NOI EVOLUȚII/INVOLUȚII ÎN REPUBLICA NICUȘORISTAN.

 

NOI EVOLUȚII/INVOLUȚII ÎN REPUBLICA NICUȘORISTAN

1. Prigonirea Sfinților închisorilor:

 Portretele lui Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu și Ilie Lăcătușu, recent pictate pe capela cu hramul „Martiri și Mărturisitori ai Temnițelor Comuniste” din Parohia Apărătorii Patriei II din București, au fost șterse, potrivit Arhiepiscopiei Bucureștiului. Acțiunea s-a petrecut după ce o publicație de tip UM de Presă a sesizat public existența celor patru icoane și a cerut Arhiepiscopiei un punct de vedere. În loc să apere memoria Sfinților Închisorilor, autoritatea eclesiastică a decis distrugerea lor și comunicarea, plăcută progresiștilor care conduc țara, că „Biserica se delimitează de extremiști.” Lui Valeriu Gafencu i s-a spus Sfântul închisorilor. A fost considerat de către evreul creștinat, Nicolae Steinhard,  „un model de rezistență spirituală în fața răului.” Legea Vexler nu a intrat încă în vigoare, iar autoritățile statului sunt luate cu asalt de petiții pentru schimbarea numelui școlilor, a străzilor, dărâmarea statuilor, într-un adevărat proces de distrugere a memoriei, proces care poartă numele de „cancel culture” în occident. Progresiștii români, în majoritate nepoți ai bolșevicilor care au comunizat țara, și-au făcut din lupta cu trecutul legionar un stindard al existenței pământești. Ei nu pot guverna pentru că trec pe strada Mircea Vulcănescu sau că dau în nas cu statuia lui Gafencu? Comunismul s-a instaurat în România, tot prin inventarea unui dușman comun: burghezia. După alungarea Regelui, regimul totalitar  trece la naționalizarea băncilor, fabricilor, impunerea cenzurii, a controlului asupra culturii și asupra Bisericii, iar între 1949-1962 are loc colectivizarea în agricultură. Cenzura a durat aproape jumătate de secol, timp în care era interzis să vorbești despre Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu. De menționat e că în lipsă de magistrați (niciun judecător de scaun n-a vrut să fie colaboraționist), procurorii și judecătorii racolați dintre elementele declasate ale comunităților i-au acuzat pe toți adversarii regimului de apartenență la mișcarea legionară, care n-a fost declarată organizație criminală la Procesul de la Nurnberg. Valeriu Gafencu a făcut parte din „Frățiile de cruce”, organizație care apare în lista lui Vexler. În concluzie, Sfinții închisorilor au putut fi mărturisiți doar 36 de ani. Sunt condamnați a doua oară de către o justiție adhoc, sectară și lipsită de Dumnezeu.

P.S. Cineva se întreba de ce Ana Pauker și cu Dej (care au băgat spaima-n burghezi) nu sunt considerați extremiști?

2. Asaltul mascaților în celulula lui Potra ajunge în presa americană:

 Guvernul român controlat de globalisti, considerat pe scară largă ca fiind ilegitim după anularea primului tur al alegerilor prezidențiale din 2024 și interzicerea candidatului favorit, Călin Georgescu, a depășit încă o linie înfiorătoare, odată cu dezvăluirile tulburătoare din interiorul închisorii Rahova. Ceea ce se desfășoară pare mai puțin a justiție și mai mult a o campanie coordonată de intimidare împotriva figurilor național-conservatoare, care refuză să se încline în fața puterii globaliste brutale, scrie the Gatewaypundit. Horațiu Potra, un inculpat cheie din cercurile conservatoare și antiglobaliste din jurul lui Călin Georgescu, câștigătorul primului tur al alegerilor prezidențiale din 2024 din România, a fost agresat brutal în celula sa, într-una din nopți. Conform relatărilor echipei sale juridice, deținuți mascați au intrat în celula sa și l-au bătut până și-a pierdut cunoștința, ridicând semne de întrebare serioase cu privire la cine a autorizat sau facilitat atacul.

3. „Performanța” lui Daniel David: 31.508 posturi pierdute, două treimi din diminuarea totală a personalului din administraţie:

 Daniel David poate rămâne în istorie ca ministrul-killer al profesorilor. A reușit să distrugă 12% din posturile din Educație, raportând premierului depășirea de plan. Din planul lui Ilie Bolojan de reducere a personalului din administrația publică, fostul rector al Universității Babes Bolyai a isprăvit două treimi. Bilanţul public prezentat de Daniel David după demisia de la şefia Ministerului Educaţiei evită complet una dintre cele mai importante transformări produse în sistemul de educaţie în 2025: diminuarea drastică a numărului de angajaţi, scrie EduPedu. Datele oficiale ale Ministerului Finanţelor indică faptul că Educaţia este sectorul cu cea mai mare reducere de personal din întreaga administraţie publică, în primele nouă luni ale anului. Conform situaţiilor publicate de Ministerul Finanţelor, în ianuarie 2025, Ministerul Educaţiei avea 308.052 posturi ocupate. În septembrie 2025, acelaşi indicator arată doar 276.544 posturi ocupate în cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Astfel, într-un interval de numai nouă luni, s-au pierdut 31.508 posturi. Această scădere este fără precedent, în raport cu restul administraţiei publice. În aceeaşi perioadă, numărul total al posturilor ocupate în instituţiile publice centrale şi locale a coborât de la 1.312.508 la 1.264.845, ceea ce înseamnă o reducere de 47.663 de posturi. Practic, sistemul de educaţie concentrează aproximativ două treimi din diminuarea totală a personalului din administraţie, în condiţiile în care nicio altă instituţie nu se apropie de o reducere de asemenea amploare, celelalte ministere raportând scăderi de ordinul sutelor sau miilor de posturi, nu al zecilor de mii.

4. Ce ascund politicienii de la București: România va credita Ucraina cu 4,4 mld de euro, conform Politico:

 Comisia Europeană se așteaptă ca statele cu economiile cele mai puternice ale UE - Germania, Franța și Italia - să își asume rolul principal într-un sistem de garanții care ar permite acordarea unui împrumut de urgență de 210 miliarde de euro pentru Ucraina. România, care se confruntă cu un deficit bugetar sever și aplică măsuri de austeritate, ar putea, totuși, oferi miliarde de euro pentru sprijinirea Kievului, scrie Maszol, care citează Politico. Distribuirea garanțiilor se face proporțional între statele membre, însă sumele pot crește, dacă unele țări - precum Ungaria - refuză să participe la acțiune. Contribuția estimată a României este de 4,4 miliarde de euro, ceea ce o plasează, alături de Irlanda, Danemarca și Austria, în zona de mijloc a clasamentului statelor UE. Bucureștiul nu a făcut deocamdată declarații pe această temă, dar aprobarea este considerată foarte probabilă, în pofida situației financiare extrem de dificile a țării și a seriei de măsuri de austeritate prin care guvernul încearcă să reducă deficitul bugetar foarte ridicat, mai scrie Maszol. Într-un interviu acordat relativ recent Realității Plus, fostul premier Marcel Ciolacu a recunoscut că România a dat Ucrainei, în timpul mandatului său, 1% din PIB ajutor direct (adică 3,4 mld euro) și încă 2% - ajutor indirect, deci undeva aproape de 12 miliarde de euro/an.

5. O publicație americană se întreabă: A fost Nicușor Dan parte a conspirației împotriva lui Călin Georgescu?

 Publicația americană conservatoare Gate way Pundit analizează dezvăluirea de presă  din noiembrie legată de apariția tv a lui Nicușor Dan, încă din seara primului tur de scrutin de la alegerile prezidențiale de anul trecut, anulate de Curtea Constituțională a României.

 Iată textul! „În timp ce secțiile de votare se închideau în toată România, primarul Bucureștiului, Nicușor Dan, a apărut la B1 TV, în seara zilei de 24 noiembrie 2024, o apariție care merită acum o analiză mult mai amănunțită. Voturile nu fuseseră numărate. Buletinele de vot din diaspora erau încă în tranzit. Nicio agenție nu oferise vreun indiciu despre care candidați ar intra în turul doi. Dar Nicușor Dan s-a comportat ca și cum rezultatul ar fi fost deja decis sau - mai degrabă - ca și cum o criză ar fi fost deja declanșată. Ciudat este că, la vremea apariției sale la televiziune, nu existau date oficiale disponibile, dar Dan cerea cu titlul de urgență investigații privind „operațiunile de influență” de pe TikTok, „finanțarea ascunsă” și ceea ce a numit „ascensiunea bruscă” a candidatului outsider Călin Georgescu. Avertismentul său a venit înainte ca publicul să știe că se întâmpla ceva neobișnuit. „Instituțiile statului trebuie să acționeze acum,” a declarat N. Dan, apărând mai mult ca cineva care transmite un mesaj planificat dinainte. Pentru susținătorii lui Georgescu - considerat un reformator naționalist din afara orbitei rețelelor politice globaliste - comentariile lui N. Dan au stârnit imediat suspiciuni. De ce unul dintre tehnocrații liberali ai sistemului sugera o interferență în alegeri, înainte ca rezultatele să fie comunicate? Câteva săptămâni mai târziu, țara a fost martora a ceva fără precedent: România a anulat primul tur al alegerilor. Și chiar ideile pe care N. Dan le-a prezentat la televizor au compus tabloul de justificări în favoarea anulării acestora. Secvența este izbitoare. Avertismentele lui N. Dan nu au urmat narațiunea statului. Au precedat-o. Acest fapt în sine a stârnit îngrijorare în rândul celor care cred că establishmentul liberal al României este din ce în ce mai aliniat cu Bruxelles-ul, cu birocrații NATO și agendele globale de reglementare digitală, și, care au văzut ascensiunea lui Georgescu ca pe o amenințare directă la adresa puterii lor. N. Dan a prezentat în mod constant mediul electoral din 2024 ca fiind atacat de „dezinformare”. În interviurile ulterioare, el a pledat pentru o putere mai mare a statului asupra libertății de exprimare online, argumentând că România trebuie să reconsidere „cât de departe merge libertatea de exprimare” și când „dezinformarea trebuie limitată.” Pentru critici, acest lucru suna mai puțin a protejarea democrației și mai mult a repeta o justificare pentru controlul acesteia. Declarațiile sale au apărut mai puțin în apărarea democrației, ci mai mult o justificare a controlului societății. O transcriere a apariției lui N. Dan din 24 noiembrie - difuzată pe scară largă - sugerează că el știa, înaintea opiniei publice, rezultatul voturilor. Această posibilitate ridică o întrebare îngrijorătoare: l-au informat serviciile de informații, agenții politici sau ONG-urile aliniate, pe N. Dan, dinainte de afișarea rezultatelor? Ieșirea lui Nicușor Dan ar putea fi interpretată nu ca pe un act de premeditare, ci ca un prim pas, parte dintr-o strategie mai amplă: delegitimizarea candidatului din afara grupului, invalidarea votului și remodelarea alegerilor. Desigur, autoritățile statului susțin că anularea a fost legală și necesară. Acest lucru impune o întrebare incomodă: când un politician prezice o criză cu o precizie uimitoare, este vigilent sau - pur și simplu - urmează instrucțiuni? De ce a vorbit N. Dan exact în acel moment, cu câteva ore înainte de a fi cunoscute rezultatele? Cine i-a furnizat informații despre comportamentul online și fluxurile de finanțare legate de campania lui Georgescu? Pentru un om a cărui imagine publică se bazează pe faptul că este o figură independentă, episodul ridică îndoieli cu privire la cine l-a propulsat cu adevărat la putere. A acționat N. Dan ca un gardian al democrației sau ca interfață docilă a unor establishment-uri politice, dornice să neutralizeze un outsider? Rămâne de văzut dacă Nicușor Dan este nevinovat, indus în eroare sau direct implicat. Dar cronologia este imposibil de ignorat: un politician vorbește despre anulare și influență străină, înainte ca procesul democratic să se fi desfășurat. România merită răspunsuri. Și până când vor apărea aceste răspunsuri, legitimitatea președinției lui N. Dan va rămâne umbrită de o întrebare care refuză să se estompeze: A avertizat Nicușor Dan despre o criză sau a contribuit la crearea ei, pentru a-l opri  pe Călin Georgescu?” - scrie Robert Somenson, editorialistul the Gatewey Pundit.

