școlii s-a extins asupra întregii lumi greco-romane, savanții au început să se concentreze mai degrabă la Roma decât la Alexandria. În Alexandria, însă, au existat noi forțe în funcțiune, care au produs o a doua mare înflorire a vieții intelectuale. Noua mișcare, care a fost influențată de iudaism și creștinism, a condus la filozofia speculativă a neoplatoniștilor și la filozofia religioasă a gnosticilor și a Părinților Bisericii timpurii. Se pare, așadar, că există două școli alexandrine distincte una de alta. Una este școala alexandrină de poezie și știință, cealaltă școala alexandrină de filozofie. Termenul „școală” nu înseamnă însă că a existat o sumă de oameni uniți prin principii comune sau având aceeași teorie a lucrurilor. În literatură, activitățile lor erau foarte variate; aveau în comun doar un anumit spirit sau formă. Nu exista un sistem definit de filozofie. Chiar și în școlile ulterioare de filozofie, exista o comuniune de tendințe, mai degrabă decât de principii fixe. După cucerirea romană, literatura poartă mai degrabă ștampila Romei decât a Alexandriei. Dar în Alexandria, de ceva vreme, funcționau diverse forțe, iar acestea, venind în contact cu marile schimbări spirituale din lume, au produs o a doua înflorire de activitate intelectuală, care este în general cunoscută sub numele de „școala de filosofie alexandrină”. Doctrinele acestei școli erau o fuziune a gândirii răsăritene și occidentale, combinând de obicei în proporții variate elemente ale filozofiei elenistice și evreiești, dar, în cazul pironismului, și elemente ale budismului care fuseseră aduse din India de filosoful grec Pyrrho din Elis și de care a fost foarte influențat filozoful școlii alexandrine Aenesidemus (secolul I î.H.). Stromata lui Clement din Alexandria conține cea mai veche mențiune existentă despre Buddha în literatura occidentală. Alexandria a devenit treptat un spațiu neutru al Europei, Asiei și Africii. Populația sa, la fel ca astăzi, era o colecție eterogenă din toate rasele. Alexandru plantase acolo o colonie de evrei care crescuse în număr până când la începutul erei creștine ocupau două cincimi din oraș și dețineau unele dintre cele mai înalte funcții. Fuga pruncului Iisus de prigoana lui Irod nu a fost întâmplător în Egipt - comunitatea evreiască de aici a putut oferi un sprijin Maicii Domnului și dreptului Iosif. Contactul teologiei evreiești cu speculațiile grecești a devenit marea provocare a gândirii. Ideile evreiești despre autoritatea divină și teoriile lor transcendentale ale conduitei erau deosebit de atractive pentru gânditorii greci care nu găseau nicio inspirație în intelectualismul sec al filozofiei elenistice. În același timp, evreii s-au dezbărat într-o oarecare măsură de exclusivitate și au devenit pregătiți să compare și să confrunte vechea lor teologie cu cultura cosmopolită. Între 250 î.H. și începutul erei creștine, comunitatea iudaică a produs o serie de scrieri - Pseudoepigrafele. Dintre acestea, Apocrifele conțin cu precădere idei filozofice preluate din gândirea greacă, inclusiv idei despre nemurirea sufletului. Astfel, doctrina elenistică a revelației personale a putut fi combinată cu tradiția evreiască a unei teologii complete, revelate unui popor special. Rezultatul a fost aplicarea unui sistem pur filozofic corpusului oarecum vag și neorganizat al teologiei evreiești. Conform predominanței relative a acestor două elemente au apărut gnosticismul, teologia patristică și școlile filozofice ale neopitagorismul și neoplatonismului. Prima exemplificare concretă a acestui lucru se găsește la Aristobul (c. 160 î.H.). În ceea ce-i privește pe evrei, marele nume este cel al lui Philon din secolul I. El a preluat teoriile metafizice grecești și, prin metoda alegorică, le-a interpretat în conformitate cu Revelația evreiască. S-a ocupat de (a) viața umană așa cum se explică ea prin natura relativă a omenirii față de Dumnezeu, (b) natura divină și existența lui Dumnezeu și, (c) marea doctrină Logos ca explicație a relației dintre Dumnezeu și universul material. Din aceste trei argumente, el a dezvoltat un sincretism al misticismului oriental și al metafizicii grecești pure. Prima filozofie pură a școlii alexandrine a fost neopitagorismul, al doilea și ultimul neoplatonism. Doctrinele acestuia erau o sinteză a platonismului, stoicismului și a aristotelismului, cu o doză de misticism oriental care treptat a devenit din ce în ce mai importantă. Lumea căreia i se adresau ei începuse să ceară o doctrină a mântuirii pentru a satisface sufletul uman. Au încercat să se ocupe de problema binelui și a răului. Prin urmare, s-au dedicat cercetării naturii sufletului și au afirmat că libertatea acestuia constă în comuniunea cu Dumnezeu, care trebuie realizată prin absorbție într-un fel de transă extatică. Această doctrină a atins apogeul cu Plotin; adepții ulteriori au accentuat teurgia, în lupta ei nereușită cu creștinismul. În cele din urmă, această teosofie păgână s-a mutat din Alexandria înapoi la Atena, cu Plutarh și Proclu, și s-a reflectat în mare parte în comentarii bazate în principal pe