6. Maduro de Dâmbovița:

 Președintele desemnat (pentru cei care înțeleg!) și-a dat arama pe față. Ecce homo. Viclean și iezuit, președintele desemnat este mai cinic decât bănuim. Când și-a făcut aparația în colegiul electoral, pe  Agamiță Dandanache toți îl credeau prost. Ca până la urmă să se dovedească mai veros și mai ticălos decât toți cațavencii și tipăteștii urbei la un loc. Nicușor, copil viclean de casă (apud Elena Lasconi), a arătat cine este cu adevărat. El ne-a anunțat că, „imediat după sărbători”, va organiza „un referendum în cadrul corpului magistraţilor”, cu o singură întrebare:  „CSM acţionează în interes public sau acţionează în interesul unui grup din interiorul sistemului judiciar?”. Iar dacă răspunsul e că nu reprezintă interesul public, „CSM va pleca de urgenţă”. Adică îi va da el afară prin decret prezidențial? Sau va cere să li se facă dosare penale in corpore, cum  proceda unul dintre predecesorii săi? Nicăieri nu scrie că președintele poate „organiza” referendumuri pe categorii profesionale. Mâine poimâine poate „organiza” un referendum pentru membrii Parlamentului, cu aceeași întrebare. Ce-o însemna „interes public”, după mintea președintelui desemnat? Care este etalonul cu care va măsura el interesul public? Tot din „interes public” s-au anulat alegerile, ca să i se facă loc lui să candideze?

„Dictatoraș de operetă”:

 Președintele acestui stat membru UE anunță decizii unipersonale ca un fel de Maduro de Dâmbovița Oamenii normali la cap trebuie că au rămas mască. Președintele României nu poate face referendum în justiție și nu poate demite Consiliul Superior al Magistraturii. „E nebunia unui dictatoraș de operetă care și-a uitat pastilele”, a sintetizat întreaga situație avocatul Toni Neacșu, fost judecător și membru al CSM. Într-un stat democratic, declarațiile sale  ar da foc la țară. Nu mai spun ce s-ar fi întâmplat dacă foștii președinți ai țării - oricare dintre ei ei, nu mai vorbesc de Ion Iliescu - ar fi făcut asemenea declarații. Viclenia l-a trădat. I-au ieșit la iveală caracterul și intențiile. Huligansimul politic și vocația dictatorială. Cum adică „CSM va pleca de urgență”? La ordinul său? Membrii Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleși prin votul secret, direct și personal al magistraților în cadrul unor adunări generale. Cei desemnați sunt apoi supuși votului din Senat. Componența acestui CSM, bună sau rea, este rezultatul unui vot al breslei și al altuia dat de Senatul României. Cum va face președintele desemnat ca acest „CSM să plece de urgență”? Președintele desemnat se mira că, „pentru discuțiile de azi, de la Cotroceni s-au anunțat doar vreo 40 de magistrați, față de  cele o mie de persoane care au semnat scrisoarea de aplaudare a reportajului de la Recorder.” N-au fost chiar o mie. Iar dintre cei care au semnat inițial, mulți s-au retras după ce textul scrisorii a fost modificat într-un sens politic. Prezența derizorie a magistraților la chemarea sa exprimă încrederea scăzută pe care magistrații o au în noul locatar de la Cotroceni. Dar mai este și răsplata pe care președintele desemnat o primește pentru maniera parșivă în care a vrut să se amestece în bucătăria justiției, bazându-se pe niște turnători mai mult sau mai puțin anonimi.

Răfuilă pentru procesele pierdute la Capitală:

 Un președinte constituțional este mediator, nu părtinitor. Trebuia să invite la dezbatere nu doar pe cei care acuză, ci și pe cei incriminați - respectiv conducerea ÎCCJ, conducerea Curții de Apel București și conducerea Secției de judecători de la CSM. Aceasta era singura conduită constituțională posibilă pe care  o putea avea în situația dată. Or, prin declarația sa,  președintele desemnat își anunță de fapt intenția de a smulge sistemului de justiție dreptul obținut cu atâta trudă de a se organiza și funcționa în mod independent. Într-un gest cinic, președintele desemnat a ținut înadins să facă acest anunț în ziua în care se împlineau 36 de ani de la declanșarea revoluției în București. A avut tupeul să afirme că  „trebuie să fim la înălțimea idealurilor” acelui eveniment chiar în  momentul în care lovea la temelia acelor idealuri - independența justiției. În opinia avocatului Toni Neacșu, „președintele CSM are obligația să sesizeze Curtea Constituțională cu soluționarea conflictului creat prin aceste declarații de intenții. CSM este autoritate constituțională, parte a autorității judecătorești, garantul independenței justiției și total independent față de amestecul puterii executive”, a mai spus Neacșu. Dinspre opoziție, deocamdată „se aude” o tăcere mormântală. Pentru PSD este încă o șansă să-și mai recupereze din demnitatea politică. În timp ce președintele desemnat făcea la Cotroceni această declarație uluitoiare, la Guvern s-a auzit țipătul de ajutor al noului primar general al Capitalei, Ciprian Ciucu. Acesta s-a luat cu mâinile de cap văzând starea financiară pe care a găsit-o în primărie. Tutorele său Bolojan l-a chemat  și pe ministrul de finanțe și toți trei încearcă să găsească soluții de salvare pentru bugetul Capitalei. Moștenirea lăsată de Nicușor Dan este dezastruoasă, dar toți merg pe burtă. D-aia trebuia să câștige Drulă, ca să ascundă cu totul sub cheie gestiunea falimentară a fostului primar general. Cele două evenimente au o legătură. Nicușor Dan, în campania pentru locale din  primăvara anului trecut se bătea cu cărămida în piept că a salvat capitala de la faliment. O minciună gogonată, demontată cu cifre de contracandidatul său de atunci, liberalul Sebastian Burduja. În realitate, gestiunea condusă de Nicușor Dan la capitală a fost una catastrofală. Cifrele sunt edificatoare. După 3 ani și jumătate de mandat ai lui Nicușor Dan, datoria primăriei era mai mare cu jumătate de miliard de lei față de anul 2020, când preluase mandatul,  arăta Burduja. Asta în timp ce veniturile anuale din anii 2022 și 2023 au fost de peste 7 miliarde lei, duble față de același an 2020. Deci, la venituri duble, datoria nu numai că n-a scăzut, dar a mai și crescut. Devoalarea siuației reale din primărie a fost un act de curaj din partea liberalului Sebastian Burduja - pe atunci ministru al Energiei și contracandidat al lui Nicușor Dan. Dar curajul acela l-a costat ulterior postul de ministru, când n-a mai încăput în guvernul Bolojan, hirotonisit de același Nicușor Dan, după ce a ajuns președinte. Printre  datoriile pe care le-a moștenit Ciprian Ciucu se află daunele imense care trebuie plătite anul viitor ca urmare a proceselor pierdute de fostul primar general Nicușor Dan. Actualul președinte desemnat a fost un procesoman înfocat. Pasiunea lui pentru procese și obsesia pentru „mafia imobiliară” au atins niveluri paranoide. A intentat și a pierdut  procese pe linie, plătind sume imense celor 6 firme de avocatură angajate special pentru astfel de răfuieli. Și în ziua de azi ronțăie permanent marota „mafiei imobiliare” crezând că lumea cade pe spate. Or, cu lupta împotriva mafiei de orice fel se ocupă DIICOT, nu primăria și nici primarul general. Iar la DIICOT nu există - cel puțin la vedere - niciun dosar împotriva „mafiei imobiliare” despre care tot pomenește Nicușor Dan. Pierzând procese în serie, actualul președinte desemnat a acumulat o  frustrare imensă față de judecători și procurori. Nici nu se instalase bine la Cotroceni când a anunțat că va schimba șefii de la DNA și de la Parchetul general. Dorința de răfuială care a mocnit în el a izbucnit acum în toată splendoarea. Numai că a dat peste răscoale. Ce a declarat legat de așa-zisul referendum nu este o greșeală, este modul de a gândi al președintelui desemnat. Există o vorbă: ai grijă la gândurile tale, căci vor deveni cuvinte; ai grijă la cuvintele tale, căci devin acţiuni; ai grijă la acţiunile tale, căci devin obiceiuri; ai grijă la obiceiurile tale, căci devin caracterul tău; ai grijă la caracterul tău, căci devine destinul tău. În mod normal, prin ce a declarat, acest Nicușor Dan, copil viclean de casă (apud Elena Lasconi) și-a pecetluit destinul. Dar numai în cazul în care PSD, vrând să se salveze în ceasul al 12-lea, va vota cererea de suspendare!

7. Alt „cumplit meșteșug de tâmpenie”:

 De câte ori dau pe undeva de ONG-ul Declic, îmi vine în minte nu figura lui  Anton Pann cu a sa „dacă nema putirință, geaba  chichirez  gâlceavă”, ci figura lui Ion Creangă, scăpând din colțul gurii sale șugubețe altă formulare celebră: „cumplit meșteșug de tâmpenie”. Sună la fix! Declic, un ONG născut din calculatorul unei perechi refugiate într-un sat, lansează adeseori pe net campanii care prefațează  viitoarele măsuri ale statului român. Parcă de la distanță ar intra într-o stranie vibrație cu subconștientul gândirii celor de la București, abia cățărați în fruntea  țării. Cu câteva zile, săptămâni sau luni înainte, ei prevăd măsurile și inițiativele puterii. Și le pregătesc terenul, ademenesc opinia publică și lansează campania de „însămânțare” (elaborare) a legislației. Mai săptămânile trecute, au lansat Petiția-chemare cu Nicușor  Dan în fruntea luptei contra războiului hibrid. Acum, după ce documentarul Recorder a izbutit să fie pretext de incendiat  scena publică, iaca mai lansează și Declic o petiție. Pică la marele fix. Parcă ar fi la comandă! N-am putut să dorm și tocmai ce-am aflat: „Dacă nici tu nu ai putut să dormi după ce ai văzut investigația Recorder despre cum justiția a fost capturată de un grup de interese și ai senzația că oamenii cinstiți pierd mereu, implică-te și semnează petiția Declic și Funky Citizens pentru reformarea legilor care ar trebui să protejeze dreptatea. Da, semnez pentru modificarea Legilor Justiției. Sute de mii de oameni au aflat direct ce spun magistrații onești de ani de zile, în cercuri restrânse: conducerea instanțelor și a parchetelor a ajuns sub influența unor politicieni și șefi din justiție conectați între ei. Investigația Recorder dă voce unor profesioniști care arată problemele din Justiție: dosare importante îngropate, abuzuri acoperite, marea corupție protejată. În centrul acestei rețele de influență sunt nume care mențin controlul asupra funcțiilor de putere din justiție: Lia Savonea, judecătoarea responsabilă pentru închiderea unor mari dosare de corupție și pentru presiuni prin Consiliul Superior al Magistraturii, și Cătălin Predoiu, politicianul etern ministru la Justiție, care a girat multe dintre legile ce au permis consolidarea acestui control politic”.

 Ați înțeles? Cei care au vorbit la Recorder sunt „magistrații onești”. Restul până la 10 mii sunt vai de capul lor sau nemernici, agățați în rețele de influență. În centrul rețelelor, Lia Savonea și Cătălin Predoiu, cei care trebuie debarcați pentru a oferi lui Nicușor Dan posibilitatea de a-și numi oamenii la toate  Parchetele, la Serviciile secrete, la Poliție. Semnați și sprijiniți schimbarea Legilor Justiției pentru că, fără modificarea lor,ai lui Nicușor nu pot face nimic! Ce trudă suspectă, telepatică, de ONG hipermilitant.  Declic este ancorat pe net la proletariatul nostru digital și este mereu pus pe treabă. Adică să ajute la mișcări importante unde Puterea este aproape neputincioasă. Mai simplu. Îi prestează la modul oengistic un serviciu tip „mură-n gură”! Să  vedeți ce alte campanii și petiții au mai comis cei doi de la Declic, sprijiniți de voluntari și de nu știu cine (aici chiar este  chichirez gâlceavă!). Ca să nu vă trmit pe net, copiez și eu câteva titluri de campanie de pe prolificul și agitatul lor site:

- Fără hidrocentrale în parcuri naționale; Opriți Hidrocentrala de la Răstolnița; Nu prelungiți licențele miniere la Roșia Montamnă și Certej; Vrem acces liber în păduri; Nu mineritului industrial la scară mare în Europa; Stop finanțării pentru proiectele comuniste; Salvați râurile de hidrocentrale ilegale în arii protejate; Judecători Onești  revocați-o pe șefa CSM, Cerem demisia șefului poliției Prahova; Opriți cumpărarea presei de către partide (nu infestarea ei de SRI - precizarea mea); Contraceptive gratuite pentru tineri; Cerem revizuirea hotărârii din dosarul Gheorghe Ursu; Vrem acces gratuit la servicii psihologice; Opriți propagarea extremismului în mediul on line (și nu mai râdeți de Nicușor Dan - precizarea mea!); Tăiați subvenția partidelor acum; Nu măriți TVA înainte să-l colectați de la toți; Vrem un procuror general care să ancheteze extremiștii; Numiți șef la SRI înainte de alegeri; Marcel Ciolacu susține-o pe Elena Lasconi; Monitorizați prădătorii sexuali, opriți recidiva; Pedepsiți traficanții de droguri, nu consumatorii; Ciolacu, Rafila trebuie să plece; DNA, scoateți corupția din lăcașele de cult; Măriți distanța de siguranță față de stațiile GPL; Afară cu Budai și Firea; Cerem demiterea lui Toni Greblă; etc., etc.. Nu știu de ce, dar mie toată mașinăria asta gestionată de un cuplu și de niște colaboratori, amplificată de acoperiții subordonați și cumpărați din presă, pare că pică întotdeauna  pe agenda politică a cuiva și trimite la un subteran care îmi scapă. Chiar pare a fi un soi de „cumplit meșeteșug de tâmpenie” strecurat într-un chichirez  gâlceavă ales sau recomandat cu grijă. N-am făcut trei ture prin cameră și n-am schimbat două site-uri că am dat peste știrea legată cu ață de câlți de petiția ONG-ului Declic: „Se constituie Comitetul pentru analiza şi revizuirea legislaţiei din domeniul Justiţiei, denumit în continuare Comitetul, organism fără personalitate juridică, cu caracter consultativ. Comitetul este condus de reprezentantul Cancelariei Prim-ministrului care are calitatea de preşedinte.” Curată lucrătură cusută cu sfoară albă pe la toate încheieturile bunului simț!

8. S-a încheiat sezonul politic 2025:

 Este momentul bilanțurilor de final de an, deci e și timpul să analizăm cu ce ne-am ales după guvernări de coșmar și seria de alegeri terminate cu cele din București, asta ca să pricepem corect ce ne așteaptă în 2026. În 2025, am avut parte de guvernările Ciolacu și Bolojan. Prima dintre ele a fost avariată grav prin insuccesul electoral al pesedistului, dar mai ales din cauza dărâmării democrației românești prin decizia de anulare a turului 2, în decembrie 2024, și prelungirea ilegală a mandatului 2 al lui Klaus Johannis. Apoi, din iunie 2025, a fost scoasă cu forcepsul guvernarea Bolojan, ce a readus USR la putere. Dacă în lunile lui Ciolacu s-a cheltuit în exces și fără eficiență, mai ales în scopuri electorale, de când a venit Bolojan s-a instalat un haos administrativ, generat prin deciziile de tăieri salariale nefinalizate și manageriate la întâmplare, creșteri de taxe, dar și scandaluri cotidiene, amorsate mai ales din zona USR. UDMR și PNL nu și-au făcut simțită prezența la guvernare, iar PSD s-a complăcut să stea la galerie și să huiduie fără efect. Pesediștii și-au subordonat, de fapt, strategia intereselor legate de alegerea lui Grindeanu ca președinte de partid. Țara mai degrabă n-a fost condusă și de la Cotroceni, acolo unde câteva luni a călcat apa interimarul Bolojan, preocupat, la rândul său, doar să așeze în funcții oamenii rețelei Coldea-Kovesi, apoi, din luna mai, a urmat Nicușor Dan, care abia acum pare că a priceput că e președinte; a stat o jumătate de an fiind ținta ironiilor interne și internaționale. În fața acestor aberații, românii n-au avut prea multe de spus. Au protestat doar pe rețelele de socializare, s-au mobilizat doar la prezidențialele din luna mai, dar atunci li s-a dat peste bot, fiindu-ne impus președintele; în final, românii au acceptat și asta și au plecat prin vacanțe. Legat de alegeri, rămânând din 2024 cu restanța prezidențialelor, a trebuit să le organizăm din nou, în luna mai, însă în condiții net diferite. Observând că cetățenii României nu se revoltă în stradă, sistemul din SECURISTAN a organizat un scrutin pe butoane, prin care a fost impus cel ce nu părea să aibă decât șansa a treia, anume Nicușor Dan. Au fost eliminați din competiție Diana Șoșoacă și Călin Georgescu, apoi în turul întâi a fost trădat masiv Crin Antonescu, iar în final a fost fraudat votul în favoarea lui George Simion și așa s-a scris istoria electorală în 2025, în țara unde voturile se contabilizează încă de un serviciu secret, iar partidele politice nu mai fac numărătoare paralelă. Seria de alegeri românești s-a încheiat doar pe 7 decembrie, unde, la București, se spera la o reparație, ce să mai respectabilizeze România după un an de derapaje grave. Nu s-a reușit nici asta, deoarece miza Factorului Extern devenise menținerea în funcție a premierului Bolojan și așa a fost impus ca primar liberalul Ciprian Ciucu, iar, din nou, toată lumea tace, deși se știe că acesta n-a avut voturile necesare pentru ca să ajungă primar, a fost pus tot din pix, și repet, în țara unde voturile se contabilizează încă de un serviciu secret, iar partidele nu mai fac numărătoare paralelă. Așa încheiem anul 2025, dar bomba va fi lansată în mai puțin de o săptămână, când taxele vor crește amețitor, iar buzunarele românilor vor fi golite, inclusiv prin plata facturilor de iarnă. Între timp, atenția a fost monopolizată de lupta din justiție, una tot pentru privilegii și putere, dar românii sunt preocupați de petrecerile și concediile de Crăciun și Revelion.  Toți știm însă că, la final de 2025 și început de 2026, suntem și mai săraci și mai proști. La Budapesta, Viena, Paris, ba chiar și la Praga, mai ales la Bruxelles, s-au urzit deja planurile de acaparare a resurselor României. Aceste planuri vor fi implementate imediat după ce se vor înțelege între ei referitor la împărțeală. România nu va mai fi consultată pentru a-și da acceptul, deciziile de devalizare vor fi executate în viteză, în primăvara următoare. Practic, vom afla ce-am pățit doar după execuție. Dar nu vom mai avea nici măcar scuza că n-am fi știut dinainte. Știm, dar nu mai putem face nimic; desigur, era să uit: în afara faptului că putem urla pe rețelele de socializare!

HOLOCAUSTUL - DE CE AR TREBUI SĂ NE INTERESEZE?

 

HOLOCAUSTUL - DE CE AR TREBUI SĂ NE INTERESEZE?

 „A avut loc el în realitate? Este important să ştim acest lucru? De ce ar trebui să mă intereseze?” Mulţi îşi pun uneori astfel de întrebări în legătură cu Holocaustul. Omenirea ar trebui să se intereseze de Holocaust, printre altele, pentru a veghea ca istoria să nu se mai repete. Primo Levi, supravieţuitor al unui lagăr de concentrare, şi-a exprimat îndoielile cu privire la dispariţia reală a mentalităţii lagărelor de concentrare. „În ce proporţie este trecutul pe cale să reapară? În ce măsură a reapărut deja?” întreabă el. „În această lume plină de atâtea ameninţări, ce putem face în mod individual pentru ca cel puţin această ameninţare să dispară?” Prin aceste cuvinte, Primo Levi exprima îngrijorarea tuturor celor care se întreabă dacă ororile Holocaustului ar putea să se producă din nou. Ce răspuns oferă istoria recentă? Aşa cum o mărturisesc rapoartele din diferite ţări, începînd din 1945, existenţa atrocităţilor, genocidelor, torturilor, a escadroanelor morţii, precum şi a persoanelor „dispărute” sau „lichidate”, constituie dovada că mentalitatea care a justificat lagărele de concentrare este încă vie şi activă. De altfel, pentru supravieţuitori - copiii, rudele şi prietenii victimelor - realitatea istorică are mare importanţă. Istoria se bazează pe fapte dovedite şi persoane reale. Este important oare să ştim dacă Iisus este un personaj mitologic sau nu? Dacă Napoleon sau Mahomed, profetul Islamului, au existat cu adevărat? Bineînţeles, căci aceşti oameni au schimbat cursul istoriei. Tot astfel, Holocaustul constituie probabil cea mai teribilă lovitură adusă vreodată lumii civilizate. Aşa cum spune Primo Levi, „niciodată nu au fost distruse atâtea vieţi în aşa puţin timp şi cu o atât de lucidă combinaţie de ingeniozitate tehnologică, de fanatism şi cruzime”. Unii se îndoiesc însă că Holocaustul a avut loc în realitate, că este deci un fapt istoric.