încercarea de a reorganiza filozofia antică în conformitate cu sistemul lui Plotin. Această școală a luat sfârșit sub Damascius, când împăratul Justinian a închis școlile ateniene (anul 529). Neoplatonismul a avut un efect considerabil asupra anumitor gânditori creștini de la începutul secolului al III-lea. Printre aceștia, cei mai importanți au fost Clement și Origen. De altfel, gândirea și filozofia greacă aveau să influențeze major gândirea și dogma creștină formulată în primele secole de după Hristos. Autorii cărților Noului Testament, scris în greaca epocii, au ales să folosească pentru suflet din Vechiul Testament (nephesh) termenul grecesc psyche, deși acesta are conotații mult mai ample decât termenul evreiesc. De asemenea, deși Noul Testament este continuarea și plinirea revelației dumnezeiești începută în Vechiul Testament, el (Noul Testament) propune o trihotomie trup-suflet-duh, conform gândirii grecești, cel puțin aparent străină gândirii evreiești. Mai mult, însăși ideea nemuririi sufletului, preluată parțial de evrei din filozofia greacă (fariseii credeau în nemurire, însă saducheii nu), este susținută plenar în Noul Testament, potrivit filozofiei grecești dominante în epocă. În acest context filozofic efervescent, a apărut în secolul I (după alții, în secolul al doilea), Școala Catehetică din Alexandria. Scopul școlii era de a forma apărători ai credinței creștine. Ea a căpătat o faimă mondială după ce Panten a devenit conducătorul ei în anul 180. Acesta era originar din Sicilia și, înainte de convertirea sa la creștinism, fusese un filozof stoic. Se spune că a fost convertit de unul dintre ucenicii apostolului Marcu. Ajuns la conducerea Școlii, a început imediat să introducă schimbări. A unit teologia cu filozofia, fuziune privită cu suspiciune de urmașii lui. Sub conducerea sa, Școala a devenit o instituție importantă de învățământ religios, unde elevii erau învățați de cărturari precum Athenagoras, Clement, Didymus și de marele Origen, considerat părintele criticii biblice. Mulți cercetători, precum Ieronim, au vizitat școala din Alexandria pentru a face schimb de idei și pentru a comunica direct cu învățații de aici. Scopul Școlii nu s-a limitat la subiectele teologice. În afară de subiecte precum teologia, filozofia creștină și Biblia, au fost predate și științele, matematica și literatura greacă și romană, logica și artele. Metoda comentariului prin întrebare și răspuns aici a început și, cu 15 secole înainte de Braille, elevii orbi de la această școală foloseau tehnici de scobire în lemn pentru a citi și a scrie. Susținătorii lui Panten priveau filozofia ca pe un dar al lui Dumnezeu, o lucrare a Providenței Divine, care se dorea a fi pentru neamuri ceea ce Legea era pentru evrei, și anume, mijlocul justificării lor și o pregătire pentru Evanghelie. Ei susțineau că între religia revelată și filozofia astfel înțeleasă și explicată, nu poate exista antagonism, ci că, dimpotrivă, aceasta din urmă poate fi subordonată intereselor celei dintâi în diferite moduri: (a) prin antrenarea minții să gândească și să raționeze cu precizie și astfel să pregătească mintea pentru studiul superior al teologiei, (b) prin furnizarea de dovezi și ilustrații ale multor adevăruri comune celor două științe, (c) prin descoperirea și punerea în formă științifică a adevărurilor Revelației dumnezeiești. Acestei fuziuni i s-au opus „Învățătorii Pozitivi” ai Bisericii, în special Tertulian și Ciprian. Clement (Titus Flavius Clemens) a fost succesorul lui Panten la conducerea Școlii, fiind numit în 192. Născut din părinți păgâni cu dare de mână, era un bun cunoscător al filozofiei și literaturii grecești clasice. A fost influențat de filozofia elenistică - în particular de Platon și de stoici - mai mult decât oricare alt gânditor creștin al vremii. La prelegerile sale participau un număr mare de păgâni. Începea cu acele adevăruri care puteau fi demonstrate din filozofie, în scopul de a-i conduce pe ascultătorii săi, treptat, să îmbrățișeze credința creștină. El nu s-a limitat la predare. A scris numeroase lucrări în folosul celor care nu puteau participa la prelegerile sale. Ca savant și teolog, Clement a propus o unire a misticismului neoplatonic cu spiritul practic al creștinismului. A combinat principiul vieții pure cu cel al gândirii libere și a susținut că educația trebuie să țină seama de capacitatea mentală a ascultătorului. Primele mari figuri ale Bisericii din Egipt au fost mai degrabă cărturari decât episcopi, directori ai Școlii Catehetice din Alexandria: Clement (160-215) și Origen (185-251). Ambii erau versați în filozofia greacă, iar munca vieții lor a fost una de mare integrare: au transformat creștinismul dintr-un cult localizat pentru cea mai săracă clasă socială într-o religie deplină, cu o filozofie și o cosmologie. Sinodul ecumenic de la Constantinopol din anul 381, ținut la puțin timp după moartea lui Atanasie al Alexandriei, a avut efecte dramatice pentru Egipt. După declararea întâietății episcopului Romei în fața celui alexandrin, revoltele locale au distrus măreața școală din Alexandria.