1. Holocaustul - A avut loc în realitate?

 În mod surprinzător, există o minoritate de oameni care pretind că Holocaustul nu a existat aşa cum a fost el descris în istoria modernă. În cartea sa „Did Six Million Really Die? The Truth at Last” (Şase milioane de morţi? În sfîrşit adevărul), Richard Harwood scrie: „Afirmaţia potrivit căreia şase milioane de evrei ar fi murit în cursul celui de-al doilea război mondial, ca victime ale politicii oficiale de exterminare adoptate de Germania, este total lipsită de fundament”. Iată nişte cuvinte care ridică un oarecare număr de întrebări: Au ordonat naziştii exterminarea evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial? Este adevărat că patru până la şase milioane de evrei au murit în lagărele de concentrare? Au existat în realitate camerele de gazare? Sau toate acestea nu sunt decât o denaturare a istoriei Germaniei? Istoricii revizionişti pretind că aceste evenimente nu ar fi avut loc. După spusele lor, nu ar fi murit decât cel mult câteva mii de evrei, însă majoritatea celorlalţi au fost evacuaţi în alte ţări. Această controversă a fost scoasă în evidenţă, în urmă cu mai mulți ani, în Canada, unde a constituit obiectul unui proces. Potrivit cu „Globe and Mail” din Toronto, un emigrant german a fost învinuit în faţa instanţei pentru că negase Holocaustul şi „publicase în deplină cunoştinţă de cauză informaţii false, care puteau să atenteze la toleranţa socială sau rasială”. El a fost condamnat la 15 luni închisoare iar publicarea tezelor sale revizioniste a fost interzisă. În Germania, a fost modificată în 1995 o lege împotriva defăimării, pentru a le permite, chiar şi ne-evreilor, să depună plângere împotriva „oricărei persoane care insultă, defăimează, calomniază sau denigrează pe cei care şi-au pierdut viaţa ca victime ale naţional-socialismului sau ale oricărui alt regim tiranic sau despotic”. Potrivit cu „Hamburger Abendblatt”, această lege „a făcut pasibilă de condamnare negarea uciderii evreilor în lagărele de concentrare ale dictaturii naziste”. Dincolo de Rin, negarea Holocaustului este adesea numită „minciuna de la Auschwitz”. La Auschwitz (în prezent Oswiȩcim), în Polonia, se găsea odiosul lagăr de concentrare unde naziştii au comis execuţii în masă. Potrivit presei germane, extremiştii de dreapta încearcă să ascundă sau să conteste aceste evenimente, de unde şi expresia „minciuna de la Auschwitz”.

Emigrare sau exterminare:

 Existenţa în zilele noastre a milioane de evrei de origine europeană dovedeşte că naziştii nu au reuşit să distrugă populaţia evreiască din Europa. De fapt, numeroşi evrei au scăpat din lagărele de concentrare şi de la tentativa de exterminare. Acest fapt este confirmat de istoricul William Shirer în cartea sa „20th Century Journey - The Nightmare Years 1930-1940”: „Nu toţi evreii din Austria au murit în lagărele sau închisorile naziste. Multora dintre ei li s-a îngăduit să-şi răscumpere întoarcerea în ţara lor, în general cu preţul averii lor. (...). Aproape jumătate din cei 180 000 de evrei din Viena şi-au plătit în acest fel libertatea, înainte de începerea Holocaustului”. Acest trafic s-a derulat mai ales în timpul anilor ’30. A fost creat chiar şi Serviciul de emigrare a evreilor, condus de Reinhard Heydrich. Dar, aşa cum explică Shirer, „mai târziu, acesta va deveni un organism nu de emigrare, ci de exterminare, având misiunea să organizeze asasinarea a peste patru milioane de evrei”. Această „soluţie finală” a fost condusă de Adolf Eichmann, care a fost mai târziu executat în Israel pentru crimele de război. Naziştii dispuneau pe lângă lagărele de concentrare şi de alte mijloace pentru a-i elimina pe cei pe care îi considerau drept fiinţe de rasă inferioară, sub-umană. Înfricoşătoarele Einsatzgruppen (Grupuri speciale de acţiune) urmau îndeaproape armata invadatoare, „unicul lor obiectiv fiind masacrarea sistematică a evreilor. (...). Alipite de trupele din prima linie, pentru ca nimeni să nu le scape din plasă, Einsatzgruppen au ucis cu brutalitate, au împuns cu baioneta, au ars, au torturat, au bătut până au omorât sau au îngropat de vii aproximativ o jumătate de milion de evrei în cursul primelor şase luni de campanile”. – „Hitler’s Samurai - The Waffen-SS in Action” (Samuraii lui Hitler - Waffen-SS în acţiune) de Bruce Quarrie. Vi se par greu de crezut aceste cifre? În medie, acestea reprezintă mai puţin de un asasinat pe zi pentru fiecare din cei 3 000 de membri ai acestor unităţi speciale. Atunci când aceste grupuri speciale de acţiune au intrat pe teritoriul sovietic, un bilanţ incomplet se referea la „peste 900 000 de morţi, care nu reprezentau totuşi, decât două treimi din evreii care au fost victimele operaţiunilor mobile”. - „The Destruction of the European Jews” (Distrugerea evreilor europeni) de Raul Hilberg.

Declaraţia unui comandant:

 Ce mărturii furnizaseră chiar autorii execuţiilor săvârşite în lagăre? Rudolf Höss, fostul comandant al Auschwitz-ului, s-a plâns în aceşti termeni: „Credeţi-mă, nu era întotdeauna plăcut să vezi munţi de cadavre şi să simţi în permanenţă mirosul acesta de ars”. Totodată, el s-a arătat „neplăcut surprins că evreii aparţinând unor detaşamente speciale (Sonderkommandos) erau dispuşi ca, pentru a-şi prelungi puţin viaţa, să participe la gazarea celor de aceeaşi rasă cu ei”. („The Face of the Third Reich”, de Joachim Fest, pag. 285.). Scriitorul Joachim Fest adaugă: „Höss îşi dezvăluie o faţetă a aroganţei sale de expert perfecţionist atunci când spune că „potrivit voinţei lui Himmler /conducătorul SS/, Auschwitz-ul era destinat să devină cel mai mare lagăr de exterminare din toată istoria omenirii”, sau când, cu satisfacţia unui planificator care şi-a atins ţinta, subliniază că în lagărul său de concentrare, camerele de gazare aveau o capacitate de zece ori mai mare decât a celor de la Treblinka”. În autobiografia sa, Rudolf Höss a scris: „În mod conştient, eram o rotiţă a imensei maşini de exterminare a celui de-al Treilea Reich”. La invitaţia lui Himmler, numeroşi membri superiori ai partidului şi ofiţeri SS veneau la Auschwitz ca să asiste la exterminarea evreilor. Toţi erau profund impresionaţi de ceea ce vedeau” - scria același Rudolf. Totuşi, ei erau afectaţi, se pare, de contrastul dintre expresia „soluţia finală a problemei evreilor” şi realitatea înspăimântătoare a camerelor de gazare. Când a fost întrebat cum a putut suporta această situaţie, Höss a mărturisit: „Îmi repetam mereu că trebuia să înfrâng toate emoţiile, fiind pus în faţa durei obligaţii, de a executa cu o hotărâre de fier ordinele Führer-ului”. Astfel, Höss, această sadică paiaţă, a recunoscut în mod voluntar că Holocaustul a fost o realitate şi că el a participat la aceasta în calitate de comandant al Auschwitz-ului. În cartea „Valori şi violenţă la Auschwitz” (engl.) publicată iniţial în limba poloneză, o notă a traducătoarei Catherine Leach, arată că execuţiile în masă, tortura şi munca epuizantă din lagărele de concentrare au curmat viaţa a 3 200 000 de evrei polonezi. După opinia ei, „Holocaustul evreilor europeni s-a derulat pe teritoriul Poloniei”.

Moarte prin înecare:

 În lagăre, moartea putea surveni în diferite moduri: subalimentaţie, boală, un glonţ în ceafă, gazare, bătaie, spânzurare, decapitare, înec. Această ultimă metodă era de o cruzime rafinată. Iată ce spune despre aceasta scriitorul Terrence Des Pres: „Fapt este că prizonierii erau supuşi în mod sistematic mizeriei. Ei erau lăsaţi în mod deliberat în contact cu excrementele. (...). În lagărele naziste, prizonierii se bălăceau literalmente în propriile lor dejecţii, şi nu era un lucru neobişnuit ca unii să moară înecaţi în excrementele lor. La Buchenwald, de exemplu, latrinele constau din gropi lungi de 8 metri, late de 4 metri. (...). Aceste gropi pline întotdeauna până la refuz, erau golite seara de prizonieri care nu dispuneau decât de nişte găleţi mici. Un martor ocular îşi aminteşte: „Locul era alunecos şi sumbru. În fiecare seară, din cei treizeci de oameni însărcinaţi cu această corvoadă, vreo zece în medie cădeau în gropi. Ceilalţi nu aveau dreptul să-i salveze. Când munca era terminată şi groapa era goală, atunci, şi numai atunci puteau scoate corpurile””. Am putea cita numeroase alte mărturii care atestă faptul că exterminarea a devenit o parte integrantă a politicii naziste, pe măsură ce au fost ocupate ţările din Europa. O infinitate de lucrări au fost consacrate acestui subiect; relatările martorilor oculari şi fotografiile sunt înspăimîntătoare. Totuşi, rămâne încă o problemă, şi anume: Evreii au fost oare singurele victime ale Holocaustului? Când naziştii au invadat Polonia, au căutat ei să-i distrugă numai pe evrei?

Suplimentar:

1. Recompensă pentru dovezi:

 „În urma unei decizii a justiţiei, avocatul unui supravieţuitor de la Auschwitz a obţinut dreptul ca să-i fie oferită clientului său suma de 50 000 dolari, sumă care reprezintă recompensa ce se oferă oricărei persoane care aduce „dovezi” că naziştii îi gazau pe evrei în lagărele de concentrare. „Robert Wenke, judecătorul curţii de apel/din Los Angeles/a aprobat decizia potrivit căreia Institutul de revizuire a istoriei este obligat să-l recompenseze pe Mel Mermelstein, supravieţuitor de la Auschwitz. (...). „Potrivit avocatului, Institutul, care declară că Holocaustul nu a existat niciodată, va trebui, pe de altă parte, să plătească 100 000 de dolari în mod suplimentar lui M. Mermelstein, pentru prejudiciul moral cauzat prin oferirea recompensei. (...).” „Aşa cum spune Gloria Allred, avocata lui Mermelstein, „această victorie judiciară, constituie un avertisment foarte clar dat tuturor celor din lume care încearcă să denatureze istoria şi să le cauzeze suferinţe evreilor: supravieţuitorii Holocaustului vor folosi metodele pe care le oferă Legea pentru a se proteja şi a face cunoscut adevărul despre trecutul lor””. - New York Times, 25 iulie 1999.

2. Sachsenhausen - „Un lagăr de detenţie”?

 Sachsenhausen a fost în realitate un lagăr de exterminare sau un simplu „lagăr de detenţie”? Iată răspunsul lui Max Liebster, evreu deportat, care a supravieţuit Holocaustului: „Mărturia mea se bazează pe ceea ce am trăit şi am văzut în acest lagăr. Nu am nevoie de niciun document confidenţial pentru a şti cu ce se aseamănă Sachsenhausen-ul. Sigur, mass-media şi guvernul nazist pretindeau că era vorba de un Schutzhaftlager, adică de un „lagăr de detenţie”, dar faptele următoare vorbesc de la sine: „În ianuarie 1940, în timp ce eram transferat din Pforzheim la închisoarea din Karlsruhe, agenţii Gestapoului (poliţia secretă a Statului) mi-au adus la cunoştinţă că eram în drum spre un lagăr de exterminare. M-au înjurat, urlând: „Du Stinkjude wirst dort verecken, kommst nicht mehr zurück!” (Tu, evreu împuţit, vei crăpa ca un animal. N-o să te mai întorci niciodată!) Tratamentul grosolan pe care ne-au făcut să-l îndurăm la sosirea noastră la Sachsenhausen, depăşeşte orice capacitate de înţelegere. Evreii erau grupaţi într-un lagăr separat, în interiorul incintei principale. Dintre toţi prizonierii, ei trăiau în cele mai rele condiţii. De exemplu, ei nu dispuneau de paturi pentru a dormi, ci doar de saltele de paie puse direct pe pământ. Barăcile erau atât de arhipline, încât eram obligaţi să dormim aşezaţi ca sardelele unul cu picioarele la capul celuilalt. Dimineaţa îi găseam pe cei ce muriseră peste noapte, lipiţi de cei vii. Evreii nu aveau dreptul la îngrijiri medicale. Am aflat că tatăl meu se găsea cu trei barăci mai departe. L-am descoperit întins pe spate în spatele unei grămezi de saltele de paie, cu picioarele în apă şi cu mâinile îngheţate. La moartea sa, am fost obligat să-l transport eu însumi pe umeri până la crematoriu. Acolo, am văzut îngrămădite atât de multe cadavre, încât abia reuşeau să le ardă. Mii de prizonieri au murit la Sachsenhausen din cauza tratamentului inuman. Pentru un mare număr dintre ei, ar fi fost mai acceptabil să moară în camerele de gazare de la Auschwitz”.

3. „Nu trebuie să rămână nicio urmă”:

 „În momentul în care a fost deschisă ultima groapă comună, mi-am recunoscut întreaga mea familie. Mama şi cele trei surori ale mele cu copiii lor. Erau toate acolo jos. (...). Stătuseră în pământ patru luni şi (...) era iarnă”. Şeful Gestapoului din Vilna/Vilnius ne-a spus: „Există nouăzeci de mii de persoane culcate acolo şi nu trebuie să rămână absolut nicio urmă din acestea””. - Mărturia a doi supravieţuitori evrei: Motke Zaïdl şi Itzhak Dugin. „Chiar în momentul în care treceam noi, ei deschideau uşile de la camera de gazare (...). În fiecare zi erau aleşi o sută de evrei pentru a târî cadavrele spre gropile comune. Seara, ucrainienii îi împingeau pe aceşti evrei în camerele de gazare sau îi împuşcau. În fiecare zi. (...). Soseau tot mai mulţi oameni, tot mai mulţi, pe care nu aveam mijloace cu care să-i ucidem. (...). Camerele de gazare aveau capacitate prea mică pentru toţi”. - Franz Suchomel, ofiţer SS (Unterscharführer); primele sale impresii despre lagărul de exterminare de la Treblinka.

2. Holocaustul - Victime uitate:

 „Politica de genocid urmărită de nazişti s-a soldat cu moartea a aproximativ tot atâţia neevrei polonezi cât şi evrei polonezi. Făcând din aceştia victime ale unui „holocaust uitat”.” – „The Forgotten Holocaust” (Holocaustul uitat), de Richard Lukas

 Ce se înțelege prin Holocaust? Potrivit unor dicţionare, este vorba de genocidul pe care naziştii l-au comis împotriva evreilor din Europa în cursul celui de-al doilea război mondial. O astfel de definiţie ne poate lăsa cu uşurinţă să credem că evreii au fost singurele victime care au suferit şi au murit de mâna naziştilor. Dar, slujim oare dreptatea şi adevărul dacă limităm aplicarea cuvântului holocaust numai la victimele în rândurile evreilor făcute de nazism? Scriitorul Richard Lukas declară: „Pentru majoritatea contemporanilor noştri, termenul Holocaust evocă drama evreilor striviţi sub cizma germană în timpul celui de-al doilea război mondial. Din punct de vedere psihologic, se înţelege că evreii preferă să vadă acest cuvânt utilizat numai în raport cu suferinţele impuse poporului lor. (...). Totuşi, prin excluderea celorlalte victime ale Holocaustului, s-ar ajunge uneori la trecerea sub tăcere, dacă nu chiar la completa uitare a atrocităţilor pe care naziştii le-au cauzat polonezilor, celorlalţi slavi şi rromilor”. El continuă: „Pentru ei, istoricii, Holocaustul nu i-a implicat decât pe evrei, fapt pentru care nu au spus nimic sau aproape nimic despre cele nouă milioane de neevrei, printre care trei milioane de polonezi care şi-au pierdut, la fel, viaţa în cea mai mare tragedie pe care a cunoscut-o vreodată lumea”.

Obsesia lui Hitler pentru spaţiu vital:

 Când armatele lui Hitler au invadat Polonia în septembrie 1939, ele aveau drept scop îndeplinirea politicii Führer-ului de a obţine pentru poporul german acel Lebensraum, adică spaţiul vital de care aveau nevoie. În legătură cu aceasta, Richard Lukas scrie: „Pentru nazişti, polonezii erau Untermenschen (sub-oameni) care ocupau o parte dintr-un Lebensraum (spaţiul vital) râvnit de rasa superioară germană”. În consecinţă, Hitler şi-a autorizat trupele să-i ucidă „fără milă pe toţi bărbaţii, femeile şi copiii de origine sau de limbă poloneză. Numai în acest fel vom putea obţine spaţiul vital de care avem nevoie””. Septembrie 1939 a marcat pentru poporul polonez începutul unui calvar îngrozitor. Hitler declarase: „Acest război trebuie să fie un război de exterminare”. Heinrich Himmler, mâna dreaptă a lui Hitler, a declarat la rândul lui: „Polonezii trebuie să dispară de pe pământ. (...). Este esenţial ca marele popor german să considere distrugerea tuturor polonezilor drept o misiune de importanţă majoră”. Astfel, Holocaustul nu a fost dirijat numai împotriva evreilor din Polonia, ci împotriva „tuturor polonezilor”. „Regimul de teroare era aplicat în toate teritoriile ocupate”, afirmă Catherine Leach, traducătoarea cărţii poloneze „Values and Violence in Auschwitz”. „Totuşi, în Polonia, brutalitatea se exercita împotriva fiecărui locuitor, şi execuţiile în masă, bazate pe pricipiul responsabilităţii colective, erau mult mai frecvente decât în alte părţi, deoarece toţi polonezii, fără deosebire de vârstă, de sex sau de starea sănătăţii, aparţineau unei naţiuni condamnate - condamnate de ideologii partidului şi guvernului nazist”. Catherine Leach mai arată că, Himmler îi considera pe polonezi drept o „rasă inferioară sortită sclaviei”. „Chiar şi după capitularea Poloniei/la 28 septembrie 1939/, soldaţii din Wehrmacht/armata germană/ au continuat să dea ascultare îndemnului lansat de Hitler la 22 august 1939, de a-i ucide „fără milă pe toţi bărbaţii, femeile şi copiii de origine sau limbă poloneză””. De unde şi-au putut extrage motivaţia soldaţii germani şi SS-işti pentru a executa aceste crime pline de cruzime? Din propaganda omniprezentă care ridica în slavă supremaţia rasei ariene şi inferioritatea tuturor celorlalte. Astfel, în lucrarea „Holocaustul uitat”, Richard Lukas concluzionează: „Teoria nazistă a unui imperiu colonial în Polonia era bazată pe negarea statutului de fiinţe umane al polonezilor, care erau, după evrei, poporul pentru care Hitler resimţea cea mai mare ură”.

„Politica de depopulare”:

 În introducerea cărţii „Commandant of Auschwitz”, Lord Russell din Liverpool, scrie: „În timpul războiului, germanii au ucis probabil nu mai puţin de douăsprezece milioane de bărbaţi, femei şi copiii în teritoriile cucerite şi ocupate. Se estimează că cel puţin opt milioane dintre ei au murit în lagărele de concentrare. Dintre toţi, cel puţin cinci-șase milioane au fost evrei. (...). Totuşi, numărul real nu va fi cunoscut niciodată”. Pe baza acestor informaţii, cel puţin șase-şapte milioane de victime nu au fost evrei. O altă mărturie este cea adusă de Catherine Leach, care scrie: „Polonia a fost prima ţară care a suferit „politica de depopulare” a lui Hitler, al cărui obiectiv era pregătirea vastelor teritorii „din Est” pentru recolonizarea germană. Dintre toate ţările ocupate, ea a plătit cel mai greu tribut în vieţi omeneşti: câte 220 de morţi la 1 000 de locuitori. Surse poloneze dezvăluie că cel puţin 6 028 000 de cetăţeni polonezi (...) şi-au pierdut viaţa”. Dintre aceştia, 3 200 000 au fost evrei. Aceasta înseamnă că aproape jumătate din victime au fost neevrei. În mod indiscutabil, a existat un „Holocaust uitat” care a afectat milioane de neevrei, în special de origine slavă. Printre aceştia figurează milioane de ruşi masacraţi de nazişti. Ei nu au avut de ales; doctrina rasială elaborată de nazişti îi condamna în mod sistematic la moarte. Aceste cifre însă omit să ia în considerare miile de germani neevrei care au suportat de asemenea Holocaustul pentru că au avut curajul de a se opune lui Hitler şi concepţiei sale referitoare la superioritatea rasială. În rândurile lor s-au aflat mii de Martori ai lui Iehova care au refuzat să sprijine ambiţiile militariste ale lui Hitler. Da, aceştia răspîndiţi în Germania şi în ţările ocupate, au luat în mod deliberat o poziţie care a avut ca urmare transportarea lor în lagărele de concentrare, şi pentru mulţi dintre ei, o moarte de martir. Acest fapt ridică o întrebare importantă: Care este diferenţa între cei care au fost victimele Holocaustului şi cei care au fost martirii acestuia?

3. Holocaustul - Victime sau martiri?

 De ce se face o distincţie între victime şi martiri? Deoarece toţi cei care au suferit din cauza Holocaustului au fost victimele acestuia, dar numai o minoritate dintre ei au fost martiri în sensul deplin al cuvântului. În ce constă deosebirea? O victimă este „o persoană care suferă chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a societăţii”. În general, victimele nu au posibilitate de alegere. Un martir este „o persoană care a avut de îndurat suferinţe, chinuri îngrozitoare sau moartea pentru ideile, convingerile sale”. („Dicţionarul explicativ al limbii române”) Deci, cineva poate deveni victimă în mod involuntar, dar martir poate fi numai în mod voluntar.

Trei tipuri de victime:

 Cu ocazia unei conferinţe, Gordon Zahn, de la universitatea din Massachusetts, a clasificat victimele nazismului în trei categorii: 1) cei care au suferit pentru ceea ce erau - evrei, slavi, rromi; 2) cei care au suferit pentru ceea ce făceau - homosexuali, militanţi politici, membri ai rezistenţei; 3) cei care au suferit pentru ceea ce refuzau să facă - obiectorii de conştiinţă, creștinii de diverse confesiuni şi alţii.

 Milioane de evrei au suferit şi au murit pentru simplul motiv că erau de rasă evreiască. Prea puţin îi interesa pe partizanii lui Hitler dacă aceştia fuseseră evrei ortodocşi sau atei. Ei erau cu toţii condamnaţi exterminării sau „soluţiei finale”, cum era denumită metoda prin care Hitler dorea să debaraseze Europa de toţi evreii. Tot la fel, slavii, în mod special polonezii, ruşii, bielorușii şi ucrainienii, au fost condamnaţi la moarte pentru singurul motiv că, în ochii lui Hitler, ei constituiau „o rasă inferioară în raport cu rasa ariană, care era superioară”. Cazul Martorilor lui Iehova din Europa a fost însă diferit. Ei erau de naţionalităţi diverse, dar poziţia lor de neutralitate creştină şi refuzul de a fi încorporaţi în sprijinul războiului, în oricare ţară, au fost interpretate de regimul naţional-socialist german drept o ameninţare pacifistă. Pentru Hitler, ei constituiau „o buruiană rea sortită exterminării”. Cât de extinsă era această „buruiană rea”, şi a fost ea efectiv exterminată?

O „sectă minusculă” dar o ameninţare pentru nazişti:

 La conferinţa menţionată deja, doamna Christine Kinga a prezentat nişte date referitoare la Martorii lui Iehova în Germania nazistă. Ea a declarat: „Faptul că această grupare minusculă formată din 20 000 de membri, înecată într-o populaţie de 65 milioane de germani - dintre care 20 milioane catolici şi 40 milioane protestanţi - a putut reţine atenţia autorităţilor, pare, la prima vedere, ceva surprinzător. Dar când luăm în considerare legăturile lor strânse cu Statele Unite, aspiraţiile lor internaţionale şi simpatia lor vădită pentru comunişti şi sionişti, devine imediat evident faptul că regimul nu putea să-i tolereze”. Desigur, Martorii lui Iehova nu erau nici comunişti, nici sionişti, dar adoptau o poziţie de neutralitate, atât pe plan politic cât şi rasial. Totuşi, nu aşa au interpretat naziştii poziţia lor. Campania nazistă împotriva Martorilor a început în 1933, când Hitler a venit la putere. În 1934, după primirea telegramelor de protest din partea Martorilor din lumea întreagă, Hitler înnebunit de furie, a strigat: „Această buruiană rea va fi exterminată din Germania!” Persecuţia împotriva Martorilor s-a intensificat. În cartea lor „Anatomy of the SS State” (Anatomia statului SS-ist), Helmut Krausnick şi Martin Broszat scriu: „Începând din 1935, o nouă categorie de deţinuţi, aflaţi în arest preventiv, formau un grup substanţial în lagărele de concentrare: era vorba despre membrii organizaţiei Internationale Vereinigung der Ernsten Bibelforscher/Martorii lui Iehova/. Această organizaţie fusese dizolvată de cel de-al Treilea Reich în 1933 şi orice activitate de recrutare sau de propagandă în favoarea Martorilor lui Iehova era interzisă prin lege, pentru că autorităţile considerau această organizaţie, în primul rând, un instrument de activitate pacifist”. „În februarie 1936, s-a dat ordin să fie puşi sub detenţie preventivă - „pentru o perioadă care se putea prelungi până la două luni” - toţi cei care se aflaseră la conducerea organizaţiei Internationale Bibelforschervereinigung (IBV)/Martorii lui Iehova/. La jumătatea lunii mai 1937, Gestapo-ul a întreprins noi măsuri, şi anume: oricine promova, într-un fel sau altul, interesele organizaţiei I.B.V. sau unitatea membrilor săi, avea să fie pus sub detenţie preventivă şi deferit imediat unui tribunal pentru a se obţine o împuternicire legală de arestare”. În majoritatea cazurilor, această „detenţie preventivă” a avut ca urmare transferarea într-un lagăr de concentrare. Krausnick şi Broszat adaugă: „În 1937-1938, marea majoritate a deţinuţilor din Dachau erau prizonieri politici, în timp ce la Sachsenhausen existau deja, în număr la fel de mare, elemente aşa-zise antisociale, precum homosexualii, Martorii lui Iehova, creștini de diverse confesiuni şi criminalii”.

Creștini de diverse confesiuni care s-au opus nazismului și Holocaustului:

 Declanşarea în 1939 a războiului între Germania şi Aliaţi (Franţa şi Marea Britanie) le-a provocat mari dificultăţi unora dintre creștini. Ce s-a întâmplat? August Dickmann, un tânăr german de 23 de ani originar din Dinslaken era unul din cei 600 de protestanți deţinuţi la Sachsenhausen în 1939. În septembrie când a izbucnit războiul, comandantul lagărului, numit Baranowsky, a văzut în aceasta posibilitatea de a zdrobi voinţa de rezistență a creștinilor oponenți. Pentru că August refuzase să fie încorporat în armată, Baranowsky i-a cerut lui Himmler permisiunea de a-l executa pe tânăr în faţa tuturor deţinuţilor din lagăr. El era convins că acest spectacol îi va determina pe mulţi creștini să renunţe la credinţa lor. Dickmann a fost împuşcat pe la spate de trei SS-işti, iar apoi, un ofiţer SS i-a dat lovitura de graţie trăgându-i un glonţ în cap. Un maror ocular, Gustav Auschner, povesteşte ce s-a întâmplat în continuare: „Ei l-au omorât pe Dickmann şi apoi ne-au avertizat că vom fi cu toţii împuşcaţi dacă nu semnăm declaraţia de renunţare la credinţă și nu jurăm credință noului Mesia - Hitler. Urma să fim duşi la carieră câte 30-40 odată şi să fim împuşcaţi toţi. În dimineaţa următoare, SS-iştii ne-au dat la fiecare o foaie pe care să o semnăm, în caz contrar aveam să fim împuşcaţi. Să fi văzut feţele lor dezamăgite atunci când s-au întors fără nicio semnătură. Ei speraseră că execuţia publică ne va îngrozi, dar teama de a-i displăcea lui Iisus era mult mai puternică decât teama de gloanţele lor. Ei nu au mai împuşcat niciodată pe vreunul dintre noi în public”. O întâmplare similară a avut loc în lagărul de la Buchenwald, la 6 septembrie 1939. Ofiţerul nazist Rödl s-a adresat creștinilor-oponenți astfel: „Dacă vreunul dintre voi refuză să lupte împotriva Franţei sau Angliei toţi veţi muri!” Momentul era critic. Două companii de SS-işti complet echipate aşteptau lângă poarta principală. Totuşi, „niciun singur creștin nu a răspuns apelului lansat de ofiţer, de a lupta pentru Germania. După un moment de linişte, a venit următorul ordin: „Mâinile sus! Goliţi-le buzunarele!””, relatează Eugen Kogon, în cartea sa „Theory and Practice of Hell” (Teoria şi practica infernului). Aveau să fie oare împuşcaţi? „Nu, au fost atacaţi şi jefuiţi de SS-işti şi apoi repartizaţi la chinuitoarele munci de la cariere. În această perioadă, orice îngrijiri medicale spitaliceşti le-au fost interzise. Totuşi, spre marea lor surpriză, naziştii nu au reuşit să-i elimine pe creștinii de diverse confesiuni care se opuneau cu îndârjire. Cu cât îi presau mai mult, cu atât ei îşi consolidau şi mai mult rândurile, formând un nucleu de rezistenţă tare ca diamantul. Hitler îi aruncase într-un război escatologic (care să-i ducă la un sfârşit total), dar ei şi-au menţinut credinţa. Acești creștini, împreună cu Martorii lui Iehova, formau, în lagăre, reţele foarte sudate, în care nu mai contau deosebirile confesionale. Pentru toţi sociologii care studiază fenomenul de supravieţuire în condiţii de tensiune extremă, experienţa acestor creștini constituie o sursă preţioasă de informare; căci, dacă este vorba de supravieţuire, ei au supravieţuit!”, conchide Eugen Kogon.

 Familia Kusserow din Bad Lippspringe (Germania) oferă în această privinţă un exemplu remarcabil de opoziție creștină. Franz şi Hilda aveau 11 copii, 6 băieţi şi 5 fete. Sub regimul nazist, 12 din cei 13 membri ai familiei au fost condamnaţi la închisoare sau lagăre de concentrare pentru o perioadă de 65 de ani, în total. În 1940, Wilhelm, în vârstă de 25 de ani, a fost împuşcat ca obiector de conştiinţă. Doi ani mai târziu, fratele său în vârstă de 20 de ani, Wolfgang, a fost decapitat în închisoarea din Brandenburg pentru acelaşi motiv. În 1946, întors bolnav de la Dachau, Karl-Heinz a murit de tuberculoză, avînd vârsta de 28 de ani. Părinţii şi fetele au ştiut cu toţii ce înseamnă închisoarea şi lagărele.

 În cartea amintită mai sus, Eugen Kogon comentează: „Nu ne putem abţine să gândim că, din punct de vedere psihologic, SS-iştii nu au fost niciodată la înălţimea problemelor create de cei care au vrut să rămână creștini adevărați”.

 Dacă acest grup mic de creştini, ca și de Martori ai lui Iehova, bazându-se pe convingerile lor biblice, au fost capabili să-i ţină piept lui Hitler, suntem tentaţi să întrebăm de ce milioane de catolici şi protestanţi nu au făcut acest lucru? O îndrumare religioasă clară, fără echivoc, bazată pe principiile creştine ar fi putut priva nazismul de sprijinul a 60 de milioane de germani. De ce nu s-a făcut aceasta simţită?

Ce anume i-a susţinut?

 În cartea sa „The Drowned and the Saved” (Cei care s-au scufundat, cei care au supravieţuit), Primo Levi scrie: „Cei care aveau convingeri/religioase sau politice/ treceau mai bine peste opresiunea vieţii cotidiene /din lagărele de concentrare/. (...). Toţi extrăgeau din credinţa lor o forţă salvatoare”. El adaugă: „Universul lor era mai vast decât al nostru, mai extins în spaţiu şi în timp, şi pe deasupra, mai uşor de înţeles; ei aveau (...) o zi de mâine de o mie de ani, în Împărăția Mesianică (...), un loc în cer sau pe pământul mesianic unde dreptatea şi compasiunea au învins deja, sau urmau să învingă într-un viitor, probabil îndepărtat, dar sigur”.

 Credinţa de neclintit a acestor creștini într-un Mileniu Mesianic viitor reiese foarte bine din conţinutul următoarelor scrisori, ai căror autori erau creștini germani condamnaţi la moarte:

„Dragul meu frate, cumnată, părinţi şi toţi ceilalţi, mă văd obligat să vă scriu o veste dureroasă: atunci când veţi primi această scrisoare, eu nu voi mai fi în viaţă. Vă rog, nu vă întristaţi peste măsură. Nu uitaţi că Dumnezeul Atotputernic va putea cu uşurinţă să mă învieze dintre cei morţi. (...). Doresc să ştiţi că m-am străduit să-l slujesc în slăbiciunea mea, şi sunt convins că El a fost lângă mine până la sfârşit. Mă încredinţez în mâinile lui. (...). Şi acum, draga mea mamă şi dragul meu tată, vreau să vă mulţumesc la amândoi pentru toate lucrurile bune pe care le-aţi făcut pentru mine. (...). Fie ca Domnul să vă recompenseze toate eforturile voastre” Semnez: Ludwig Cyranek” Vinovat pentru că era protestant luteran, Ludwig Cyranek a fost executat la Dresda.

 După ce fusese condamnat la moarte prin ghilotină, lui Johannes Harms i s-a oferit de şapte ori posibilitatea de a-şi renega credinţa (baptistă), pentru a-şi salva viaţa. Cu puţin timp înainte de execuţia sa, survenită în 1940, el i-a scris următoarea scrisoare tatălui său Martin, întemniţat, de asemenea, pentru că era baptist:

„Dragul meu tată, peste trei săptămîni va fi 3 decembrie, zi în care se împlinesc doi ani de când ne-am văzut ultima dată. Încă mai văd surâsul tău drag pe care-l aveai în timp ce lucrai în subsolul închisorii şi eu am ieşit în curte. (...). În această perioadă, am fost mândru de tine şi totodată uimit de modul în care ţi-ai purtat povara, în fidelitate faţă de Domnul. Acum, mi-a fost oferită şi mie posibilitatea de a-mi dovedi fidelitatea faţă de Domnul până la moarte; da! În fidelitate nu numai până la moarte, dar chiar şi în moarte. Condamnarea mea la moarte a fost pronunţată deja şi sunt ţinut în lanţuri zi şi noapte - semnele (de pe hârtie) sunt de la cătuşe -, totuşi încă nu am învins pe deplin. (...). Mai am încă posibilitatea de a-mi salva viaţa terestră, dar făcând aceasta, aş pierde viaţa reală. (...). Dragă tată, atunci când vei fi din nou acasă, vei avea desigur o grijă deosebită faţă de soţia mea iubită Lieschen, căci pentru ea va fi foarte greu să ştie că soţul ei nu se va întoarce. Sunt sigur că vei face acest lucru şi îţi mulţumesc anticipat. Dragul meu tată, în duh te rog să rămâi fidel, aşa cum şi eu mă voi strădui să rămân fidel, căci atunci ne vom revedea în Cer. Mă voi gîndi la tine până în ultima clipă. Fiul tău Johannes”.

 Aceştia nu sunt decât doi dintre sutele de creștini-martiri, care au murit pentru că s-au opus, ca obiectori de conştiinţă, unui regim absolut diabolic. Un articol de blog nu este suficient pentru a cuprinde relatarea completă a acestui martiriu colectiv.

Suplimentar: Martorii lui Iehova, victime ale lui Hitler:

 Extras din „New York Times”, 14 mai 1995: „Eu şi soţia mea suntem germani. Împreună am petrecut 17 ani în lagărele de concentrare naziste - eu la Dachau şi la Mauthausen, iar soţia mea Gertrud la Ravensbrück. Am făcut parte dintre miile de germani neevrei care au suferit pentru că făceau ceea ce criminalii nazişti n-au făcut - am fost obiectori de conştiinţă, refuzând să cedăm în faţa cultului şi militarismului lui Hitler. Chiar dacă mai multe mii dintre noi au supravieţuit lagărelor, totuşi, mulţi nu s-au mai întors de acolo. Aţi publicat recent nişte scrisori (la 25 aprilie, pe cea a Annei Reisgies) în care se făcea referire la suferinţele pe care le-au avut de îndurat unii germani sub regimul nazist. Iată ce mă determină să vă atrag atenţia asupra unei minorităţi, în general ignorată, dar care a fost persecutată cu sălbăticie de către Gestapo. Acest grup era cunoscut sub numele de Ernste Bibelforscher (Studenţii Bibliei) sau Jehovas Zeugen (Martorii lui Iehova). Imediat după venirea sa la putere, în 1933, Hitler a început persecutarea sistematică a Martorilor lui Iehova, datorită poziţiei lor de neutralitate faţă de politica de război. Iată motivul pentru care mii de Martori germani, dintre care mulţi mi-au fost prieteni, au devenit nu numai victimele Holocaustului, ci totodată martirii acestuia. De ce fac această diferenţă? Pentru că noi aveam posibilitatea de a fi eliberaţi din lagărele de concentrare în orice moment numai cu condiţia să semnăm o declaraţie prin care să renunţăm la convingerile noastre religioase.”

ROMÂNII ȘI UNGURII ÎN SECOLELE IX-XIII.

 

ROMÂNII ȘI UNGURII ÎN SECOLELE IX-XIII

 După ce au fost alungați de către  pecenegi din Atelkuzu (regiune din Nordul Mării Negre), ungurii au ajuns la Dunărea de Jos prin anul 837 când i-au ajutat pe bulgari să împiedice prizonierii bizantini luați de Krum (803-814) cu câteva decenii înainte, să se repatrieze. Pe la 882 creștinătorul slavilor Metodiu (820-885) îi amintește în același teritoriu. Primele contacte cu vlahii le-au avut încă din secolul IX în spațiul extracarpatic. Ungurii îi numeau pe români olah spre a-i deosebi de italieni numiți olasz. Anonimus Belae regis notarius (notarul anonim al regelui Bela a scris „Gesta Hungarorum”, probabil în timpul regelui Bela al III-lea, 1172-1196) îi numea blaci, blasi, blahi după fonetica bizantină vlahoi (diftongul oi se pronunță i). Ulterior b a devenit v și blahii, vlahi au fost numiți astfel în Peninsula Balcanică. Anonimus era un cleric erudit care învățase în Francia, probabil student la Paris. Despre intrarea ungurilor în Panonia scria: „Acolo curg renumite izvoare de apă Dunărea și Tisa … această țară o locuiesc slavii, bulgarii și păstorii romanilor (pastores romanorum) adică vlahii.” Un geograf din secolul XIV a editat „Descrierea Europei Orientale” în care afirma că „între Macedonia, Ahaia și Tesalonic este un popor foarte mare și răspândit care se numesc români, odinioară au fost păstori ai romanilor. Din cauza pământului roditor și plin de verdeață, trăiau în Ungaria unde se aflau pășunile românilor (pascua romanorum). Au fost alungați de unguri …” Cronicarul armean Moise Horenați scria despre „țara necunoscută căreia îi zic Balak.” Cronica lui Nestor din secolul XI scrisă la Kiev afirma: „Ungurii venind din răsărit mergeau prin munți înalți care s-au numit ungurești (Carpații păduroși) și au luptat cu cei care trăiau acolo vlahii și sloveanii. Înlăturară pe vlahi … și de atunci țara se numește Ungaria.” Ungurii au ocupat Câmpia Panoniei. Provincia romană Panonnia, după plecarea romanilor era locuită de triburi celtice, ilire, trace, iar apoi au trecut pe aici uniunile tribale ale hunilor, gepizilor și avarilor. Între anii 896-900 s-au așezat triburile fino-ugrice conduse de Arpad fiul lui Alamus/Alamos sosite din regiunea fluviului Volga. Căpeteniile supreme succesive ale celor șapte triburi ungurești au fost: Arpad (889-907), Zsolt (Zsulto, Zoltan 907-cca.947), Taksony (cca.947-970). Geza (970-997), Ștefan (Vayk, Istvan, creștinat devine Ștefan cel Sfânt 997-1038, rege din 25 decembrie 1001). Ungurii în Panonia au ucis locuitorii, iar o mică parte i-au făcut sclavi. S-au așezat pe pășunile romanilor, iar un timp regatul maghiar era numit pascua romanorum. Trecerea ungurilor în spațiul intracarpatic a fost la început cu păstori, vara, prin secolul X. Călăreții nomazi nu aveau legături statornice cu autohtonii. Apoi au venit ca oșteni ai căpeteniilor, ulterior regilor maghiari, și au întâlnit vlahii în Banat și pe Crișuri. De Transilvania, ungurii din Câmpia Panonică s-au apropiat treptat. Ardealul, cuvânt numit astfel de unguri, are mai multe origini: regii ungari numeau pădurea lor de vânătoare din interiorul arcului carpatic erdo, de unde s-a împământenit termenul; Ioan Thuroczi, cronicar maghiar din secolul XV pretindea că Zoltan, după ce a moștenit voievodatul lui Menumorut, și-a numit țara Erdely Zoltan. Teritoriul ocupat era numit inițial în latinește Ultrasilvana (mai departe de păduri), iar din secolul XII s-a generalizat Transilvania (dincolo de păduri). Ardealul, după retragerea romană a lui Aurelian (271-275) își păstrase organizarea romană a celor trei Dacii: Porolissensis, Apulensis, Malvensis care formau trei entități politice, devenite trei voievodate a căror populație era alcătuită din daco-romani băștinași și câteva neamuri slavone. Pentru cucerirea Daciei Malvensis, după cucerirea Daciei Bihorene, Arpad l-a numit pe Tuhutum una din cele șapte căpetenii ale ungurilor. Acesta a întâmpinat împotrivirea voievodului Gelu sprijinit de nuclee politice românești: scaune, cnezate, voievodate, care se luptau cu invadatorii. La venirea ungurilor în Transilvania, românii erau grupați în jurul vechilor cetăți, unele de veche origine romană care în Ardeal formau un lanț, o încrengătură de cetăți, absolut toate anterioare invaziei călăreților asiatici. Vlahii trăiau pe aceste meleaguri. N-au fost nici diminuați, nici anihilați de cucerirea străină. Dislocarea elementului românesc din interiorul arcului carpatic a fost de mică amploare, mai ales pe văile râurilor mari. Autohtonii au cedat silit locul noilor veniți, nomazi crescători de animale. S-au retras și s-au relocat în zonele colinare sau montane din apropierea apelor. Românii constituiau elementul majoritar al populației, așezați în cătune, sate și târguri. Dovadă sunt mormintele izolate ungare existente în Transilvania, pe văile râurilor, comparativ cu numeroasele necropole funerare din Câmpia Panonică. Regii maghiari s-au prevalat de un neadevăr, afirmând că i-au colonizat pe sași in desertum, cu toate că populația românească nu era absentă. „Sașii veniseră în Ardeal din Franconia renană și au întâlnit o populație românească, fie ea mai rar răspândită … O națiune de plugari după vechea tradiție a strămoșilor și de păstori.” (N. Iorga). Până la venirea sașilor, aceștia au recunoscut că apărătorii frontierei erau secuii și, înaintea acestora, românii și pecenegii. Invadatorii au găsit în Ardeal o populație slavă, slavo-românească sau curat românească. Un savant german remarca în 1863 că munții Ardealului au nume românești: Retezat, Parâng, Găina, Surul, Subcunună, Buceciul. Târgurile erau numite după ziua săptămânii în care se organiza piața: Miercurea Sibiului, Sâmbăta. După părăsirea Daciei, populația urbană și-a continuat existența în spațiul rural. Nicolae Iorga scria: „Satul a devenit pentru mult timp forma firească de organizare a strămoșilor noștri. Erau agricultori, păstori, meșteșugari, oșteni. Mai multe familii formau obștea satului. Teritoriul obștii era satul (din latinul fossatum - spațiu întărit cu un șanț).” Obștea formată din oameni liberi avea în proprietate comună: imașuri, ape, păduri, lunci. Era condusă de sfatul bătrânilor, acei oameni buni și bătrâni (homini boni et veteri). Judele (judex) era numit după uzanța slavă, cneaz. Cronicarul ardelean N. Bethlen scria în secolul XVII: „Românii din timpuri imemoriale trăiesc în Transilvania în mici republici, fiecare dintre ele pe o vale.” Dimitrie Cantemir amintea republicile din Moldova: Vrancea, Tigheciul, Câmpulungul. N. Iorga cu geniu și inspirație le-a numit romanii populare. Vlahiile din Muntenia erau numite Vlăsia, Vlașca, Romanați, iar în Transilvania Terra Blachorum, Silva Blachorum (care sugerează acel Codru al Vlăsiei din Muntenia). Prin secolele VIII-IX romaniile s-au unit și au închegat formații politice mai mari conduse de potentați care încercau să-și perpetueze politica ereditară. Conducătorii protostatelor românești, voievozii, purtau o denumire slavă din cuvintele voda 0 conducător, voi, voina - război, voiavoda - conducător de război. Tot de origine slavă era numele cneazului și slavo-bulgară boier din boliar, boliarin - nobil. Vechile izvoare narative ungurești ne-au dat informații pertinente despre locuitorii Transilvaniei care s-au împotrivit cuceririi maghiare, amintind câteva structuri politice incipiente românești, voievodate din Vestul Tisei. În secolul X la nord-vest de Carpați era voievodatul bihorean al lui Menumorut, numit Crișana sau Țara Crișurilor sau Bihor, nume luat de la munții din Est. Printre posesiunile sale erau Țara Beiușului pe Crișul Negru (cursul de mijloc medium Crisium) și Țara Zarandului pe Crișul Alb. Cele trei Crișuri: Repede, Alb și Negru, după unire au format un singur șuvoi care se vărsa în Tisa la Vadul de la Muntele Cerbului (Mons Cervinus). Anonymus afirma că stăpânul cetății Biharea, la aflarea invaziei ungare, s-a retras în pădurea Igfon, probabil într-o fortificație. Bazinul hidrografic al stăpânirii ducelui român, afară de Crișuri (numite în latină Crisium, latino-romană fluvium Cris, latino-maghiară Keres), mai cuprindea Barcăul, Erul, numeroase pârâuri și afluenți ai acestora. Anonymus amintea de fruntariile voievodatului român: „Țara care este între Tisa și Pădurea Igfon, a ocupat-o pentru sine ducele Morut al cărui nepot a fost numit de unguri Menumorut.” N. Iorga amintea de „confuzia făcută între ducele vlah și ducele Moimorus al moravilor (dux Moravorum) în Analele Carintiei.” Din cele aflate de la notar rezultă că structura politică bihoreană avea o conducere ereditară. Tisa era granița de Vest. Pe fluviu exista o trecere numită Vadul grecilor unde oștenii lui Salanus (Szalankemen), copleșiți de unguri, s-au aruncat în Tisa să scape. Numele îi vine de la aliații bizantini ai ducelui și de la faptul că în apropiere se găsea o mănăstire ortodoxă de rit grecesc. Țara Vlahului se întindea de la Tisa și Porțile Meseșului până la Someș. Cam două treimi era străjuită de păduri. Codrul Igfon ocupa crestele munților Apuseni și Pădurea Craiului. Simon de Keza în „Gesta Hunorum et Hungarorum” (scrisă între 1282-1285) nota că „ungurii au atacat pe românii și slavii din Câmpia Tisei. Autohtonii n-au părăsit satele și s-au așezat în Sud.” Aveau legături, chiar alianțe cu vecinii (Imperiul bizantin, țaratul bulgar). Tăvălugul maghiar înainta. A ajuns la Tisa și afluenții Bodrog și Sajo. Arpad a trimis emisari la stăpânul locurilor ducele Salanus cerându-i teritoriul riveran. Metaforic i-a cerut două ulcioare cu apă din Tisa și un snop de iarbă. Împotrivirea de la Vadul Grecilor a fost nefastă oștirii lui Salanus. Arpad era comandantul suprem al celor șapte triburi. Împăratul bizantin Constantin VII Porfirogentul (945-959) în „Administrando Imperio” scria că„ puterea o dețin cele șapte triburi iar căpeteniile lor au jurat lui Almos (Almus la Anonymus) tatăl lui Arpad că vor alege căpetenii numai din neamul lui.” Așa a ajuns Arpad căpetenie (fejedelem). Dinastia arpadiană a durat până în 1301 (ultimul rege Andrei III). Ocuparea câmpiei panonice a fost dificilă datorită împotrivirii înverșunate a bulgarilor, slavilor, românilor, după cum scria Anonimul. Stăpânirea a început sub semnul violenței și al sângelui. Ungurii au purtat lupte crunte cu statul morav (905-921) pe care l-au distrus. Arpad s-a îndreptat spre sud-est și a trimis soli la Cetatea Byhor (azi Biharea la câțiva kilometri de Oradea). Cei doi soli se numeau Usubun, tatăl lui Zolucu și Velec. Solii cer teritoriul de la Someș până la Porțile Meseșului, oferind daruri, cum procedaseră și cu Salanus. Menumorut le-a oferit daruri, i-a ospețit câteva zile și le-a cuvântat: „Suntem datori lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru ca un prieten, unui prieten cu toate cele necesare, că e străin și duce lipsă. Pământul nu îl vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viață … Nici din dragoste, nici din frică nu-i dăm pământ nici cât un deget.” Esența celor spuse de român confirmă că timp de secole (sec. V, 453 când a murit Attila, până în secolul X, 907 când a murit Arpad) acele pământuri au fost ale strămoșilor lui Menumorut, adevăr de care era conștient și Anonymus. Cu toate că istoricii maghiari neagă existența voievodatului român din Crișana, Anonymus se referă la ea. Biharia era dreptunghiulară, apărată de valuri de pământ de peste 30 de metri și șanțuri cu apă de cca. 20 de metri. Cetatea cucerită a renăscut prin orașul Oradea. În Nord se afla cetatea Sătmar (castrum Zotmar). Pe Crișul Repede erau câteva cetăți de pământ. Țara Crișurilor era serios fortificată. Arpad a hotărât ocuparea voievodatului din Nord. A numit trei comandanți militari (doi șefi de ginte și unul de trib). Au trecut Tisa fără opoziție. Vlahul cu o oaste numeric inferioară, a evitat lupta în câmp și a preferat sistemul defensiv al fortificațiilor și strategia strămoșească de retragere treptată până la un loc avantajos de ripostă. Ungurii au atacat pe două direcții. O ceată avansa pe Someș spre cetatea Sătmar și ajungea la Porțile Meseșului, cealaltă spre Zalău. Sătmarul opune rezistență, ungurii o asediază și o ocupă după trei zile de lupte crâncene. Cetele ungurești se unesc și sărbătoresc victoria printr-un ospăț. Aici va fi hotarul stăpânirii lui Arpad. Porțile Meseșului sunt fortificate prin efortul captivilor autohtoni, vlahi și pecenegi. Ungurii se temeau de voievodatul lui Gelu aflat dincolo de porți. Căpetenia Tuhutum, șeful unuia din cele șapte triburi, a trimis spioni să afle bogățiile țării de dincolo de pădure (terra Ultrasilvana). Lacom cere acceptul lui Arpad să atace pe români și trece Meseșul. Reluarea războiului ungurilor cu Menumorut este în anul când s-a născut Zoltan, fiul lui Arpad. Pe malul Tisei secuii se supun ungurilor și primesc teritorii românești. După unele opinii, secuii ar fi fost triburi înrudite cu ungurii pe care aceștia îi puneau în avangarda șuvoiului nomad cu rolul de a suporta șocul ripostei populațiilor sedentare ale căror teritorii le invadau. După părerea istoricului P. Hunfalvy, (Românii și dreptul lor - 1885) secuii fuseseră așezați în Transilvania spre apărarea țării, iar Simon de Keza scria: „secuii sunt rămășițe ale hunilor.” Identitatea limbii maghiare cu cea a secuilor infirmă afirmația, deoarece limba hunilor, cu 500 de ani mai veche, trebuia să se deosebească evident de limba ungurilor. La asediul Biharei secuii au fost folosiți ca oaste de sacrificiu. Menumorut cu fiica și soția s-au retras într-o cetățuie în pădurea Igfon. După Anonymus, la asediul Biharei au murit 125 de bihoreni, 20 de unguri, 15 secui. Oștile erau alcătuite din câteva sute de războinici. Știind că ungurii făceau parte din 52 de ginți și fiecare șef gentilic trebuia să aducă 400 de călăreți, numeric armata maghiară avea circa 20.000 de oșteni, dintre care numai 1.000 participau la lupte, restul în raiduri de pradă în țările învecinate. Biharea a fost cucerită după 12 zile. Ungurii învingători erau sătui de lupte și s-a ajuns la o înțelegere echivocă. Menumorut recunoștea suveranitatea lui Arpad și accepta căsătoria fiicei sale cu fiul său minor, Zoltan. Biharea și o parte din voievodat rămâneau în posesia lui Menumorut, iar după moartea sa revenea fiicei sale, implicit lui Zoltan. Comandanții maghiar victorioși au primit: Velec - Zarandul și Usubun o cetate în apropierea lacului Balaton. Alte două voievodate amintite de Anonymus în estul Tisei au fost ale lui Gelu și Glad. Gelu, dux Blacorum (ducele românilor) era în Transilvania (terra Ultrasilvana, Regnum Ultrasilvana) și avea posesiuni la Est în apropierea pământurilor lui Menumorut. Gelu era român (quidam Blacus) și avea supuși români și slavi (Blasii et sclavii). Țara sa de dincolo de păduri avea râuri cu nisip de aur (Anonimul) și saline. Reședința sa era probabil la Dăbâca, la vărsarea Lonei în Someșul Mic, cetate care avea patru incinte fortificate, sau la Cluj Mănăștur. Oștenii săi (după Anonimus) erau slabi, înarmați numai cu arcuri și săgeți. Prin desconsiderarea armelor române, autorul îi lăuda pe unguri. Tuhutum l-a învins pe Gelu care a murit în luptă și locuitorii țării l-au ales pe ungur stăpân (?!) prin jurământ. Tuhutum a păstrat autonomia voievodatului. Glad (numele este asemănător cu latinul gladius 0 sabie) era originar din Vidin. Stăpânea teritoriul de la Mureș până la Orșova, între Mureș, Tisa, Dunăre și Carpați. Avea armată puternică formată din români, cumani și slavi (bulgari). Reședința la Orșova pe Mureș (a fluvio Morus asque ad castrum Urscia). După afirmația notarului, urmașul său Ahtum, botezat în orașul Vidin după legea grecilor, îndrăznise să vămuiască sarea regală venită cu plutele pe Mureș. Îl întrecea pe rege prin mulțimea oștenilor și nu prea îl lua în seamă. În „Legenda Sancti Bernardi” se precizează că Ahtum și-a întins dominația spre nord pe Mureș, până la Crișul Alb și a ocupat Zarandul care fusese atribuit lui Velec de Arpad. Tot în legendă se face apropiere sau confuzie între Ahtum și Tuhutum. Autonomia Crișanei, Banatului și Transilvaniei a fost facilitată de luptele pentru putere după moartea lui Arpad (907) și stăpânirea fiului minor Zoltan. Căpeteniile maghiare Bulcsu și Gyula s-au creștinat fiind botezați la Constantinopol în ritul grecesc (ortodox), pe la 950-960. Turbulenții călăreți nomazi au pornit asaltul asupra Occidentului. Învinși de germani în 933 și 955, șeful maghiar Bulcsu a fost prins și spânzurat. Ungurii au încetat raidurile de pradă și s-au sedentarizat. Fostul păgân Vayk (apropierea cu Voicu este evidentă) s-a creștinat în confesiunea catolică. Voievozii români după afirmațiile cronicarilor, erau creștini de rit ortodox, prin filieră bulgară. Dacă ungurii lui Bulcsu și Gyula ar fi rămas ortodocși, poate că apropierea între români și unguri ar fi fost benefică ambelor etnii. În concluzie, voievodatele lui Menumorut și Glad au rămas sub stăpânirea românească, cel al lui Gelu a fost autonom sub unguri până la Ștefan cel Sfânt (997-1038) când a devenit stăpânul Transilvaniei. Sudul Ardealului a rămas mult timp independent față de unguri. A urmat deposedarea de pământ a românilor. Abia prin secolul XIII s-au înființat așezări ungurești în Transilvania. În zonele cu populație românească mai compactă (Hunedoara, Făgăraș, Someșul Superior, Banat, Oaș) românii au rezistat în satele lor. S-a accentuat procesul de diminuare și dispariție a nobilimii române, uneori prin schimbarea numelor. Terminația ffy înseamna fiul lui și s-a aplicat urmașilor lui Drag (Dragffy), Ban (Banffy), Cândea (Kendeffy). Paul Hunfalvy contesta existența unei nobilimi autohtone la români, negând litera „Diplomei Ioaniților” din 1247 (majores terrae) și înnobilările numeroșilor români făcute de regii maghiari. Juzii, cnezii, voievozii români erau nobili uneori ereditari. Mulți proprietari români de pământuri, au fost condamnați pentru fapte inexistente la confiscarea terenurilor. Procedeul se aplica și micilor nobili unguri (spani, nemeși) ale căror pământuri erau luate de magnați și grofi (din germanul Graf - conte), marea nobilime ungară. Reacția românilor a durat până în 1437, când ungurii care numeric erau a treia națiune politică a Transilvaniei, au încheiat pact cu sașii și secuii și au substituit prin abuz pe români, populația autohtonă, cea mai numeroasă a Transilvaniei.